"caracterul ii da omului libertatea interioara"

*** Contemplând asupra marilor scrieri, începând de la filosofii antichităţii şi până la cei contemporani, am întâlnit o diversificare bogată de idei, asupra sufletului şi asupra sentimentelor. Aprecierea mea este că nu s-a ajuns la o concluzie finală definitoare, iar ce ştim, este ceea ce raţiunea ne-a permis să înţelegem şi să descifrăm.
De aceea gândesc că o mare parte din sentimentele noastre nu ne sunt pe deplin cunoscute. Şi uneori sub influenţa raţiunii care le controlează, sunt ori mai intense, ori diminuate ca valoare şi conţinut.
Omul este bivalent, trăieşte pe seama celor două
( raţiune şi suflet ), însă nu necesită o informare amplă despre acestea, mulţumindu-se cu caracteristici generale. Însă ca orice alte existenţe, acestea trebuie cunoscute în întregime, sau măcar în întregimea care ne este permis să cunoaştem.
Sufletul ca orice alt lucru trebuie studiat cu amănuntul, pentru că există întotdeauna întrebarea, ce este sufletul?
Majoritatea l-au căutat prin raţiunea care le defineşte şi analizează pe toate, eu am să-l caut în abstract. Pentru că sufletul nu are caracter echivoc, ci abstract.
În concepţia mea sufletul nu poate fi definit prin raţiune, pentru că nu are caracter raţional. Este o entitate existential conştientă prin raţiune, dar total abstractă ca formă.
Astfel că trebuie căutat abstractul, prin care înţeleg separarea şi generalizarea însuşirilor caracteristice ale sufletului, căci despre el discutăm.
În filosofie abstractul este categoria care desemnează cunoasterea proprietăţilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi ale fenomenelor, reflectând asupra notelor esenţiale şi generale, lăsând la o parte particularităţile concrete - senzoriale, ale obiectelor.
Sufletul este abstract din cauza lipsei de ilustrări fizice concrete a acestuia. Deoarece sufletul nu are reprezentări materiale decât atunci când omul tranfsormă sentimentele în acte ale acţiunii sale.
Totodata pornind de la analiza sufletului din prisma proprietăţilor lui generale şi esenţiale vom ajunge să vedem că tot ceea ce este general în suflet deja cunoaştem, pentru că sentimentele prin care caracterizăm sufletul ne sunt cunoscute în definire ca orice alte lucruri şi însuşiri exterioare. Generalitatea se află permanent în conştiinţa noastră, nu ne putem desprinde de ea în gandire pentru că există fără îndoială pe deplin legată de fiinţa noastră în caracterizarea generală a individului. Proprietăţile esenţiale ale sufletului nu se pot gândi cu amănuntul, ele doar există undeva în noi, mai adânci decât gândul.
De aceea există această incertitudine asupra sufletului, pentru că dacă omul nu poate gândi logic asupra a ceva, consideră că acel ceva nu există cu adevarat şi totul este imaginaţie.
Însă esenţa pură a sufletului se dovedeşte a fi în noi datorita faptului că uneori gândul în genialitatea sa reuşeşte să gândească esenţa chiar dacă nu ştie ce este aceasta cu adevarat.
Sentimentele pe care le trăim ne definesc în ineriorul nostru, le percepem inevitabil şi cu ajutorul lor caracterizăm sufletul ca pe un general în fiecare, individualizându-l doar în funcţie de intensitatea simţirii generalitaţii din fiecare. Esenţialul este totuşi în fiecare acelaşi, iar din esenţial pornesc toate aceste trăiri individuale. Profunzimea sufletului este de fapt abstractul din el, nedefinitul ce nu se defineşte decât printr-o înşiruire de sentimente, dar care este mai profund decât acestea şi mai complex.
Pentru că proprietăţile generale sunt doar adjectivele unui singur cuvât care este esenţa. Sufletul privit din prisma proprietăţilor generale şi esenţiale este definit în conştiinţa noastră doar de generalitatea sa, esenţialul ridicând problema cunoaşterii în întregime a sufletului. Esenţa sufletului nu poate fi descoperită cu ajutorul trăirilor noastre, acestea au darul de a ne formula o idee despre ceea ce numim suflet, însă adâncimea pe care omul nu are puterea să o găsească este de fapt sufletul pur, restul sunt doar amănunte.
Iar omul este un norocos că poate înţelege aceste amănunte, chiar dacă esenţa reprezintă totul. Avem informaţii despre suflet ca exprimare independentă de raţiune, pentru că sentimentele nu sunt raţionale, dar nu avem o certitudine adevărată asupra lui însuşi ca un întreg ansamblu de reprezentări, tocmai din motivul că nu-i cuprindem logic esenţa, ci doar o simţim la întâmplare.
Încercând să cunosc sufletul prin abstract, privindu-l ca fiind independent de ce e în mine raţional, detaşat de obiecte şi de relaţiile care există în realitate, devenind astfel o entitate separată de mine, dar pe care o cuprind, nu din voinţa mea, ci a ei, descopăr o oarecare putere de a atinge esenţa. Poate gândind sufletul mai puţin, trăindu-i sentimentele fără o analiză interioară de a afla ce sunt, de unde vin, m-aş apropia de esenţa sufletului, care poate fi un tumult al nonsensului care capătă sens doar din exprimarea mea liberă.
Totodată esenţa sufletului se poate afla într-un centru nervos, dar în acest caz nu ar fi nimic mai mult decat organic, şi ne-am îndepărta de la mitul sufletului veşnic. Poate esenţa sufletului se află în libertatea lui de mişcare, mişcare care nu poate fi condiţionată de nimic.
Poate tocmai această mişcare liberă este baza de pornire a tuturor sentimentelor, gândind că toată generalitatea simţită nu poate exista decât printr-o acţiune a ceva, deoarece un repaos nu poate produce o reacţie, o trăire, astfel că sentimentele oamenilor nu pot provenii decât printr-o acţiune de ordin interior sau exterior.
Vom căuta însuşirile generale, raportându-le la caracteristicile esenţiale independente de noi. Pentru că dacă am spus că sufletul este abstract, trebuie să arăt abstractul ce-l caracterizează.
Să ne imaginăm sufletul ca pe un tablou plin de culori desăvârşit aşezate, dar fără o formă concisă, o imagine nedefinită pe care noi trebuie să o interpretăm. Să spunem că fiecare culoare din acest tablou reprezintă un sentiment, astfel că vom enumera totul încercâd să-i definim particularităţiile.
Dividem sufletul în culori, aflând astfel calităţile acestuia.
