-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Pentru ca nu exista 'intotdeauna' la vesnicie (pentru Dan)


de Star la: 04/06/2006 00:08:00
modificat la: 06/06/2006 20:11:22
taguri: Eseuri 
voteaza:
Niciodata este un cuvant atat de dur. Nu stiu daca viata mea a fost vreodata atat de reala si palpabila. Adica... nu,nu a fost niciodata. Atat de greu sa accept si sa traiesc cu asta. Sa trebuiasca sa ma intorc cu picioarele pe pamant din lumea mea paralela. Sa accept ca asta e viata, ca te distruge, iti fura lucruri si oameni, si nu le restituie niciodata. Si nu poti face nimic in privinta asta. Nu e niciodata justa sau nejusta, nu se justifica niciodata pentru lucrurile care ti se intampla sau nu, nu iti da niciodata raspunsuri, explicatii, vietile celor iubiti, NIMIC.
E ca un joc nesfarsit. Ne mintim singuri si pe ceilalti. Si o facem in mod repetat. La nesfarsit. Dispretuiesc.
Va urasc.Urasc cum nu ma intelegeti, ma diagnosticati cu naivitate si automatism, ma etichetati usor fara sa stiti lupta dinlauntrul meu. Cu mine, cu viata, cu inima care ar vrea sa inceteze sa bata. Sa stea si sa asculte. Dincolo de lumea asta. Dincolo de inimi sfaramate, cuvinte dureroase, cuvinte de care atarna vieti, gesturi care musca de inimi, priviri care ne topesc in pamant, dorinta de moarte, dorinta de a reveni la viata, sau de o alta viata. Poate. Urasc zona asta gri. Vreau alb sau negru. Vreau verde in fata, nu amenintari, promisiuni, ‚O sa..’. Nu o sa mai... Nu mai e timp.
Urasc timpul. Urasc faptul ca lumea si viata si oamenii (uneori) si pamantul merg si se invart inainte, in cercuri sau in linii drepte, curbe, dar niciodata inapoi. Ireversibil. Niciodata. Ce rezonanta ciudata, dureroasa, dureros de eterna si plina de reprosuri. Din partea muritorilor. Dupa moarte suntem nemuritori. In nefiinta. Ne. Noi. Tu. Tu nu mai esti. Si nu o sa mai fii.
Ne perindam prin viata o singura data si cu fiecare zi o molie mai musca din suflete. Din dragostea de viata. Din tinerete. Zambetele devin amare si pe fata se imprima cutele durerii, ironiei, trudei, rareori in colturile gurii crestaturi de la acele multe rasete cu lacrimi in ochi, pe care ni le provocam. Odata. Cand era zapada pe scarile de la metrou si aveam parul ud. Cand ne tranteam pe iarba de la poalele unui munte, langa calea ferata, fumai si eu beam suc; era soare, primavara, ne iubeam, ploua, era smoala, broaste, garduri, praf, padure, verde, ne iubeam, verde, eu zambeam mult, tu fumai si eu beam suc. Cand stateam pe o stanca cu colturi tari si marea ne plesnea peste picioare, iar noi priveam pierduti in soare, orizontul, si totusi eram acolo, cu noi. Eram.
Urasc. Urasc sa vorbesc la trecut. Despre mine nu. Despre noi. Despre tine. Despre sentimente, intalniri, nopti fugite de acasa, minciuni nevinovate, dragoste pe fuga, nopti pierdute in fumul barurilor, intre cioburi, sticle aburinde, inimi desenate pe spate si becuri colorate. Intre balade, pasi mimati de dans – dansul inimilor de copii, mainile tale aspre si delicate, buza ta de sus, clinchetul paharelor, felii de lamaie si noi pe alta lume.
Noi si restul lumii. Despartiti de o mare. Ei nu au contat, sau daca da, nu mult. Eu si tu si o sageata. La tine sau la mine? Visam din prima zi la mare, la stele, nisip, la noi (daca ma mai cunosti vara) si la ideea de NOI. „Vrei sa te mariti cu mine?”. „Nu”.
