-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

mişcă-ţi fundul, putoare! - continuare


de esteu la: 27/06/2006 16:21:00
modificat la: 27/06/2006 20:09:09
taguri: Proza_scurta 
voteaza:
Ajuns acasă, am trecut rapid la chestii administrativ-gospodăreşti. Am început să curăţ cartofi, morcovi, ţelină, am scos borcanul cu zarzavat, operaţiuni executate energic, cu mînecile suflecate. N-am apucat să intru bine în miezul lucrurilor. Soneria. Mă apropii de uşă, aştept. Încă un ţîrîit, şi mă învrednicesc să pun o întrebare sumară:
- Cine naiba e ?
- E vorba de viitor. Un sondaj de opinie. Dacă sînteţi amabil să ne răspundeţi.
Eeee, uite ceva special pentru o după-amiază nereuşită. Trebuie să-i deschid tipului ăsta silitor. Dau uşa de perete şi realizez că individul arată aşa cum mi l-am închipuit. Uşor trecut de 60 de ani, cu început de chelie, ochelari cu ramă neagră, groasă, gesturi uşor tremurate, şi o mare încărcătură emoţională fremătîndu-i fiecare cuvînt.
- Spuneţi, vă rog. Cred că sînteţi la sfîrşitul programului, bag de seamă. Sînteţi de la vreo multinaţională ?
- Nicidecum, stimate domn. Sîntem o organizaţie non-profit care atrage atenţia asupra problemelor omenirii, dacă mă-nţelegeţi…
- Cum să nu, de ce nu spuneţi aşa… Ce biserică sînteţi ? Mă scuzaţi, dar tocmai am pus de-o ciorbă şi n-aş vrea să vă încurc…
- Nici o problemă… De fapt, să ştiţi că nu sîntem de la nici o biserică… Toata lumea este bănuitoare, aşa fac toate bisericile, şi vă-nţeleg prea bine reacţia… Noi sîntem de la O.P.O.A.V… Concret, Organizaţia pentru Prospectarea şi Organizarea Armonioasă a Viitorului. Uitaţi, avem şi certificatul de înfiinţare a organizaţiei, adresa, plata impozitelor, totul pe faţă. Nu luăm taxe, nu nimic, sîntem cinstiţi, sîntem verificaţi, cum se zice… Sîntem într-adevăr o organizaţie internaţionala, dar n-avem nimic de ascuns… nu spălăm bani, nu sîntem terorişti, Doamne fereşte…
- Şi ce trebuie să fac, l-am întrebat, trebuie să mă înscriu la dumneavoastră, chestii din-astea cu carnet de membru, cotizaţii, reviste, sau ce anume ?
- Nicidecum, stimate domn. Noi umblăm din casă în casă, dacă se poate spune aşa, şi încercăm să prospectăm viitorul. E simplu. Încercăm să aflăm la ce se aşteaptă lumea pe termen scurt, mediu şi lung, înţelegeţi ?
Mă rog, înţelegeam în primul rînd că primisem un raspuns la întrebarea pusă de mine, nimic mai mult. Toată bîlbîilala lui, cu pauzele de inteligenţă emoţională, din care ar fi trebuit să ţîşnească ghearele persuasiunii, erau un zgomot destul de bine articulat, însă fără înţeles. Şi nişte litere în spatele cărora misterul plătea o chirie modică. L-am luat din nou:
- Nu ştiu care e numele dumneavoastră… Aş vrea totuşi să mă lămuresc. Aţi zis cîte ceva despre viitor şi v-am ascultat. Vă spun sincer că n-am prea înţeles…
- Aş putea intra ? Mă rog, dacă nu vă deranjez…
Citisem de curînd o povestire scrisă de Raymond Carver, o situaţie asemănătoare. Un comis-voiajor bate la uşă, i se deschide şi nesimtitul propagandist pentru nenorocitele de electrocasnice scoate aspiratorul, bagă sonorul vocii pe moderat, dar neîntrerupt, şi zăpăceşte cu totul gazda. Deosebirea dintre personajul lui Carver şi cel pe care-l aveam în faţă era că trebuia să ţin piept unui produs exclusiv mental. Nu tu cablu, nu tu furtun, ştecher, perii, pungă de colectare, nimic din toate astea. Trebuia să rezist noţiunii despre viitor pe care bătrînelul urma să mi-o bage pe gît.
- Deci… trecem pe la fiecare apartament, în fiecare bloc, din fiecare cartier, înţelegeţi… întrebăm fiecare membru al familiei ce crede că se va întîmpla în viitor… adică şi într-un an de zile, şi peste zece, peste douăzeci şi cinci. Sînt mai multe teorii… Dacă mai aveţi un pic de timp…
- Da, mă rog… Dar vă rog să nu uitaţi de ciorba mea… totuşi…
- Aşa, nici o grijă, voi face o prezentare pe scurt. Colectînd previziunile sau, dacă vreţi, speranţele oamenilor, vom avea o imagine a aşteptărilor populaţiei. Teoria noastră spune că o aşteptare dominantă în proporţie de peste 60% are foarte multe şanse de a se îndeplini. În felul acesta vom monitoriza posibilele pericole care vor ameninţa omenirea. Nu credeţi că este cel puţin interesant ? Organizaţia noastră are acoperire pe toate continentele. Vă rog să mă credeţi, este o chestiune extrem de serioasă. Oricum, aportul fiecărui individ chestionat constă într-o listă care să conţină 10 pericole care, cum vă spuneam, ameninţă omenirea. Cam asta e tot… destul de simplu. Ce ziceţi ?
În principiu îmi venea să-l înjur. Asta ar fi ucis toată frumuseţea existenţei. I-am spus:
- În principiu mi-ar face o mare plăcere să trag cuiva o mare înjurătură. Nu ştiu însă cui să i-o adresez. Vă daţi seama că distrugeţi tot farmecul vieţii, nu-i aşa ? Mai bine veneaţi din partea unei biserici, nu ştiu…
- Staţi aşa, în primul rînd este doar un sondaj de opinie. Vom obţine un tablou al pericolelor, înţelegeţi. Normal că din studiul ăsta se pot inspira atît bisericile cît şi orice fel de organizaţie… Ştiţi… Se poate milita pentru eradicarea lor, pentru a împiedica amploarea lor. Nu e nimic de ascuns.
Mă uitam la el ca la un cuier şi am decis să-mi agăţ 10 haine de lepădat, ca un hobby activabil în pauzele şedinţelor gastronomice.
- Da, i-am zis, încercînd să trag de timp, să-mi dau importanţă. Asta e tot, nu-i aşa ?
- În principiu, da, pentru cei care nu doresc să fie implicaţi foate mult. Există şi posibilitatea unei participări la proiect. Avem şi un grup de discuţii, dezbateri, ştiţi, este destul de multă lume interesată de viitor. Unii cred cu tărie că puterea gîndului poate modela viitorul. Acţionînd în prezent. Participi la o excursie în trecut… mă rog, sper să nu mă complic.
Îl priveam, îl reanalizam. Avea urechile mai lungi, din ce în ce mai lungi, ochelarii aveau nuanţe roşietice, părul albit dar lung şi prins în coadă, un zîmbet viclean şi vocea şuierătoare. Am avut viziunea unui diavol contabil. M-am gîndit că lenea, plictiseala care pusese gheara pe minea săpase în rana autodistrugerii, într-o posibilă gaură a sinuciderii mîntuitoare. Mă vedeam nscăunat în fotoliul iresponabilităţii distructive, autocratice. Puteam să manipulez, să dispun, să dau frîu liber instinctului. Să fiu robul voinţei de a face orice mi-ar fi trecut prin cap. M-am înfiorat şi-am avut senzaţia că pîcla care-mi-nvăluise mintea în ultimele trei luni ajunsese la punctul terminus. Dacă nu s-ar ivit acest individ cu miros puternic de naftalină şi cu idei scormonite de un demon performant, sigur m-aş fi aruncat de la ferestruica mansardei. Dar dacă tocmai lenea mentală îl demoniza pe ponositul domn cu intenţii bune şi mare doritor de nu cădea în hăul bătrîneţii ? I-am dat o şansă:
- Haideţi la bucătărie, poate-mi mai spuneţi cîte ceva.. dacă nu vă consum timpul cu toanele mele.
Încercam să fiu totuşi îngăduitor, elegant, mă rog. Am trecut printr-un hol îngust şi l-am introdus în sala de tron, o bucătărie îngustă în care dictam asupra legumelor sortite unei transformări care le ridicau în rang. L-am întrebat:
- Doriţi un morcov curăţat ?
- Nu, mulţumesc. Poate nişte apă… plată, dacă se poate.
- Eee, nici o problemă, imediat.
- Păi notaţi acolo… în primul rînd cred că terorismul e chestia cea mai nasoală, scuzaţi exprimarea. De trei luni n-am ieşit din casă, mă tot uit la televizor, ştiţi, şi cred că, din ce ni se tot spune, ăsta e pericolul principal, mă rog, asta cred eu…
- Aşa, terorismul…
- E o chestie extrem de nocivă, e de o depresie îngrozitoare să văd la tv numai arme, sinucideri cu explozibil în mijlocul unor mulţimi… e de…
- E deajuns, nu e nevoie să intraţi în detalii, am scris… mai departe…
- Sexul ! Asta mi se pare jignitor de-a dreptul. Mi-au făcut creierii varză. Numai glume cu aluzii sexuale, pe stradă, ieri, după trei luni de absenţă socială, mi s-au pleoştit urechile de scîrbă.
- Da… mai departe…
- Aşa, scrieţi acolo, pe locul trei, corupţia. Pe urmă interesele oculte ale organizaţiilor secrete… nu mă refer la dumneavoastră…
- Nici o problemă, staţi liniştit. V-am arătat documentele, bănuiesc că v-aţi ncredinţat de bunele noastre intenţii. Staţi liniştit… Se mai poate un pahar cu apă ?
- Cum să nu.
M-am întins, i-am preluat paharul şi i l-am umplut. Începuse să mă prindă toată distribuţia verbală a individului. Mi-l închipuiam la 12-13 ani la fel de silitor, tot cu ochelari, cu creioanele ascuţite perfect şi urechile ciulite la fiecare emisie verbală. Am continuat:
- Aşa, mai departe… scrieţi acolo… poluarea, apoi creşterea demografică… sînt cinci pînă acum, da ?
- În regulă…
- Nu ştiu… educaţia superficială, discriminarea rasială… şapte… se poate să mă opresc aici ?
- Cum doriţi… oricum se pare că aveţi totuşi o viziune asupra societăţii… în general ni se dictează probleme personale mai mult, înţelegeţi… revendicarea unei case, arivismul avocăţesc, foamea negustorilor… n-au puterea să generalizeze
- Mda, mulţumesc… nu mi se pare că am cine ştie ce merite, dar nici nu cred că-i aşa dificil să observi relaitatea… trebuie să fii tîmpit să nu vezi ce-i în jurul tău.
Întîlnirea noastră a avut un final apoteotic. Înainte de a-şi face bagajul, tipul m-a invitat să le vizitez sediul şi, dacă nu m-ar fi deranjat, să iau parte la discuţiile tematice ale organizaţiei. Era marţi seară. Pînă vineri mai aveam de aşteptat. Am schimbat adresele, numerele de telefon şi ne-am despărţit cu speranţa într-un viitor blînd, puternic îndopat cu diazepam.
Decisesem, în timpul discuţiei, să mă las moale, să intru în pielea unei carcase care are nevoie de o lesă ideologică. Îmi amintisem de CEREREA DE ANGAJARE pe care puteam s-o semneaz dacă aş fi zăbovit mai multă vreme în toaleta publică şi mă felicitam pentru simţul olfactiv încă intact. Aş fi putut rata şansa unei tovărăşii interesante, nesperate. Viaţa mea putea fi revoluţionată. Eram deja instalat într-o lojă imaginară, iar întîlnirile cu Zeliko, Omar, Alin Dicu şi ceilaţi ar fi rămas o amintire din copilărie. Slavă Domnului, eram conectat la o reţea internaţională, cu depresia pe jumătate extirpată.


