Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

SPRE BUCALE


de esteu la: 12/06/2006 00:03:00
modificat la: 14/06/2006 23:10:53
taguri: Proza_scurta 
voteaza:
SPRE BUCALE

În Bucureşti am venit în februarie ’98. Omul face pentru bani de toate. Călătoreşte, chiar cu gîndul neîntoarcerii. Era a doua ieşire în capitală. Prima dată mă rătăcisem, dar pînă la urmă tot am intrat la galeriile Edmond unde-am lăsat bani buni pentru un rahat de pictură. Un cadou de nuntă, un cadou gîndit de un tîmpit. Şi-acum, a doua oară. Ceva mai pregătit.
« Ce faci acolo, te scobeşti ? » Sfîrşitul de iarnă venise o dată cu promisiunea unui job de $ 300 pe lună. Trebuie decît să escaladezi nişte antene ameţitoare pentru montarea unor aparate de transmisiuni. « Prichindelule ! Trebuie să poţi ! » Posesorii de telefoane mobile aveau de cîştigat de pe urma intervenţiilor mele în aerul tare al oraşului. După alegerile din ’96 aveam senzaţia că din spate vine un vînt de schimbare, mai consistent decît cel din decembrie ’89, care ne va împinge serios înainte. Pieţele de toate felurile se extindeau, creştea numărul agenţiilor imobiliare, al asociaţiilor mixte româno-străineze, perspective erau, chiar dintre cele mai bune. « Ştii ce m-a-ntrebat un idiot care-a construit socialismu’ la noi în oraş ? Dacă nu ar fi potrivit să fim luaţi toţi la calup ! La calup ! Am prins repede şmecheria. Voia să zică : « la zdup » ! » Şi încă stăteam la bucătărie, scobindu-mă-n nas, tras bine spre ce-mi închipuiam că m-aşteaptă. Taică-miu încă aştepta un răspuns şi timpul trecea, nimerise la bucătărie în drumul spre wc. Se uita năuc, apoi mi-am scos degetul. « Îhî ! » Cei $ 300 aveau aceaşi strălucire cu a gîndurilor care-mi stăteau doar la emigrarea în Canada. Visam deja la ajutorul social canadian şi la bufetul suedez al cantinelor din Toronto sau Vancouver. Stomacul mi se îndestula printr-o telekinezie culinară care trebuia să facă din mine un alt om. Şi de la o zi la alta chiar deveneam un altul. « Şi ştii ce i-am zis ? Bă, Educatule, tu porţi pantofi de miliţian, bă ! Cu asta i-am luat mau’, înţelegi ? » Apoi şi-a văzut de drumul spre wc.
Bucureştiul îmi era total necunoscut. O muşcătură din întunericul lucrurilor neştiute. Taică-miu ar fi făcut o excursie şi el prin ’92, cînd sosise regele. Tata e monarhist. Cînd i-am spus, Plec !, a avut o încredere cerească, o privire nesfîrşită, fără cuvinte, şi-a aşteptat să mă mişc, să se uite-n urma mea, atît. Pe tren m-am gîndit la scrisorile pe care mi le trimisese la Sibiu, în ’92, în care mi-l ridica în slăvi pe rege, îmi comenta articolele din « Expres Magazin » care-l ungeau la inimă. Prin el mi-am făcut prima imagine despre Bucureşti. Pe tren pălăvrăgeam împreună cu « Clanada ». Lui Claudiu îi ziceam aşa după ce reuşise să mă sufoce cu visul lui împlîntat în inima Canadei, pe-ntinderea aia de hartă cercetabilă doar din obligaţie, la orele de geografie. Un cap mare, de gagică supusă vrăjelilor, era tot ce-aveam. Şi pusesem botul la visele lui Clanada « Dacă ajungi să te caci înseamnă că eşti în viaţă, şi-acolo e bufetu’-ăla înebunitor, aşa că eu zic să stai liniştit. » Clanada visa de ceva vreme să se rostogolească într-o limbă străină, engleza ori franceza, şi să-nchidă fermoarul spre direcţia România. Cum-necum, reuşise să mă contamineze. Dar drumul spre Canada trece prin Bucureşti. Aici, nici o urmă de bufet suedez. « Am pe cineva, ne bagă în cazinouri, facem antrenament acolo cu păpica. » Clanada soluţionează pe loc. Are o legătură, o relaţie. Sclipeşte. Uite, încă o lecţie de geografie, uşor forţată. Învăţăm totul despre Bucureşti.
