-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

TANGO DEGEABA


de esteu la: 21/06/2006 16:27:00
modificat la: 23/06/2006 19:41:35
taguri: Proza_scurta 
voteaza:
TANGO DEGEABA

Din autobuzul care se tot chinuie pe unghiul dealului curgerea înceată a zilei nu doar se simte, aproape că se vede. Rămîn în urmã zeci de cruci de piatrã, sute de ani împietriţi, benzile rulante de porumb care îngălbenesc sudul meu temporar. Apoi cotim greoi. Muncile cîmpului sînt prea abstracte dacă priveşti netezimea parcelată de-aici, de sus. Cîmpia e doar un pled pictat, năpădit de Regina Plictiseală. Şi totul ar fi aşa de banal dacă n-aş avea un pistol în buzunar.
Deocamdată îmi văd de drumul pe care am pornit derutat. Un motiv trebuie să găsesc, nu te porneşti aşa, cîine surd la vînătoare. Undeva în dreapta este o moarã, apoi încă o cruce. Apar şi primele case ale satului, o bifurcaţie. O iau spre stînga, e un drum bine ştiut. De-aici nu-i mai e mult de mers pînã la pãtratul de tablã ruginitã cu numãrul 241.
În sat lumea se ştie pe de rost pînã cu trei generaţii în urmã. Trebuie să ajung la tipul cel mai bãtrîn din sat. Un cult pentru un om, cel mai vîrstnic, nu-i la îndemîna oricui. Ce caut la el, nu m-am lămurit nici măcar pe drum. Dacă n-aş fi sărit din tren, dacă n-aş fi găsit pistolul în maşina violatorilor ălora, poate luam drumul drept al căii ferate, spre casă. Doar mai erau cîteva gări. Frica m-a adus aici. Revederea asta neprogramată m-a tras şi mai tare.
Nu mai ştiu cum a venit din zona Vulcanilor Noroioşi, sînt vreo treizeci de kilometri pînă acolo, dacă nu şi mai bine. De ce-a părăsit dealurile alea, de ce-a venit aici, n-am aflat niciodată. Acum e cel mai bãtrîn din sat. Şi senil pe deasupra. Bãtrîna îmi povesteşte de fiecare dată cum un alt sătean ar fi murit, cum ceilalţi îşi muşcã pumnii de ciudă că nu apucă să fie ei „Cel-mai-bătrîn“. Bãtrînul meu îşi tot lungeşte umbra prin bătătură şi nici nu oferă vreun motiv pentru care întîrzie. S-ar zice că îngroaşă gluma aiurea. Mi-ar plăcea să cred că a rămas în viaţă pentru mirosul de sunãtoare care inundă via şi cei douăzeci şi trei de pruni. În satul ăsta fiecare sãtean mort are parte de cîte-o moarte stupidã. Cam la asta se rezumă ce aflu de la bătrînă de fiecare dată.
În curte nu-i nimeni, trebuie să îndrãznesc. Deschid poarta grãdinii, cobor patru trepte de pãmînt imense, arunc a nu ştiu cîta privire derutată şi dau peste silueta ei chircitã, învelitã cu o bucatã de cîrpã. Odatã avea imprimeuri albastre cu vagi comete lãsîndu-şi dungile albe şi arcuite. Ţesãtura poartă relieful trupului ei rebegit, mi-l aduc bine-aminte. Copilăria iese repede la suprafaţă. Un linţoliu a devenit şi ea. Se ceartă cu fasolea cocoţatã pe vreo doişpe araci. Nenorocirea e că nu cred să am vorbele potrivite pentru ea. Azi nimic nu pare să mi se potrivească. Nici scenariul făcut din mers, nici minciunile pe care i le spun cu seninătate. Bãtrînii satelor sunt iscoditori, vor sã înţeleagă cum e cu binele tău şi de ce nu e la fel cu al lor. De-aia-i bine sã le dai siguranţã. Îmi spune cã via este compromisã, dar asta se întîmplă încã de cînd am fost prima datã la ei, cînd aveam doar patru ani. Mereu aceleaşi cuvinte, aceleaşi văicăreli. Timpul pare să fie şi el sechestrat aici. „Dacã o sã cobori în grãdinã, mai jos, sã te uiţi şi la pruni!“
M-am gîndit eu, prunii. Cobor şi vãd pe poale pere de toamnã. Verzi şi tari, iarba înaltã le aşteaptă de-acum pe movilele scormonite de dihori. Pruni rãşchiraţi, încremeniţi de zãduf. Aproape că-mi plesneşte sîngele. Dealul leşinat de cãldurã respiră sacadat, în sufocare. În iarba incredibil de înaltă a crescut multă sunătoare. Pînă şi pistolul s-a-ncălzit în buzunar.
