Am regăsit în tine, acea formă unică a destinului căzând ca un fulger peste crestele munţilor. Te-ai agăţat o clipă în crengile golite de viaţă arzându-le singurele noduri în care puteau răsări muguri de frunze, le-ai ars şi te-ai stins în pământ.
Golit de sevă copacul s-a prăbuşit arătându-şi indecent inelele…treizeci şi… de ani pierduţi, loviţi de secera crudă a sorţii. Visuri, dorinţe toate au început să se stingă încet scurgându-se lent în pământ.
L-am privit. Plângea în pumni de humă zdrelindu-şi lacrimile de pietrele fine. Cu un vârf de creangă desena în pământul ars numele iubirii pierdute. A scris câteva litere amestecate apoi m-a strigat.
I-am răspuns în tăcere. Privirea mea mângâia trunchiul frânt. L-am simţit tresărind sub palmele gândurilor mele.
Sub cenuşa durerii ceva rămăsese încă viu. Am plecat privind în urmă…
Un contur abia desenat pe cărare stătea ghemuit lovind ritmat stâncile cu crengile goale.Plângea… şi lacrimile lui şuvoi se strecurau săpând peşteri în trupul muntelui.

Am încercat să plec fără a mai privi nici o secundă înapoi dar… Vântul mi-a furat privirile îndreptându-le spre el…
Voi reuşi oare vreodată să nu mă mai întorc? Voi reuşi vreodată să las în urma mea trecutul?

Cascada de lacrimi mă urmăreşte, mă inundă, mă sufocă. Vreau…