Aceste culori devin simple culori, ignorând existenţa sentimentelor pe care le reprezintă. Sufletul devenind o paletă de culori.
Privindu-l astfel, cunoaştem definiţia fiecărei culori în parte şi încercăm să stabilim efectul ei asupra noastră. Clasificându-le în ordinea preferinţei noastre cromatice sau pe intensitatea culorii, obţinem o evaloare a scării noastre valorice şi totodată obţinem o informaţie despre o latură a personalităţii noastre.
O persoană care alege culorile vii înaintea celor închise, este o persoană veselă, optimistă, încrezătoare; o persoană care alege culorile închise, este tristă , pesimistă şi nâncrezătoare.
Aşa cum culorile au o gradare în preferinţele noastre, aşa şi sentimentele sunt preferabile într-o anumită ordine.
Prin această ordonare a culorilor şi a sentimentelor ne individualizăm şi concretizăm imaginea noastră exterioară şi interioară.
Vorbeam despre caracteristicile esenţiale independente de noi, acestea sunt lucrurile exterioare prin care în suflet se produc o serie de sentimente, singurul esenţial al sufletului dependent de noi şi prin care putem trăi unele sentimente, este gândul.
Sufletul este o complexitate de calităţi şi sentimente care se află într-o deplină analogie unele cu altele. Cum de altfel se poate constata foarte uşor prin extinderea unui sentiment în altul. Ca de exemlu trecerea de la sentimentul de iubire în sentimentul geloziei sau urii, sau de la tristeţe la bucurie. Toată această schimbare sentimentală evidenţiază legătura analoagă a trăirilor. Un sentiment produce un alt sentiment, o trăire produce o altă trăire.
Nimic nu se întâmplă necoordonat şi nefiresc, totul are o bază reală de pornire şi un scop în apariţie şi desfăşurare.
Multe nu par evidente, însă sunt oricât de mărunte şi, se divid în mai multe feluri de simţiri şi exprimări.
Privind sufletul asemeni unui tablou abstract, fiecare înţelege din nonsensul lui, ceea ce i se pare a fi convenabil şi inteligibil pentru sine.
Şi cum de multe ori viziunea unui individ este împărtăşită şi de alţii, atunci tabloului i se va da o definire plauzibilă şi acceptată.
Însă cu toate acestea fiecare trebuie să-şi picteze singur tabloul abstract în funcţie de culorile preferate, în ordinea şi combinarea care i se potriveşte.
Am afirmat că putem încerca să definim sufletul prin culori.
Vom gândii că acesta nu este mai mult şi nu exprimă mai mult.
Este pur şi simplu vizibil. Conştiinţa identifică culorile şi prin efectul lor asupra noastră le ierarhizăm. Astfel că eu în tabloul meu aş aşeza înainte de toate culoarea albastră. De ce?
Albastrul îmi reprezintă cerul, libertatea mea de a fi şi de a visa o nemărginire.
Privind albastrul îmi voi simţii dorinţa de a zbura, ceea ce reprezintă o libertate imposibilă, dar la care sper şi mă gândesc că aş putea să o ating într-un fel.
Apoi aş alege culoarea roşie, pentru că îmi place alături de albastru, fiind o culoare aprinsă care îmi transmite ideea de viaţă.
E ca un foc ce-mi aprinde trupul în nevoi şi trăiri vulcanice. Reprezentând pentru imaginea mea dorinţa de descătuşare, de trăiri intense.
Astfel că îmi descopăr prin culori anumite senzaţii şi acestea devin stimulenţii mei interiori.
Considerând că astfel descopăr ceva nou în mine care vine din influenţa culorii asupra mea.
Revin la sentimente fără să mă gândesc la culori. Conştientizez că le simt dar nu ştiu de unde vin şi ce le produce. Spun că vin din suflet, dar nu ştiu ce este acesta. Atunci mă voi gândii ce anume mi-a produs sentimentul. Recurg la proprietăţile exterioare şi analizez vizual, auditiv, senzorial, tactil şi gustativ, prin care dintre aceste etape am trecut pentru a avea un sentiment.
Să spunem de exemplu că nu am mâncat nimic, nu am atins nimic şi nu am mirosit nimic, dar am văzut un apus de soare incredibil şi am auzit foşnetul mării.
Şi sentimentul care m-a străbătut iniţial a fost uimirea, apoi încântarea, emoţia şi bucuria.
Patru sentimente ierarhizate de o singură imagine care le-a produs fără ştiinţa mea.
Nu mi le-am creat singură raţionând că acestea trebuie simţite în acel moment, ci le-am trăit fără un scop anume dar cu o cauză.
Cauza fiind imaginea care a acţionat asupra mea independentă de conştiinţa mea.
Reacţia devine pur organică, însă această reacţie a fost determinată de ceva existent în mine. Nu am simţit durere şi nici vre-un organ care să-mi provoace aceste trăiri, dar conştientizez că au pornit din interiorul meu ca efect dintr-o acţiune exterioară.
În afara exteriorului şi al organicului există ceva mai mult, pe care nu-l pot determina material ca organ sau lucru exterior, dar ştiu că există. Este total independent de acestea, dar acţionează în deplină legătură cu ambele.
Astfel spus nu putem avea un sentiment dacă nu-l trăim organic şi totodată dacă un factor exterior nu acţionează asupra organicului, dar se întâmplă uneori să fim conştienţi că trăim un sentiment care nu provine din exterior, ci din interior. Astfel ca nu numai exteriorul produce sentimente spre interior ci şi interiorul spre interior, sentimente care se nasc din esenţă si nu au definire.
Tot ceea ce defineşte omul spre exterior din suflet sunt numai proprietăţi generale, iar tot ceea ce omul nu poate definii şi înţelege din suflet, sunt proprietăţile esenţiale ale acestuia.
Toate gândurile noastre pornesc din exterior spre interior, astfel se poate spune ca şi sentimentele noastre pornesc din exterior spre interior. În interior fiind doar definite şi trăite, în exterior fiind constatate şi preluate.
Aşa cum se preiau informaţiile, asa interceptăm şi factorii care ne produc sentimente. Iar acestea nu se produc la ordinul raţiunii şi nici la nivelul ei.
Conştienţi de faptul ca trăirea noastră produce mai mult decât putem gândii şi asimila din exterior, chiar dacă avem tendinţa să considerăm toate sentimentele noastre ca fiind produsul unor acţiuni din afară, nu putem să contrazicem nici ideea conform căreia o parte din sentimentele umane se nasc ăn interior şi le reprezentăm exterior printr-o acţiune de orice fel.