Happy meal

A doua zi mi-am început-o deschizînd frigiderul. Am introdus ciorba, care pe timpul nopţii atinsese o temperatură optimă, cît să nu distrgă aparatul frigorific. Apoi am decis că n-ar trebui să mai zăbovesc prea mult în nenorocita mea de mansardă. O coborîre în oraş era inevitabilă. Voiam să-mi injectez viaţă, să fiu pe val. Paştele mă-sii de ţigani, de toalete publice, de guguştiuci către se calcă pe gheare în parcuri. Am coborît în mare grabă şi am apucat-o la întîmplare. În 10 minute eram pe una dintre arterele principale ale oraşelor. Mi-am luat un ziar şi am intrat într-un Mc Donald’s. Am deschis paginile de publicitate şi-am început să ciugulesc fiecare anunţ. Nu mai făcusem chestia asta de un an jumate. Mi-a picat repede sub ochi un anunţ pentru o revistă. Trebuie să fie luna cadourilor, mi-am zis. M-am destins, am luat o Coca-Cola şi un sandviş, şi m-am lăsat în voie, privind în jurul meu.
Foială mare. Îi priveam aproape nepăsător, uşor distrat, şi totuşi dincolo de privirea neatentă sălăşluia ţinta. Îmi era clar că sînt în căutarea a ceva. Voiam să fiu activ. Aş fi dat peste cap orice scenariu. Eram într-o vervă fantastică, de neînchipuit în comparaţie cu ultimele zile. Mai întîi am presupus că cei doi copii nu mai au nevoie sã stea în cãrucioare... Mãcar cel brunet cu ochi albaştri, care mînuie pistolul albastru. Putea merge singur. Apoi, cã la altã masã, pe care se aflau trei pahare cu Coca Cola şi unul cu ceai, cei trei bãrbaţi nu purtau o discuţie obişnuitã cu un al patrulea individ, ceva mai albicios. Şi trei, cã pentru un anumit produs poţi primi bonus o jucãrie. Iată-mă instalat ca un belfer la o masă într-un Mc Donald’s unde economiile vin pe tavã. Dacă te uiţi atent în jur vei citi sigur viaţa în întregul, trebuie doar sã priveşti.
Am defrişat un pic prin pădurea bunei dispoziţii care mă cucerise şi am mai aruncat o privire pe anunţul dat de revistă. O revistă pentru bodyguarzi. Candidaţii se putea prezenta cu două texte scrise pe tema Pază, protecţie, acţiuni violente, terorism. La fix, luna cadourilor. Am continuat să frunzăresc ziarul, distrat, cu poftă pentru lăsat mintea să dea-n şanţ de preaplin. Ziarele, ca şi tv-ul, aceeaşi apă. O violenţă verbală de nedescris. Trebuia doar să-l parcurgi. Mi-am dat seama că pe primul loc ar fi trebuit să-i pun în listele diavolului contabil pericolul de a ne pierde simţul umorului. Umorul bun, fermentul adevăratelor idei, autoironia izbăvitoare. Aşa a început joaca.
Am început să grupez din articolele disparate fragmente, să compun o povestioară, o şaradă, mă rog ceva uşor. Să schimb tonul apretat ori inflamat al ştirilor. La prima mînă mi-a ieşit o chestie destul de nostimă. Am renunţat la varianta corectată, şi, după ce am mai comandat o Coca-Cola, am trecut-o în curat. Eram mîndru:

75 – 42 – 637. Nu vă grăbiţi să descifraţi care este logica ce uneşte aceste numere. O singură persoană le ştie rostul. Este Fidel Castro. Dar la fel de informat este şi serviciul de informaţii cubanez. Nu este vorba de codul vreunui plan secret; nu-i decît istoria pe scurt a ceea ce înseamnă un preşedinte şi paza sa. 75 de ani de viaţă, 42 la conducerea Cubei şi 637 de tentative de asasinat. Un şir numeric precum cel posedat de Fidel poate fi cosiderat impresionant şi trebuie să însemne fie că victoria socialismului în Cuba nu a putut fi curmată, 42 de ani, ea părînd să aibă un destin strălucitor, fie că Fidel Castro dispune de un serviciu de pază impenetrabil. Însă ceea ce preşedintele crede despre securitatea sa linişteşte pe oricine, fiind mai ales vorba de un om aflat la 75 de ani: „ Nu ştiu cînd voi muri, însă nu mă preocupă acest lucru.”. Mai mult, după atîţia ani cît şi-a testat securitatea, Fidel a decis că e cazul să-şi permită şi acţiuni ceva mai lejere: dineuri şi recepţii la care participă bodyguardul Kevin Costner sau concertul rock al englezilor de la „Manic Street Preachers”.
Pentru prospeţimea cu care s-a pastrat îi oferim menţiunea Contemporan cu Gică Petrescu şi o ediţie de lux a romanului Un veac de singurătate.