Urasc frica. Frica de a spune. Varful limbii mi se incalceste. Ce gust a avut? Nu prea bun. Mi se lipeste de dinti, vorbele mi se opresc in gat, mi se taie respiratia, ma uit in gol, imi dau lacrimile, incerc sa ma abtin, imi frang mainile si strang din dinti. Nu. Nu pot. Poate maine... Sau poate niciodata. Mai degraba.
Frica de a face. Nu te forteaza nimeni. Pasi de copil. Incet, dar sigur. Iubesti, fii TU! Regrete exista doar pentru ce nu ai facut inca. Dezbraca-te de haina asta de indiferenta, in care te impiedici atat de des, te jeneaza in miscari, gesturi, mimica, vorbire... Lasa valul asta sa-ti cada la picioare. Nu, nu esti goala, nu esti vulnerabila! Iubesti. Cu ultimul atom din tine, cu ultimul strop de sange, cu fiecare firicel de tine, vene capilare si fire de praf, cu nimicul care esti pentru lume. Iar pentru el, esti tot. Si este tot. Nu. Nu pot. Poate maine... Sau poate niciodata. Mai degraba. Nu mai e timp!

Poti sa opresti ploaia? Nu e drept. Nu e drept cand afara e lumina, si soarele ranjeste la mine si la cer, si se ridica praful, copiii rad in parculet si fluiera de parca ‚maine’ nu ar mai fi, si nu le pasa, si pentru ei nu exista decat acum si joc si tipete. Si nu e drept pentru ca in mine e furtuna, si valurile se izbesc de stanci, si apa da pe dinafara, si nu pot sa ma abtin: as vrea sa plang in hohote, sa se scurga toata apa asta neagra si durerea si noaptea. Si moartea. Sa fiu singura pe varful meu de munte si sa plang si sa zbor in gol, si sa nu mai fie nimic, decat eu si tu si eternitatea. Sa nu existe de ce si daca. Si niciodata. Si vesnicie. Vesnicie exista, chiar daca ai spus ca nu. Ba da, moartea e vesnica. Dincolo nu stiu ce e, ce vezi, daca vezi, daca poti, daca ESTI.
Nu e drept. Nu e drept ca afara sa ploua, sa planga cerul, sa se scurga culorile din curcubee: rosugalbenverdealbastru. Nu e drept, pentru ca ma intristeaza. Si imi place intr-un fel tristetea. Dar nu in negru. Si iubesc ploaia, dar o iubesc cand ne curge printre degete inclestate, printre buze ce se sfasie, printre ochi umezi si calzi, corpuri ce se framanta si ard, printre frunze pe o banca de piatra, printre vise de vara, nori de vata, aburi de alcool si euforie, copii zambitori si prosti. Sa nu cunoastem minciuna si durerea si superficialitatea de dincolo de mare. Unde sunt oamenii, cu toata minciuna si durerea si superficialitatea lor. Oamenii care ne ciobesc bucuria si te mint si te prind in mrejele lor, te smulg din visele si bratele si minciunile mele frumoase. Minciuni adevarate si mascate de frica. Minciuni care sunt minciuni doar pentru ca tot timpul am simtit si am vrut sa spun mai mult decat am spus. Nu. Nu pot. Poate maine... Sau mai degraba niciodata. Nu mai e timp!

Fereastra e intredeschisa si intre astia patru pereti intra un suflu rece. E moartea? Nu... E ploaia. De ce moartea ar fi rece? De ce am privi-o ca pe ceva rau, fara cale de intoarcere, rece, negru? Ar fi hilar sa stau sa fumez in fata geamului noaptea doar ca sa ma obisnuiesc cu intunericul si frigul. Pentru ca oricum ar fi, carcasa asta de carne inca tare si neatinsa inca de boala, nu va fi decat hrana viermilor, nu o sa le simt clestii infigandu-se in ea, nu o sa ma simt devorata, asa cum ma simt cand stau printre voi, cei vii. Devorata pe zi ce trece. Dar voi nu stiti asta, pentru ca eu sunt Tacerea. Am fost mereu, si piatra care imi atarna in interior si ma trage in mine, ma tine legata de maini si picioare si limba si ma face sa ezit si sa intarzii cu raspunsurile, devine pe zi ce trece mai grea.