Cum am afirmat anterior, sufletul dacă ar fi organic ar fi reprezentat de cel mai sensibil organ din constructul nostru anatomic.
Pentru că numai un organ foarte receptiv şi senzitiv ar avea puterea să dezvolte în noi o asemenea gamă variată de trăiri şi, nu numai variată cât diferenţiată calitativ şi sensibil.
Iar pentru că nu toţi putem trăii sentimentele la aceleaşi nivele, am gândii că acest organ se dezvoltă diferit în fiecare. Astfel spus categorizăm oamenii în fiinţe sensibile, mai puţin sensibile sau insensibile.
Totuşi un organ care se pretinde a fi senzitiv atât de sensibil, încât să poată produce astfel de reacţii interne, nu se poate dezvolta la unii excesiv, iar la aţii deloc.
Atunci ajung să gândesc din nou, că acest suflet este imposibil să nu existe în fiecare, ca o abstractizare a fiecăruia.
Este ceva ce nu are înţeles decât organic datorită reacţilor acestuia la diferiţi stimuli exteriori, dar este o existenţă care nu-şi are explicaţie logică.
Aşa cum nici efectul culorilor asupra noastră nu-l putem explica, pentru că fiecare individ vede într-o culoare altceva decât văd eu.
Cineva poate spune că o culoare îi determină un gust sau un miros, aşa altcineva vede în culoare un obiect sau chiar un sentiment.
Totul depinde de fiecare în parte, aşa cum un tablou abstract este înţeles de fiecare în parte.
Să spunem că eu privind culoarea portocalie, mă gândesc la o portocală şi îi simt gustul, aceasta provocându-mi o reacţie a papilelor gustative şi mi se face poftă de o portocală.
În acest caz putem vorbii de o reacţie fizică creată de raţiune prin imaginea imaginară a portocalei. Însă pofta nu e un sentiment ci o reacţie pur fizică care poartă această definire.
Poate am deviat de la subiectul iniţial prin care am vrut să definesc sufletul, abstractul de la care am pornit. Această trecere prin organic şi material a avut ca scop evidenţierea faptului că sufletul e abstract şi nu-l pot definii altfel.
Dar totuşi abstractizarea a ceva se datorează faptului că acel ceva este conceput ca o generalitate, iar în temeiul lui nu au fost aduse suficiente dovezi de a fi demonstrat şi asta îmi întăreşte convingerea că ce a rămas nedemonstrat asupra sufletului este esenţa, adâncimea pe care nu o vom putea explica niciodată, dar pe care avem norocul să o simţim uneori.
Atunci aş putea venii să gândesc că putem definii sufletul prin absurd, ceea ce înseamnă contrazicerea oricărei logici şi prin metoda reducerii la absurd să demonstrez un adevăr.
Este logic să gândim că nu există suflet atâta timp cât nu avem o formă real palpabilă sau vizibilă, este logic să căutăm un adevar asupra sufletului pentru a avea siguranta că acesta există, este logic să nu ne încredem în vise care până acum nu au putut fi demonstrate, este logic că suntem nişte dobitoci dacă credem că aceasta este logica sufletului.
Este absurd să gândim că nu există suflet dacă acesta nu este un material palpabil!
Logic suntem nişte imbecili şi absurditatea noastră este sufletul, singurul adevar ilogic, dar care există.
Metoda este modul în care cercetez ceva pentru a cunoaşte şi transforma realităţile obiective.
Obiectivitatea sufletului se găseşte în sentimentele care îl fac real în conştiinţa noastră, pentru că dacă nu am fi conştienţi de acestea nu am şti despre suflet că există.
Sufletul este singura realitate obiectivă, dar pe care lumea nu o ia în seama decât din nevoia egoistă de a trăii uneori regeşte.
Descartes spunea că pentru a cunoaşte sentimentele sufletului trebuie să facem distincţie între funcţiile sale şi acelea ale corpului. Astfel că el gândeşte că ceea ce este în suflet “afect”, adică efect, este în corp acţiune.
De aici concluzionez că sentimentele sunt efectele unor acţiuni dependente sau independente de noi. Iar ceea ce înţelegem că aparţine numai de noi, în interirul nostru si, nu aparţine nici unui alt corp, atribuim sufletului.
Virtutea umană nu se afla în corp, ci în suflet.
Sufletul este un construct imaterial ce-şi găseşte locul în materie.
Sufletul nu are definiţie de aceea nimeni nu poate să spună ce este, însă sufletul are simţire şi simţindu-l putem spune ce este.
În vasta sa exprimare şi întindere interioară putem înţelege legătura sufletului cu universul, iar de aici gândim că adâncimea sufletului omenesc este nelimitată completându-se cu adâncimea universului, astfel sufletul devine libertatea omului, libertate pe care nu o găseşte pe lume. Sufletul este elementul care ne leagă de întreg prinrt-o neânţeleasă armonie cu tainele universale.
Sufletul poate fi nedefinirea care are definire prin moartea organicului, atunci când omul devine el însuşi esenţă.
Este singura liberate autentică a omului, dar pe care acesta şi-o îngrădeşte cu bună ştiinţă, contabilizând-o şi disecând-o ca la o oră de anatomie.
Sufletul este martirul imaginaţiei noastre. Poate fi gândit, ca fiind unitatea născută din legătura între forţa universală contopită cu forţa organicului. Numai printr-o astfel de conexiune fantastică, sau interacţiune fizică între forţe cu poli opuşi,cu sarcini diferite, sufletul
şi-ar găsi definiţia ce se vrea a fi un adevăr, contestabil.
Sufletul este o forţă narturală care acţionează asupra organicului pământesc în funcţie de forţa emanată de fiecare organism în parte. Astfel că omul ar putea fi cel mai puternic organism viu al planetei, sau cel mai slab, iar din legătura sa fizică cu universul iau naştere sentimentele.
Aşa că dacă sufletul este o forţă naturală, nu omul cuprinde sufletul în sine, ci sufletul îl cuprinde pe om. Gândind astfel înţeleg ce este de fapt şi omul şi sufletul : natură si forţă universală.
Iar daca sufletul cuprinde omul, s-ar putea ca noi sa existam tocmai din nevoia sufletului de a traii, de a se exprima, si astfel spus sa fim doar simple existente de care acesta se foloseste in exprimarea sa. Ca orice anorganic care are nevoie de materie pentru a fi si-a gasit locul propice in oameni, iar de aici apare proprietatea omului de a avea suflet si dependenta sufletului de om.
Cred că de aceea se spune că sufletul este veşnic, forţa universală nu dispare niciodată, indiferent daca organicul se dezintegreaza.