Mobilizat exemplar pentru o altă viaţă, m-am lăsat pe spătarul scaunului şi-am început să visez la atmosfera filmelor cu spioni, cu studiouri de film, cu poveşti de dragoste puternic pigmentate cu lacrimi şi adrenalină şi tot aşa. Apoi, aceleaşi priviri în jurul meu.
Am observat un balon perfect transparent. Abia atingea grãmada de bagaje înghesuite plasate lîngã mãsuţã. O tijã de plastic îl reţinea deasupra bagajelor. Prin balon vedeam cum chipul bãieţelului brunet este transformat de suprafaţa de plastic curbã. Chipul i se alungea, avea aceeaşi voce de copil mofturos, ochii i se maturizau, iar literele negre imprimate pe balon, Mc Donald’s, se transformau într-o mustaţã superbã. Mama tocmai îl luă din cãrucior pe fiul mai mic şi îl puse-n braţe încercînd să-i potolească plînsul.
Mama lor are ochelari, poartã un batic, are o faţã suptã, albicioasã, iar compoziţia fizionomiei în mãtasea verde ce-i ascunde pãrul îi dã un aer de strãinã. Într-un Mc Donald’s întîlneşti orice. Mă las pe spate şi mă holbez în balonul transparent. Văd un peşte albastru care se mişcã greoi, apoi acoperã o parte din faţa mustãcioasã a puştiului care sare iar spre treizeci de ani. Pe masã a mai fost aşezat un balon, la fel de transparent, dar cu nuanţe verzi. Peştele albastru apare imprevizibil şi în balonul verde. Pare halucinant. Ce caută un peşte într-un Mc Donald’s ? Revenind la poziţia normalã, observ cã mîna bãieţelului, retrãgîndu-se sub masã, obligã peştele albastru sã refacã traseul înapoi şi, ieşind din vidul primului balon, se transformã iar în pistol. Un pistolul sub masã. Mîna i-a obosit tot agitîndu-l în aer, o lasã atîrnînd peste bara de siguranţã a cãruciorului. O leagãnã, apoi pistolul atinge piciorul mamei. Poartã blugi şi stã în poziţia picior peste picior. Îşi ridicã cei doi copii din cãrucioare. Cel cu pistolul albastru trebuie sã aibã patru, cinci ani. Face mult zgomot şi se lanseazã spre una din casele unde se fac comenzi. Mamă-sa îl urmeazã, cu cel mic în braţe.
- Give me two happy meal, please !

Cîte nu vezi în localul ăsta asudat ? Am folfăit iarăşi, la întîmplare, paginile ziarului. Sport, vreme, politică, totul invariabil. Mă minunam cum putuse un bătrînel cu hainele roase să mă pună pe picioare. Eram distrat ca atunci cînd te îndrăgosteşti. Îmi plăcea să pierd timpul, e-adevărat, dar acum parcă-l pierdeam cu un folos. Aveam senzaţia că din huzurul meu conştiincios va ieşi ceva adevărat. Am privit la mesele vecine şi am observat că ceilalţi nu păreau la fel de entuziasmaţi. Faptul cã trei mese sunt lipite este un motiv pentru care poţi fi indus în eroare. Cei trei bãrbaţi asezaţi în linie de o parte, toţi trei bruneţi, nu păreau a fi împreunã. Cel de la margine, al treilea, s-a aşezat lîngã ceilalţi doi pentru cã era singurul loc liber cînd intrase. Tenul lor apropiat mă face să cred cã sînt prieteni. Al treilea se ridicã şi rãmîn cei doi. Îl au în faţã pe cel albicios sorbindu-şi ceaiul. Mişcãrile mîinilor trãdeazã o negociere. Se aprind în discuţii. Lîngã masa lor un maldãr de bagaje care îţi atrage atenţia. Popasul din Mc Donald’s se prelungeşte. Unul din cei doi bruneţi seamãnã perfect cu bãieţelul pe care balonul îl maturizazse pentru cîteva clipe. O asemãnare... Aceeaşi mustatã, aproape aceiaşi perciuni. Puştiul nu-i are ajustaţi cu Gillette, nu are tãietura perfect bãrbãteascã. În fine, par a avea aceleaşi riduri.
Scoate din buzunar o batistã albastrã. La ridicarea mîinii, peste buzunarul pantalonului pulpana sacoului cade ca o cortinã care întîrzie actul doi. Discuţia se reia, dupã ce mustãciosul îşi suflã nasul şi-şi aşeazã pe masã batista, despachetatã. Aratã ca un peşte.

Aici trebuia să vină bătrînelul. Aici e tot ce va urma. Lumea de peste zece ani este chiar aici, în momentul ăsta, şi oriunde în altă parte. Un iepuraş pictat în ţarcul de joacă pentru copii mi-aduse aminte de o întîmplare abia citită, ascunsă în paginile ziarului. M-a pufnit rîsul. M-am dus la casa de marcat şi am rugat o tînără angajată să-mi dea cîteva foi. Între două comenzi, şuşoteli şi discuţii ale celor aflaţi la coadă, mi-am văzut dorinţa îndeplinită. Ţuşti la locul meu şi pune-te pe scris. Toată amorţeala care mă-mpiedicase să-mi descriu bretelele dispăruse. Argint viu, cum niciodată nu m-aş fi visat. Aş fi vrut să mă fi închipuit părinţii mei măcar pentru o clipă în verva asta. Într-o juma de oră, după ştersături cu ghiotura, străluceam. Cred că păream singurul nebun din agitaţia de la Mc Donald’s. Am continuat să bag în mine Coca Cola ca un descreierat şi mi-am dat seama că şi Coca Cola putea sta cu mare cinste pe un loc din lista bătrînelului. Am recitit povestirea inspirată de articolul pitit bine în paginile ziarului. Orbitor:

Bodyguardul Bugs Bunny. Cine este bolnav după desene animate trebuie să-l aibă pe năstruşnicul Bugsy în topul personajelor preferate. Dealtfel, o istorie a desenului animat nu ar fi posibilă fără Bugsy şi poate că el a fost creat aşa de şugubăţ pentru a îndrepta firea cu care iepurele a fost înzestrat de la natură.
Realitatea, însă, întrece orice roman, film sau desen animat, un lucru ştiut de toată lumea. Adevăr demonstrat şi de ceea ce s-a întîmplat la Bale, în Elveţia. O femeie a fost violată: se-ntîmplă peste tot în lume. Un echipaj al poliţiei a sosit la locul comiterii infracţiunii, apartamentul victimei: aşa procedează orice serviciu de poliţie. Un poliţist s-a apucat să facă reconstituirea faptelor simulînd mişcările violatorului: aşa recomandă orice manual de criminalistică pentru a proba variantele producerii unei infracţiuni. Ceea ce a urmat se poate verifica probabil doar ajutaţi de desenul animat: în timpul reconstituirii infracţiunii, unul din iepurii victimei, măcar aici trebuie spus că victima îşi transformase apartamentul într-o adevarată crescătorie, a avut un reflex de bodyguard şi l-a muşcat pe poliţist de coapsă. Nimeni nu şi-a putut da seama de ce nu se întîmplase la fel şi cu violatorul. Se vede treaba ca Bugsy al nostru este într-adevăr un nonconformist.
Premiul pe care-l acordăm va ajunge evident la iepurele-bodyguard, în fapt fiind vorba de un dicţionar argotic cu care stapîna-violată sperăm că va încerca să-l înveţe pe cine trebuie să muşte. Aşadar, premiul Şo pe el !


Vînzãtoarea se dovedea o bună cunoscãtoare a limbii engleze:
- Waiting for a minute ! Se întoarse, iar comanda este preluatã de o colegã. Revine la casa la care a înregistrat comanda, apoi îi spune mamei celor doi bãietei cu pistoalele:
- You have to choose one of these toys ! Femeia cu batic priveşte spre panoul de care atîrnã cîteva plicuri galbene cu însemnele Mac. Premiile. În ele, jucãrii pentru cumpãrãtorul unui happy meal. Îşi întinde capul deasupra casei de marcat şi observă corect:
- Only guns !
- Yes ! spune vînzãtoarea. Ochii cerceteazã preocuparea mamei care nu stãruie foarte mult. Îl întreabã ceva în arabã pe puştiul ţinut în braţe. Ceva ce trebuie sã însemne rosu sau verde ?.
- Green, please ! Vînzãtoarea extrage un pistol verde pe care-l aşeazã lîngã pacheţelul happy meal şi scoate din casa de marcat restul plus nota de platã.
- Have a good time ! spune vînzãtoarea, apoi zîmbeşte. Femeia cu batic îşi mutã puştiul în celãlalt braţ, iar cu mîna eliberatã apucã tava roşie. Acum amîndoi au pistoale, unul verde, celãlalt albastru. Dintr-o dată, gãlãgia. Toţii clienţii aflati îi privesc. Cel mare ţîşneşte spre spaţiul închis destinat copiilor. Deschide uşa şi se amestecã în hãrmãlaia puştimii izolatã fonic. Înghesuiala mare de la tobogan nu poate fi egalatã de nici o discuţiile de la mese.

