comentarii

În sfârșitul săptămână frumos


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
sfârşitul lumii... - de abbilbal la: 26/07/2008 12:42:17
(la: dupa sfarsitul lumii exista si un cuprins?)
După sfârşitul lumii va exista cuprinsul lumii ce rămâne.
#329081 (raspuns la: #329054) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de zaraza sc la: 07/09/2022 09:45:36
(la: Jocuri si joruci)
Aici pot spune că a fost o vară lungă și fierbinte. Nu mă deranjează prea mult vremea, că am de lucru prin casă sau voi face niște vizite. Care, însă, probabil vor trebui plasate în partea a doua a lizei sau chiar spre sfârșitul săptămânii, ceea ce nu îmi convine. Dar nu mă grăbesc deloc!

Cred că în tocombrie o să fie o vreme mai bună de strâns prin grădină.

Și eu mai am cel puțin o porție de înghețată. Păi cum să nu fie înghețată, dacă și la magazin găsești înghețată îmbogățită cu foi de napolitane, ciocolată, fructe etc? Nu îmi plăcea aia cu prea multă ciocolată și sosuri, era prea dulce.

Am mâncat când era cald aproape una întreagă, iar acum vreo trei zile am terminat-o. Poate o voi mânca pe ultima (?) în rate...

#657325 (raspuns la: #657322) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
pt. kradu - de Simeon Dascalul la: 04/03/2005 14:17:38
(la: Este Comunismul de vina pentru caracterul Romanilor?)
> Impingind istoria atit de departe

Nu văd România de azi mai solidă ca pe vremea lui Carol. Şi nici nu cred că am avea parte de un tratament mai bun într-un ipotetic viitor conflict.

N-am negat nici necesitatea modernizării sau mai bine-zis creării infrastructurii în secolul al nouăşpelea. Şi cred că atribuirea contractului a fost relativ logică, fără dedesubturi. Dar Strousberg a dat faliment – se întâmplă şi la case mai mari - şi noi am rămas cu paguba. Când ne negociam independenţa, ce conta că mai trebuia să scotocim un pic în buget ca să nu rămână în stradă amicii lui Bismarck?
Carol a luat plasă de la conaţionalii lui, România a luat plasă, dar afacerea s-a estompat pe fondul reuşitei politice. În ţara lui cancelarul a fost un personaj respectabil şi la noi un escroc. Nu pentru că ar fi luat boala asta din contactul cu balcanicii, ci pentru că România era într-o poziţie în care nu-şi putea permite să nu-i accepte condiţiile. Oricine fură dacă o poate face nepedepsit. Nu numai esticii.

Morala internă e benefică pentru un stat. În exterior ar fi sinucigaşă. Statele nu se pot conduce după regulile de drept comun aplicate indivizilor. Uită-te cum am procedat noi în al doilea război balcanic, când ne simţeam grozavi. Pragmatic şi fără resentimente.


N-am adus în discuţie calităţile de literat şi etnograf ale lui Cantemir. Dar nu văd de ce talentul scriitoricesc implică luciditatea politică.
Şi cum adică Rusia era cumsecade înainte şi rea a devenit numai din 1917? Câtă vreme era pravoslavnică nu conta că ne tot hăpăia din teritorii? Adică rusificarea e complet justificată de identitatea confesională? Ţi se pare că mai norocoşi au fost cei din Basarabia şi Transnistria decât cei rămaşi sub turci?

Dacă ruşii ar fi stat dincolo de Bug ce te-ar fi deranjat că au un meniu mai diversificat? Doar de la ei consumau, nu? În cealaltă parte a globului liceenii se împuşcă din distracţie, tot între ei. Problema e că nu există zid magic care să protejeze o ţară, imperiile au tendinţa firească de a se extinde, Rusia a trecut Bugul şi America nu stă cuminte dincolo de Atlantic. Nu putem emite aprecieri pur estetice asupra lor, care-i mai detestabilă din două..


> Nu sunt Turcii, Rusii, Balcanii, (ori balcanismul din noi) vinovati de pesimismul national! Crezi
> ca exemplele pe care le aduci reprezinta un argument? Crezi ca instinctul de conservare al
> Romanului justifica imoralitatea? Si cind ajungi la "consecinta situatiei actuale" Nu invoci DNA
> rasei sau cum BINE zici a "racilei moralei genetice a rasei! " dar nici nu pui nimic in loc!