Doamne ajuta!

Dati-mi voie sa va adresez acest comentariu la problema complexa pe care ati expus-o:
1. Paradoxul este un enunt pentru care exista atat demonstratia ca este adevarat cat si demonstratia ca este fals. Enuntul dumneavoastra face abstractie de GANDIREA CRESTINA sau mai frumos exprimat de FILOSOFIA CRESTINA, cea in care sau atins cele mai inalte culmi atat in definirea conceptelor de Dumnezeu, om, credinta, bine,rau, libertate etc., cat si in exprimarea practic inepuizabila a relatiilor foarte complexe existente intre toate aceste concepte. Filosofia crestina (adica teologia - in adevaratul sens al cuvantului, nepervertit de folosirea abuziva de catre secte sau alte religii) valorifica armonios filosofia greaca, fara a se indeparta de la esenta proprie, invatatura evanghelica a Domnului,Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce este in acelasi timp Dumnezeu si om, iar aceasta valorificare poate constitui un argument, daca vreti, despre subtilitatea, seriozitatea -ce nu poate fi ignorata- a acestei filosofii.
In acelasi timp enuntul ''paradoxului'' dvs. foloseste -cred ca fara sa va dati seama- o tactica grosolana de manipulare a opiniei, ce impiedica un ratiomanent corect, capabil sa se apropie de adevar.
2. Pozitivismul a incercat sa-l elimine pe Dumnezeu din ecuatia creatiei universale, dar nu a reusit, ci dimpotriva, marii savanti, mai ales cei din sec. XX, dar si cei contemporani, au ajuns la concluzia ca ''fara Dumnezeu nu ar fi existat nimic'', daca ni se permite aceasta exprimare necizelata.
3. As recomanda celor care au nelamuriri sau ''certitudini'' ca ale dumneavoastra, doar sa citeasca putin din carti ale unor autori crestini sau ale unor oameni de stiinta care ''au ajuns'' la Dumnezeu, daca ar fi suficienta lectura. Dar cheile intelegerii nu sunt in afara, ci in interior.
Altfel spus:cum despre fizica nu poate vorbi competent decat cel care a studiat si experimentat fenomenele fizicii, cu atat mai mult cand este vorba despre ce inseamna Dumnezeu si Biserica.
Experimentul, in fizica-esenta stiintelor naturale, il face pe cercetator sa ''traiasca'' experienta, sa o simta, sa o descrie, iar apoi sa o explice. Nu poate spune, la sfarsitul experientei:nu am facut nimic, nu am simtit nimic, nu exista vreo concluzie. Asemenea este in fenomenul credintei, dar complexitatea acestuia este infinita, pentru ca trece dincolo de materie incluzandu-o. Din afara credintei nu poate vorbi cineva despre credinta din afara fara sa greseasca.

buuuun....poate ca m-am trezit putintel mai tarziu sa ma manifest in scris in fata voastra in legatura cu acest subiect, dar am citit acum acest simpatic comentariu la adresa documentarului despre decretei, si mi se pare mai mult decat fals, mi se pare pe undeva atacat in esenta lui de ipocrizia pe care el insusi o acuza mai sus. asa cum mi s-au parut toate sms-urile cu greseli de ortografie(sau fara) care au fost trimise in urma difuzarii documentarului.
din pacate, acest gen de declaratii sunt masura culturii si civilizatiei unei tari. din punctul meu de vedere, gradul de civilizatie al unei tari se vede din libertatea pe care cetatenii acesteia o au, de la libertatea de exprimare a opiniei, pana la libertatea de a decide asupra propriului corp. acest lucru refuza romanii sa il inteleaga, si pana cand acest lucru nu este constientizat, nu va exista democratie in adevaratul sens al cuvantului in romania.
tot din acest punct de vedere decretul cu privire la interzicerea avortului este o crima impotriva libertatii umane, libertatea de a decide momentul oportun aducerii pe lume a unui copil.
am auzit tot felul de comentarii infecte gen: "daca le-au placut sa faca sex, n-aveau decat sa suporte consecintele". mi se pare de prost gust. cui nu-i place sa faca sex? cu atat mai mult intr-o perioada in care in occident revolutia sexuala era in toi. ce este asa de rau in a-ti manifesta sexualitatea? este rusinos? este chiar atat de rusinos sa accpeti ca o placere si o nevoie in acelasi timp este ceea ce te caracterizeaza pe tine ca om in primul rand?libertatea de a te manifesta in esenta umanitatii si animalitatii tale....
as mai adauga ceva: intr-adevar, controalele ginecologice erau obligatorii si umilitoare pentru femei, desfasurate in conditii mizerabile si injositoare, stiu asta pentru ca exista mai multi antropologi straini care au facut cercetari in perioada aceea in romania si au publicat carti pe tema asta, niste carti cutremuratoare, care m-au facut sa-mi dau seama ca eu nu as fi rezistat psihic in conditiile alea, nu as fi rezistat de doua ori: o data ca om lipsit de libertatile lui fundamentale, si a doua oara ca femeie obligata sa-si puna corpul la dispozitia sistemului.
sa va spun ceva, foarte sincer: daca as fi ramas insarcinata in perioada aceea, as fi avortat cu tot riscul de a-mi pune in pericol viata, pentru ca nu as fi vrut ca un copil, cu atat mai mult copilul meu, sa traiasca in sistemul acela cangrenat in profunzimea lui, puturos ca un cadavru in descompunere.
vreau sa mai adaug atat: un om lipsit de libertate nu se mai poate numi om. libertatea iti poate fi fuarata, un sistem te poate priva de ea, dar mai exista si o alta modalitate de a priva un om de libertate, una si mai dureroasa, una care caracterizeaza societatea noastra si azi: faptul ca omul insusi se priveaza pe sine de libertate, pentru ca nu constientizeaza ca o are, ca ii apartine si ca este principalul sau avut, libertatea de a actiona si de a-si asuma responsabilitatea pentru actiunile sale.
eu zic ca asta e prima lectie de democratie: traieste si lasa-i si pe ceilalti sa traiasca. respecta libertatea fiecaruia....deci fara sms-uri tampitele si comentarii care nu dovedesc decat ca nimeni nu a inteles nimic din tot ce a fost oroarea comunismului....si ca nimanui nu i-ar pasa daca aceasta ar reveni intr-o buna zi...

Pentru cine ne facem o casa mai mare si mai luxoasa decat avem nevoie?



Raspunsul la intrebarile de mai sus ar fi "pentru mine"

Daca e mai mare si mai luxoasa casa decat ai nevoie inseamna, logic, ca nu ai nevoie si atunci??
Daca-ti iei o masina tare e sa impresionezi, insa daca e vorba de Kawasaki aici chiar e pasiune.
Sau.. stai sa ma gandesc....daca vrei ultimul model de motor doar ca e ultimul, cred ca e tot de fitze.
Preferam sa vrei unul care sa intruneasca toate asteptarile tale dar nu sa epatezi.
Sa iti apartina intreaga viata nu e semn de egoism. Indepententza nu e egoiam.
Cand nu vrei sa imparti cu ceilalti din beneficiile vietii tale libere, atunci esti catalogat ca egoist.
Si egoismul poate judecat diferit, cu sau fara subiectivism.
Poti fi o persoana distanta, retrasa, aroganta si zgarcita(cu timpul tau), pentru marea masa a cunostintelor si in acelasi timp poti darui totul si te darui cu totul unei singure persoane.
Unde e egoismul?
Tu esti mai excentrica dar nu cred ca egoista.
Chiar iti apartine toata viata?
Tu sti ce greu se ajunge la asemenea libertate?
Daca acum ai chef sa vezi....Parisul, te poti duce la aeroport si sa pleci la Paris cu primul zbor?
Dar Moldova? Dar Cismigiul?
Ca sa-ti apartina viata ta in totalitate esti dependent de multi factori.
Unul e cel material. Apoi starea civila, locul in societate, libertatea interioara....
Fiecare dintre acesti factori luat separat nu ajuta prea mult, insa impreuna iti dau dreptul de proprietate asupra vietii tale.
Si ar mai fi multe de spus...