Poti sa ma dezarmezi cu un zambet, cu un gest, cu o strangere puternica de mana. Mi se inmoaie picioarele si oricat de dura si de nepasatoare si de hotarata sa te calc in picioare si sa iti spun ‚Nu’, nu pot. Pentru ca esti tu, si e zambetul tau, si e tot ce iubesc mai mult. Pentru ca e si zambetul meu, e si fericirea mea, mai sincera decat a ta. E obsesia mea, si a ta. E firul nevazut care ne leaga, incalcit printre trecatori, pasageri ai vietii noastre, pasageri de o noapte, doua, trei luni... Si totusi firul nu s-a rupt. Si incalcit cum e, inca il putem descurca. Pentru ca e cusut in inimi, si am incercat atata timp sa ne convingem ca nu apartinem unul altuia, ca suntem si putem simti independent, ca putem cauta in alta parte ce s-a epuizat in noi, ca ne putem pierde unul de celalalt fara sa fim niciodata chinuiti de dorinta de a ne mai vedea zacand unul langa celalalt, intr-o zi de primavara, lesinati de somn, de noapte, coplesiti de noi insine. Coplesiti si totusi neobositi. De noi. Am incercat sa ma conving ca nu existi pentru mine, am incercat sa gasesc surogate, plasturi pe inima, ca atunci cand vrei sa te lasi de fumat si crezi ca un plasture nenorocit cu nicotina te-ar ajuta sa renunti la obsesia ta, refugiul tau, poate putinele clipe de fericire: in care pufai fum dintr-un sul de frunze faramicioase. Am crezut ca vibreaza ceva in mine si ca am reusit sa te imping in trecut, in maldarul de vechituri, ca esti doar un rand in cartea vietii mele, o poveste prafuita de care mi-as aduce aminte uneori, poate cu zambet amar. Dar ai scormonit iar intre amintiri si sentimente, mi-ai zgaltait inima, ai scuturat incet colbul de pe ea, copcile au cazut una cate una, nu toate, dar destule cat sa ma trezesc din amnezie, totusi nesigura si plina de semne de intrebare. Si m-ai convins. Tarziu. Prea tarziu. Nu mai e timp!
Nu am avut timp de exclamatii. Abia revenisem la viata si ai venit ca o palma. Pleci din nou? Intoarce-mi spatele cum ai facut de-atatea dati! Nu stiu ce sa cred, care ti-e minciuna si care adevarul. Ce e sfant pentru tine? Eu nu. Dar cum nu, bucata de hartie colorata in care suntem sapati, moment in vesnicie... Ce inseamna? Speram sa mergi inainte, cu sau fara mine, pe drumul tau, daca nu pe un drum comun. Poate ar mai fi existat intersectii, in toata vesnicia asta. Ai fi avut timp sa te descarci de toata nebunia momentului, sa cantaresti vorbe, sa ma intrebi... Nu aveai nici un ac de siguranta... Si te-ai agatat de un moment in timp, de dezamagire, nu mai speri la nimic, nu mai vrei nimic, nimic nu mai conteaza. Tu esti nimic. Totul se prabuseste in jur, nu auzi, nu vezi, zidul se ridica in jurul tau si nu se surpa, pentru ca esti inauntru, sacrificiul facut de tine tie insuti. Egoismului tau fara margini. Narcisistii sunt de fapt oameni care fug de ei insisi, nu au incredere in ei si au nevoie de oameni care sa le-o redea. Perpetuu. Nu era momentul sa pui punct. Puteai pune atatea puncte, de suspensie sau definitive, in viata ta, cu mainile tale, ca si cu un joc de lego, rodul muncii tale si decizia ta ce, cum si unde. Imi puteai pune mie punct. Dar poate ca asta era limita de care nu puteai sa treci. Nu ai putut trece niciodata, desi ai incercat si tu ‚sa te lasi de fumat’. Si nu, nu, nu! Mai bine impaci pe toata lumea, si devii tu punctul. Un guguloi mare si negru, in mijlocul cartii vietii tuturor indivizilor ce roiau in jurul tau, sau al caror univers gravita in jurul tau. Tu nu ai vrut sa te imbraci in negru. I-ai imbracat pe altii, din egoism sau nebunie. Ai lasat doar punctele de suspensie. Continuare. O provocare? Cred ca...

