azi ploua. azi e toamna, azi nu mai zambeste nimeni. azi individul sta frumos in camera lui si se uita pe geam, la ploaie. mai intai isi aduce aminte de alifantis contopit cu bacovia si fluiera ceva vesel si trist in acelasi timp. si canta strofele, si fluiera, uitandu-se la geamul plin de stropi si la copacul din fata blocului ce se chinuie sa fie verde crud.
dupa multa vreme uita de tot si de toate, murmurand in continuare strofele si fluierand incet intre ele. dorinta de izolare fizica isi are finalizarea in izolarea psihica, inceata, placuta uneori, dureroasa uneori, letargica in marea majoritate a timpului.
apoi incep sa se nasca ganduri in mintea lui ciudata, in timp ce buzele ii murmurau in continuare acele strofe, ganduri despre un foc aprins de o bricheta, foc ce se stinge incet, dispare in final, uitat intr-un colt, si nu il mai stie nimeni.
ganduri despre oameni incalciti, despre depravare, despre alcool si droguri, senzatii ce le cunoaste prea bine desi nu le-a incercat, imagini rosiatice, uneori verzi, alteori scarboase, imagini scaldate in noroi si asfalt ud, curcubee ce nu exista, curcubee raioase, curcubee sociale, leproase, in descompunere.
bucati de ganduri incep sa ii cada pe papuci, si priveste in jos uimit de aceasta atingere rece si umeda. geamul se increteste usor de la picaturile de apa, iar apoi se sparge in stropi grei si roz de vopsea. mucul de tigara se aprinde si scoate fum, in timp ce scrumul se aduna usor in varful sau devenind tutun si hartie.
"mi-ai omorat rata!" se aude o voce intr-un colt al mintii sale, apoi amuteste intr-un noian de alte voci in diverse limbi, unele dintre ele cunoscute publicului larg, altele prea originale pentru a fi scrise. "will you get sane?" "set the controls for the heart of the sun".
-nu-mi place ceea ce fac. nu-mi place cum traiesc. nu e ceea ce sunt. nu vreau o viata obisnuita, nu vreau o viata normala. dar nu vreau ferestre cu gratii. nu vreau sa fiu nebun. uneori nu am de ales.
-despre ce dracu' vorbesti?
-a, scuze, nu vorbeam cu tine. vorbeam cu mine.
-pai si eu ce sunt?
-ce intrebare ridicola! tu esti max, catelul de usturoi. tu esti un alter-ego amarat, tu esti blestemata aia de rata pe care am omorat-o. acum taci din gura.
-iti dai seama ca nu are nici un sens ce spui tu acum, nu? iti dai seama ca ar trebui sa fii internat, iti dai seama ca lumea daca te-ar cunoaste ar rade de tine si ar fugi cat ar vedea cu ochii? esti jalnic!
-vezi, max... de asta te-am omorat si prima data. trebuie sa te dezveti de a spune adevarul, deranjeaza enorm. tu nu vezi ca eu sunt normal?
-si cum explici ca tocmai ai aruncat cu bricheta aia nenorocita de toti peretii si ai spart-o in mii de bucatele?
-taci, max! doar... taci. mi-am pierdut temporar masca. o voi gasi in curand. ma apropii.
va veni o vreme cand nici nu voi mai avea nevoie de ea. nu voi mai avea nevoie sa interpretez toate rolurile astea. am visat azi-noapte salvarea mea. a fost pentru prima data cand am vazut-o clar. poate ca acum nu imi mai amintesc cum arata, sau poate imi amintesc atat de clar incat doare. ochii ei mari privind in ai mei, cu aceeasi paranoia ce o credeam unica si o vroiam ascunsa. am chemat-o la un teatru in aer liber in acea seara, se juca shakespeare. nu mi-a placut niciodata shakespeare, dar m-am dus cu ea. si pe drum totul a devenit clar, nu mai existau intrebari, nu mai existau indoieli. a fost prima data cand i-am vazut chipul, max! iti dai seama ce inseamna asta? asta inseamna ca nu voi mai fi singur in visele mele, ea ma va astepta acolo. abia astept sa visez din nou, sa o revad, sa ne pierdem unul in ochii celalalt.
-de ce te torturezi singur in halul asta? e doar imaginatia ta, nu exista cea ce cauti! intelege asta, accepta asta, si traieste in continuare, normal sau anormal, dar traieste!
-nu vreau sa traiesc, prietene. vreau sa dorm. vreau sa visez. lasa-ma sa visez. tu nu vezi ca azi ploua? azi totul e stramb, dar e atat de bine, atat de ...asa cum trebuie sa fie. nu vreau lumea ta, nu vreau facultatea, nu vreau serviciul, nu vreau oamenii tai. nu vreau nimic, decat sa visez. si cand ma vor imbraca frumos in camasa mea alba de duminica, ce se leaga la spate in curele, si ma vor duce in garsoniera mea cu pereti capitonati, voi fi liber sa visez, si printre bare voi vedea realitatea si voi rade, pentru ca am facut si eu parte din ea, dar nu m-a vrut. si in camerele alaturate vor fi universuri la fel de bogat ornate ca si al meu, si vor fi zambete pe fiecare fata. si atunci, cine va spune cine are dreptate? cel ce alege normalitatea sau cel ce zambeste?
nu am vrut mare lucru, crede-ma. nu am cerut niciodata prea mult de la viata, uneori poate am cerut prea putin. am vrut un acoperis deasupra capului, mi s-a dat. am vrut libertate, mi s-a dat. ce vreau acum nu poate fi spus, dar povestea sta intr-un graunte de nisip. un anume graunte de nisip, printre miliarde de altele asemenea lui. nici o sansa sa il gasesti daca nu stii unde sa cauti.