Neînsemnat jurnal feroviar

Sunt ceva ani de când nu mai pot asculta trenurile
adolescentă fiind mă plimbam deseori fără ţel pe lângă şinele venind din niciunde
(îndrăgostită, fireşte, abia desfăcută din mângierile lui ca dintr-o a doua placentă)
scaieţi şi urzici îmi lingeau picioarele pietre cărămizii ascuţite sub sandala subţire
mă fascinau pe atunci vagoane destine aşteptări nu mă uita când revii ai grijă de tine
ferestre lor îmi ţipau gâfâind atâtea poveşti clandestine
rămânea în urmă aerul răvăşit violet ca o batistă fluturată-n neştire
şinele erau calde miroseau ispititor a orizont şi a timp înghiţit pe nerăsuflate
şi auzeam auzeam auzeam repetat aceiaşi batere ritmică simultană
roţile spuneau mai toţi nu îmi ziceam sunt inimi toţi călătorii aceştia iubesc

sunt ceva ani de când nu mai pot asculta alte trenuri
aud în schimb tot mai clar cum îmi vorbesc bunicii prin iarbă şi frunze prin ploi
şi tot plec şi nu se găseşte nimeni să spună opriţi odată vagoanele astea
aici e o gară o haltă sau măcar un macaz nu trage nimeni semnalul de alarmă în câmp.