Un embrion care incolteste sub pamant, intre pietre si pamant si morti, unghii rupte, dinti stricati, seringi murdare, si timp care se scurge printre toate astea. Un embrion care creste. Evolutie sau involutie? Iti creste o mana, un picior, ochi la ceafa, se ridica scancete spre cer, corbii croncane la geamul camerei tale si te gandesti la viata. Si corbii asteapta sa mori si sa ii intrebi ce gust ai. Ce e viata? Viermii sunt viata. Si moarte in acelasi timp. Daca exista miracole, sunt viermii. Se hranesc din morti, din moarte, si ei sunt viata, si nu le pasa. Asta e viata? Sunt parazitiul intestinal al unui bulgare de pamant rotund, care se invarte, si nu-i pasa. Nu-i pasa ca mor si ma nasc si mor iar, mor in fiecare zi si ma vestejesc si sunt tot mai posomorat.
Mananc vitriol in fiecare zi. Alimentat de frica si de gustul amar al fiecarei secunde dupa care alerg. Poate acea secunda e fericirea, pe care nu o sa o ating vreodata, e doar un concept abstract, dar dupa care cred (oare?) ca poate totusi merita sa alerg. Sau nu. Nu stiu ce ar mai fi de vazut, de gustat (amaraciune), de facut. Zmeul meu a obosit sa mai alerge impotriva vantului, s-a pleostit, hartia frumos colorata s-a sfasiat, e lipsit de vlaga si zace pe un colt al podului, undeva aproape de apa, unde se simte mirosul de mal si de pietre pline de muschi si de alge, unde bate vantul cu miros de moarte si de apa si de caldura.
Soarele imi bate in obraz si ii simt caldura, simt cum ma inrosesc pe sub piele si vreau sa te am pe sub piele o vesnicie. Dar oare ‚dincolo’ mai exista piele? Sau doar o forma oarecare, o masa diforma, incolora, inodora, si totusi perceptibila? Mai degraba. Picioarele imi atarna in apa de pe un colt al podului unde sta si zmeul meu. Mangai pietrele lunecoase cu talpile goale si crapate de la praful si cioburile drumurilor pe care am alergat dupa zmeul meu de hartie colorata. Pietrele ma mangaie si ele si apa plescaie sub picioarele mele, care se incretesc si se inmoaie, ca un burete mustind. Apa e calda si clipoceste si mii de ochi sub soare imi clipesc si ma cheama, sa plutesc cu ei, momente in eternitate, sa ii inchid pe sub pleoape, sa ii sting, sa imi arate ca soarele o sa fie mereu acolo, indiferent. Indiferent de cate suflete abatute se perinda sub lumina lui, si sub intunericul noptii cand el colinda jumatati de continente, indiferent de moarte si viata si clipe ratacite si consumate, clepsidre sparte si epuizate, care nu mai pot cerne nisipul, prea fin tocit de trecerea timpului... Indiferent de toate astea, soarele e acolo, in lumea de afara, neschimbat, rosugalbenportocaliuroz. Nepasator. Fierbinte si totusi rece si impasibil.
