Am ajuns din nou la concluzia că viaţa e un chin prelungit. În viaţă vezi toate cele şapte feţe ale diavolului, unele dintre ele chiar în fiecare zi. Aş vrea să fac o cerere către Providenţă să mă graţieze din închisoarea trecerii vremii. Dar asta e doar o amăgire stropită cu agheasmă, pierdută în cadranul dintre mine şi mine. Încep să simt cum îmi pulsează argintul viu în vene şi îmi doresc să pot mitui începuturile, ca totul să se poată repeta, să am posibilitatea să o iau de la început. Dar coruperea veşniciei nici nu se compară cu un foarte vechi obicei de-al meu: scufundarea în vârtejuri de oglinzi. Acum simt cum veninul pluteşte în oasele mele putrede deja şi impulsuri reci ca gheaţa îmi accentuează trauma existenţei. Doamne! Lasă-mă în post la ceas de noapte să pot falsifica mobilurile crimei împotriva mea! Viaţă! Trezeşte-te! Ia-ţi patul şi umblă! Al cui e creierul din oglindă? A cui e eprubeta cu urme de ruj şi cianură, uitată în blănuri false? Acum încing vătraiul în ochii tăi şi tu nu simţi nimic...nimic...nimic. Tu te îmbraci cu o faţă de masă verde de beţie şi uiţi să spui, într-un exces de zel, ce spuneai atunci când erai în haine de sărbătoare. Adună-ţi privirea şi dă-o de pomană la oamenii săraci. Căci dar din dar se face rai şi aşa ajungem la cuferele încuiate cu lumină. Eh...astea-s doar poveşti de speriat copiii pentru a-i convinge să împartă cu alţii chiar dacă au doar un măr şi-un biscuite. În lumea oamenilor mari e altceva. Batjocorirea naivităţii e doar o cheltuială în plus plătită cu moneda tembelismului. M-am întâlnit cu plânsul devenit metanie. Lacrimile se împart între putred şi descompus. Un picior de crez păgân s-a murdărit în băltoacele din ike-bana. Halucinaţia ţesăturii de celule apare ca mucegai de nebunie pe gratiile absolutului. Trădarea dintre perle e pusă la naftalină alături de speranţă. Mersul graţios al Eternităţii le aduce pedepse cretinilor. Azi, în faţa şemineului Purgatoriului, afli unde te duci. Dar de unde vii niciodată nu vei afla, chiar dacă îţi aminteşti picturile colţului de geam. Frânghiile amarului te strangulează până ţi se aud cartilagiile pocnind ca floricelele de porumb. Şi devii roşu, apoi mov, apoi nu mai eşti. Apoi te înalţi în vitralii de tăcere şi evantaiele torturilor te ispitesc. Dar tu scuipă în sân de trei ori şi fă semnul Sfintei Cruci. Apoi inspiră de trei ori şi expiră doar de două, că doi şi cu trei fac cinci şi doi fără trei fac minus unu. Apoi vezi un idol urât, maro, ce te atrage în vizuina lui plină de macabru. Aici e creionată cu cerneală pictura mirosului de tămâie. Şi te pui în genunchi. Ştii că aici e Tatăl, e Fiul, e Sfântul Duh. Te pui în genunchi şi-ţi dai suflarea de credinţă...în credinţă. Şi-apoi, să-ţi fii de ajuns şi să plângi de fericire: ai devenit minune, adică OM.