Co o istorie ca a noastră, douăş’ceva de ani de stat naţional şi nici ăla întreg nu prea ai cum să fii optimist.
Dacă trăieşti într-un spaţiu şi timp în care munca înseamnă cel mult subzistenţă, iar escrocheriile aduc belşug e firesc să priveşti cu îndoială munca şi să respecţi învârtelile. Dacă am trăi într-o orânduire în care munca ar fi recompensată şi mânărelile pedepsite, ne-am vedea de treabă, suntem un popor adaptabil. Cunosc o groază de indivizi care îşi fac treaba de mântuială la serviciu, în schimb muncesc cu entuziasm acasă – funcţionare leneşe şi înţepate ţin casa curată ca un pahar, gătesc bine, au cămara plină cu murături şi gemuri; amploaiaţi care nu fac nimic fără plocon, pierd vremea şi rezolvă integrame în serviciu, iar după-mesele şi la sfârşit de săptămână lucrează grădinile din spatele caselor şi de la marginea oraşului. Oamenii ăştia nu au alergie la muncă, dar o prestează numai unde văd rezultate. Munca nu-i ceva bun în sine, un imperativ moral. E bună doar în funcţie de rezultatele ei.
Nu găsesc vina în etnie, ci în condiţiile în care trăieşte. Dacă munca salariată ar fi la fel de valoroasă ca cea casnică lumea ar reacţiona în consecinţă. Singura hibă genetică ce o recunosc rasei e lipsa de coeziune, de unitate.

Dacă te supără termenul de elită atunci să folosim sintagma „clasa conducătoare politic şi/sau care cumulează avantaje materiale”. Nu presupune o superioritate morală sau intelectuală, nici măcar stăpânirea gramaticii. Uită-te la candidatul pentru primăria Bucureştiului. Găseşti clasa de azi mai selectă ca cea veche?

Marcus Aurelius a fost cam idealist pentru un conducător. Câţi ani din domnie şi-a petrecut beneficiind de rezultatele filozofiei sale şi câţi în conflicte interne şi externe? În plus a lăsat absolut părinteşte şi nefilozofic o catastrofă drept succesor. Practic de aici putem data declinul imperiului, deşi mulţi istorici consideră ultima perioadă de stabilitate dinastia Severilor.
#38145 (raspuns la: #37833) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
moprea19,7281(continuare) - de anita47 la: 27/12/2003 10:41:17
(la: Evreii si o manie curioasa..)
Referitor la "presa cu nuante verzi",un articol "in tema" din revista Electra:
======================


Ştefan Postelnicu

ANTISEMITISMUL ÎN PRESĂ. PUBLICAŢIILE DE EXTREMĂ DREAPTA

Scurt istoric

De-a lungul celor 13 ani care au trecut de la Revoluţia din decembrie a apărut un număr relativ mare de publicaţii ce pot fi subsumate orientării ideologice de extremă dreapta. Şi totuşi puţini sînt analiştii care au acordat o atenţie constantă acestui fenomen. Sigur, articole ocazionale, critice luări de poziţie în raport cu excesele acestor publicaţii au fost şi sînt destul de frecvente. Însă majoritatea radiografiilor evoluţiei sectorului mass-media prin care s-a încercat conturarea specificului presei româneşti de după decembrie 1989 au ignorat acest fapt. O oarecare atenţie din partea cercetătorilor au primit – şi subliniez încă o dată că mă refer aici doar la acele studii sistematice, care nu se opresc doar la denunţarea atitudinilor excesive din punct de vedere ideologic – doar periodicele al căror program doctrinar (în cazul în care acesta există şi este unul coerent) se revendică în mod explicit de la extremă stînga sau reiau clişee ce pot fi identificate ca aparţinînd acestei orientări (e vorba, bineînţeles, de România Mare, Şi Totuşi Iubirea, Politica, Naţiunea şi lista poate continua). Cazul este cu atît mai interesant cu cît, dacă structurile organizaţionale sau de presă de extremă stînga par a fi cu totul dezinteresate în a-şi configura un program propriu-zis, la polul opus tocmai efortul de a elabora o ideologie coerentă pare a fi preocuparea majoră. Alegînd, la întîmplare, două dintre studiile dedicate acestui subiect, Mass Media in Revolution and National Development. The Romanian Laboratory de Peter Gross (Iowa State University Press/Ames, 1996) şi Tipologia presei româneşti de Marian Petcu, (Editura Institutului European, Iaşi, 2000) se poate constata cu uşurinţă cam care este interesul specialiştilor pentru acest segment de presă şi ponderea pe care i-o acordă (atunci cînd i se acordă!) în raport cu cel de extremă stîngă. Dar "bibliografia" neglijării publicaţiilor de extremă dreapta şi a locului lor în peisajul presei româneşti de azi este mult mai vastă şi nu este aici locul să insist asupra acestui fapt.

O scurtă trecere în revistă a acestor periodice este, cred, utilă. Foarte rar, apariţia unei publicaţii aparţinând acestui segment de presă a fost conjugată unei structuri de tip politic. Presa de partid oferă un singur exemplu notabil. Este vorba despre defuncta revistă lunară Mişcarea, organ de presă al Partidului Mişcarea pentru România, condus de Marian Munteanu.