Mesele au adunat pãrinţi din tot oraşul. Vin aici în fiecare week-end sã dea copiilor impresia cã se distreazã. Puştii chiar se distreazã în boxa în care sînt izolaţi. Înãuntru, gãlãgia enormã pentru un spaţiu atît de mic egalează un concert rock. Puştii se întîlnesc o singurã datã aici, probabil şi asta-i face sã se deschidã. Într-un fel seamãnã cu cei mari, care se comportă la fel. Înãuntru plutesc ritmuri aduse din America. Totul pare perfect.
În boxã, puştii par a se fi rupt în douã. Jos au rãmas cei care n-au mai apucat sã urce pe platforma toboganului. Jos sînt mai ales fetiţe. Îi aşteaptã pe bãieţi sã alunece pe tabla lucioasã. O tãcere s-a lãsat de sus, de pe platformã, şi a cuprins şi cãpşoarele împopoţonate cu agrafe colorate şi codiţe. Britney Spears nu poate pãtrunde aici, încearcã sã-i agaţe doar pe pãrinţii aprinşi în discuţii.
Prima picãturã nu a ajuns, a fãcut doar ca tabla sã parã ceva mai strãlucitoare. Apoi, a doua şi a treia la fel. Cînd a tîşnit primul jet fetiţele au avut împresia cã o zînã rea le fãcuse mititele, iar ele, fugind de bagheta magicã, nimeriserã sub un burlan din care se auzeau primele sunete ale ploii. Tãceau. Nu puturã se işte un şuvoi furios şi răzbunător. Băieţii strigarã:
- Plouã, plouã, babele se ouã !
De jos nu venea nici un rãspuns. Se auzeau murmure doar. Fetiţele îşi pierduserã rãbdarea. Nici una nu a-nceput sã plîngã, sã ţipe, nu a ieşit nici una din boxã. Apoi a coborît primul bãieţel, ca şi cum ar fi ieşit de la un examen. Ţinea în mînã un pahar din care obrajii absorbeau lichidul prin macaroana de plastic. O fetiţã îl întrebã:
- De ce-ai vãrsat Fanta ? iar el rînji. Pãrea sã ascundã ceva. În cor, fetiţele multiplicarã întrebarea. Pe tabla toboganului mai curse un şuvoi, ceva mai slãbuţ, iar ele priveau nedumerite la bãieţelul aflat pe a treia treaptã a scãrii melc care ducea spre platformã.
- De ce vãrsaţi Fanta ? Bãieţii izbucnirã într-un rîs ce vãdea un dispreţ ambiguu, dar care se fãcea auzit cu putere. Glasurile lor coborîrã prin tunelul toboganului în chipul zînei celei rele. Se auzirã şi pocniturile pistoalelor de jucãrie. Cînd coborîrã, bãieţelul brunet cu ochi albaştri pãrea sã îi conducã pe toţi ceilalţi. Nu le mai acordarã atenţie fetiţelor, iar ele plecarã una cîte una la mesele pãrinţilor. Se simţeau jignite, date la o parte. După ce-şi mai vãzurã de gãlãgia lor, se retraserã şi ei la mese. Boxa rãmase goalã, cu misterele furate de puşti.