Aici nu sunt prea multe legende, nu poţi povesti decît ceea ce vezi, dar asta-i doar mică înşelătorie. Aici viaţa molatecă este ea însăşi o legendă pe care o respiri, o rezervaţie. Chiar şi cele mai simple lucruri, cînd îmi sar în ochi, îmi par fantastice. Mă simt hămesit privind în jur. Îmi vine să-nghit tot ce văd cu ochii, să dispară pentru totdeauna tot ritmul ăsta înapoiat, şi să plec. „De unde naiba atîta sunãtoare ?“. O plantaţie sãlbaticã. Miroase puternic. Ar trebui să plouă zile nesfîrşite, să se umple valea, să înece sunătoarea strălucitoare, iar apoi soarele să încălzească totul pe neaşteptate. Pentru asta aş face aici un concediu. O vacanţă într-un ceainic imens. Ca-n basme, pe un alt tărîm.
În valea asta a fost un lac, iar mai sus casele unui boier invadate de calareţii tătari. Căpetenia pusese gînd rău fetei boierului şi uite de-a gata şi legenda satului Tătaru. Aşa ceva nu se uită, nu se lasă uşor în urmă. Fata fuge şi apucă drumul spre lac, tătarul se ţine scai după ea. Fata se-aruncă în apă, în ceaiul de sunătoare. Tătarul la fel, numai că el nu ştia să înoate şi moare. Povestea nu spune absolut nimic despre moartea fetei. Merita cumva şi ea sacrificată, măcar pentru frumuseţea întîmplării, pentru gloria îndoielnică a locului. Peisajul e o sinteză a unei sinucideri provocate. Ce-a rămas e o linişte. Cuvinte însingurate.
Prun, sunătoare, deal, verde, galben, văzduh.
Un nechezat, nuc, şarpe, albinã, arac.
Smulg din firele de sunãtoare...
Urc înapoi, în curte, intru în bucãtãrie şi-ncep să „bãrbieresc“ cîţiva cartofi. Aşa spunea bătrînul. Un cuţit tocit, fãrã plãsele, special aşezat pe soba albãstrie. Şirul de propoziţii scurte, cuvinte izolate, de-o potrivire zguduitoare cu realitatea, mă termină. Înebuneşti în liniştea asta. Am înfundat traista cu sunătoare şi mã lungesc cu mîna pe pistolul pe care l-am găsit astă-noapte. De pe peticul ãsta galben cerul o ia şi el un pic razna. Am stat o orã, poate c-am aţipit chiar ceva mai mult. Încep sã urc spre curte şi o revãd pe bãtrînã. Mi-a spus cã zilele trecute a cules şi ea o mina. Pe vremuri plantele medicinale se colectau la CAP. Şi coada şoricelului, şi cătină, şi flori de tei. De toate. Chiar şi frunze de dud pentru viermii de mătase. Comunismul a învins şi-aici.
„Ia-o!“ Mi-a dat mănunchiul de sunătoare de pe un raft, apoi s-a apucat să facă mîncare din cartofii curăţaţi de mine. Mai devreme l-a dus pe bãtrîn în sat, la bãrbierit. Peste o jumãtate de orã se va duce sã-l ia. Nu-i nicidecum un bãtrîn aristocrat, deşi vara trecutã luasem de la el un patefon cu plãci Columbia si Odeon de pe care curgeau, hãmesite în tãcere, valsuri întortocheate, tangouri lascive, polci. Mi se părea mie că numai familiile bune, înstărite îşi permiteau aşa ceva.
Înseamnă că oamenii ãştia şubrezi au dansat şi ei odatã. Ştiu doar că mama chinuia patefonul nevoie mare cînd se pregătea de vreun bal. În săptămîna dinaintea balului devenea placenta acelei cutii muzicale. Căuta ace de patefon ca o bezmetică, iar bătrînii de-acum îi spuneau că-i dau ei dragoste pe cocoaşă, doar n-au trimis-o la şcoala sanitară să curvăsărească. Pînă la urmă se întorcea de undeva cu pumnul plin cu ace.
Acum îi repar bãtrînei coşul de la soba albãstritã, „dacă tot ai venit“. Cineva strigã la poartã. Ies sã pot prinde un unghi bun. De pe prispã coboarã bãtrînul. A sosit ? Dupã cinci minute coboarã pe panta curţii pavatã cu pietre de rîu. În apropiere nu este nici un rîu. Pare curios la vederea mea. Nu mã mai ştie, e clar. Schimbãm cîteva vorbe, măsurăm distanţa, gesturile. Şi doar ne cunoaştem de ani buni. Vede sunãtoarea culeasã, aproape un sac, tace. Nu-l interesează. E gol. O-ntreabă pe bătrînă.
„Cum mă, nu ştii cine e ?“ Am senzaţia cã nici chiar eu nu mai ştiu cine sunt. Parcă-s picat din cer. Habar nu are, nu mã mai ştie, sînt un nimeni. Nimic de zis, despre mine, în bătătura asta. Nu sînt. Amintirile mele sînt desfãcute de privirea rătăcită a bãtrînului. Mă las dus aiurea de vîntul pornit, nu prea-mi vine să-l ascult. „Nu ştiu“, îi răspunde. Nu reuşesc să intru în el. E gol, orificiile, deschiderile îi sînt strîmte, eu înecăcios. Ca o gutuie.