La început nu prea dădusem atenţie oraşului. Am aşteptat ca un vierme de mătase aproape o lună să încep lucrul, pînă cînd promisiunea de $ 300 s-a topit ca o tabletă de calciu efervescent. Îmi venea greu să cred că eşuasem, fără măcar să fac un pas de-adevăratelea. Orizontul se strîngea, se umbrea. Singura soluţie de supravieţuire era comparaţia. Să compari orice cu orice. Adevărul care doare se dovedeşte a fi un pic cotit, şi dintr-o dată parcă nu atît de periculos pe cît părea. Prin urmare, mă topisem aşa cum o făceau eroii filmelor americane, cei care pun în scenă acţiuni din vremea crizei şi-a poponarului de Hoover, care în cele din urmă-i venise de hac « Marelui Al ». Lăsînd loc întîmplărilor şi pentru a doua zi. Nicidecum THE END. Zilele mele bucureştene încetau să mai fie palide atîta timp cît reuşeam să storc ceva din reziduurile Hollywood-ului. Singurul susţinător al închipuirilor mele era depoul Victoria în ceaţa căruia, perfect americană şi dimineaţa, şi spre miezul nopţii, mă furişam buimac printre tramvaiele nemţeşti de anii 70 abandonate în România în chip de ajutoare. Aveam eu ce-aveam cu America. Mă fascinaseră filmele, la vremea lor, dar mai ales numele ăsta, AMERICA. În copilărie obişnuiam să tragem fesurile mototoilor cu gesturi bruşte. Le rulam marginea de lînă colorată peste ochi şi strigam tare : « În America e noapte ! » Şi-acum, adică la vremea descinderii în Bucureşti, fără nici o explicaţie, în afara visului de emigrare în Canada, America îmi răsuna în creier, în şuierături de pistoale şi sirene de tren, ca-n westernurile cele mai banale. Şi mai exista o perfuzie, Cinemateca. E criminal să trăieşti pe cîrca amintirilor.
Toată povestea asta a şinelor de tramvai coexista cu imensa expoziţie de pictură pe care o adaptam în minte zilnic, după ce mă epuizam prin galeriile de artă. Eram luat drept unul din gaşca de pişcotari care uşurau trataţiile vernisajelor. Odată mi s-a dat peste mîini. « Gata, ajunge, aţi uşurat toate fursecurile ! » Nu-mi scăpa nimic, nici măcar naturile moarte pe care cohortele de bătrîni şi artişti rataţi le dopau cu priviri galeşe, la fel cum se întîmpla şi cu găselniţele suprarealiste îmbătrînite-n vitrinele parterului de la Teatrul Naţional, ţintuindu-şi admiratorii din lăuntrul unor minţi băşinoase. Purtam între urechi o combinaţie de Muzeu de Artă şi Muzeul Antipa şi-mi vedeam de Bucureştiul personal.
În fiecare zi acelaşi marş forţat, din Victoriei pînă-n Tei, prin faţa stadionului Dinamo, făcînd inventarul noilor achiziţii vizuale, apoi aruncîndu-le într-o uitare moleşitoare, din care probabil că aveau să fie scoase la iveală cîndva. Derularea zilelor mi se părea extrem logică aşa. Necunoaşterea Bucureştiului se cupla cu plăpînda fericire a demisiei din Armata Română, un mit în descompunere evidentă. Fericirea mea tracta nefericirea maică-mii, care în tinereţe iubise un elev de la Şcoala Militară de Aviaţie. I se înşurubase ideea că eu ar fi trebuit să îmbrac haina statului, să mă las sufocat de prestanţa scorţoasă epoleţilor. Abia scăpasem de tresele galbene de locotenent şi, culmea aşteptărilor alor mei, după o noapte în care privisem îndelung cum nişte ţărani dansează şi se înghesuie ca nişte animale la masa de nuntă a vărului Adi – unde ghiftuiala era un rafinament, pe