Copiii erau încîntători. Aici este viitorul, adevărul după care organizaţia bătrînelului se zbate pe toate coclaurile. Povestea asta, tot ce stă sub privirea mea acum, este perfectă pentru dezideratul domnului cu ochelari şi rame groase, dar cum să prinzi în zece cuvinte un şuvoi, o adevărată deversare ? Am continuat să-l urmăresc pe Khalid. Sãri pe scaun şi îndreptã pistolul albastru spre mama sa chiar cînd vru sã-l aşeze în cãruciorul tip Mac. Probabil că semãna cu tatãl sãu. Femeia îl sorbea din priviri. Puştiul rãmas în cãrucior reacţionã cu pistolul verde, încercînd sã-şi apere mama şi nu reuşi decît sã facã spume la gurã. Capetele celorlalţi priveau cînd masa lor, cînd pe cea a bãrbaţilor care negociau o chestiune ce pãrea din ce în ce mai gravã. Nu este admisibil ca bãrbaţii sã stea la o masã, iar femeile la alta. Ce naiba mai e şi asta ? Îşi potolirã repede gîndurile. Trebuia să accepte cã arabii sunt altfel, altã tradiţie şi scurtele comentarii se încheiarã. Puştii fuseserã atenţi la discuţiile înfiripate între pãrinţi şi se bãgarã-n vorbã. Aflarã cã bãieţelul brunet, Khalid, are douã pistoale albastre şi cã ce ascunde el în pantaloni e altfel decît ce au ei.
- Ceeeee ? întrebã un tatã. Fiul îi repetã cã:
- Are la puţã altfel ca la mine, tati. Tatãl puştiului rãmase perplex.
- Cum... ce naiba aţi fãcut acolo înãuntru, v-ati dat pantalonii jos ?
- Da ! Şi am fãcut pipi pe totogan !
- Topogan, Marius, nu totogan ! îl corectã maicã-sa.
- Tobogan dragã, nici tu nu zici bine, îi spuse soţul… da’ de ce naiba aţi fãcut pipi mã, pe tobogan ?
- Nu mai vorbi cu naiba, tatiiii !
- Spune, mă ! Rãspunde la ce te-am întrebat !
- Ca sã nu se mai dea şi fetele ! şi îndreptã pistolul asupra tatãlui sãu. Nu ştiu cum sã reacţioneze.
- Şi le-am pãcãlit cã este Fanta ...
- Da’ ele v-au vãzut ?
- Şi ne-a crezut...
- Spune Marius, ele v-au vãzut cînd aţi fãcut pipi ?
- Nu, ele ne-a crezut şi n-a zis nimic nici una şi nu s-a mai dat nici una pe totogan...
Tatãl lui Marius se gîndea.
- Marius, nu-i frumos ce-ai fãcut, încercã maicã-sa cu binişorul.
- Marius... Marius, fii atent ! Marius întoarse capul. Cine a fãcut pipi primul ?
- Un bãieţel, rãspunse Marius. Tatã-su începea sã se enerveze.
- Marius, un bãieţel, un bãieţel, dar cum îl cheamã ?
- Nu ştiu ! Nu ştiu ! Nu ştiu ! Uite că trag ! Hai, acum mori !
- Aratã-mi-l ! Unde e ? Marius întinse pistolul şi apãsã, iar Khalid îi rãspunse complice cu o împuşcãturã.
- Arabi împuţiţi ! Bãiatu’ ãla cu pistolu’ albastru, Marius ? Marius ! Marius... ai auzit ce te-am întrebat ?
- Da !
- Bãiatu’ ãla ?
- Da ! Înfuriat, tatãl lui Marius se ridicã.
- Cornel, ce vrei sã faci ? îl întrebã soţia.
- Mã duc la ăştia sã le spun cum sã-şi educe copilu’ ! Habar n-au sã-şi ţinã nevestele la masã cu ei.
Se ridicarã apoi alţi cinci bãrbaţi care purtaserã la mesele lor discutii aproape identice şi se îndreptarã spre masa la care negocierea încã nu ajunsese la un rezultat. Toţi şase se pomenirã împreunã, un fel de gardã de corp, în spatele individului care-şi sorbea ceaiul în faţa celor doi bruneţi cu care negocia. Pãreau arabi, într-adevãr. Se ridicarã şi scoase fiecare cîte un pistol. Evident, se simţeau trãdaţi de cel cu care discutaserã îndelung, iar albiciosul pãrea luat prin surprindere.
O femeie ţipã, alte trei strigarã:
- Poliţia ! Sã vinã poliţia ! Patru matahale îmbrãcate în negru, echipa de intervenţie care face de gardã în zonã, dãdurã uşile de perete şi-şi întinserã mîinile în prelungirea cãrora se aflau alte patru pistoale. Puştimea reluă gãlãgia din boxã pentru joacă. Fiecare ţîşni de la locul sãu şi, avîndu-l în frunte pe Khalid, încolţirã cei patru agenţi de pazã. Pocniturile lor îi luã prin surprindere.
- V-am prins ! strigã unul din puşti.
- Închideţi aparatul de radio ! strigã unul dintre agenţi cãtre vînzãtori. Madonna tãcu subit.
- Dom’le, spuse tatãl lui Marius întorcîndu-se spre agenţii de pazã, sã-şi educe copilu’, dom’le...
Unul dintre agenţi îl îndepãrtã, iar ceilalţi pãrinţi lansaţi spre masa arabilor se dãdurã în lãturi, făcînd loc celor patru pistoale care-şi împãrţiră cele douã ţinte. Arabul mustãcios spuse ceva în arabã. Partenerul de negociere îşi schimbã fizionomia care suporta greutatea blestemului şi-a deznãdejdii.
- Puneţi pistoalele pe masã ! ordonã calm şeful echipei de intervenţie. În cîteva secunde pistoalele odihneau pe mesele înguste.
- Faţa la perete ! Mîinile la ceafã ! Costache... percheziţie ! Costache îi pipãi în locurile unde ar fi putut ascunde alte armã şi-i rãspunse:
- Nimic !
- Întoarceţi-vã ! Actele vã rog ! Cei doi arabi scoaserã portmoneele şi arãtarã agentului şef paşapoartele. Totul în regulã. Aveau şi permis de port armã. În spatele agenţilor, copiii tot sãreau şi pocneau cu pistoalele de jucãrie. Nimeni nu-i mai bãga-n seamã.
- Domnilor, spuse tatãl lui Marius adresîndu-se agenţilor, domnii arabi sã-şi înveţe copilu’ cum sã se poarte, domnilor... trebuia sã le daţi amendã... eeeei... aşa e la noi, fir-ar sã fie... d-aia n-are ursu’ coadã, dom’le, d-aia...
- Care e problema dumneavoastrã ? îl întrebã şeful echipei.
- Haideti dom’le, daţi-o-ncolo de treabã... aştia ne-mpuşcă aici ca pe urşi, ce naiba... şi le mai daţi şi drumu’... numai la noi se întîmplã aşa ceva, să mor io, şi dãdu sã se-ntoarcã.
- Alo, domnu’, ia veniţi încoace, ãsta-i ultraj ! Tatãl lui Marius se întoarse. Dintre cei şase pãrinţi era singurul care continua sã-şi mentinã protestul. Cum vã numiţi ?
- Voicu Cornel... da’ ce-am fãcut dom’le, c-am luat atitudine, d-aia-mi daţi amendã ?
- Pentru ce-aţi luat atitudine domnuuuu… Voicu ?
- Pãi cum dom’le, bãiatu’ lor îi face pe copiii noştri sã-şi de-a pantalonii jos, acolo-n boxã şi...
- Domnu’ poliţist, noi copil nu avem ! spuse ferm arabul mustãcios. Noi nu suntem homosexual, noi nimic rãu nu am fãcut la nimeni aici...
- Uitaţi dom’le, acolo, şi arãtã spre mama lui Khalid, e copilu’ ei cu unu’ dintre domnii arabi... credeţi cã nu ne-am dat seama... nu se poate una ca asta domnilor.
Ceilalţi încercau sã iasã pentru a nu se lăsa prinşi în declaraţii. Şeful echipei de intervenţie se îndreptã spre mama lui Khalid şi-i ceru actele. Mama lui Khalid leşinã. Puştiul sãri spre maicã-sa şi-ncepu s-o strige. Era un moment de derutã. Peştii fixaţi în firidele pereţilor bleu, ca-n dioramele de la muzeul Antipa, pãreau cã prind viaţã ajutaţi de agitaţia din jur. Mintea Rodicãi plutea. Îl vedea pe Hassan cum intrã în apã, cum se scufundã, iar ea continua să ţipe. Hassan nu ştia sã-noate. Intrase la fund fãrã sã mai poatã fi recuperat. Peştii mãrunţiserã trupul lui Hassan, iar durerea Rodicãi se transformase în refuzul de a mai vorbi limba românã. O întîmplare nefericită în Delta Dunãrii. Ce căuta Hassan acolo ? Cu un an înainte fuseserã într-un voiaj pe braţul Sulina, de unde era Rodica. O barcã cu motor prinsese în vitezã un ciot, iar şocul îi catapultarã pe toti pasagerii. Ei doi, încã un prieten al lui Hassan şi cel care conducea barca.
O împuşcãturã o trezi pe Rodica. Vãzînd peştii prinşi în diorame crezu cã pluteşte în plin coşmar. De la moartea lui Hassan i se tot întîmplase. În local mai apãrurã trei poliţişti. Începu sã strige.
- Khalid ! Khalid !
Albiciosul îşi trãsese în glonte în mãruntaie, probabil ştiind cã o împuscãturã în pîntec e fatalã. Mi-am amintit că multe personajele din western-uri trăgeau la stomac. Poliţiştii se repezirã la el şi strigarã dupã salvare.
- Sã dea cineva telefon la salvare !
- Luaţi-l domnule cu maşina dumnavoastrã, cã nu-i mult pînã la urgenţã ! Moare aici, ca un animal... spuse cineva. Unul dintre agenţi aflã din actele de identitate cã Rodica nu avea nici o legãturã cu cei doi arabi. Tatãl lui Marius nu mai ştia ce sã zicã. Începea sã realizeze cã provocase o nebunie. Îşi puse mîinile-n cap. Strigã la întîmplare:
- Marius !!! deşi Marius era prins de piciorul sãu drept. Khalid încerca sã-şi sprijine mama. În ochii purta ura unei întregi după-amiezi, o urã îndreptatã împotriva tuturor.
- Marius !!! repetã Cornel Voicu.
- Cornel !!! îl strigã soţia. Îl trase de braţ.
- Marius !!! Unde eşti ? Sotia lui începu sã plîngã.
- Cornel !!! bîigui printre lacrimi.
- Khalid !!! Vino-ncoace ! îl strigã maicã-sa. Cuvintele româneşti. Rodica le pronunţa din nou. Khalid tresãri descumpãnit. Îndreptã pistolul spre ea şi trase:
- Pffffffff ! Din gurã îi ieşi saliva, împotmolindu-i sunetul care trebuia sã fie o împuşcãturã. Rodica tresãri. Ştia cã avea să-i fie şi mai greu cu ei şi cã de-acum îi vor simţi şi mai mult lipsa lui Hassan.


Poliţia îi luã la secţie pe cei doi arabi cu o maşinã care sosi la cîteva minute dupã ce plecase cea care-l transportase pe sinucigaş. Lumea ieşi din local sã vadã cum demareazã maşina poliţiei fãcîndu-şi treaba. Era într-adevăr un lucru rar de văzut. La masã rãmase Cornel cu soţia care plîngea tot întrebîndu-l:
- Cornel, ce s-a întîmplat ? Cornel !!!
- Tatiii !! Tatiii !! Marius încercã sã-l mişte, sã-l facã sã înţeleagã cã el, Marius, e acolo. Dar Cornel nu mai era acelasi tati. La radio se auzirã din nou sunetele muzicii. Aerosmith nu avu puterea sã-l trezeascã.
- Cornel !!! se vãicãri soţia lui care se uitã la Rodica şi la Khalid.
O privire pierdutã şi ceva parcã le fãcea sã semene. Rodica avea acum o privire tare, care penetra tot ce-i ieşea-n cale. Părea să o-nteleagă pe cea care o privea ca prin ceaţã. Khalid ridicã mîna dreaptã cu pistol albastru şi ţinti la întîmplare, undeva spre tavan, deasupra caselor de marcat, pe bannerul care anunta cã la un Happy meal primeşti o jucãrie. În mintea lui Cornel Voicu plutea o vagă circumcizie, cea pe care trebuia s-o fi vãzut Marius. Acum însă, îşi simţea capul înconjurat de-o tãieturã circularã prin care i se scurgea tot, tot. Tot, pînă şi numele Marius. Apucã sandvişul neînceput şi muşcã preocupat. Chitarele rãsunau din boxele radioului şi peştii se desprindeau din diorame. O plutire adevărată. Privirea lui Cornel agãţã lozinca: economiile vin pe tavã ! Zîmbi şi-i dãdu soţiei o bancnotã sã mai cumpere trei happy meal.
- Am o foame de lup ! zise şi zîmbi din nou. Soţia înotã printre peşti, pînã la casele de marcat, dar îşi dãdu seama cã toate sandvişurile pluteau şi ele şi-şi zise că mai bine ar dacă le-ar apuca din zbor. Trebuia doar sã întindă mîna. Unele îi treceau chiar pe sub nas, le putea muşca din zbor. Branhiile peştilor scoteau bulbuci de Cola, Fanta şi Sprite, iar o spumã de bere traversã ca un nor pe deasupra capului lui Cornel. Cornel trase aer în piept şi spuma îşi schimbă direcţia virînd spre gura lui atît de însetată. Zîmbea. Se gîndi că de-acum încolo tot avea sã zîmbeascã. Apoi rîgîi satisfăcut şi porunci:
- Încă unul scumpi !