Dacă din punctul de vedere al vieţii politice constituirea unor partide orientate ideologic în această direcţie a fost mai dificilă (iar atunci când acest lucru s-a produs respectivele partide nu au avut puterea financiară şi audienţa necesară editării unui organ de presă propriu), presa de extremă dreapta neafiliată unei grupări bine determinate de interese politice a cunoscut pe parcursul acestor 11 ani o evoluţie aş spune spectaculoasă.

Gazeta de Vest, săptămânal de informare, ce apărea la Timişoara, imparţial din punct de vedere ideologic în anii 1990-1991, va cunoaşte ulterior o rapidă metamorfozare, fiind preluat de un grup editorial orientat către extrema dreaptă (director Ovidiu Guleş, redactori: Zaharia Marineasa, Valeriu Neştian, Mircea Nicolau). Publicaţia va fi transformată în revistă lunară şi îşi va revendica un caracter extremist radical. Spre sfârşitul anului 1999 revista dispare din pricina divergenţelor de opinie ireconciliabile dintre director şi colaboratorii revistei.

Sub îngrijirea unui colectiv de redacţie compus din Gabriel Constantinescu (director), Răzvan Codrescu (redactor-şef), Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Florea Tiberian apare la Sibiu din 1990 cea mai longevivă revistă de extremă dreapta postrevoluţionară, Puncte Cardinale.

Din ianuarie 1998 apare la Bucureşti revista lunară Permanenţe, editată de Fundaţia Profesor George Manu. Colaboratori acesteia editează pe Internet revista Sfarmă Piatră, "săptămânal de rezistenţă românească". În mai 1998 apărea Cămaşa de izbândă, săptămânal ce, în lipsa unor colaboratori de prestigiu pentru mediile de orientare neolegionară, va dispărea curând.

Din 1998 apare cu regularitate revista lunară Vremea Dreptei Naţional-Creştine scoasă de Editura Vremea (director Nicolae Henegariu).

Din 1997 apare "revista de oceanografie ortodoxă" Scara, publicaţie fără dată fixă de apariţie, cu format de almanah. Gruparea revistei este constituită din aproximativ 100 de colaboratori, redacţia fiind condusă de Mugur Vasiliu (director) şi Rafael Udrişte (redactor-şef). Un program ideologic similar îşi asumă şi revista Măiastra.

Asociaţia Studenţilor Creştin-Ortodocşi din România editează Schimbarea la Faţă, "o propunere de lectură ortodoxă a realităţii româneşti", publicaţie lunară ce apare din ianuarie 2000.

Pe lângă aceste reviste mai apare şi un buletin informativ al Fundaţiei "Buna Vestire", cu o circulaţie restrânsă, incontrolabilă şi fără un impact real.

Trepte ale antisemitismului

Ar fi total greşit să afirm că toate aceste reviste au manifestat în mod explicit atitudini antisemite. În fond, aici este o chestiune de nuanţă. Să luăm, spre exemplu, cazurile Mişcarea şi Scara, două dintre publicaţiile a căror prioritate o constituie (a constituit-o, pentru prima dintre ele, care nu mai apare de mult) conturarea unui program de renaştere în primul rînd culturală. Antisemitismul este aici mai degrabă o prezenţă implicit㠖 atîta vreme cît colaboratorii acestor reviste şi-au propus să readucă în atenţia cititorilor programul ideologic (într-o formă atenuată sau nu) al Mişcării Legionare.

Voi încerca în continuare o trecere în revistă a formelor de antisemitism prezente în discursul presei de extremă dreapta de astăzi, fără a-mi propune un mod sistematic de prezentare.



A vorbi despre nuanţe în atitudinile de tip antisemit poate părea cinic. Şi totuşi, între antisemitismul furibund şi autoasumat şi cel propagat prin reafirmarea, de pildă, a unui inventar simbolistic aparţinînd Mişcării Legionare este o diferenţă. O diferenţă care nu face ca formele "atenuate" de antisemitism să fie mai puţin culpabile sau care să ne dea dreptul de a le trece cu vederea. Există o scală a antisemitismului, dificil de realizat, dar care demonstrează că acest flagel este prezent în forme suficient de "productive" în discursul public din societatea românească.