care muzicanţii, cu creierii îmbibaţi de vin şi glumiţe exclusiv sexuale, nu-l puteau pretinde sub nici un chip -, spre dimineaţă era să mă căptuşesc cu « promisiunea iubirii ». Şi nu s-ar putea spune că n-am alergat după aşa ceva. Alor mei le surîdea nevoie mare perspectiva de a mă însura. M-am trezit plimbîndu-mă cu o fată pe-o uliţă neagră, un drum care nu semăna cu nimic. Şi totul doar dintr-un reflex de acoperire a mizeriilor din căminul cultural al comunei. De-afară încă se mai auzea :
« Gaşca noastră ce a fudulă,
Aşezată-n cap de ... masă
Consuma mîncare-aleasă,
Brînză albă de trapist,
Scoasă chiar acum din... ladă,
Precum toţi pteau să vadă,
Şi salată à la Mercur,
Cînd mănînci să dai din... coate,
Doamne, ce de mai bucate ! »

În sus, în jos, tot aşa, în complicitatea întunericului. Şi mulţumiţi că nu ne puteam vedea feţele prea bine. Pînă cînd tac-su i-a observat dispariţia. Codoaşa, ca să-i spun pe nume, fusese chiar mireasa. Patru ani de şcoală militară nu reuşisem ceea ce pusese la cale mireasa, după ţop-ţopul periniţei. Verişoară-sa, partenera mea de întuneric, îi ţinuse companie toată noaptea, ca un îngeraş durduliu. Probabil îi găurise urechile cu ce-şi-cum. Văzuseră cum refuzasem ca un mutant să dansez fetele-alea transpirate şi zăpăcite de fericire, şi nu ştiu cum naiba a reuşit să ne facă din scurt lipeala. Şi uite cum la despărţire ne lăsăm numerele de telefon. Uimitor. Apoi s-a ridicat şi soarele. În cîteva zile ne-am întîlnit ca nişte liceeni în oraşul ei. Uram Urlaţiul, dar am mers acolo, după ea, ca un cîine abia scăpat din lanţ. Mă rodea al naibii de tare curiozitatea. Pe cine plimbasem eu în puterea întunericului, la nunta aia la care venisem dintr-un impuls de umanizare forţată ?
Am aşteptat aproape o oră în faţa unei biserici dărăpănate pînă cînd Rodica s-a tot şpreiat, rujat, epilat & toate celelalte peripeţii ale cochetăriei feminine, ca să descopăr că fata era o grăsunică. Dumnezeule, şi ce n-am putut înghiţi fetele-astea bandajate în straturi atît de obositoare de grăsime. Mi se părea că sînt născute sub semnul neglijenţei, al neputinţei, a tot ce-i mai rău în firea omului. Deşi multe din grăsunele cu care avusesem de-a face plesneau de viaţă, şi parcă îmi sugerau să observ mai degrabă disponibilitatea lor neîntrecută decît copleşitorul costum de grăsime în care-şi cucereau cununile sfinţeniei. Sau, dacă nu, să-mi văd de treabă şi gata. Nu ştiu din ce motive, preferam slăbăturile, aparenţa scheletică a sfîrşitului vieţii şi-al lumii, şi-mi dădeam seama că, dacă o lăsam să deschidă gura prea mult, exeprienţa ei de şcoală Waldorf, unde activase ca învăţătoare, tindea să o facă din ce în ce mai volubilă, mai voluntară, mai acaparatoare. Cum s-ar zice, limanul nefericirii mele. Puteam accepta aşa ceva ? Într-o clipă de derută poate că era cît pe ce s-o fac. Rodica avea posibilitatea de-a ajunge în Elveţia. Mă rog, s-ar fi putut întîmpla multe în şi cu spiritul lui Pestalozzi&Piaget, aşa că următoarele două întîlniri am jucat rolul unui tînăr neînţeles, cu traume adînci, cu o copilărie netratată. I-am dat prilejul să mă descopere, cum s-ar zice. Aşa-zisele întîlniri de tatonare, dîndu-i o şansă şi încercînd să mă conving că, totuşi, s-ar putea să greşesec. Şi vulpoiul pîndea cu ochii întredeschişi.