„Auzi, nu ştie. Ai noua’ş’patru de ani şi nu ştii cine-i băiatu-ăsta !“ Şi nu văd nici o obligaţie să mă recunoască. „Nu ştiu.“ Apoi intră în camera de la drum. Reflex de vizuină.
„Nu te mai ştie, de unde să mai ştie dacă trebuie sa-l duc eu la frizer, la bărbierit... nu mai ştie nici să vină acasă.“ Totuşi; azi s-a întors singur. Iarna trecută a plecat să anunţe la poliţie că fiu-su, ăla făcut cu vecina, i-a furat nişte bani. A trecut şi de poliţie, şi de magazin. Noroc că l-a văzut cineva pe trepte, la dispensar, în celălalt capăt al satului. Noaptea nu s-a întors. A doua zi, pe-nserat, aceeaşi persoană l-a zărit mult mai departe de sat şi fără un bocanc. Era iarnă. L-a luat cu maşina şi l-a adus acasă. Un nepot l-a întrebat pe unde a bătut drumurile, iar el a zis:
„Am fost la votare, am fost la dispensar şi mi-a facut injecţii, şi era acolo şi popa şi preoteasa.“ Cînd a zis: „Şi-au adus acolo şi biserica“, nepotul l-a întrebat zîmbind, „cum s-o aducă ?“
„Cu spinarea.“
Nepotul rîde. Poţi să rîzi în multe feluri, de multe chestii. Acum bătrînul stă pe-o treaptă de piatră în faţa prispei, are un zîmbet singuratic. Conştient parcă, el ştie mai multe alte lucruri decît noi, are de ce să se simtă departe, dus. Cu un băţ uscat loveşte alte pietre. Bătrîna îmi împachetează ouă cu petice de ziar, cum îi e obiceiul, în vreme ce bătrînul întreabă:
„Şi ce se-ntîmplă cu morţii aştia care trec...“ apoi limba i se pierde într-un sfîrşit suspendat. Bătrîna întreabă, „care ?“
„Aştia care trec.“ Îndignarea bătrînei îl contrariază şi încerc să-i ţin isonul. Prin gard se văd cîteva trupuri purtînd pe umeri unelte agricole, se-ndreaptă spre ţarină. Nu cred că vorbeşte despre ei. Nici unul nu are vreo coasă, ca să-l ducă gîndul la moarte. Ideea asta mă deprimă. „Morţii ăştia... ăia tineri, care trec şi...“ Bătrîna mă priveşte din nou, zîmbeşte. Nici ea nu-i departe.
„Ce să se-ntîmple cu ei“, zic. „Da“, zice, şi obrajii automaţi pufăie aerul uşurîndu-l. Loveşte din nou pietrele cu privirea aruncată pe gardul vecinei. „După ce mor ?“ întreb. „Da! Cine are grijă ?“
„Ah, asta întrebi. Da!“
Capul se îndreaptă din nou spre gard, băţul scoate din piatră un sunet şters, bătrîna termină de împachetat ouăle. În aer pluteşte refuzul pietrei. Nu-l interesează piatra. Există moarte şi-n lumea lui. Poate i-a răpus doar memoria. Era un tip care stătea bine pe picioare. Lumea spune că ar fi făcut parte din cuibul de legionari de-aici. Purta revolver, am aflat acum cîţiva ani. Cică legionarii din sat au băgat secretele într-o sticlă, iar sticla au îngropat-o la o cruce, între Tătaru şi Vai-de-El, satul vecin. Bătrîna refuză să-mi vorbească despre asta. Pe vremea aia nu erau împreună, poate îi este şi teamă. „Auzi, dom’le, dumneata ai auzit de Eminescu ?“ Am ciulit urechile şi l-am fixat cu atenţie. Se pregătea să spună ceva memorabil, căutare îndelungă în amintirile vagi, uscate crustă. De cînd îl ştiu nu scotea prea multe cuvinte. Se întîmpla să-l înjure pe Maniu, „e bestemat Iuliu Maniu, e blestemat“, pentru o chestie veche, de cînd fusese prim-ministru. „Dom’le, cînd era Eminescu student stătea la o gazdă, şi mai era cu el un coleg...“ Aştepta să îl întrerup, să-l provoc cumva. Nu se ţicnise de tot. Chiar şi bătrîna s-a oprit din drum să-l asculte. „Şi ei doi stăteau la o cîrciumă şi nu mai aveau bani… Şi Eminescu la trimes pe colegu’ lui la gazdă să-i dea o pereche de pantaloni…“ Uite pentru ce am venit la ei, pentru Eminescu. Şi zice în continuare : „Gazda i-a dat nişte pantaloni şi Eminescu i-a vîndut şi a cumpărat bere, dar nu s-au săturat... Pe urmă l-a trimes tot pe coleg să ceară bani. Tot la gazdă. Şi gazda a zis, bine mă, ţi-am dat pantaloni şi-acuma vrei şi bani ?“ Aici se opreşte debusolat. Sigur nu voia să spună asta, se vedea, parcă-mi cerea ajutor. „E o întîmplare cu Eminescu, poetu’... Nu mai ştiu cum se termină... e cam întortocheată, dar era.... ca un proverb...“ şi se prăbuşeşte din nou în tăcerea lui cu un înţeles mai plin decît sclipirea celor cîteva minute de derută. „Nu mai ştiu“, îşi revine.
