in fata monitorului, uitandu-ma la un film, o comedie destul de buna de fapt, poate printre putinele care chiar m-au facut sa rad in ultima vreme, m-am gasit gandindu-ma la viata mea.
ciocolata reincalzita, pentru ca asta se intampla sa mananc. ciocolata in sine era una simpla, cu lapte. cumparata mai devreme in decursul zilei, inceputa, incalzita de atmosfera incendiara din camera de camin - unde e acum un fel de sauna, pusa la frigider, iar apoi reincalzita pentru a-mi deveni desert.
viata... obisnuiam sa spun "life is never without a sense of irony", si continuam prin a incerca sa o intrec prin propria mea aroma autoironica - "haz de necaz", daca vreti. in fond, in multe situatii nu iti ramane altceva de facut decat sa innebunesti sau sa iei totul in gluma.
maine am examen, ultimul din aceasta sesiune. daca il iau sau nu, nu am de unde sa stiu. daca as invata acum, in loc sa scriu, probabil sansele mi-ar creste cu 1%. dar nu am mai scris de mult, si asta pentru ca viata a devenit mult prea intensa pentru a mai putea fi descrisa in niste cuvinte simple. acum insa, cu un ultim efort inainte de o vacanta oribila, imi deschid wordpad-ul incercand sa fac unul din putinele lucruri la care - dupa cum mi-au spus cativa oameni - ma pricep cat de cat.
e simplu sa scrii atunci cand se intampla lucruri normale, e banal sa le imbraci in niste haine frumoase si sa le faci sa para minuni. dar atunci cand miracolul il traiesti, cuvintele iti scapa.
o dimineata sublima, si totusi reala, cuvinte putine si priviri calde, atingeri mangaietoare si aburi de cafea. poate o zi pasind alaturi de ea prin vechiul brasov, pierzandu-ma in sclipirea din ochii ei si regasindu-ma langa ea in fiecare clipa, poate un sarut in ploaie, un tren pierdut si un inceput de poveste. poate o seara sorbind un ceai si apoi continuand in art jazz, unde timiditatea ne rapeste cuvintele si ne tine totusi impreuna.
o soapta ce valoreaza cat toate cuvintele din lume, un sentiment mai puternic decat fiinta mea, o privire, un sarut, si ma gasesc redus la tacere, invaluit de caldura si intampinand fericit rasaritul ce se vede prin jaluzele.
obisnuiam sa ma gandesc la tot felul de chestii marunte, gesturi, trasaturi de caracter, imi apareau in minte cand si cand, ca fiind atribute a ceea ce ar fi un ideal feminin alaturi de care mi-as petrece viata. cu siguranta cineva acolo sus, printre nori, a tinut cont de toate acele ganduri razlete ale mele. si, dintr-un motiv sau altul, acel cineva trebuie ca ma place mult de tot, din moment ce mi-a scos in cale miracolul meu personal alaturi de care timpul se topeste intr-o imbratisare fara sfarsit.
fericirea, dupa cum bine stim, e un lucru marunt. si acest lucru marunt exista, teoretic, doar in scurte fractiuni de secunda pe care le constientizezi abia dupa ce au trecut. toata chestia asta e falsa. fericirea nu vine in fractiuni de secunda. fericirea adevarata vine intr-un moment si ramane cu tine toata viata. si o constientizezi, si simti ca explodezi si razi si plangi in acelasi timp, si ii multumesti oricarei fiinte superioare in care se intampla sa crezi, si tanjesti dupa o atingere sau o privire cand cea pe care o iubesti nu e langa tine, si in acelasi timp zambesti pentru ca e intotdeauna langa tine, pentru ca cele doua suflete zboara acum impreuna.
eu nu cred in ideea de muza. motivatia e simpla, avand in vedere, dupa cum spuneam, ca e simplu sa scrii despre nimicuri. dar muza mea nu ma inspira sa scriu, pentru ca ma lasa fara cuvinte. in schimb, ma inspira sa traiesc. imi aduce o noapte cu un cer roz, privighetori in dimineata de vara, ma face sa cant doar pentru ea, ma face sa traiesc doar pentru a o vedea zambind. ma invita in universul ei, univers ce il descopar a fi si al meu. ma face sa traiesc in prezent, pentru ca o regasesc in viitor.
nu pot incepe sa o descriu. nu pot incepe sa descriu ce simt pentru ea. stiu doar ca nu mai vreau nimic. si ca as face orice pentru a ii fi alaturi.