"omul stie mult mai multe decat intelege" - Alfred Adler

Dragul meu...sunt multe de spus, incerc sa fiu la obiect.
Nu am o casa luxoasa ci o garsoniera draguta in care ma simt minunat. Daca ajung la o casa luxoasa, asta e, dar nu mi-am propus. Fericirea nu tine de posesiunile materiale.
Ultimul model de Kawasaki imi place mult ca design, si nu fiindca e ultimul ci fiindca arata chiar bine rau, e periculos :)
Ma indoiesc ca pe un motor ca ala ma mai gandesc la cei care se uita uimiti la mine, as fi prea concentrata la condus si prea adrenalinica pentru a fi snoaba :))
Ma avantajeaza ceea ce ai spus despre egoism si excentricitate :) Si uite asa...ajunge un om normal, care nu se agata de altii si traieste singur sa fie de fapt...excentric. Nu ma consider asa, mai degraba ma vad ca un om normal, sincer, care spune si face ceea ce simte. Pai decat sa fac ceva in sictir, mai bine nu fac.
Nu se ajunge greu la libertate. Este o optiune. Acuma depinde ce intelegi tu prin libertate. Daca ne referim la libertatea pe care ti-o confera puterea financiara, aici nu excelez, asa ca...Eu ma refer la libertatea..psihica, daca vrei. La aceea ca eu singura decid ce, cand, cum cu cine fac. La faptul ca spun adevarul, oricat de neplacut ar fi, la faptul ca nu pretind ca sunt ceea ce nu sunt, ca nu fac nimic care sa contravina naturii mele, felului in care simt. Ca nu accept sa imi fie ingradita libertatea doar pentru a obtine niste avantaje sau pentru a nu fi singura. Poate de aceea sunt singura :)
Adevarata libertate este libertatea interioara. E singura care se afla in "gestiunea" noastra. Ok, nu pot sa iau azi avionul sa cinez la Paris, daca as putea, as face-o, insa in acelasi timp nu mi se pare ceva esential. In sinea mea eu sunt aceeasi, fie in Bucuresti, fie in Paris.
Suna putin dur "dreptul de proprietate asupra vietii tale"..nu ma consider propeitara vietii mele, ca nu eu mi-am dat-o. E mai degraba un dar de la un anonim :) Viata e de trait, nu de posedat. Daca pentru unii, viata si fericirea inseamna bani, asta este. Intr-adevar cu banii poti face multe lucruri bune si pentru ceilalti si pentru tine. Atata timp cat nu uiti ca banii sunt doar un instrument nu un scop in sine, este bine.

Draga mea... Eu am mai spus, nu sant impotriva luxului rasfatului si satisfacerii placerilor.
M-as bucura sa ai o casa luxoasa, daca ti-ar fi de folos. Eu ma refeream la ce depaseste necesarul nostru cu mult.

Cu motocicleta te cred.Se simte placerea din cuvintele tale.
Eu te calificam excentrica prin pasiunea ta pentru motoare, pe care nu o gasesti la tot pasul, nici macar printre barbati :)

Inca mentin ce spunem. Nu ajunge doar libertatea interioara singura, cum nu ajunge nici puterea financiara luata separat.
Dadeam exemplu Parisul, nu ca snobism sau demonstrare a bunastarii, ci ca distanta si frumuste, iar daca nu poti merge in Cismigiu in orice clipa doresti, asta inseamna ca nu ai inca libertatea de vorbeam.

Suna putin dur "dreptul de proprietate asupra vietii tale"..nu ma consider propeitara vietii mele, ca nu eu mi-am dat-o. E mai degraba un dar de la un anonim :) Viata e de trait, nu de posedat. Daca pentru unii, viata si fericirea inseamna bani, asta este.

Da, viata primita in dar (de la un anonim?) este in proprietatea noasta. Noi hataram daca si cum o traim ori ba.

PS Sper sa nu intelegi ca dau banului o importanta mai mare decat e nevoie.





"omul stie mult mai multe decat intelege" - Alfred Adler

Mi se pare ca uneori e suficient sa oferi alternative, pentru ca oamenii sa se simta invadati in intimitatea lor, fortati deodata sa aleaga. In fond e o intruziune sa te agati de pleoapele omului si sa tragi de ele ca un barbar, pana i se rotesc storurile si incepe sa vada. Ii spui "alege" si se simte impuscat, nici macar nu-i spui "alege asta", ci doar "uite si-asta".
Cred ca oamenii n-au chef sa mai fie zguduiti in cetatile lor launtrice, nu poti sa le arati o caramida suie fara sa se simta amenintati in toata constructia. Si-n fond au dreptate, nu poti sa le sugerezi dezbracarea de piele si sa nu-i duca gandul la durere.

Si totusi.
Ce bine-i sa fii liber. Mai cred ca intelegerea se leaga de libertatea interioara a fiecaruia, nu poti intelege schimbarea cata vreme esti priponit de-un lant scurt - in aria cercului nu se intampla mare lucru dar e tot ce se poate vreodata intampla.
Ce face ca unii sa aiba mai multa libertate interioara nu stiu.
Da stiu ca pe aia ii iubesc.