Mi-am adus aminte. Ceva chiar trebuie să fac cu pistolul cuminte. De-asta am ajuns aici. Cu pistolul. Mintea bătrînului stă întinsă, ştearsă, peste care încă adie mirosul de sunătoare de azi-dimineaţă. E în siguranţă. Acum parcă m-am mai dezmeticit şi eu. Bătrîna coboară la bucătărie să-mi mai pună şi slănină. S-a obişnuit ea să ne umple sacoşele şi nu poţi s-o refuzi. Intru în camera de la drum şi-l văd întins, sforăind. Pe masă, deasupra radioului, stă portretul lui Eminescu, unul vechi, pus într-o ramă de lemn. Cînd şi cînd ne mai scăpa nişte apocrife despre poetul naţional. E acelaşi portret pe care-l ştiam din copilărie. Copilăria de la ţară, de ale cărei amintiri se mai legase zdravăn o placă de patefon cu un tango în limba maghiară, cîntat cu vocea graseiată. Tangoul ăsta, timpul lui şi mai pierdut decît al bătrînului, combinaţia unicat argentiniano-hună, chiar îmi lipseau acum. Pe Eminescu îl ştiam prea bine, aproape că mă scoate din sărite. Din cînd în cînd mi se face un dor inexplicabil de ritmul aproape extraterestru, cu gîjîiala acelor tocite şi a plăcii Odeon. De rafinamentul căutat parcă al împerecherii ăsteia neobişnuite, inepuizabile, de întors pe toate părţile. Nostalgia pampei şi-a pustei întinse, a dealului obosit de aşteptarea altor tătari. Nimic de dispreţuit, timp singur, vibraţii neînfrînte de nimeni.
Îi trag uşor sertarul, acolo îşi ţine trusa de ras, un creion chimic şi nişte broşuri din anii ’60 cu Marx, Engels, Lenin şi Stalin. Cînd eram mic cotrobăiam curios peste tot, prin toate sertarele, toate ungherele. Pe-ăştia patru îi ştiam de „Barbă albă, Barbă neagră, Barbă cioc, Barbă deloc“. „Barbă deloc“ sună asemănător cu „Tango degeaba“. Am auzit odată vorba asta la taică-miu, dar n-a ştiut să-mi spună despre ce e vorba, unde bate, cine a scornit-o. Aşa cum nici bătrînul meu nu mai are cuvinte despre Stalin şi ceilalţi trei, despre toate singurătăţile vieţii lui. Tot trecutul lui este răpus în cea mai de netrecut singurătate. Amnezia. Ochii îi sînt acoperiţi de-o frunză. Ţine loc de morală, de pedeapsă, de frică, apoi vine iar pala unui vînt.
În sertarul lui am găsit întotdeauna aceleaşi lucruri. Ca-n raniţa unui veteran, gata oricînd pentru o nouă chemare. Scot pistolul tăcut, extrag cartuşele din încărcător şi îl aşez încet pe fundul sertarului întunecat. Cu toată frica vîrstei mele. Un omagiu discret, pîlpîitor. Nu ştiu dacă-l voi mai prinde în viaţă, nu i-am vizitat prea des. Întîlnirile noastre au fost mai mereu excepţionale. Dominate de-o frică inexplicabilă. Frica mea de el şi frica lui de restul lumii. Frici acumulate, tot mai conştiente, mai apăsătoare. Pînă la frica cea mare. Gîndindu-mă tot mai precis la bătrînul meu, nimic nu mi se pare mai de dorit decît o retragere de pe scenă ieşită din comun. Un pistol mut e ceva răscolitor.
Îmi iau apoi sacoşa plină şi ies din curte, bătrîna mă conduce aproape împiedicată după ce mi-a adus o cană cu apă sălcie. Jos mă aşteaptă oraşul, de ieri chiar. Acolo trebuia să ajung. Şi mă pornesc înfierbîntat, poate ceva mai puţin decît în valul aspru de sunătoare de azi dimineaţă. Mi-e greu să mă mai gîndesc la ei, la aerul lor lipicios, de vechime posomorîtă, la furculiţele coclite de la amiază, la luciul pietrelor din curte. Îmi par o greutate inutilă, străvezie, îngrozitor de prezentă. Greutatea imprecisă a umbrei.
Azi chiar nu am nici un chef de singurătatea lor uneori binefăcătoare, de aburul ei înşelător, dar în general mai degrabă copleşitoare. Acum am nevoie de alte frumuseţi, de zvîcneala sîngelui în tîmple, şi mă simt împins spre un alt fel de viaţă. Mi-e mai bine aşa, cît se poate de uşurat. Deocamdată.
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (3):