Neputinţa de a-şi pune la bătaie şi experienţa de asistentă socială o făcea nefericită. Apoi scrisorile. Era la mijloc o mare disperare după o vînă de bărbat. E bine să tragi concluzia la timp. Era evident. Pe trotuarul glorios al argumentelor mele, cel mai tîmpit şi amuzant totodată mi se părea faptul că nici măcar n-aveam păr pe piept. De multă vreme zăcea în mintea mea imaginea masculului care nu-şi poate pune pirostriile decît dacă a atins maturitatea fizică. Eu doar m-aş fi procopsit cu o mămică în bună regulă. Prin urmare, scrisorile mele emanau aerul unui spirit dezhidratat şi rătăcit pe căile fără de întoarcere ale tipului « hîrciog-eminamente-idealist ». Erau totuşi nişte scrisori strălucitoare, precum o aureolă de arhanghel căzut, genial pritocite, a căror perfecţiune trebuia să-i smulgă bietei şi nefericitei Rodica suspine prelungi, înnodate cu sughiţuri, cînd îndrăznea să mă privească. Şi nu greşeam deloc. Drumurile noastre erau « trotuare », iar eu mă aflam, fireşte, pe celălalt trotuar, în vreme ce « şoseaua » era viaţa. Dădusem cîte-un rol staţiilor de troleu, intersecţiilor, parcurilor, coşurilor de gunoi, băncilor, parcărilor, totul era bine gîndit. Un sistem filosofic de doi lei. Eram perfect conştient. Am început să mă simt jenant cînd m-a-ntrebat : « Bine, şi ce explicaţie ai pentru o ieşire din oraşul ăsta al tău cu străzi şi trotuare alegorice ? » Am încercat să motivez scurt, oarecum derutat, că este vorba despre Moarte. Apoi a zîmbit: « Şi dacă ieşi din ţara oraşului ăsta ? » Mă gîndeam că dacă voi ieşi din ţară asta trebuie să însemne emigrare. Pe înţelesul tuturor. Trai bun. Altceva. Apoi i-am zis-o. « O dai de gard ! » O dădeam, fireşte, cît puteam. Nenorocirea era că deşi încercam să mă plasez în limitele rezonabilului, ea pricepea toate mişcările mele naive, incoerente. La ultima întîlnire, la aşa-zisa despărţire, a făcut ce-a făcut şi şi-a proptit buzele într-ale mele, ca un excavator care loveşte cuva de pămînt cu obidă. Un cîştig tot era, pentru că întîmplarea asta cu nefericita Rodica mă trimitea la maşina de scris poposită de curînd în sufrageria noastră.
Se întîmpla cam la vreo trei săptămîni după nunta cu pricina. Trei săptămîni în care Adi-mirele nici nu apucase să intre bine în luna de miere şi fusese nevoit să lichideze din trei focuri bine ţintite un individ care făcea cu succes multă teroare în Urlaţi. Ce chestie, mi-am zis, un orăşel la fel ca şi Mizilul, ba chiar mai mic, şi se-ntîmplau o groază de lucruri. Sălbăticia se mutase în est. S-ar zice că aveam toate motivele şi sursele să folosesc maşina de scris pe care tata o casase de la uzina militară pentru… « Pentru ce, chiar aşa, pentru ce ? » Asta era întrebarea. Nu era oare chiar pentru mine ? Totul părea perfect rînduit pentru a mă apuca de lucru. Nu era viaţă ceea ce trăiam în chichineaţa aia de oraş. De parcă ştiam ce-i aia viaţă. Dar eram decis. Mi-era o frică îngrozitoare ca nu cumva oraşul ăsta să se transforme într-o perfuzie postcazonă, cu care se putea drege brambureala, nimic altceva în plus. Urgenţa era bătută-n cuie, parafată. Trebuia să rămîn în Bucureşti, să mă înfig undeva, cumva. Să-mi găsesc un loc de dormit şi de mîncat, măcar atît. Mai ales că spusesem Pa! hotărît magistraturii - al doilea vis al părinţilor – lucru care nu le picase deloc bine. Luat la bani mărunţi, nu prea mai aveam de ce să fac umbră prin oraş, trebuia să plec. Şi am plecat.

comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (2):


~~~ - de Cri Cri la: 18/06/2006 18:17:34
Unde ai umblat pana acum? (sau unde oi fi umblat eu de n-am citit?):)
Dumnezeule, ce stil ai! Nu credeam ca, dupa Sven Hassel, as mai gasi trivialitati care n-au cum sa-mi sune obscen si mediu atat de prezent. Hm, hm.. parca-mi vine sa-mi zic in barba. Iaca, saracu` baiet!
Cu ton admirativ.
--------------------------------------------
He who laughs last thinks slowest.
#128601 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
am umblat si eu pe caile mele - de esteu la: 19/06/2006 19:51:07
am umblat si eu pe caile mele. prin textele mele, altfel nu puteau fi scrise. acum m-am dedulcit si eu la "cafenele", ce sa fac? la un moment dat ajungi si aici. acum e bine, cred. atit de "bine" cit pot suporta, deocamdata, laolalta cu raul compensator.
#128714 (raspuns la: #128601) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...