-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

mişcă-ţi fundul, putoare!


de esteu la: 17/06/2006 13:23:00
modificat la: 17/06/2006 20:56:14
taguri: Proza_scurta 
voteaza:


Mişcă-ţi fundul, putoare !

În tot cazul, era vară, o după-amiază, şi adevărul plutea ici-colo: purtam cu mine o lene de vreo doi ani şi continuam să mă simt ok. Curînd, foarte curînd, mi-am spus, vîntul care se tot agita o să vrea să fie un vînt ceva mai furios. Am auzit apoi lenea tramvaiului împingîndu-l plictisită spre marginea oraşului. E de-nţeles, doar ne aflăm în centru. Pînă la capăt e atîta de mers… Si de cîte ori pe zi… Lenea îmi crescu din nou, aproape pe nesimţite, ca un puf fin pe lobul urechii, iar vîntul începu, într-adevăr, să devină furios. Totul, pe-aici, în jurul meu, era calm. Pesemne aşa trebuia să fie.

x x x

După-amiaza asta fusese plicticoasă pînă cînd începu să plouă. Vedeam totul de la mansardă. Urmăream cu privirea toată foiala de sub picături. Un bărbat alerga. Era al naibii de riscant. Mă mir cum de nu şi-a dat seama. Nu pentru că ţinea într-o mînă un castravete uriaş. Vreau să spun că e riscant să alergi prin ploaie, aşa mi se pare mie. În clipa cînd alunecă pe şina tramvaiului, tramvaiul se afla departe. Nici măcar nu se vedea. Aşa că tipului cu enormul castravete i se citi pe faţa plouată bucuria. Scăpase. Se ridică şi-şi ceru scuze unei doamne grase care împingea un cărucior pentru nou-născuţi. Era vecina mea. Scena mă scoase din sărite. De ce să se umilească într-atît. Poate că dacă ar fi ştiut că vecina mea foloseşte căruciorul doar atunci cînd cumpără varză ar fi fost ceva mai prudent. Categoric, ploaia zăpăceşte minţile. Cu toate astea, eu eram ok aici, la mine, sus. S-au întîmplat şi altele, dar poate că aşa trebuia să se-ntîmple.

x x x

Ziua următoare. Pe la amiază îmi dădusem seama că se scursese încă o dimineaţă fără să fiu deranjat de verun motiv. De obicei nu făceam, nu fac nimic pentru că nu prea am motive. Pur şi simplu aştept. Însă pe la amiază mi-am dat seama că trebuia să se-ntîmple ceva. Poate că ar fi bine să mă urnesc un pic. M-am învărtit aiurea încă trei minute din viaţa mea pînă am zărit bretelele spînzurate pe uşa şifonierului. Nefolosite şi ele tot de doi ani, ca şi mine. Abia de le-am văzut. Asta da viaţă. Am luat un pix şi o hîrtie şi-am zis: Cel puţin dacă le-aş descrie poate ies un pic din lenea asta. Am început. Bretelele erau autonome, adică fără chestia aia de plastic care le ţine apropiate la spate. Cu dungi albastre la margini şi bej pe centru, iar clipsurile cu luciu argintat. Astea-s bretelele nefolosite de doia ani de zile. Cam plictisitoare şi treaba asta cu scrisul. Se pare că nu ţine deloc. M-am ridicat şi le-am apucat separate. Erau aşa cum le descrisesem pe hîrtie, identice. Cum s-ar zice, un lucru bun. Încă nu-mi pierdusem simţul observaţiei. Le-am pus. De data asta aveam motive să o fac. Pantalonii pe care intenţiona să-i port acum erau peste măsură de largi. În ultimii doi ani se întîmplaseră multe. Printre toate astea o chestie era că slăbisem ca naiba. Ce nevoie mai aveam de pantaloni ? Era o treabă aproape îngerească să umbli gol prin casa liniştită şi calmă. Si nu mai murdăream nici hainele. Fireşte, aşa ar fi trebuit să fie.