De pildă, ar trebui să ne întrebăm dacă afişarea unui portret fotografic al lui Corneliu Zelea Codreanu în revista Scara în chip de model absolut al creştinului este sau nu o dovadă implicită de antisemitism. Răspunsul meu este pozitiv şi, în consecinţă, voi încerca o scurtă argumentare. Dacă luăm oricare dintre cele două texte programatice importante ale doctrinei legionare elaborate de către Codreanu – Pentru legionari şi Cărticica şefului de cuib – vom putea face observaţia de bun-simţ că antisemitismul nu este doar o prezenţă constantă aici, ba chiar una dintre cheile de boltă ale întregii construcţii ideologice (spun asta din convingerea că orice ideologie totalitară are mai multe chei de boltă, adică grile pe baza cărora îşi dezvoltă întreaga pseudoargumentaţie).

Cei care îşi doresc reabilitarea doctrinei codreniste îşi justifică demersul prin faptul că ar trebui uitate culpele trecutului, mai ales cele din perioada în care şef al mişcării a fost Horia Sima; ei pledează pentru o reîntoarcere la teoria şi spiritul acestei mişcări, încercînd să se facă abstracţie de excesele practicii. Dar, pentru că tocmai am pomenit cele două volume fundamentale pentru extremismul românesc interbelic, nu mă pot opri să nu observ faptul că doar în Pentru legionari peiorativul jidan apare de aproximativ 500 de ori. Cum, oare, se poate face abstracţie de componenta antisemită evident㠖 care, de altfel, nici nu mai trebuie demonstrat㠖 şi să se păstreze întreg spiritul originar al ideologiei legionare – iată o dilemă pe care neolegionarii "moderaţi" nu au cum să o depăşească.

Aşadar, a-l reabilita pe Codreanu, fie şi prin această modalitate iconografică şi a-l propune implicit drept model absolut al omului creştin este, implicit, un gest antisemit.

*

O altă marotă a neolegionarilor constă în repunerea în discuţie a holocaustului coroborată cu instaurarea regimului comunist în România, care este văzută drept opera exclusivă şi în beneficiul exclusiv al evreilor sau al iudeomasoneriei. A insita asupra acestui punct este, din punctul meu de vedere, inutil, aşa că, mai bine, să trecem la exemple pentru a vedea cum se încearcă sistematizarea acestui tip de "argumentaţie" în beneficiul propagandei antisemite.

Aşadar, simple exemple:

"Cine acuză?", articol de Filon Verca, publicat în Permanenţe, an I, nr.7, iulie 1998, ca răspuns la o analiză a lui Norman Manea din revista The New Republic:

"(…) Nu ştiu cui să mă adresez mai întîi, cînd dl Manea, ca şi toţi coreligionarii săi, de la Moses Rosen la Elie Wiesel, acuză poporul român de toate relele istoriei, dar trece sub tăcere perioada de început a comunismului în România, perioadă în care evreii au avut un rol preponderent în instaurarea lui, după cum au avut acelaşi rol în exterminarea elitei româneşti, ei servind drept instrument în supunerea ţării de către colosul sovietic.(…)"

"Naţionalism şi extremism", articol de Aristide Lefa, publicat în Permanenţe, an I, nr. 5-6, mai-iunie 1998, privitor la acuzaţia de antisemitism adusă întregii Mişcări Legionare:

"(…) În cei peste 70 de ani de la înfiinţarea ei, Mişcarea Legionară a creat acest tip de om [e vorba despre omul nou, n.n.] şi nu puţine sînt exemplele care demonstrează acest fapt, începînd cu jertfa lui Moţa şi Marin, care au murit în Spania pentru Hristos în lupta contra bolşevismului criminal şi ateu pe pămîntul Spaniei catolice şi terminînd cu numeroasele exemple date în închisori, cînd legionarii au ajutat cu sacrificii pe cei care-i prigoniseră în trecut, inclusiv pe evrei.(…) Dacă doctrina legionară îşi propune să creeze un nou tip de om, capabil de jertfă pentru neam şi aproapele său, cum pot fi acuzaţi legionarii de antisemitism, rasism sau xenofobie?(…)Şi Biserica creştină a avut şi are extremiştii ei. Ce sînt sfinţii decît creştini extremişti? Noi îi cinstim şi ne închinăm lor. După teria la modă ce incriminează extremismul, ar trebui

să-i contestăm şi să-i scoatem din calendar şi din biserici.(…)"

"Către prietenii mei români", articol de Nicolae Henegariu, în Vremea Dreptei Naţional-Creştine, an IV, nr.33, 20 aprilie-17 mai 2001; autorul răspunde articolului "Scrisoare către prietenii mei români" de Gaspar Miklos Tamas, publicat în Dilema, nr.416, în care se vorbeşte despre rolul unei părţi a elitei culturale în propagarea antisemitismului:

"După această întristare pentru prezentarea necritică a intelectualităţii interbelice de dreapta şi chiar fasciste (?), gardianul de serviciu al gîndirii politic corecte ajunge la locul care-l doare(…):<>. Împrejurarea probabil prea puţin importantă, că peste un milion de români au fost exterminaţi de către comunişti în închisorileşi lagărele din România şi URSS nu-l tulbură pe acest exponent local al gîndirii politice corecte(…)".

