Cineva

O ceru de nevastă la modul clasic, cu florile-ntr-o mână şi inelul în cealaltă , îngenunchind pe covorul din sufragerie.
Zâmbetul îi pieri de pe buze.Îl ajută să se ridice şi-i vorbi cu glas duios:
- Mircea, ştii că te iubesc, însă dragostea şi căsătoria nu-s acelaşi lucru.
-Cum? Roşi el ,descumpănit.Pământul îi fugea de sub picioare.
Ea tacea şi se tot uita la covor. În seara aceea s-au despărţit.
Peste mai mulţi ani se întâlniră la petrecerea cuiva.
Reuşi s-o întrebe la o cafea , în bucătăria gazdelor, “de ce”.
Nu mai privea la covor, dar nici în ochii lui nu se putea uita. Îi răspunse nepăsătoare:
-Ştii…Nu trebuie să te simţi jicnit. Nu era nimic personal..Familia mea a fost întotdeauna “cineva” în oraşul ăsta, iar tu, cu toate că te iubeam, erai doar un contabil şi..nu că n-ai fi fost bun, ba dimpotrivă, numai că nu erai…ştii…”cineva”…
Mulţumi pentru explicatie.Nu mai găsea nimic de zis.Nici nu înţelesese răspunsul.
Credea că vorbise numai aşa ,ca să nu tacă ,pe când adevăratul motiv( poate familia o forţase, poate o ameninţase să se despartă de el) l-ar fi îndurerat mult mai tare.
Nu i-a trecut prin cap că părinţii ei nu ştiau de existenţa lui amărâtă şi că atunci , la cafea, fata îi dezvăluise purul adevăr.
Zilele treceau.Îşi ducea crucea, ca fiecare.Află din ziare că se logodise cu un bancher cunoscut.Vestea îl întristă cumplit, însă nu aşa de mult încât să-şi ia zilele.
Ca de obicei, după serviciu lua lecţii de chitară.Deveni atât de priceput încât începu el însuşi să dea meditaţii.Compunea.Cânta sâmbăta în localuri modeste,imprima, totul mergea bine.
Dacă îi mai rămânea timp liber, picta.O picta pe ea în diverse ipostaze, din amintire.Mai şi citea, din când în când.
Într-o zi şeful află de hobby-urile lui .Avură o discuţie filozofică .De fapt, acesta nu-i adresase decât o întrebare:
-Bă Mircea, tu nu eşti băiat rău, ai putea fi un contabil eficient, pentru ce naiba îţi iroseşti vremea cu atâtea chestii inutile?
Asta, precum şi ultima veste pe care o aflase despre ea: cum că bancherul fusese arestat pentru evaziune fiscală , că o lăsase lefteră , cu doi copii pe cap, îl făcu să ia decizia vieţii : Ce-ar fi dacă ar lăsa de-o parte”chestiile inutile ” şi ar încerca măcar acum, în al douăsprezecelea ceas, să ajungă şi el cineva ?
Se schimbă .Renunţă la cântat,la compus, la pictat şi la citit romane şi se apucă de calculat , de făcut bilanţuri contabile şi ore suplimentare până noaptea târziu.
În felul acesta, plus un ulcer şi ochelari de vedere-işi stricase ochii din cauza surmenajului-intr-un an jumate fu numit contabil şef.
De la funcţie până la căsătorie rămăsese doar un pas.Îl făcură la starea civila .El fericit pentru că o iubea, ea plictisită , în rochie roz de mătase şi tul.
Copiii ei îi spuneau « tată » ; cât despre bancher-acesta nu mai apăru în viaţa lor niciodată. Deveniseră o familie obişnuită, chiar banală.Îi întreţinea pe toţi cu salariul lui de contabil şef la o firmă amărâtă.
Trecu în lumea drepţilor într-o joi.Pe urmă- nimeni nu-şi mai aduse aminte de el.Viaţa era grea.Femeia suspina după bancherul pierdut.
Atunci era la modă o formaţie a cărei muzică începuse totuşi să se cam învechească.Nu ştiau ce să mai facă, lumea nu le mai cumpăra CD-urile .Le-a venit ideea să caute surse de inspiraţie pe la amatori şi aşa au ajuns ei în posesia vechilor discuri ale contabilului.Piesele erau atât de bune încât într-un timp scurt au revoluţionat muzica folk.Drepturile de autor intrau fără şir în contul văduvei, care nu mai contenea să se mire ce noroc a dat peste ea.
Băncile nu erau de încredere.Îi aducea acasă şi-i tot număra cu nesaţ.Uneori reflecta, fără să-şi ia ochii de la strălucirea banilor :
« -Saracu...Acu’ ar fi stiut şi el cum e să fii cineva.. »
Problema era - de fapt-îl interesase vreodată să afle ?