moment solemn :o) - de Guinevere la: 27/06/2006 05:30:35
In acest moment solemn, imi scot sapca foarte solemn - nu port palarie fiindca n-am pana si fara pana n-are haz - si fac o reverenta si mai solemna - desi sunt in pantaloni scurti, dar nu ma pierd cu detaliile: m-am indragostit! :o)

Acum foarte serios, imi place la nebunie textul tau si cred ca ai o gramada de talent. Orice ai face, sper sa iti faci timp si pentru scris in viata ta.
Ca sa exemplific tot ce mi-a placut la text, mi-ar lua inca doua lungimi de-ale textului insusi. Aproape ca mi-au dat lacrimile la amintirea "gustului de apa salcie". Cu corecturi extrem de mici - treaba normala la orice text - cred ca e perfect, dar perfect. Dupa gustul meu, cel putin.
Nu stiu ce indoieli ai, daca ai, dar daca ai te-as sfatui sa intrebi si sa ti le clarifici ca sa nu te tina sa iti continui pasiunea.

Probabil ca sunatoarea asta din sud imbiba oamenii cu un fel de emotie la zbaterea firului de iarba, de nostalgie amaruie facuta streasina la ochi, cu care privesc parca zarile din om.

PS - Daca nu mai comenteaza nimeni, explicatia e clara: le e lene sa citeasca. Pierderea lor, textul e minunat!
#130292 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Neahhh..nu ne e ATAT de lene - de thebrightside la: 27/06/2006 10:05:22
Nu e primul text al tau pe care-l citesc si-mi place si probabil nici ultimul.. M-a trimis la mamaia ... langa mainile ei ca pamantul galben ars de soare, crapat si insetat.. murdarindu-se in timp ce-nfofoleste ousoarele... m-a plimbat iar prin antreu si prin sertarele dulapului aluia verde in care zac de ani vechi si multi creioane chimice, andrele si poze-ngalbenite... la fantana cu apa salcie, dar rece-rece, in care m-aplecam din cand in cand "Eoooo!!!".... in camera de la drum..cu miros de levantica si multe, multe perne si pernute asezate pe patul din camera de oaspeti...

Scrii frumos ... :)



#130320 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
esteu - de Sancho Panza la: 27/04/2007 20:20:09
nu stiu de ce ai plecat de pe aici...dar era sa-mi arda tigara degetele, in timp ce am citit!
magistral.
tulburator...
nu mai stiu ce sa zic!
#191743 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...