Din când în când, Ştefan Iordache zâmbea ca un prinţ sau făcea un giumbuşluc. Ca un bufon. Şi tensiunile se scurgeau, ca prin minune, prin lemnul crăpat al scenei. Emil Boroghină era ca un arc, atent la toţi şi la toate, era ca un cocoş ţanţoş şi îmi spunea "va fi un spectacol mare!”. Ilie Gheorghe avea ochii dilataţi ca să absoarbă, sănătos, şansa lui de a fi acolo, atunci. Mirela Cioabă şi Valer Dellakeza îmi păreau că plutesc. Tudor Gheorghe îşi răsucea, mucalit, mustăţile. Le-am rămas în preajmă. Şi mă uluiam de dezlănţuirea lui Ştefan Iordache pe scenă. Era posedat de arta lui, de acest personaj, de teatru, de ce îi spunea Purcărete, în şoaptă. Trecea de la o stare la alta într-o secundă, îşi schimba măştile atât de iute, că nu îi făceam faţă. Mergea cu paşi mari şi îi aducea pe toţi actorii la o stare de demenţă. Parcă nimeni nu era om, fiinţă. Îmi amintesc cum îmi spuneau că au continuu o stare de rău fizic, de descompunere, dureri, stare de vomă. Ilie Gheorghe freca grâu încolţit cu miere şi îi dădea, cu un gest sacru, să mănânce hrana pământului darnic. Într-o seară, l-am auzit murmurând "să-mi cânţi cobzar bătrân ceva, să-mi cânţi ce-oi ştii mai bine, că bani ţi-oi da, şi vin ţi-oi da, şi haina de pe mine...”. Fumul ţigării îl învăluia. Melancoliile îl duceau departe. Cuvintele erau mângâiate, accentele mutate, oftatatul, la locul lui. Parcă era o rugăciune. O confesiune. Vocea interioară a unui actor uriaş, nărăvaş, nesupus şi înspăimântător de timid. Mă întreb şi acum, de unde atâta forţă ca să-l joace, aşa cum l-a jucat, pe Titus Andronicus? Era peste tot pe scenă, vocea lui tuna, şoapta ţi se urca în gât, în creier şi fugea în suflet, ochii creşteau nefiresc în faţa ochilor mei, gura se deforma ca însuşi personajul şi părea că înghite fărădelegea, păcatul, iubirea, crima, vinovăţiile toate, pământul. Cât de tare l-au preţuit actorii. Şi nu doar cei de acolo...rarisim... Am fost prin 97 la Stockholm cu "Titus”. I-am urmărit şirul de superstiţii, ritualul de dinainte de spectacol. Seara, la teatru, a venit Radu Penciulescu. Am privit acea reprezentaţie prin starea lui Penciu. Nu mişca, nu respira, se cutremura, se bucura, lăsa lacrimile să curgă. Spre sfârşit, când cruzimea şi durerea deveneau insuportabile, ne-am luat de mână. Mâinile lui la fel de frumoase ca cele ale lui Ştefan Iordache. La urmă, mi-a spus, la ureche, atât: "incredibil...”.

Incredibil cum se juca în pielea Generalului Cearnota din "Fuga” Cătălinei Buzoianu de la Teatrul de Comedie... Spiritul ludic îl conducea pe acest personaj pişicher care cânta, dansa, ciupea femeile, care pierdea tot şi puţin îi păsa, care învârtea viaţa în cei mai aiuriţi paşi de dans, fără menajamente, care se lăsa ispitit de toate poftele, ignorând deşertăciunile. Cum s-a jucat în "Barrymore”, asumându-şi tot, tot, tot.


Mă gândesc acum la Silviu Purcărete. La Lia Manţoc care i-a făcut costumul îndrăzneţ din "Să îmbrăcăm pe cei goi”, cu memorabilul fular azvârlit neglijent, la felul în care se uluia ea de desenul unui corp care vorbea, zvâcnea, se mula după o intenţie sau alta, ţâşnea ca să-şi urmărească vocea. La Lucian Pintilie şi la afurisitul Mitică de mahala din "De ce trag clopotele, Mitică?”. La Helmut Sturmer care povesteşte la infinit despre Hamlet-ul făcut cu Dinu Cernescu. La George Banu, cel care i-a făcut cunoştinţă cu Mihaela Toniţa, femeia lui frumoasă, care l-a însoţit o viaţă. Şi la bine, şi la greu. La Sanda Manu. La Toca. La Horia Lovinescu care s-a îngrijit de începutul drumului. La Matei Călinescu, care i-a fost naş de cununie. La cei cu care a lucrat. Sau nu. La locurile pe unde a jucat. La felul seducţiei lui. La ţăranii de la Gruiu. La prietenii lui. La chefuri. La pasiunea cu care a făcut tot. La poveştile din el, la poveştile personajelor lui, la lacrima pe care am văzut-o în ochii lui la unul dintre dialogurile noastre. La necuprinsul şoaptelor. Mâinile lui mângâiau lumea şi îmblânzeau revoltele. Vocea lui scula morţii din morminte. Un artist uriaş care nu a stat în lanţurile nici unui şablon. Un artist uriaş care şi-a savurat libertatea interioară şi poezia fiecărui rol. Şi care a luat-o, mereu, de la capăt. Şi care s-a minunat de miracolul vieţii pe acest pământ. Un om care a ştiut ce este smerenia. Şi sfinţenia meseriei. Şi simplitatea, şi credinţa. Un artist uriaş care vorbea şi atunci când tăcea, care simţea vraja cuvântului şi vulnerabilitatea liniştii. Un artist care s-a frământat pentru ca miracolul să se întâmple. Un artist pe care teatrul se sprijină întru istorie.

Mă bântuie tristeţea. Şi nu pot să plâng. Împietriţi, urmărim cum, de data asta, Maestrul zboară deasupra oraşului. Ceva din irepetabilul frumuseţii pleacă împreună cu el. In-cre-di-bil...

Marina Constantinescu

Articol preluat din România literară

AMO: Pentru a înțelege întreaga piesă, trebuie să vă întoarceți mult mai înapoi în timp și ar trebui să vorbim despre modul în care paradigmele s-au schimbat. Cum la începutul secolului trecut Abraham Flexner a fost însărcinat să standardizeze programele școlilor de medicină, astfel încât să fie predată doar o viziune complet biochimică și farmacologică a medicinei (cu multe interese financiare din partea celor care au finanțat acest raport). Când promovam Pasteur, aveam totul pregătit: cauza bolilor sunt microorganismele și avem deja leacul: antibioticele (acum antivirale). A fost organizată o viziune asupra realității, o viziune asupra lumii, o paradigmă, care îi favorizează pe câțiva. Care sunt cele mai profitabile companii din lume? Cine finanțează cercetarea? Cine finanțează OMS, cine este cel care dă liniile directoare și declară pandemiile? Urmăriți banii … Medicii sunt tehnicieni care au învățat un „adevăr” în facultate fără să-l pună la îndoială. Pur și simplu execută ceea ce au fost învățați. Câte ore ați petrecut în facultate vorbind despre vaccinuri? Numai în ceea ce privește calendarul … De aceea nu pun sub semnul întrebării autoritatea superioară a OMS … Mulți spun „Nu știu totul, dacă șeful spune că asta e de făcut, noi o facem” … Din nou, infantilizarea societății. Și este, de asemenea, adevărat că există mulți medici care nu o văd clar, dar ați văzut deja ce se întâmplă: un medic care ridică vocea, îi ia locul de muncă și permisul … Vreau doar să amintesc că știința nu este știință dacă nu permite discuții , dacă nu admiteți îndoieli sau discrepanțe. Nu este știință, este îndoctrinare.
Am putea vorbi despre multe alte aspecte ale acestei viziuni asupra lumii, în care suntem ținuți într-o „realitate paralelă”, continuând în același timp cu planul: transumanism, noua ordine mondială. Nu puteți înțelege pe deplin o parte fără a avea o imagine globală: chemtrails, nanotehnologie, vaccinuri, inteligență artificială, smartdust, HAARP, microunde … Acestea sunt ingredientele unui tort grozav care a fost gătit în fața ochilor noștri, ascuns la vedere, și despre care aproape nimeni nu a auzit. Acum toate acestea ies la iveală, toate piesele au început să se unească și ne trezim …"
JMF: Și odată treaz, ce?
AMO: Recuperàm ceea ce ne face oameni. Ce crezi că te face om? Mergi să savurezi o bere? Ai un loc de muncă, o familie? Nu am luat în considerare care este esența ființei umane. Acesta este primul lucru pe care trebuie să-l recuperăm: libertatea interioară pe care am acordat-o guvernelor. Recuperați suveranitatea de sine, autoresponsabilitatea, autogestionarea … De acolo, din autoresponsabilitatea mea, începeți să construiți o societate diferită, în care fiecare își poate exprima libertatea maximă individuală, ceea ce îi face unici, într-un context de armonie de grup, cu un scop comun: să exprimăm în continuare viața care suntem, să exprimăm în continuare miracolul și misterul vieții care suntem.
JMF: Și virusul, trece? Orice măsuri preventive pe care nu le-ați recomandat?
MASTER: Dacă vă este frică de un virus care vă face rău, îmbunătățiți-vă sistemul imunitar cât puteți: ieșiți în natură, mergeți desculți, faceți plajă, beți apă curată, faceți mișcare, meditați (sau conectați-vă cu acea parte din voi care Este întotdeauna liniștită, oricum te uiți la ea), îmbrățișează-i pe cei pe care îi iubești, dansează, practica meserii, concentrează-te pe ceea ce îți dorești în viață. Deconectați-vă de excesul de informații (în special din mass-media), deconectați-vă de excesul de tehnologii (urmați o dietă digitală), uitați de telefonul mobil cel puțin o zi pe săptămână, intrați în modul avion oricând puteți. Folosește-ți mintea pentru a crea, nu pentru a repeta temerile care ți-au fost insuflate … Acestea sunt recomandările mele.
JMF: Mulțumesc Ana María, indiferent dacă există sau nu un virus, este o rețetă bună că în fiecare zi devenim mai umani și urmăm recomandările tale … Un besos.“