"Dogma capitală a noii ordini mondiale", semnat de Gabriel Constantinescu, în Puncte Cardinale, nr.4/88, aprilie 1998, prin care este repusă în discuţie cifra victimelor holocaustului după principiile cinice ale "aritmeticii" antisemite:

"(…)După obţinerea victoriei în cel de-al doilea război mondial (o victorie al cărei unic beneficiar a fost iudaismul, democraţiile şi comunismul sovietic nefiind decît instrumentele prin care s-a obţinut victoria), evreii au exploatat din plin consecinţele cumplitului carnaj, creînd cea mai redutabilă armă în procesul de decreştinare şi iudaizare a omenirii: mitul celor şase milioane, Holocaustul. (Cu menţiunea că în ultimul timp cele şase milioane au devenit totuşi o cifră negociabilă cu prudenţă).(…)"

Comentariile sunt de prisos, iar a continua lista de exemple ar deveni obositor.

*

O altă formă de realizare a antisemitismului, pe care doar o voi menţiona, este următoarea afirmaţie, prezentă constant – şi, surprinzător, venind uneori chiar de la intelectuali implicaţi în activităţi civice, de la democraţi de bună credinţă! – nu doar în presa extremist-legionară: antisemitismul de astăzi este doar rodul insistenţei cu care evreii încearcă să impună rediscutarea unor chestiuni "sensibile" (fie că e vorba despre rebeliunea legionară, de deportările din Transnistria, de antisemitismul unora dintre cărturarii români, sau de cel manifestat în perioada tîrzie a ceauşismului în unele publicaţii extremiste), fără a lăsa analizarea acestor fapte în seama "noastră", a românilor. Afirmaţia apare, de regulă, însoţită de o alta, şi anume: tragedia holocaustului este folosită drept modalitate de culpabilizare generală a celorlalţi, a ne-evreilor, de către evrei.

După cum s-a văzut, nu mi-am propus un studiu sistematic, ci, mai degrabă, un inventar parţial al unor atitudini extremiste, despre care se vorbeşte, cum spuneam şi mai sus, destul de des, fără a fi exemplificate sau analizate în amănunt. Desigur, problematica este complexă, dar asupra altor aspecte pe care le comportă voi reveni cu un prilej ulterior.











#7296 (raspuns la: #7281) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
trustman – logica şi istorica - de Simeon Dascalul la: 04/11/2004 12:13:59
(la: 30.000.000 euro despagubiri pentru rege. No comment.)