x x x

Cînd am coborît, am avut senzaţia că unele persoane îmi sînt cunoscute. Cred că senzaţia era reciprocă. După zece minute eram năuc după atîtea saluturi. Trebuia să bag de seamă că a ieşi în oraş era o treabă al naibii de serioasă. Si dintr-o dată mă pomenesc bîntuit de ideea cu Sfîrşitul Lumii. Nu mi-am dat seama cum de m-a dus mintea la aşa ceva. Să vezi dezmorţire cînd Moşu o să vrea să facă şi el puţină mişcare prin oraş. Cu gîndul la Sfîrşitul Lumii, m-am pomenit în centrul parcului, acolo unde porumbeii te-mpiedică să mai înaintezi. Mi-a venit să dau înapoi şi m-am înduioşat privindu-i. Poate că lu Moşu scena asta cu mila i se-ntîmplă zilnic, mi-am zis, şi m-am aplecat, am apucat un porumbel şi l-am mîngîiat sub guşă. În clipa aia am fost sigur că o asemenea zi trebuia să continue. Toate lucrurile îmi păreau mai prietenoase decît mă aşteptam. Aşa mi-a venit ideea să mă angajez la o revistă, de pildă. Mi-am dat eu seama că n-aveam cum să nu mă descurc. Si-am apucat-o spre cea mai mare librărie, spre tonetele cu ziare. Soarele nu făcea figuri. Îmi mergea din ce în ce mai bine.

x x x

Pînă una alta, trebuia să mă uşurez. M-am scotocit prin buzunare şi am descoperit ceva mărunţiş. Însemna că mă puteam uşura. Prima toaletă publică e a mea, am spus ca pentru mine, şi am luat drumul într-acolo. Numai că era imposibil nu să întîlnesc iarăşi personaje cunoscute. Cînd cineva te-ntreabă Ce mai faci ?, se presupune bineînţeles că te cunoaşte. Le-am răspuns tuturor la fel. Fac acelaşi lucru de vreo doi ani, şi tot încercam s-o dau cotită. Dacă apui cuiva că tot ce faci e o mare plictiseală, mă gîndesc că nu ar trebui să se simtă foarte încîntat. Aşa însă, răspunsul meu rămînea plin de mister. Poate că-şi ziceau, Omul ăsta coace el ceva. M-am despărţit de fiecare cu gîndul că, într-adevăr, lucrez la ceva măreţ. Aş fi vrut să mă-ntîlnesc cu Paracelsus, cu Sigmund Freud sau cu Woody Allen. Aşa, eu i-aş fi zăpăcit cu întrbările, dar poate că eram un ghinionist patentat şi mi-am adus aminte de bretelele mele. Mi-a venit să le mîngîi, să fiu tandru. Păreau frumoase, îmi plăceau şi le-am atins. M-am şi înfiorat pe deasupra. Din nehotărîre în nehotărîre am ajuns la toaleta publică. Asta era. Între timp se modificaseră tarifele pentru urinat, iar mărunţişul meu era insuficient. Am ieşit.