Si apa e un vis - e mii de vise. Oare cati au mai stat si au gandit aceleasi ganduri ale mele, privind apa si zmeul ratacit din coltul podului? Ne reciclam reciproc. Gandim aceleasi ganduri, rostim aceleasi cuvinte, traim aceeasi viata, doar momentele se imperecheaza diferit si ne inchipuim ca suntem unici. Ce conteaza, venim toti dintr-un loc si plecam tot acolo. Sase metri sub pamant. Suntem in acelasi timp oameni, fire de iarba, copaci, pamant, gaze si apa. Ne reciclam reciproc. Tot noi suntem, oriunde ne-am uita. Picaturi de apa cu forme diferite. Frunze in copacul vietii, copacul lumii, frunze asemanatoare dar nu identice. Frunze care inmuguresc si se deschid si se usuca si zboara ca zmeul meu, duse de vant, cine stie unde, se asaza pe pamant, acoperite de pasi de trecatori grabiti, de ploaie, de pamant, mor si se topesc in pamantul cleios care le inghite si ne inghite in fiecare zi. Nisipuri miscatoare. Si cui ii pasa ca a mai cazut si a mai murit o frunza? Adio... Dam din cap, dezaprobator sau cu parere de rau, ne scuturam de pe umeri povara doliului, moartea care ne-a prins in gheara ei pentru o clipa, cat ne-am pierdut in ganduri, si ne scufundam in sarutul pamantului cu tot cu gand, dar ne trezim si reluam firul de unde a incetat sa se depene. Nepasatori. Fierbinti, cu sange care arde in vene, inimi care pulseaza, ganduri care se zbat, si totusi reci si impasibili.
Viata. Daca asta numiti viata, imi doresc din toata inima sa stiu ce este moartea. Opusul? Nu e nici pe jumatate la fel de groaznic cum vreti sa para. Opusul. Inseamna ca as fi fericit ‚dincolo’. Aici nu-mi simt nici pulsul, nu mi se zbat tamplele, sunt autist, am pierdut contactul cu lumea din afara capului meu, nici nu as vrea sa fiu altfel. Si totusi plang. Boabe de glicina imi aluneca pe fata, se innoada sub barbie si cad in stropi mari si cu zgomot pe asfalt. Plang inconstient, asta mi-e instinctul, m-am mulat pe acest tipar comportamental si nu pot sa tin tot lacul asta sarat in mine, mi-a patruns pana la oase, am ruginit pe dinauntru, sunt o epava, ma desfac din toate incheieturile, iar cuiele din palme si glezne au ruginit si ele, imi sfarteca din carne. Rugina mi-a patruns pana in suflet, mi-a contaminat tot sangele. Vitriol nenorocit, frica de viata, frica de cuvinte si fapte, frica de oameni, frica de mine, asa cum sunt. Mi-e frica sa ma uit in oglinda. Gol. Gol pe dinauntru, sa imi disec viscerele si sa pot comunica tot ce am descoperit in interiorul meu de purpura. Sa ma dezbrac de sine si sa spun: asta e un vis, asta e o dorinta, asta e o fantezie... Nu vreau negare de sine! Nu mai vreau, ma doare, nu stiu cine sunt, ma pierd in mine si mi-e frica sa ma descopar, sau sa nu ma descopar niciodata! Din nou acel cuvant, pecetea groazei si incercarii de autoconvingere ca nu, nu se va intampla, ca nu, nu vreau sa se intample, niciod... Imposibil. Si de ce? Pentru ca nu exista ‚intotdeauna’ la vesnicie. Cum nu exista toate negarile astea totale: imposibil, niciodata, intotdeauna, eternitate, fericire absoluta. Fericirea absoluta zace in nestiinta. Nu stii ca se poate mai bine, si esti fericit. Absolut. O cauza pierduta sau poate castigata. Pierduta in lupta cu viata. Nu mai lupti, nu ai pentru ce. Esti fericit. Castigata.