Am aruncat o nouă privire. Rodica zîmbea de mama focului, iar Khalid sărea în jurul celor trei arabi. Cornel se îndreptă spre ei pentru a-i întreba ceva. Erau amabili cu toţii. În mod sigur, nu-mi putea ieşi mare brînză din manevra asta. Zic arab, zic arme, zic atentate, zic violenţă. Ăştia da pretenari, futu-i mama ei de viaţă ! Cert e că am creierul căptuşit cu jurnale tv. Aproape că mi-am pierdut orice dispoziţie craniană şi nu mi-a rămas decît să-mi vărs ficatul pe tăvile roşii de la Mac. Mă gîndesc că poate că nici patronul n-ar putea să mă suporte, chiar dacă o vreme a fost mama rănitului Jack. Acelaşi Jack bîbîlit, oploşit, jigărit, sfrijit, strivit, dilit, fără nici un apetit. Acelaşi Jack căruia i se pare atît de plictisitor să scrie despre bodyguarzi. Şi mai plictisitor mi se pare să mi se tot spună Jack. Niciodată nu mi-a dat prin cap să-mi scriu numele româneşte: Geac. Mă uit la toată lumea din Mc Donald’s şi nici unul nu pare să fie scandalagiu. Parcă li s-a administrat distonocalm imediat după naştere. Altfel nu se poate; nu-mi rămîne decît să folosesc aceeaşi metodă, vechile obiceiuri. Desfac mapa cu tăieturi din ziare şi încerc, pentru a cîta oară, să recompun, să îmbin, să inventez. Uite-l aici pe neica Fidel. Starul Fidel Castro. Nu-i deloc rău; mă rog, aş putea începe chiar cu el ! Hai, hai Jack ! Poate c-o să meargă; hai, ceva mai bine. Haide, nu te căca pe tine ! Bagă material !

Partea a IV-a: Paza de noapte

Rămăsesem peste noapte în redacţie, sperînd că Diana şi-o va trage cu mine fără să crîcnească. Pentru un diliu lovit de gîndul de nealungat al articolului care în ruptul capului nu se lasă scris, Diana era tipa ideală. Asta doar dacă aveam de gînd să-mi petrec noaptea în redacţie şi, bineînţeles, dacă eu eram diliul ăla. Mîinile îmi tremurau ca dracu. După vreo şapte cafele eram lichidat şi doar gîndul că în noaptea asta Diana îşi va ieşi totuşi din minţi mă făcea să sper că aveam să-mi revin ceva mai repede decît de obicei. Îmi mai supravieţuiau doar ochii, nişte ochi albaştri, care pot da viaţă oricărui mort. Fie spus şi aşa, eram aproape mort.
În redacţia aproape pustie, întunericul era prea puţin tulburat de cele trei veioze apatice care mă ajutau să trec drept o apariţie. Nu mai conta dacă eram de pe cealaltă lume, ori doar o revelaţie a trecutului Dianei.
- Fir-ar să fie ! M-ai speriat ca naiba ! Ce cauţi la ora asta, ai înnebunit ? Dacă află şefu’ o să facă spume ! Ştii care-i programul !
Diana avea uneori aerul că lucrurile serioase trebuie luate doar în serios. Părea o profesoară la fundul căreia se uită toţi băieţaşii, fără ca ea să-şi dea seama. Bineînţeles că şeful ar fi zîmbit dacă ar fi aflat că un colaborator la revistă stă toată noaptea şi lucrează ca un apucat pentru afacerea lui de rahat, numită revistă. Cum să nu-i convină şefului, ehei. I-am zis Dianei că nu trebuie să-mi fie complice. Dacă şefu’ întreabă, în cazul că cineva ar fi mirosit ceva, să spună şi ea ce s-a întîmplat. Pur şi simplu. Atîta tot, nu-i mare filosofie. Că am rămas să lucrez, nimic mai mult. Aveam aşi, ce naiba, şi pînă la urmă mă şi futeam pe nasu lor. Un obiect ascuns în debara de Diana, după o seară prelungită, cînd şeful fusese la fel de harnic pe cît mă pregăteam să fiu şi eu acum, poate fi exact ce-ţi doreşti. Un obiect identificat atît de simplu de toată lumea. O pereche de chiloţi tanga. Hm. Cel de care îi era frică Dianei părea să aţîţe foliculina tuturor purtătoarelor se sîni din firmă. Mai bine aş fi lucrat la o revistă porno, deşi aici, unde scriu doar despre bodyguarzi, militari sau spionaj, afacerile sexuale se tratează mai degrabă cu sugestii şi insinuări. O afacere cu perverşi, la urma urmei, ceva mai sofisticat, dacă e s-o iei aşa.
Pînă ca ea să apară în fostul balcon, acum închis, unde abia încăpeau două calculatoare şi două fotolii joase, reuşisem să mă joc cu două articole, probabil nebăgate în seamă de cititori. Pentru că-mi plăcea, treaba mea era simplă. Decupam ziarele din ultima lună şi după trei ore de aşa-zis lucru manual mă trezeam năuc într-o cameră cu mocheta acoperită de ştiri. Survolam pe cît puteam plaja aceea cu mirosul de plumb pus la treabă de transpiraţia mîinilor, încercam să ţintesc militarii priponiţi în ziare de redactori obscuri, şi, privindu-i de sus, începeam să-mi fac cu ei planurile unor misiuni noi. De pildă, într-o ştire reciclată în maniera mea, un cartof care produsese panică la Covent Garden putea fi cuplat cu Bugs Bunny sau Fidel Castro, iar la eveniment trebuia să apară şi salvatorul. De regulă, un bodyguard, un militar, un purtător de armă. Rămînea de văzut cît mă putea duce mintea, în condiţiile în care cele două fotolii de piele trebuiau transformate într-un pat improvizat pentru frămîntat oasele.

10. Orientare turistică în Spyland. Se poate purcede prin tragere la sorţi, ca în orice joc: îţi pică un număr, dar nu oricare. În mod sigur va fi vorba de numărul unui imobil sau al unei străzi. Suntem în America. Să zicem…16. Ei bine, v-aţi ales cu fostul sediu al ambasadei sovietice. Cîte nu s-au întîmplat aici… Dar poţi nimeri în barul Chadwick’s, unde agentul dublu Aldrich Ames făcea comerţ de informaţii cu agenţii sovietici. Este greu de imaginat despre ce este vorba. Şi totuşi, lucrurile-astea se-ntîmplă întocmai. Cînd te numeşti Peter Earnest sau Oleg Kalughin, nu-i greu deloc să-ţi treacă prin cap o idee genială. După ce şi-au servit patria ani buni, în CIA şi KGB, s-au pensionat. Nu ştiu dacă vă imaginaţi rezultatul. Cîţi dintre noi nu au văzut autocare pline cu bătrînei ori japonezi plecaţi în excursii interminabile ? Inventivi, dar mai ales duşmani ai plictiselii, cei doi au pus pe picioare de-o firmă de turism. În viaţă au cam avut ce vedea, în general cu totul alte lucruri decît cele văzute de un om obişnuit. Apoi şi-au amintit de misiunile din tinereţe. N-au făcut altceva decît să le transforme în obiective turistice. Viaţa încărcată şi palpitantă a celor doi foşti spioni nu se împacă deloc cu rolul de tată sau bunic. Şi cum dorinţa lor de suspans nu a ieşit la pensie, tipii şi-au provocat bătrîneţea cu rolul de ghid în trecutul lor. Acum pot fi zăriţi plimbîndu-şi clienţii-excursionişti la restaurantul franţuzesc “Au Pied de couchon”, unde un dezertor din KGB, Vitali Iurtchenco, a scăpat de agenţii CIA încercînd să revină în Rusia, ori pe podul Taft, staţia finală a excursiei, unde celebrul spion Robert Hansen schimba informaţii cu agenţii sovietici. “Washingtonul este o capitală a spionajului”, afirma Earnest încîntat de cele 30 de obiective top-spy ale traseului său.