x x x

Observaţia mea era că luasem amploare. Avusesem chiar şi o viziune. Mi se năzărise lenea mergînd pe stradă liniştită, ca în filmele de groază. Ceva înfricoşător. Dacă pînă şi eu m-am cutremurat... Apoi m-am pişcat şi brusc am avut viziunea deplină a realităţii. Totul părea o îmbărbătare atît de firească. Deci, mi-am zis, eram în căutarea unei toalete publice. Iată-mă chiar aici. Ar trebui să cobor din nou. Poate că ar fi nevoie şi de ceva tupeu. Cum este posibil ca deversările să coste. Ar trebui să-i punem şi noi taxă lu Moşu pentru ploi, pentru ninsori. Plus Marea Datorie cu care Banca Noe & Fiii a fost falimentată. Mă întrebam de ce n-aş coborî chiar acum. A fost un moment de mare sinceritate cu mine însumi. Oare voiam s-o fac ? Am mai avut puterea să recunosc că înaintam spre capătul puterilor fără a fisigur că voi ajunge acolo. Ce-am mai putut face a fost să-l acostez pe ţiganul care tocmai trecea:
- Nu vrei să m-ajuţi să cobor ?
- Să mori tu ?
În sfîrşit, trezirea la viaţă, coborîrea în oraş îmi arăta că orice lucru este dotat şi cu reţeta propriei autodistrugeri. În ultimii doi ani văzusem o mulţime de filme, ştiam pe dinafară replici fără număr şi uneori mă-nchipuiam un mic dicţionar de specialitate, numai că de data asta eram doar o grămadă de carne gîngavă. Ţiganul lăsase în urma cuvintelor sale şi aroma tutunului inhalat cu poftă, descumpănindu-mă o dată în plus. La zece metri distanţă, brunetul încă-mi mai auzi vocea revenită de pe-o orbită tulburată:
- Te rog...
S-a-ntors şi s-a oprit fix în faţa mea. Între nasurile noastre se crease o distanţă nu mai mare de şapte-opt centimetri, numsi bună pentru începutul unei discuţii serioase. Îşi întoaarse faţa un pic spre stînga, abătîndu-şi atenţia, şi trase din ţigară preocupat. Aerul lui nu era şi aerul meu. Mi-am dat seama pe măsură ce respiraţia îmi devenise din ce în ce mai greoaie. Dumnezeule ! Vorba aia, leneşul mai mult aleargă. Mă şi vedeam luînd-o la picior. Ţiganul, faţă de film, personaj în carne şi oase, aici, la îndemînă, îşi întoarse privirea spre mine. Parcă mestecînd vălătucii de fum din gură, zise:
- Mi se pare că cam vrei să faci un pipi mis, ăăă ?
- Cam cred că ai dreptate şi că eşti foate amabil... Adică drăguţ.
O-ntoarcere la fel de decisă, programată chiar, încă un fum lung trimis să inspecteze sumar plămînii, apoi respiraţia mea greoaie, Dumnezeule, de ce naiba am coborît în viermuiala asta ? Întrebării mele întîmplătoare ţiganului i-a mai adăugat una:
- Mi se pare că domnul din faţa mea vrea să afle cum e la subsol, ăăă ?
Pentru mine, înotdeauna subsolul a fost egal cu sinonomul adesori folosit sub pămînt, sau în pămînt. Logica îmi spune că pentru a trage o concluzie trebuie să ai în vedere cele două-trei lucuri spuse înainte. Ca s-o scurtez, mai devreme ţiganul făcuse o scurtă trimitere la marea temă a Morţii. Sau poate că de vină era doar interpretarea mea, ceea ce nu-i exclus.
- Croitoru ! Fildeş Croitoru ! i-am întins mîna.
Ţiganul era tocit în situaţii de felul ca ceea pe care mă încăpăţînam s-o descifrez aşa, de mîntuială. Dar aveam o poftă teribilă să facem cunoştinţă. Făcu aceleaşi mişcări. Observaţia mea era indubitabilă. Cred că tipul nu văzuse prea multe filme la viaţa lui, ceea ce nu era deloc de luat în rîs. Problema lui, mă gîndeam eu, era următoarea. Avea impresia că filmele văzute de el erau singurele turnate vreodată. Cu toate astea îmi dovedi că posedă o mare deschidere spre dialog şi-mi mai puse o întrebare:
- Mi se pare că cam în clipa asta o ţigancă poa să ne citească în palmă cîte-o mare cumpănă la fiecare... Eu sînt Patronul ! îmi zise, şi am fost sigur că dacă mesajul lui ar fi fost unul scris, ar fi folosit un P mare.
În mod natural, experienţa spune în cazuri de felul ăsta că prudenţa este binefăcătoare, dar mărturisesc cu mîna pe inimă că asemenea mecanisme mentale nu-mi inspiră altceva decît frondă. I-am respirat fumul încă o dată, fără să trădez vreo urmă de afecţiune pulmonară şi i-am dat replica într-o formă de care m-am simţit mîndru:
- Atunci putem coborî fără probleme. Vă urmez.
Pînă jos n-a mai scos nici un cuvînt. Poate a crezut că sînt la rîndul meu un Patron cu un P mai mare de cît al lui, m-am gîndit. Oricum, tipul părea un mare borfaş. În faţa ghişeului unde se împarte hîrtia igienică eram noi, Patronii. Mi-ar fi făcut totuşi mare plăcere să ştiu cum îl cheamă.
- Un domn curios vrea să ştie care sînt condiţiile de angajare.
El, patronul, se adresase angajatului său şi înţelegeam că mă avea în vedere. Eram pus în discuţie. Iată-mă trecut de cealaltă parte a baricadei. Posibilul lui angajat.
- Vă mulţumesc, nu am nevoie de hîrtie. Acum mă descurc singur.
M-am întors şi mă îndreptaam hotărît spre urinoarul visat în timpul plimbării prin oraş, dar Patronul avea o altă părere.
- Cred că domnul încă nu vrea să facă pipiul.
Încă o întoarcere. Hai să i-o spun, m-am gîndit, şi-am făcut-o în stilul meu elegant:
- Cred că domnul nu-şi poate închipui ce presiune am.
- Cine lucrează sub presiune poa să piardă controlul. Nu e sănătos pentru psihic, zise Patronul.
- Cine lucrează sub pămînt are o mare părere de rău că nu-i deasupra. Nici asta nu-i o chestie foarte sănătoasă, zisei eu.
- Oricărei comori îi stă bine îngropată, zise Patronul în continuare. Cine-i Patronul tău de te ţii aşa de tare.
- În jurul meu nu-i nimeni... în afară de mine. Plesnesc de mine, ca să zic aşa. Concluzia e că eu sînt Patronul, mă rog. Acum pot să fac pipi ?
- Dacă te relaxează un pic... Am un sfat pentru domnul cu pipiul. Nu ar fi indicat să rateze foaia asta, şi-mi arătă o hîrtie la ghişeul unde se distribuie hîrtia igienică.
Uşurat, am revenit. Patronul nu mai era acolo. Era în schimb hîrtia. Lumina ghişeului părea să-i dea o strălucire aparte. Literele se citeau, fireşte, cu nebănuită bucurie: CERERE DE ANGAJARE. Futu-i pe mă-sa, magraonu voia să mă închidă în mirosu’ ăsta, care va să zică. Am ieşit.
x x x