Esti? Stii ce e fericirea? E o iluzie. Ca noi toti. Umbre ale pamantului. Ma tarasc zilnic, ma catar cu picioarele, ma prind cu mainile de sperante, de vise, de o persoana, de o stare, de o lama, un streang... Catre un ideal. Doar utopism. Asta pentru ca am invatat sa gandesc. Dar nu inseamna ca o fac si bine, doar pentru ca o fac. Un moment din miliarde de secunde e de ajuns sa imi pierd toate aceste sperante, sa alunec inapoi la starea de embrion nenorocit si aflat in nestiinta, sa nu gandesc, sa imi cada un val negru pe ochi, pe gandire, pe urechi, sa se ridice in jurul meu un zid, un geam antiglont, sa pierd orice contact cu realitatea exterioara. Ma tarasc spre mine insumi: un ghem de carne scarboasa, fara idealuri, nu mai vreau sa stiu, taceti! Taceti din gura! Imi aud gandurile cum se imprima pe interiorul testei mele. Cuvant cu cuvant, litera cu litera. Se tatueaza in interiorul meu, ma doare: e adevarul! Nu adevarul absolut, adevarul meu, adevarul egoist, tot ce stiu si tot ce vreau sa stiu, si nu ma intereseaza ce credeti, ce pierdeti, ca va doare, ca nu va pasa, ca... Eu mor acum. Pentru ca vreau, pentru ca pot, pentru ca merit, pentru ca nu imi pasa, pentru ca imi pasa prea mult, pentru ca ma doare, ma doare indiferenta, ma doare iubirea, ma doare iubirea pe care am pierdut-o. Si totusi refuz. Refuz sa recunosc ca v-am mintit, ca sunt perfid, sunt un plafon intre voi si mine, ca pot schimba toate astea, ca nu e asa greu, ca... Dar imi este greu, da, imi este. Imi este greu sa fiu rational, sa spun verde-n fata, sa ma schimb, cel mai greu imi este sa ma schimb, pentru mine, pentru voi, pentru... Nu vreau. Inchid ochii si ma incolacesc in jurul meu. Pe mine ma iubesc. Sau nu? M-ati facut sa cred ca ma iubesc, ca sunt frumos, ca merit. Pentru ca m-ati iubit, m-ati strans in trupurile voastre fierbinti, mi-ati dat sa gust din carnea voastra, din narcisismul propriu, din frumusete, din lacrimi, din ura, din zambete, din inimi, din sange, din gelozie. M-ati facut sa cred toate astea, e vina voastra! Va urasc. Si totusi va sfatuiesc sa nu va simtiti vinovati. Daca se intampla ceva cu mine, nu e vina voastra. Dar in subconstientul meu, tot pe voi va invinovatesc. Si tot pe umerii vostri imi cade moartea, pentru ca fiecare dintre voi, la un moment dat, m-ati ranit cu cutite mascate in cuvinte, indiferenta aparenta, glume nesarate, rima alba, aluzii. Si astea cantaresc mult prea mult, chiar si pe umerii unui zeu. Am stat si am socotit si cade greu, mult mai greu decat pot sa duc intr-o viata. Exagerez? Nu stiu. Conteaza ce vreau eu, acum si aici. Sa inchid ochii si sangele sa-mi amuteasca in vene. Sa nu mai respir aerul vostru, minciunile voastre care ma otravesc, mizeriile pe care mi le aruncati in fata, ma acuzati si nu stiti nici voi de ce. Ma victimizez? Nu stiu. Conteaza ce vreau eu, acum si aici. Un colac de sfoara albastra. Un cutit de unt cu zimtii tociti. Dar e singurul, si mai bun nu imi pot permite. Nu azi. Azi mor, adica acum... Muzica mea preferata. Narcisism, hedonism si supergirls – am cunoscut o fata odata, demult, printre cioburi de sticle de bere, fum, muzica, odata cand talpile ni se lipeau de podeaua unui bar, ne miscam in ritmul muzicii si ne inchipuiam iubindu-ne pe o plaja, vara, noaptea, stelele... Am poza ei in buzunar...