Cine este Dr. Ana – Maria Oliva
Dr. Ana – Maria Oliva are un doctorat în biomedicină, un master în inginerie biomedicală (Premiul Extraordinar Universitatea din Barcelona) și o diplomă în inginerie industrială. Ea a desfășurat cercetări la Laboratorul de Nanobioinginerie din Institutul pentru Inginerie Biomedică din Catalonia, iar teza sa de doctorat a fost „efectul câmpului electric asupra celulelor”.

Ea este dedicată să explice un punct de vedere electromagnetic despre sănătate, ținând conferințe în întreaga lume în diferite conferințe.

Pasiunea Dr. Ana-Maria pentru ființele umane și bunăstarea lor pot fi percepute în fiecare cuvânt din prelegerile sale.

În plus, ea a fost un terapeut de elită, și a ajutat, literalmente, mii să-și recupereze sănătatea.

Anonimule...sa stii ca aici mai depinde si de caracter si de om...Nu se stie niciodata ...banii nu functioneaza intotdeauna ca ceva absolut...Cum am zis...Relativitate!

doua lucruri as dori sa aduc in discutie, oarecum paradoxale:

1) DE CE OARE OAMENII considera ca pedeapsa capitala este cu mult mai greu de suportat decat prizonierat pe viata??de obicei nu dureaza decat cateva secunde, si chiar daca mai sunt si erori si dureaza mai mult sau se desfasoaar mai oribil decat ar trebui, la o adica intr-un scurt timp l-ai trimis pe lumea cealalta..si gatha...Daca ii iei omului libertatea si il obligi sa traiasca ani in sir cu consecintele actiunilor sale, eu cred ca il pedepsesti si mai bine si in acelasi timp ii acorzi si o sansa de a se remedia cumva in fata lui Dumnezeu.

Dreptatea este stalpul de baza al societatii in masura in care reusim sa o practicam.Insa nu e bine sa ne autonumim justitionari supremi si sa luam vitile oamenilor fara a clipi.

2)NU SUNT PENTRU PEDEAPSA CAPITALA pentru ca simt ca cel ce este pedepsit intr-un mod atat de drastic aici, va fi privit cu mai multa ingaduinta dincolo.Daca pentru pentru faptul ca a comis o crima de orice fel, este "rasplatit" de societate cu o crima..atunci socoteala ajunge cam la egalitate si sunt mari sanse ca in lumea de dincolo sa fie privit cu ingaduinta si nu judecat atatd e aspru.In fond a platit deja cu viata,cu sansa de a se remedia, de a-si pune in practica liberul arbitru si a-si transforma sufletul.



A thousand half-loves must be forsaken to take one whole heart home.

Doamne ajuta, Cristian.

Eu tind sa cred ca exista atitudini foarte diferite cu privire la ecumenism pentru ca "ecumenismul" imbraca haine foarte diferite azi.

In general, traim o epoca de mari confuzii terminologice, de unde vine in buna masura toata babilonia zilelor astora, mi se pare mie. Ia de exemplu cuvântul/notiunea de libertate. Când zici libertate azi poti întelege n lucruri: liber arbitru, libertate "sociala", libertatea interioara etc.etc...

Asa se intampla si cu ecumenismul. Sunt unii care inteleg prin ecumenism bunavointa unii catre altii (cei de diferite confesiuni), sunt unii care vad in asta o miscare de unire a tuturor, sunt unii care vad in aceasta notiune dialogul teologic intre Biserica Ortodoxa si celelalte Biserici s.a.m.d.

In tot cazul, "miscarea ecumenica" este o sintagma neclara; putem spune este un curent ce inglobeaza mai multe organizatii, cu orientari si scopuri variate. De aici si vine faptul ca unii apropie "miscarea ecumenica" de "miscarea New Age", mai ales ca tendintele sincrestiste sunt evidente uneori...

Un articol scurt si foarte competent pe acest subiect vei gasi la adresa http://www.nistea.com/ecumenismul.html (Rolul Bisericii Ortodoxe în miscarea ecumenica - egumen Andrew Wade).

Putem relua eventual discutia dupa lectura lui.

