Să nu te-mpingă păcatul, Angela,

Fă stânga-mprejur, hei, nimicule,
ori fă-te nevăzut în lumină,
cât încă e ziuă și soare,
tunam eu către nimeni care, apărut de nicăieri,
se tot ținea din urma mea, cerșind adăpost.
Ce tupeu pe capul tău, am izbucnit,
să vii la mine și să-mi ceri bani.ca să ce?
să-ți cumperi după loc de veci
pentru stat în picioare pe umărul meu drept?!
Eu nu-mi împart umbra cu nimeni,
băi, nătăfleață!



Stai cuminte, angel,
și mai taci dracului din gură,
scrâșneam eu din caninii cuvintelor mele înspre îngerul care
mă tot întreba,
fluturând din aripioarele lui galben-verzui de papagal:
„Ce mai faci? Ce mai faci?”



Băă, m-am răstit deodată la el,
te fac praf și pulbere dacă nu amuțești în chiar clipa aceasta!



„Ce mai faci? Ce mai faci?” - am început eu să-l strâmb plictisit pe angel-pene tărcate,
în timp ce mintea lui, ca un vițel, abia-abia
termina de rumegat procesul
de înghițire al limbii:


cuvânt cu cuvânt,
silabă cu silabă,
literă cu literă...



Fac față la toate,
izbucnisem din nou, băi, nimicule,
și te salut cu spatele!



Hai, fă pași spre turbinca,
bodogăneam către el,
cât încă nu ți-au crescut aripi...



și pentru numele lui Dumnezeu,
măi, bombonel,
păstrează-ți dulcegăriile
pentru-nfometații de moarte, care -
sătui de ei înșiși, ca de hrean,
au obosit să se tot ridice zilnic din pat,
iar noaptea, o parte din ei,
au și uitat că trebuie să mai și respire
din când în când



aerul proaspăt din cimitire.




Între timp, cerul s-a întunecat și a început să plouă cu pene uscate.




Ca să vezi,
gândeam în sinea mea,
ieșind să fumez,
cât de pisălog poate fi un asemenea specimen!
e o chestie pur omenească, mi-am zis,
adică de înțeles,
să-l trimiți pe-un înger ca ăsta la dracu în praznic,
sau în plm, vorba lui Buzdu,
ceea ce, până la urmă, e tot un drac.
În fond, fiecare din noi ar trebui să se ocupe numai de lucrurile
care-l privesc:
el - să-și vadă în continuare de pacea lui împuțită,
eu - de drumul și războaiele mele purtate cu mine însumi prin lume -
când pe un umăr, când pe celălalt umăr,
când - pe ambii mei umeri...




Stai calm, băi, michiduță,
ori fă-te-n noapte nevăzut,
cât încă nu s-a crăpat de ziuă -



m-am răstit eu încă o dată la îngerul ce se credea
îngerul meu păzitor și care
nu contenea nici o clipă să creadă nebunește în mine



Hai, fă aripi la turbinca,
i-am zis,
cât încă nu e prea târziu,
cât încă nu ți s-au încâlcit pașii diafani
în rădăcinile subteranului meu labirintic.



Eu? Ce fac eu? Păi,ce să fac?! Fac bine. Aaa,
mă întorc nedumerit către el, stai așa, că nu m-ai întrebat...
Ha, ăsta a plecat... în pana mea,
în timp ce eu
stau pe banca asta de stat în picioare și,
de ore întregi, vorbesc singur cu mine, ca fraierul;
stau și aștept, ce tâmpenie, autobuzul
în stația de tramvaie...



Trag aerul adânc în piept dintr-o țigară
și aerul negru al dimineții începe să bată
undeva, în depărtare, către roșu-deschis.



Expir ușurat fumul după aceea,
îmi iau picioarele-n mâini și-o rup la fugă ca disperatu,
să prind din urmă mașina cu numărul 104.




Alergătorul de umbră pe vârfuri de cactuși


e din nou la înălțime


și îl doare în paișpe.