1. Proprietatea – dacă ar fi sacră şi inviolabilă, la adăpost de schimbările politice atunci pe principiul ăsta ar trebui despăgubiţii şi Ceauşeştii - e exact aceeaşi situaţie: avere strânsă cât au condus România, de care au fost spoliaţi la schimbare de regim; de-ar fi proprietatea aşa de sfântă cum o vor unii, atunci neamurile împuşcaţilor n-ar avea altă treabă decât să se-nţeleagă cum să-şi împartă între ei agoniseala lui Nicu şi a savantei Leana.
Sau să luăm alt exemplu, mai depărtat în istorie ca să poată fi privit mai obiectiv: Cuza şi emanciparea mănăstirilor închinate; ar trebui să-i despăgubim şi pe ăia?
Iar Hohenzollernii au avut toate acareturile ce şi le revendică nu ca simpli cetăţeni particulari, ci ca şi casă domnitoare. În secolul al nouăşpelea îşi aveau utilitatea lor, acum nu mai e cazul. Dacă erau în stare să-şi păstreze regatul stăteau şi acuma în castele, dar n-a fost să fie.
2. Asumarea riscurilor – drăguţ cuvânt. Risc e atunci când iei din piaţă o lubeniţă fără s-o tai, dar ce risc îşi asumă dragii de guvernanţi? Electoral? Se pare că oricum vor fi debarcaţi la alegerile astea. Probabil îşi asumă riscul în sensul că dacă vine alt guvern care zice: "stop, nu mai dăm nimic" – atunci ei îşi dovedesc proaspăta afecţiune pentru rege despăgubindu-l cu vilele şi conturile bancare proprii.
3. Unirea – înainte de primul război Carol I încheiase un tratat cu Germania şi Austro-Ungaria, tratat oarecum justificat de apetitul Rusiei, dar care rămăsese secret fiindcă opinia publică era majoritar favorabilă unirii Transilvaniei cu Regatul. La începerea războiului în august 1914 regele convoacă Consiliul de Coroană , îi pune la curent cu tratatul şi solicită intrarea României în război alături de Puterile Centrale. Dar Brătianu, majoritatea guvernului şi a Consiliului de Coroană se declară împotrivă şi Carol I e nevoit să accepte neutralitatea. Foarte afectat că nu şi-a putut ţine cuvântul dat Kaiserului şi împăratului Austriei moare după câteva săptămâni în septembrie 1914. Urmează Ferdinand care se înţelege mult mai bine cu Brătianu şi după doi ani de negocieri cu Aliaţii se hotărăşte intrarea în război. Ni se promiseseră Transilvania, Bucovina şi întreg Banatul. Dar dacă pregătirea politică a fost la înălţime, cea militară nu s-a ridicat la acelaşi nivel. Clasa noastră politică a fost la fel, în toate timpurile. Dezorganizare, incompetenţă, promovare pe criterii partinice, toate escrocheriile posibile cu furnituri pentru armată şi după entuziasmul începutului transilvan suntem bătuţi pe ambele fronturi, iar familia regală, guvernul, o armată prost pregătită şi prost echipată se retrag în Moldova. În iarna 1916-1917 franţujii ne trimit prin Rusia armament şi instructori, apoi ne mai organizăm şi noi cât de cât. Prin victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz reuşim să stăvilim înaintarea germană. Dar atunci îşi găsesc ruşii timp să facă revoluţie şi ne trezim încercuiţi din trei părţi de duşmani, iar de o parte erau foşti aliaţi, acum neutri şi în război civil. Lupta părea pierdută şi semnăm mai întâi armistiţiul şi apoi pacea de la Bucureşti în 7 mai 1918. Dar sorţii se întorc în favoarea aliaţilor, Puterile Centrale cad una câte una şi chiar înainte de abdicarea ultimei – Germania – declarăm şi noi război la loc, aşa că sfârşitul războiului ne-a prins, d.p.d.v. juridic printre învingători.
Cu palmaresul ăsta strălucit nu se poate spune că am fost primiţi cu braţele deschise la conferinţa de pace şi Aliaţii nu prea aveau chef să-şi ţină promisiunile din 1916. Dar "pe teren" se întâmplaseră multe: Sfatul Ţării în Basarabia, Consiliul Naţional în Bucovina şi apoi Marea Adunare Naţională a românilor din Transilvania, Banat, Crişana hotărăsc pe rând unirea cu ţara. Teoretic totul s-a săvârşit până în 1 decembrie 1918, dar negocierile diplomatice s-au terminat în 1920. Şi am pierdut o parte din Banat care a fost dată sârbilor.
Meritul Unirii a fost plimbat după gustul şi interpretarea fiecăruia de la rege, la Brătianu, la liberali în ansamblu, la armată, la masoni, la intelectualitatea greco-catolică, la franţuji etc. Părerea mea personală e că Unirea a fost posibilă fiindcă a fost dorită de toate provinciile şi fiindcă noi românii am avut atunci o cantitate excesivă de noroc, o conjunctură favorabilă cum rar se întâlneşte în istorie. În nici un caz nu a fost artizanatul exclusiv al casei domnitoare pentru ca urmaşii să poată ronţăi dividendele întregirii multe generaţii de-acum încolo.
4. PSD – şi-a dat cu firma-n cap; a uitat ce de voturi frumoase a strâns de la sate speriind lumea cu moşierii? A fost o mare distracţie pentru mine să informez doi votanţi credincioşi că "pesedeu’ vost’ dă treizeci de milioane la rege". Mai întâi n-au vrut să creadă bieţii oameni, apoi au rămas tare nedumeriţi. Sper că am reuşit să sporesc numărul nevotanţilor.
#27620 (raspuns la: #27526) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Subscriu - de Vlad L la: 22/11/2004 16:22:58
(la: Cand formezi un cuplu, dupa ce criterii alegi o persoana?)
"Un francez deştept a spus că o căsnicie bună este un exerciţiu zilnic de voinţă."


Dragă Anca, sunt cu totul de acord cu tine şi cu francezul. Personal am peste doi ani de căsnicie şi trăiesc lângă persoana iubită de cinci ani. Şi nu regret nici o zi, nici o îmbrăţişare şi nici o ceartă. Dar după ce trece nebunia iniţială (săptămâna oarbă), trebuie să înveţi zilnic să trăieşti lângă celălalt, să-i permiţi să-ţi invadeze "spaţiul vital" şi să ai mare grijă la rândul tău cum i-l invadezi pe-al ei (lui). E cea mai lungă şi mai dură probă de voinţă. Şi probabil şi cea mai frumoasă.