Cît am coborît să-mi iau patru beri, Diana citise articolul lăsat pe ecran să pîlpîie în aşteptarea unei eventuale modificări. Gagica asta nu prea ştia ce fac eu la revistă. Doar că scriu, atît. Oricum, noi nu semnam în revistă cu numele adevărate şi nu-mi închipuiam că ea s-ar fi dat peste cap să descopere cine ce scrisese. Unul care scrie trebuie să fie un tip destul de descuiat la minte, îmi zisese în seara cînd începusem să deschid ochii în faţa miracolului numit Diana. Mi-am zis, uite, una care curtează pe faţă. Fata asta nu trebuie scăpată pe sub mînă. Un tip care scrie trebuie să ştie să facă atmosferă, să vrăjească tot ce e în jurul lui.
- Am citit ce-ai scris, te superi ?
Nu mi s-a părut o deschidere deşteaptă. Întrebarea era stupidă. Dacă şi ea urmărea ceea ce urmăream şi eu, însă, era perfect, pentru că nu aveam de gînd să mă supăr. Ce naiba.
- E haios ! Mi-a plăcut.
- Te cred şi eu. Din asta trebuie să mănînc. Normal că trebuie să fac pe negrul ca să rîdă papagalii-ăia-n uniformă. Pînă dimineaţă trebuie să mai bag nouă din-astea.
- Nouă ? Chiar poţi să scrii atît ? Nu te doare capul ?
Putea să mă doară şi stomacul, fir-ar să fie, dar uite ocazie. Puteam să-i demonstrez Dianei ce-nseamnă disciplină şi seriozitate. Ceea ce nu era mare lucru, dar mă tem că nu asta voiam de fapt. Puteam să-i povestesc într-un mod agreabil cum am făcut de-am ajuns la performanţa asta.
Lichidasem deja două beri şi-mi mai ieşiseră încă patru ştiri cînd Diana mă întrebă dacă vreau cafea. Bineînţeles, trebuia să stau treaz. Rahaturile-alea de ştiri trebuiau să fie gata pînă dimineaţa şi fără obişnuita doză eram terminat. Era aplecată deasupra chiuvetei cînd m-am apropiat. La naiba, nu zisese nimic. Mă lăsa aşa, să explorez, fără să participe deloc la acţiune. Ce naiba să aştepţi de la un amorţit ca mine. Doar observase că eram făcut varză. Eram un depozit de reflexe, şi ar fi trebuit să-şi dea şi ea seama de asta.
- Ce dracu, eşti de cîrpă ?
Se întoarse rămînînd lipită de mine şi nu zise nimic. Mă privea simplu, ca o vită.
- Dacă vine şefu…
- Pe naiba cu şefu tău cu tot ! Ce dracu să caute şefu la ora asta ? Pentru cine crezi că trage şefu ca un bou la firmele-astea? Şefu-i acasă, am lăsat-o un pic mai moale.
Nu era bine. Cînd eşti surescitat nu-i bine să-i dai peste bot partenerei de pat a şefului. Dar în loc să-mi întoarcă spatele, Diana se duse spre biroul unde-şi lăsase geanta şi scoase o seringă. La ea nu mai ţinea cafeaua. Îmi spuse că lucra şi-n altă parte, dar că şefu o întreţinea. Iar şeful ăsta al nostru, şeful de care ei îi era frică, şi-o trăgea în venă de mama focului. Ce naiba, cînd şefu bagă grosu în poşeta aia maronie din care Diana extrăsese seringa, ţi-o tragi să vezi măcar dacă va ţine distracţia. Mi-a fost silă. Nu-mi plac peisajele astea. Cît eram eu de mort, văzînd-o cum împinge lichidul în vena aproape invizibilă, m-am dezmorţit.
- Acum o să fie mai bine.
- Ce naiba o să fie mai bine ?
- Ce începuseşi. Hai, nu face pe şmecheru.
Dumnezeule, dădusem peste o frigidă ? Futu-i mama ei de viaţă ! Uitase dintr-o dată de şefu… Dar dacă m-aş fi năpustit ca un barbar asupra ei, poate ar fi crezut că sunt chiar şefu, iar chestiile astea cu şefia nu mi-au plăcut de mic, de cînd găştile noastre se băteau pentru controlul cartierului. La naiba, doar nu eram un pervers sexual. Unul deghizat, fără să vreau, în pielea animalului care înregistrase firma asta de rahat la Registrul Comerţului.
- Hai că era bine.
- Dacă era bine de ce dracu ţi-ai băgat prostiile-alea-n venă ?
- Hai mă, că nu ştii tu de ce…
Am lăsat-o cu ibricul nespălat şi m-am dus pe balcon să-nchid calculatorul. Nu ştiu cum de m-am ales cu frica asta ciudată de a sta lîngă drogaţi. Şi mai era şi trecut de miezul nopţii. Unde naiba să mă duc la ora asta ? Mi-am adus aminte de terasele din Grozăveşti. Era două noaptea. Am luat un taxi şi-am ajuns în zece minute. M-am instalat repede la o masă cu pe care au apărut repede două beri reci. Aşa da, futu-i mama ei de viaţă ! Am scos peticele decupate din ziare şi-am început să le combin. Apoi s-a iscat o confruntare de idei pe tema Steaua - Dinamo. La o altă masă stătea tolănit Albert Duro, albanezul care trecuse prin Ghencea. De la altă masă, vreo patru dinamovişti îi aruncau miştouri peste scaunele roşii tip Coca Cola. El făcea poze de model efeminat, arăta semnul victoriei şi zîmbea din colţul gurii. Lîngă el, o băbănoasă, un alt decupaj din reviste de specialitate. Focul de sub burtă trăsese semnalul de alarmă. Mi se făcuse. Era nasol. Sfredelitor. Mă fut, am zis, şi am strîns ştirile. Am plătit şi am luat-o încet spre Piaţa Matache. N-aveam nici o idee de alternativă la rateul dat în redacţie. În jurul pieţei agro-alimentare roiau destule ţigănci aţîţătoare. Trebuia să se găsească şi una care să-mi poată stinge flama, aşa că, încrezător, am făcut paşi ţinînd în mînă hîrtia pe care reuşisem să mai produc o ştire, verificînd timpurile verbelor şi încercînd să retez adjectivele:

Ajuns, am avut de ales între două fete. A fost să fie Flori. Mi-a plăcut numele. Apoi a început ploaia, iar peştoaica a adormit într-una din camerele înghesuite ale etajului coşcovit. Stăteam lungiţi pe o saltea subţiată de mult prea multe acte. Deasupra, o gaură în acoperiş. Mă gîndeam că ploaia aia se pornise pe urmele mele, iscată din delirul Dianei. Stropii nu erau nici reci, nici calzi. Erau ca orice stropi care nu te mai puteau atinge. Agăţaţi cu privirea de gaura din acoperiş, străini, ne căutam vorbele prin semiîntunericul cu miros greu. Mai fusesem în zonă, şi i-am spus-o fetei. A început să povestească. Ochii mei încercau să se obişnuiască în văgăuna în care Flori fusese sechestrată, o ascultam, mă scărpinam, mă mîngîia, şi dintr-o dată descopăr pe una din scîndurile acoperişului un scris lăbărţat: hai Rapid !
- Cine naiba ţine cu Rapid în casa asta !
- Era una care a fugit ! A scăpat-o ai ei. Cînd venea cîte un client zicea ba că e Lobonţ, Mutică, ba Măldărăşanu. Iar la ăia le murea la intrare şi scăpa repede de ei.
Uite că în gaura asta se găseau şi dispoziţii craniene. I-am spus cu ce căcaturi mă ocupa şi, ca să mă creadă, m-am apucat să-i citesc o ştire. I-am dat-o pe-aia cu Bugs Bunny, cu gîndul că-i voi mai face o corectură, apoi i-am dăruit un iepuraş adevărat. Flori mă îndrăgise, asta cu siguranţă că înţelesesem. Mai voia să-i povestesc, să-i mai citesc ceva.
- Ai auzit de Fidel Castro ? mi-a venit s-o-ntreb.
- E vrun fotbalist străin ? m-a-ntrebat Flori.
- Căcat ! E un boşorog împuţit... Auzi, acuma pe bune, cine naiba a scris chestia aia cu Rapid ?
- N-auzi mă ce ţi-am zis ?
- Şi-acum vrei să te cred că tot ce-i pizdă-n casa asta are legătură cu fotbalu’, ai ? Mănînci căcat şi ziua şi noaptea, nu te supăra ! Voiam şi eu să ştiu cine-a scris chestia aia, ce kilu meu, nu pot să fiu curios ? Crezi că nu mi-am dat seama că minţi ?
A tăcut, dar nu ştiu ce voia să înţeleg din tăcerea ei. Poate că îi părea rău de ambalarea mea inexplicabilă şi inutilă pînă la urmă. Habar n-avea că eram stelist. M-a-ntrebat:
- Da’ tu cu cine ţii, cu Dinamo, de te superi aşa uşor ?
- Da, cu Dinamo ! i-am răspuns în doi peri. Ce rost mai avea cu cine ţineam, mă enervasem aiurea, dar era totuşi ieşit din mînă, ca să zic aşa. Scula se blegise şi nu-mi mai rămăseseră decît nervii.
- Auzi, da’ dacă vine la tine un pervers şi te fute-n cur de zici că a băgat cuţitu’, nu altceva, şi te face aşa, sus-jos, sus-jos, pînă te ia cu amţelă din pizdă pînă-n inimă, şi te mai pune să scrii pă acoperiş hai rapid !, ce zici ? Dacă nu mai vrea pula mea să povestesc, că m-am săturat de tot, ai... am vreo vină eu că nu mai vreau să-mi aduc aminte ?