Doamne ajuta.
pr_iulian

prin ce?

don, sper ca nu te superi ca raspund, cu toate ca observatia era retorica, dar imi place subiectul cu multiplele fetze. o fi, nu zic.
eu mi-am ales zaraza fiindca trec printr-o perioada retro, si la un moment dat ascultam des melodia, in diverse interpretari. zaraza din melodie e o versatila. cand te ridica in ceruri, cand iti da drumul de acolo. poate fi o dovada de superficialitate, dar si de libertate interioara. persoana face ce are chef, indiferent de consecinte. cred ca intr-un fel tind spre asta, ma consider uneori inutil constiincioasa.

recunosc insa ca analiza o fac acum, nick-ul l-am ales atunci spontan.

despre faptul ca as afisa aici altceva decat sunt, ma indoiesc. e drept ca aici imi permit sa fiu mult mai directa, si sa spun ceea ce gandesc, fara poleiala de diplomatie pe care as folosi-o in viata "reala". dar asta tocmai pentru ca uneori mi se pare atat de obositor sa fiu diplomata...

zaraza

Ar trebui ca intr-o relatie fiecare sa acorde celuilalt un dram de libertate interioara fara de care nu putem exista ca indivizi. Senzatia de sufocare isca certuri ,frustari ,nemultumiri. Ideea ca poti controla pe cineva in totalitate, nu inseamna iubire,inseamna ca vrei sa-l posezi pe cel de langa tine. Intre a avea si a fi ,as alege inevitabil a fi

Ar trebui ca intr-o relatie fiecare sa acorde celuilalt un dram de libertate interioara fara de care nu putem exista ca indivizi , asa este! eu traiesc dupa convingerea ca intr-o relatie nu sunt doar doi indivizi, ci trei: el, ea si ei doi. pentru ca el trebuie sa aibe timp si pentru sine insusi, pentru cel ce a fost inainte de a intra in relatia cu pricina. ea, asijderea. iar timpul lor impreuna va forma acel "ei doi ca o singura entitate". din pacate sunt putini oamenii care tin seama de acest aspect...

senzatia de sufocare nu isca doar certuri si frustrari. Pe mine ma face sa ma impachetez rapid si sa dispar. Sa fiu sufocata de cineva extrem de insistent (indiferent de natura relatiei) inseamna sa fiu condamnata la pierderea libertatii. Si asta e de neconceput, pentru mine.

Ca sa te poti pune-n pielea celui caruia i te adresezi, nu-ti trebuie doar stapanire de sine, ci un dram de minte si anumite disponibilitati sufletesti pe care putini le au si care, atunci cand exista, sunt dramatic influentate de conjuncturi.
Voi spune mereu ce gandesc si-s gata sa suport consecintele, oricare ar fi ele.
Aleg sa le zic in felul meu, si-n general sunt ironii: le-ai prins, ok! nu le-ai inteles, sunt eu de vina sau tu – in ambele cazuri, n-are rost sa continuam!

Ma intriga excesul de familiaritati, impudoarea, dar cel mai mult obraznicia si autosuficienta!
Din pacate n-am destul curaj sa le condamn, caci adesea demonstrez eu-insami cat … mai am de invatat!

Nu doar ca i-as lasa omului libertatea de-a se exprima asa cum doreste, ba chiar l-as incuraja.
E un bun exercitiu de-a invata sa suporti consecintele acestei liberati, deloc ieftine.

E o vorba, din batrani, care sugereaza sa-l privesti pe om la manie si sa-l vezi cum iubeste – asa reusesti sa-l cunosti.

Nu inteleg de ce ii cereti lui gabi sa dea exemple concrete de la cafenea, in conditiile in care intentia omului a fost o discutie de principiu, care sa nu jigneasca pe nimeni si din care cei care-si doresc, ar putea, la o adica, invata cate ceva.

N-am inteles de ce nu pot sa critic un text, daca nu-mi place, atat timp cat mi se permite sa-l laud.
Nu ar trebui sa uite nimeni ca posibilitatea de-a publica pe forum e un privilegiu de care te poti folosi masurand reactia publicului, inainte de a publica serios un volumas.
Daca publicul e cinstit, atunci nu vad avantaj mai mare.

Suntem un grup – e plin de lichele, de lepre ca si de oameni sensibili si-adevarat valorosi.
Problema e insa complicata, intrucat masura valorii tine intodeauna de cel care o recepteaza.
Din punctul asta discutia isi pierde masiv din interes…
n-avem decat a ne tolera, de-a ne opri (macar din cand in cand) de-a face rau si de-a ne privi inainte de-a ne grabi sa acuzam pe altii – fireste, mereu vom inatlni, spre marea noastra multumire, oameni mai jos decat noi-insine, dar vor fi si dintr-aceia mult superiori.
Unii ar trebui sa ne invete cum sa nu fim si altii sa ne determine sa ne dorim sa evoluam.

un mar frumos nu poate fi un mar viermanos.Daca nu stii, si arata bine pe dinafara, esti inselat, cand descoperi viermisorul, marul nu mai este frumos.Violatorul nu va putea fi frumos decat pentru cele care nu-i cunosc caracterul.Iti spun sigur ca tocmai caracterul face din om sa fie frumos sau urat.Cred ca acest caracter se intipareste si pe fata, cateodata, dar o persoana (femeile de ex.) proasta nu poate fi frumoasa.NICIODATA!!!
Intr-o clasa de elevi baietii se indragostesc de fetele bune la invatatura

Din afara credintei nu poate vorbi cineva despre credinta din afara fara sa greseasca.
PARINTE eu zic ca poate vorbi si cu mai multa obiectivitate ptr ca ,,crede si nu cerceta,, e depasita nici fata mea care are 7 ani nu intelege pina nu cerceteaza

Nici eu nu vad nimic rau in a fi atras de frumusete,fie ea si frumusete fizica.Numai ca am intalnit de multe ori oameni absolut incantatori din punct de vedere fizic,dar avand un caracter execrabil.Ce se poate face intr-un astfel de caz?Sa trecem pe prim plan calitatile fizice,riscand sa fim calcati in picioare,riscand sa devenim subiect de batjocura,sau sa tinem cont de caracterul departe de a fi perfect si sa nu stabilim o relatie de prietenie sau dragoste cu acele persoane?


mi se pare cam simplista impartirea asta, oameni cu/fara caracter. ce e caracterul? il ai sau nu-l ai? unde-l tii? te nasti cu el? il poti pierde, ti se poate fura?

eu una n-am reusit sa definesc ce e aia "om cu caracter". intr-un om sunt imbinate insusiri nenumarate, bune, rele, sclipitoare, mediocre, penibile, sublime, etc. fiecare vede ce vrea sa vada. mi s-a intamplat de multe ori ca un om pe care nu dadeam doi bani sa ma emotioneze cu un gest minunat. sau dimpotriva, unul pe care-l admiram nespus sa-mi para brusc penibil. care din cei doi are caracter? nici macar nu pot stabili asta in functie de sistemul meu de valori, daramite sa-mi inchipui cum poti stabili in mod obiectiv, la nivel de comunitate, de exemplu, daca un om are caracter.

dupa tine, doctors, ce-i aia "un om cu caracter"?

zaraza

esprit: e normal sa fi judecat dupa aspectul exterior..cel putin la incaput,ca oamenii nu fac sex (dragoste pt snobi) cu caracterul tau! un om e frumos sau urat in combinatia caracter-fizic. esti urata!? suferi!? nu-i vina ta.