În ce priveşte modalitatea de recunoaştere a persoanei potrivite, sunt curios dacă a elaborat cineva un algoritm universal. Singurul fapt general valabil pe care-l cunosc este bancul acela vechi cu diferenţa dintre prima şi ultima dragoste: "Despre prima dragoste credem că este ultima, iar despre ultima că este prima."


Metoda mea a fost simplă: de fiecare dată când am încercat o relaţie am ales o fată lângă care simţeam (desigur, cu doza de incertitudine inerentă) că aş putea trăi o viaţă. De câte ori m-am abătut de la acest principiu, relaţiile s-au sfârşit rapid şi prost. Principiul însă a funcţionat şi... iată-mă. Sunt căsătorit şi fericit. Foarte probabil pentru toată viaţa.


Anca, salutări de la un mai vechi prieten şi coleg. Ca să vezi ce mic e Internetul.


Vlad



----------------------------------------------------------------------

"L'amour a des raisons que la raison ne connaît pas." Blaise Pascal
pt. ozzy - de dertuP la: 11/02/2005 20:30:07
(la: SUFLETUL ESTE NEMURITOR)
Sufletul este nemuritor

am început să citesc uşurel de la început comentariile oamenilor despre acest subiect, şi spiderman a spus ceva de sinucidere , iar tu repede i-ai dat reject .. de ce dracu toţi etichetează şi dau de pereţi sinucigaşii? sunt doar oameni care au nevoie cronică de compasiune, de puţină atenţie. Nu e un act de laşitate ci e pur curaj. De câte ori nu am încercat prin diferite metode (zeci de somnifere cu apă plată, mi-am tăiat venele de cel puţin cinşpe ori, încercarea mea favorită este printre primele .. două flacoane de vitamine şi geamul lăsat deschis la cameră aveam zece-doişpe ani), dar niciodată nu am reuşit să duc la bun sfârşit, pentru că mi-a fost frică sau nu am vrut să o supăr pe maică-mea sau m-a găsit cineva şi m-a dus la spital. acum am mai rar atacuri de singurătate şi crize de depresie (deşi nu când eşti deprimat încerci să te sinucizi, atunci nu ai puterea, ci doar atunci când ai un impuls de energie artificial - medicamentos). de fiecare dată am lăsat câte un bileţel înainte să mă hotărăsc să încerc din nou, aşa este, sinucigaşi au nevoie de cineva pe care să-i simtă aproape, de cineva care să le dea o îmbrăţişare în fiecare zi, să le spună bună dimineaţa sau noapte bună sau să-i întrebe ce mai fac, cum le-a mers în ziua respectivă. nu cer mult sinucigaşii (sau cel puţin eu nu ceream altceva). a te sinucide nu e un 'păcat', nu opreşti nici un ciclu, sufletul -ăla de-l credeţi matur o dată ce a ajuns să fie într-un om- e cea mai mare minciună pe care a putut-o scorni omul. doar atât, eram revoltat în primul rând de faptul că E o lasitate sinuciderea! şi tot ce voiam să aflu este la ce se referea, o laşitate din partea cui? din partea celui care s-a sinucis sau din partea lumii ignorante din jur?
#36055 (raspuns la: #15415) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
val Cred că aveam vreo ş - de val manescu la: 03/05/2006 06:49:00
(la: Sa ne amintim de copilarie si trasnaile pe care le faceam!)
val