Azi ma las de fumat. Zambesc cinic. In luna mai. Mereu ploua in mai. De ce in sufletul meu ploua iar azi totusi e atat de senin? De ce ma simt gol iar dincolo de aceste ferestre goale e atata zgomot, tipete, rasete infundate, praf, vant, soare, frunze ce freamata in atingeri, inimi care se zbat – in atingeri, trupuri lipicioase – in atingeri, masini, VIATA. Iar eu simt ca vreau sa mor. Pentru ca toate acestea m-au parasit. Sunt pustiit, sunt gol, in fata lor, si ei nu ma vad. Nu stiu ce fac acum. E culmea ca imi inchei viata cu o minciuna. V-am mintit. Imi pare rau daca va dezamagesc. Imi pare rau... Sa astepti cateva ore sau cativa ani e totuna cand ai pierdut iluzia ca esti etern...
Ma las de fumat dupa ce termin tigara asta. Adica urmatoarea. Sa mai aman moartea. Asteapta-ma, nu te voi dezamagi, mai sunt trei minute pana la ora 12! O aprind si pe-a treia. Niciodata nu am fumat tigarile pana la capat, doar doua treimi. Poate azi le fumez pana la capat. Sa mai aman moartea. Vin, vin acum! Cu mainile mele mari si urate si cu care... o fata... s-a obisnuit...imi fac un nod, asa cum m-a invatat unchiul cand eram mic. El se pricepe la tot felul de noduri marinaresti... De ce nu m-a invatat ceva mai practic? Daca ar sti ca nodul lui m-a ajutat sa mor. Ciudat gand. Pleaca! Nu mai e timp! 7 secunde. Oare cat o sa ma zbat in lat, ca pestele pe uscat? Cred ca asa am fost toata viata, un zmeu cautand libertate, un suflet care a visat sa zboare, un fat-frumos care a trecut prin paturile zanelor, le-a amagit cu soapte si cuvinte moarte, care nu au insemnat niciodata nimic - am fost si eu o poveste. O sa ma citeasca, sa isi aminteasca de mine, poate o sa ma ierte, poate o sa se bucure, poate o sa curga lacrimi. Poate.. Cine stie? Azi ma las de fumat. Cat de rau pot sa fiu cu mine si cu ceilalti chiar cand Moartea e aici, langa mine, ii simt suflarea si indemnul in ceafa, imi trage scaunul de sub picioare. Inca as putea sa ma razgandesc, as putea atinge podeaua cu un picior, e si maldarul de scanduri in dreapta... Nu vreau. Ma doare. Minciuna, adevar, viata, iubire, suferinta, sunt deprimat. Si traiesc intr-o continua negare de sine. Prefer sa ma anulez. Viata, mama, nepot, sora, prieteni, dragoste, zambet, lacrimi, impacare, mare, planuri, alb. Alb si pur si sfarsit si eternitate. Pentru ca nu exista ‚intotdeauna’ la vesnicie...
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (2):


~ - de Cri Cri la: 16/02/2007 00:12:34
Aparentza-i febrila, desirata. Dar numai aparentza.
Mi-a placut si sper ca-i doar literatura :)
~~~~~~~~~~~~~~~~
Kellner bitte ein schnapss
Und zwei Bier noch einmal
Kellner bitte eine Grosses
Im Ausleander bal
#175684 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
* - de picky la: 16/02/2007 09:54:29
Adrian Fuchs :

Am avut, pe la mijloc, banuiala ca esti Ecleziastul. Mai pe urma am realizat ca esti un soi de Ahasverus. Prin propria ta viata. :(
In fine, la urma de tot, am ajuns la concluzia ca in fond urmaresti un efect autocompatimitor, insuficient cantitativ. Drept pentru care soliciti si de la altii oleaca de plagere de mila.
#175767 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...