Douăzeci de minute am aşteptat afară. Gîndeam că era de bun simţ, dar pînă la urmă m-am întrebat, cine naiba sînt eu ca să am atît de mult bun simţ şi, cu gîndul la altceva mai bun, am luat-o din loc. Asta, bineînţeles, era cu totul altă treabă. Afară erau semne că natura este într-adevăr o binefacere. Eram şi eu o muscă zburdalnică într-un peisaj fermecător, în care se mai simţea încă un miros de budă. De basm toată după amiaza asta. Prostii. Numai şi numai prostii, dar ce naiba să faci în loc de altceva. Am continuat să alunec pe drum, fără vreun scop. Dar şi dacă aş fi avut vreunul, pe bune că nu prea aveam chef de aşa ceva. Era bine că o lungeam aiurea, aveam dispoziţie pentru aşa ceva.
Fără deosebire, maşini lunguieţe, verzui şi cu lumini clipocind în faţă şi la spate, rulau bezmetice pe şoselele aglomerate. Cînd şi cînd, cîte un număr mă izbea în moalele capului. Ceaţa din minte îmi dădea veşti proaste. În nici un chip n-avea de gînd să se destrame. Înţelegeam că aveam de luptat cu ea. Şi înaintam. Înaintam, privind mirat la stînga şi la dreapta, dorindu-mi să răspund măcar unui salut binevoitor. Hop-şa-şa ! ziceam din cînd în cînd, crezînd totuşi că uite, sînt un om fericit, dar singurătatea era a mea şi mă întristam. O tristeţe grea cît un soare şi strălucitoare asemenea îşi găsise loc de odihnă tocmai în hainele mele, ca să vezi. Dar asta e, ce dracu să faci cînd nu mai ai ce face. Taci şi înaintezi umil.
O muscă închisă în casă, gîndesc eu, trebuie să însemne un destin nefericit. O muscă eram şi eu, pînă la urmă. Destin. Ăsta da cuvînt, dar totuşi e mai mult de-atît, am gîndit. Ar fi vorba că destinul ăsta se face din întîmplări de tot felul, zic, dar dacă n-ar fi zilele, oare ar mai avea el vreun sens ? Aşadar, într-o zi, dintr-un destin oarecare, ha-ha-ha, o muscă şi-a otrăvit timpul şi inima înăuntru. Aşteptîndu-mă. Nina, Nina, Nina ! am tot zis în gînd pe drumul de întoarcere. Şi mă întîlnesc cu unul... Unul căruia îi vine admirabila idee pe care o şi scoate la iveală:
- Un’ te duci aşa ? Na... N-am văzut pompierii-n cartier, n-ai poliţia-n spate, ce puii mei... Nu mai ştim să dăm o bună ziua, un doamne-ajută... sîntem pe pretenţii de aoleu, dacă înţeleg eu bine... Ce faci bă sculă, un’ te grăbeşti aşa ?
- Am întîrziat ! M-aşteaptă Nina. Tu ce faci ?
- Fir-aş ! Am ştiut eu ! Am ştiut eu ! Ai pus laba pă piţipoancă, ca să-nţeleg tot sistemul...
- Hai bă Zeli ! Las-o-n căcat acuma... na, chiar mă arde la cur dacă vrei să mă crezi.
- Omar plus Nina egal fuuuuut ! Zic bine ? Ce pizda mă-tii mă, nu puteai să spui şi tu că eşti pă combinaţie ? Te caută lumea... Cine-i Nina asta ? Nina Cuceritoarea... băăăi băiete, băi... ia vezi aici la Zeli, fetiţeleeee... ai grijă cu ele... îţi zice io, ca să zic aşa...
M-am uitat la el aşa, ca de departe, şi l-am lăsat cu buza-n parcare. Cum naiba să-i spun că Nina este musca pe care-o ţin închisă ca pe fata împăratului. Cînd eşti singur, o muscă-i un tezaur, ce pula mea ! Şi l-am lăsat ca pe-un dicţionar deschis priponit de semafor şi-am trecut strada. Al naibii şi Zeli ăsta. Îţi iese-n cale crezînd cînd ai cu totul şi cu totul alte răni, nicidecum alea pe care ţi le poate obloji.

comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (5):


~~~ - de Cri Cri la: 17/06/2006 21:42:41
Te exprimi cu o naturalete cuceritoare, nu stiu cum faci!
O atmosfera de plictiseala, cu zambet in coltul gurii, simpla dar neasteptat numita. Pe mine una m-a lasat paf. :)
--------------------------------------------
He who laughs last thinks slowest.
#128468 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
mai - de zaraza la: 18/06/2006 23:31:52
mie mi-a lasat impresia unei scrieri dupa vreo 3 jointuri. nu-i rea, dar lipseste sensul/ideea/conceptul. dupa ce-ai citit-o o uiti instant, pentru ca nu e nimic care sa-ti agate gandul, in afara de exprimarea haioasa. iar pentru exprimat banalitati in mod haios, textul e prea lung.

zaraza
#128662 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
nu obisnuiesc jointuri, dar r - de esteu la: 19/06/2006 19:51:07
nu obisnuiesc jointuri, dar remarca e ok. mi se pare super sa poti scrie in stare normala ceva care se poate obtine pe alte cai.
in legatura cu sensul/ideea/conceptul: nu sint genul care se blindeaza cu afirmatii de genul "textele mele sint in siajul nu stiu carui scriitor". desi, ca sa cad un pic din convingerea mea, spun ca unul din favoritii mei este Raymond Carver. Tipul exceleaza tocmai in decuparea banalitatilor, unele haioase, altele altfel, dar fara de care am fi niste tipi esentiali suta la suta, daca nu cumva mai mult. nu e tragic, nu cade lumea, daca ne tinem un pic si de firul ierbii. altfel am cadea in cer. poate. maruntisurile astea tin de conditia asta slabanogita cumva. e si o limita a mea si vreau sa mi-o inteleg mai bine, s-o depasesc.
exprimarea haioasa este un vehicul. poate ca, intr-adevar, e singurul lucru care atrage atentia asupra textului, dar uite ca fara acest element tactic poate nu ai fi inghitit banalitatile. cred ca lentoarea "eului" din textul meu e un simptom, poate fi depasita, nu se poate ramanie inauntrul ei.
inca o chestie. textul nu e autonom. are legaturi cu alte texte, ceea ce l-ar putea salva de o parte a criticii tale.
sint de acord ca e cam lung. oricum, l-am postat aici tocmai pentru a obtine pareri. nu este un text defintiv.
mersi pentru atentie.
#128716 (raspuns la: #128662) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
asa cuceriri... da! fac eu cu - de esteu la: 19/06/2006 19:51:07
asa cuceriri... da! fac eu cum fac si obtin ceea ce-mi doresc.
am raspuns celuilalt comentariu, in care mi se "imputau" banalitatile care nu agata, prezente in textul meu. si-l aminteam pe Raymond Carver care face lucruri, cred eu, asemanatoare. in cazul in care nu l-ai acontat deja pe Carver, ti-l recomand. e super-misto.
#128718 (raspuns la: #128468) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
maruntisurile astea tin de c - de zaraza la: 19/06/2006 21:34:34
maruntisurile astea tin de conditia asta slabanogita cumva. e si o limita a mea si vreau sa mi-o inteleg mai bine, s-o depasesc.


daca stii ce faci si de ce o faci, e absolut ok si am toata admiratia.

zaraza
#128831 (raspuns la: #128716) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...