si iata ca a venit din nou acea perioada a lunii. ma refer, bineinteles, la momentul in care imi dau jos palaria de critic, o agat frumos in cui sau o arunc pe pat, depinde cum imi vine, si imi desfac berea rece ascunsa in frigider cu cateva zile in urma. dupa o noapte in care am muncit de parca am fost castigat la loz in plic, eu zic ca merit o bere rece.
in mod normal, mi-as aprinde tigara de scriitor si as lasa-o sa se fumeze singura, in timp ce eu sunt ocupat cu chestiile astea pseudo-literare. dar abia am stins o tigara, poate nu cea de scriitor, si asa ca va trebui sa imi mai suportati o vreme aberatiile, pana ii trece efectul.
oricum, azi-noapte m-am simtit foarte implinit. pentru ca ea a fost langa mine in acea munca titanica (spun asta din punctul meu de vedere, care sunt un lenes notoriu) pana la sfarsit. si asta m-a facut sa ma simt ...complet. linistit. fericit. intr-adevar, la patru dimineata ma simteam foarte energic, si doar multumita ei. e o schimbare foarte placuta fata de persoanele care spun ca iti sunt alaturi, fara a fi de fapt. ea nici nu mi-a spus. doar a fost. multumesc.
iar acum, sa incepem scrierea propriu-zisa.
a fost odat-o libelula, la umbra vechiului castel. e un cantecel care incepe asa. nu stiu sigur daca e folclor sau neo-folclor sau daca pur si simplu e inventia unei formatii care, pe vremea cand exista si activa in piatra neamt, se numea "teuton". doamne, ce mult a mai trecut de atunci. cateva vieti, pe putin. si tare bine ma simt cand ma gandesc ca le-am trait pe toate.
despre libelule am tot scris, dar nu cred ca am facut-o vreodata pana la capat. asa ca acum, in premiera absoluta, voi spune povestea libelulei, pana la sfarsit, asa cum s-a nascut ea de fapt in mintea mea. este o poveste despre cele doua lucruri care imi sunt mie foarte dragi, se poate spune chiar preferatele mele. este o poveste despre iubire si libertate. si incepe asa:
a fost odata ca niciodata, intr-un loc pe unde omul nu calcase in viata lui, a fost o libelula. vedem aceasta libelula de la distanta, in zbor. ne apropiem de ea, apoi ne intoarcem si o vedem din spate, de aproape. cum zboara ea linistita, facand slalom printre firele inalte si verzi verzi de iarba care ii ies in cale. o vedem oprindu-se pe unul din aceste fire, aproape de varf, si firul indoindu-se usor sub infima ei greutate. ea sclipeste in soare, in nuante de albastru si violet, supla, scoasa dintr-o pictura a cuiva prea talentat pentru a fi existat cu adevarat.
se odihneste un pic, dupa care isi reia zborul, inainte. tot inainte, cu forte proaspete, lasand trecutul in urma. pentru ca nu a contat niciodata ce a fost, doar ce este. si iarba o mangaie in adierea vantului, si floricele galbene ii zambesc in soare. si ea isi umfla plamanii ei minusculi, de libelula, si priveste seninul si striga de fericire ca e libera si isi traieste viata.
la un moment dat ajunge la un paraias, umbrit de cativa copacei abia imbobociti. se opreste putin, in aer, apoi isi alege o piatra si se aseaza pe ea. isi intinde mainile firave catre apa limpede si se spala pe ochi. si se spala pe ochi. si se spala pe ochi. si se spala pe ochi. si se tot spala pe ochi, multa vreme. are multi ochi. apoi isi aprinde o tigara, cat i se usuca ochii. fumul violet se potriveste de minune cu coloritul ei. decide sa mai stea pe acea piatra, pe care tocmai descoperise o frunza. se aseaza ca intr-un hamac si nu face nimic, doar priveste cerul. il vede transformandu-se din albastru in galben, apoi in portocaliu, apoi in rosu intens, acolo unde apune steaua. iar apoi se face noapte. un cer cu mai multe stele nu a existat vreodata.
langa unul din copaceii de pe malul paraului libelula noastra observa sute de luminite care se misca dezordonat. se intreaba, normal, oare ce se intampla. decide intr-un final sa zboare intr-acolo, fiind curioasa din fire. vede o luminita ce i se pare mai stralucitoare decat celelalte, asa ca o alege ca tinta. ajungand aproape, isi da seama ca e de fapt un licurici. fac cunostiinta, el o invita la masa, ea accepta, schimba cateva vorbe, se bucura de caldura noptii. si ce noapte minunata a fost. dar, iata, steaua rasare din nou, si libelula, cu capul inca pe pieptul licuriciului, ii spune ca trebuie sa plece. ca are mult de zburat. si ii mai spune ca il iubeste.
el o intelege prea bine, o saruta si o lasa sa se indeparteze. cand silueta subtire si armonioasa se pierde in zare, reuseste sa murmure, pentru el, "si eu te iubesc".
zilele trec apoi pline de o cascada de ganduri, de o furtuna de sentimente, de contradictii, de zbucium interior, peste care guverneaza linistea iubirii ce o intalnesti o singura data in viata. senzatia atingerii ei inca il arde si il linisteste in acelasi timp. e trist, caci ea nu mai e cu el acum, dar e fericit pentru ca a cunoscut-o.
in acest timp libelula zbura de-a lungul paraiasului, stiind ca orice ar fi, ea trebuie sa fie libera. nu mai poate fi altfel, decat libera. si zboara in sus, spre izvor, trecand de dealuri verzi, de dealuri galbene pline de albine preocupate, de dealuri rosii cu aroma de maci, ajungand la brazii cei intunecati si mereu tacuti si la stancile intotdeauna primitoare. si apoi gaseste izvorul, punctul de inceput. si se odihneste, caci zburase prea mult. si, in timp ce isi potolea setea, realizeaza ca nu e libera. nu asa. asa doar fuge, ca intotdeauna. si nu va putea fi niciodata cu adevarat libera, decat langa licuriciul ei. si pana la el e drum lung si greu, si simte ca poate nu mai are puterea necesara sa ajunga la capat. dar izvorul o revigoreaza, si brazii soptesc "du-te". asa ca isi aduna fortele, si, cu speranta in suflet, zboara spre casa.