Am rugat-o să mă scuze, că n-aveam de unde să ştiu, că m-am enervat ca prostu’, că şi că şi că, pînă mi-am dat seama că mai bine-ar fi să tac naibii din gură. Spuneam numai prostii. Flori se uita la mine îngăduitoare, de parcă m-ar fi mîngîiat cu privirea, m-am simţit ciudat, ca şi cum aş fi fost copilul ei şi am rămas în starea asta pînă cînd m-a întrebat:
- Ce spuneai fidelitatea ?
- Care fidelitate mă, ce, am vorbit noi de fidelitate ? Ai înnebunit ?
- Ăla mă, boşorogu’...
Ne-am întors cînd pe stînga, cînd pe dreapta, şi în cele din urmă pe burtă, făcîndu-i un rezumat de istorie contemporană latino-americană. Bineînţeles, atît cît mă duceau curelele la ora aia. Între timp, ploaia reuşise să-şi dreagă un pic vocea, iar culoarul era la fel de tăcut. Peştoaica visa sau nu visa, era problema ei, iar eu simţeam că noaptea fusese salvată.
- Mai zi-mi ceva de Fidel Castro ! Hai, te rog eu ! Hai, că te fac pe ormă de mare meserie. N-o să-ţi pară rău c-ai venit aici.
Nu cred că-mi pusesem problema părerii de rău. Îmi adusesem aminte de rahaturile-alea de articole, de puţinul timp rămas pînă dimineaţă şi de Fidel Castro. Bîjbîiam într-o Cubă mentală, într-un pod încă bătut de ploaie, presat de şeful revistei al cărui buzunar făcuse posibilă întîlnirea cu Flori.
- Să-ţi zic ceva despre Fidel ? am întrebat trezit din gînduri.
- Îhî.
Mi-am zis că nu prea am coaie, ca să zic aşa. Ce dracu să spui despre Fidel într-un pod, unei fete forţată să se fută cu oricine. Chiar şi cu mine. Ce dacă eram altfel decît ceilalţi. Pentru ce naiba aterizasem acolo ?
- Hai măi Mihai... zi-mi ceva despre Fidel ! Cum arată ?
Era unu boşorog prin zonă, semăna destul de bine cu Fidel, dar nu eram sigur că Flori îl ştia. I-am zis:
- Mai bine îţi citesc despre altceva.
- Hai, mai spune... mai citeşte-mi ceva ! Orice. Haide !
Am scos mapa roşie din rucsac, am răsfoit hîrtiile puse în dezordine şi am ales o altă ştire, mai băşită, dar bună pentru revistă:

8. Linişte pentru unii, panica pentru alţii. Este vorba despre două întîmplări care sunt oarecum asemănătoare, dacă ne gîndim că ceea ce unii fac cu un calm desăvîrşit şi pentru liniştea personală, altora le poate provoca panică. Aşa s-a întîmplat la Opera din Londra, Covent Garden, unde un dansator a uitat într-un cuptor aflat în culise un… cartof. Cartoful a explodat, iar cei 2000 de spectatori au fost evacuaţi şi obligaţi să aştepte afară 20 de minute pentru lămurirea situaţiei şi ştergerea panicii. Cealaltă întîmplare a avut loc la ferma de vaci a penitenciarului Bacău, unde tînărul deţinut Ion Buga lucra în regim de perimetru semideschis. Profitînd de o clipă de neatenţie a efectivelor de pază, Buga s-a îndreptat spre un birt din apropiere pentru a-şi cumpăra ţigari. Acolo a întîlnit o femeie şi, pentru cîteva ore, i-a venit foarte greu să revină la vacile lui. După ce numeroase efective de poliţişti au fost alertate pentru căutarea evadatului, spre dimineaţă Buga s-a întors satisfăcut la locul unde îşi ispăşete pedeapsa de doi ani şi patru luni. Ion Buga urmează ca pentru cel puţin cîteva luni să schimbe mugetul vacilor cu şi mai multa linişte. Cea de după gratii.
Nu acordam nici un fel de premiu pentru ca nu avem nici un motiv. Absenţa premiului se compensează cu premiul dublu de la evenimentul nr.6.

După vreo juma de oră am pus ţoalele pe mine. M-a întrebat:
- Cum te cheamă ?
- Păi nu ţi-am zis ? Mihai.
- Şi vrei să te cred ? m-a întrebat zîmbind şi apucîndu-mă languroasă de gît.
- Hai, ce ţi-e frică de mine ? Nu vrei să mi-o mai dai la găurică, nu-i aşa ? Ştiam eu.
Aveam un somn cît vîrsta lui moş Fidel. Din stradă, am aşteptat ca Flori să-şi facă apariţia la gaura din acoperiş. Pe stradă, peştii încă se mai fîţîiau de nesomn. I-am făcut semn lui Flori să stea acolo. Am strigat un nume aproape şoptit: Geac ! Geac ! Aşa mă cheamă… dar mă tem că numele meu nu a mai ajuns la gura podului. Aveam de gînd să trec pe la casa ei, pe Mitriţă Constantinescu, să le spun că, sub o gaură în acoperiş, Flori învaţă lucruri bune şi lucruri rele, de care ai parte şi acasă, şi oriunde, doar că acolo e foarte greu să mai dea peste unu care să se-apuce să-i vorbească despre Fidel Castro, despre politica internaţională şi în general despre chestii care-ţi cam taie libidoul. M-am îndepărtat şi-am tot ţinut-o aşa pe Popa Tatu.
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (4):


Geac asta - de thebrightside la: 28/06/2006 11:34:08
ma salveaza de la cancer pulmonar ... am pipait io cu mana, si-n stanga, si-n dreapta, si sub monitor... tigarile nu erau nicaieri (le ascund in ultima vreme...sa dau mai greu de ele)...

Gud uorc, men! :)

SSDD
#130484 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Mihai - de iliuta24 la: 24/07/2006 20:39:19
Drept sa iti spun ,nu mi se pare interesant sa citesc proza in care se foloseste limbaj de mahala...poate opera se adreseaza cititorilor de mahala...Bineinteles, nu pot sa trec cu vedere faptul ca scrierea este plina de informatie ceea ce o face interesanta, dorita de citit , numai limbajul, cum am mai spus ,trebuie putin moderat, precum si folosirea cacofoniilor, sau a cliseelor verbale.
#135101 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
cind alegi sa scrii despre o - de esteu la: 25/07/2006 19:53:56
cind alegi sa scrii despre o "realitate", a unui anumit grup, mi se pare firesc sa faci recurs si la limbajul specific. am speranta ca, astfel, o pipai mai bine, manevrarea realitatii respective poate crea iluzia veridicitatii. in masura in care reusesti sa o produci. eu, cel putin, asta am incercat. la urma urmei, mark twain a scris folosind limbajul negrilor, ceea ce ma indreptateste sa cred in folosirea limbajului de mahala, a cacofoniilor, precum si a cliseelor de tot felul. vreau sa spun ca e valabil si pentru mine principiul potrivit caruia pentru a crea o realitate fictionala nu este neaparat necesara copierea realitatii "concrete". textul pe care l-ai citit este modul meu de lucru cu realitatile "concrete" care pentru un alt grup poate fi o fictiune, ori poate fi taxata ca fiind nerealista. dar, repet, nu inseamna ca ceea ce am incercat sa scriu respecta cu fidelitate principiile pe care le invoc. oricum, multumesc pentru interventie.
#135385 (raspuns la: #135101) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
esteu - de Cri Cri la: 25/07/2006 21:53:18
Iti sustin afirmatiile. Fotografiile playboy sunt triviale (nici acelea toate), nu tablourile cu nuduri. Eu am gasit arta aici, dar, desigur, e parerea mea.
--------------------------------------------
He who laughs last thinks slowest.
#135553 (raspuns la: #135385) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...