Cred că aveam vreo şase - şapte ani cînd, într-o vară, a venit circul la Comăneşti, judeţul Bacău, România. De fapt, era un cort cu patru pereţi de pînză albă, fără acoperiş, montat pe cîmpul viran din centru, între alimentara lui Zavadovscki şi Farmacia nr.1 . Un panou de carton era prins de cei doi pari care marcau intrarea. Pe el erau pictate grosolan, în culori violente, două fiinţe uluitoare: Omul cu Faţă de Bou şi Fata Fără Mîini. Îi aşteptam, ştiam că fuseseră cu o săptămînă înainte la Moineşti. Trepidam de emoţie, mai ales că Omul cu Faţă de Bou, înfăşurat într-o mantie de mătase neagră, umbla prin băcăniile din tîrg ca să-şi cumpere de mîncare. De la spate arăta ca un uriaş, cu umerii largi şi pălăria cu boruri mari de ţigan ardelean. Avea jumătatea dreaptă a feţei acoperită cu o eşarfă roşie. Ochiul care se vedea era de un verde strălucitor. N-o fi fost şi ăla de sticlă? Da’ cum vedea cu el? La cîrciuma lui Paisa ceruse o tescovină. Băieţii îl văzuseră cum îşi dezgolise pentru o secundă faţa ca să dea ţoiul de duşcă, cu buzele groase şi pline de bale. Se şoptea ba că arătarea se născuse în urma unui incest, ba că maică-sa se culcase cu un bou adevărat, ba că, de fapt fusese om normal, pînă pe la douăzeci de ani, cînd se îndrăgostise nebuneşte de o îngeroaică măritată cu un vrăjitor. Unii jurau că-i văzuseră copitele şi coada. Sigur era că era blestemat.
Pe la ora cinci a intrat în cort şi noi ne-am înghesuit în faţa intrării, fiecare cu un leu de hîrtie în mînă. Cu un leu cumpărai atunci o îngheţată Doina pe băţ.
În sfîrşit, iată-ne în cort, pe băncuţele soioase de lemn. Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, pentru prima oară în oraşul dumneavoastră, minunile secolului : Omul cu Faţă de Bou şi Frumoasa Fără mîini! Cei bolnavi de inimă sunt rugaţi să părăsească sala. Banii se restituie la ieşire. Lume, lume ! Pentru prima şi ultima oară în oraşul dumneavoastră, circul nostru prezintă două fiinţe unice pe pămînt. Încarnarea blestemului ! Lume, lume, vino să vezi minunea!
Chiar dacă aş fi fost bolnav de inimă, n-aş fi stat acasă.
Un cerşaf jegos s-a ridicat şi un răpăit de tobă ne-a tăiat respiraţia. Încet, cu o mişcare studiată, Omul cu Faţă de Bou şi-a dat deoparte năframa roşie. Pe obrazul lui drept creştea păr galben, ţepos, iar ochiul imens emitea o lumină roşie. Din tîmplă îi ieşea un cucui absurd, ascuţit ca un corn. În locul unde ar fi trebuit să fie bărbia şi gîtul supura o plagă roşie–vineţie. Brusc se făcuse frig. Ceafa era umflată ca o băşică de porc. Priveam hidoşenia numai o fracţiune de secundă şi îl ascultam uitîndu-mă la vîrful tenişilor mei de cauciuc. Dacă am murit vreodată de scîrbă, atunci am murit. Făptura se fălea cu copita braţului drept de pe care, cu aceeaşi încetineală, scosese mănuşa din piele neagră. Era maiestuos şi în acelaşi timp, ridicol. Inima mi se urcase în gît şi îmi venea să rîd şi să plîng. Vocea lui gravă, insidioasă, ne suspenda între realitate şi poveste. Spunea că se simte om, că nimic nu-i mai grozav pe lumea asta decît dragostea şi că durerea lui e că l-au respins la recrutare. Apoi, a scos dintr-o valiză jerpelită o trompetă de aur cu care a început să cînte Silence. Înmărmuriţi, nu ne-am dat seama cînd s-a terminat cîntecul şi s-a dat deoparte altă cortină. Nimeni nu s-a gîndit să bată din palme. O prinţesă adevărată, cu pietre preţioase în coroniţă, se uita la noi de pe scena de scîndură. Ochi negri imenşi, părul solar şi trup de silfidă într-o rochie de mireasă care nu avea mîneci.
Fata Fără Mîini, bătea ritmul Ursului de la Asău într-o tobiţă de pionier cu beţele ţinute nefiresc între degetele de la picioare. Avea pielea albă şi, prin transparenţa ei, puteai să-i vezi sîngele curgînd. Îşi punea picioarele pe după gît, îşi scotea coroniţa şi se pieptăna. Putea să coase şi chiar împletea un fular din lînă galbenă. Ne holbam la pulpele ei rotunde şi la chiloţii albi care se vedeau de sub rochie. Degetele cu unghii de sidef se mişcau cu precizie şi agilitate. Ducea mîncarea la gură fără nici un efort, contorsionîndu-şi imposibil coapsele lungi de divă .
Vocea baritonală a monstrului pe jumătate om explica savant gesturile fetei. Era născută aşa, fără mîini. Blestem de neam. Dar prelungirile delicate ale tălpiţelor ei roz puteau face mai mult decît puteam noi să facem cu mîinile. La sfîrşit, ne-a dat autografe.
O chema Elena şi , după cum scria, cred că nu ştia să citească.
Totul era al naibii de adevărat şi, în acelaşi timp, nefiresc.
A doua zi, parcă nimic n-ar fi fost. Dimineaţa la şapte, cînd m-am dus să iau pîine de la Zavadovscki, cortul dispăruse.

De ani de zile, acelaşi sentiment de increat, de suspensie între neant şi viaţă, mă paralizează ca atunci cînd eram mic şi neputincios. Mi-e scîrbă că nu pot face mai mult ca respingătorul circ politic din ţara mea să ia sfîrşit. Şi mi-e milă de noi, copiii, că plătim atît de scump intrarea, doar ca să fim prezenţi la acest spectacol jalnic.

Cassandra & stultus - de cattallin2002 la: 03/05/2006 12:02:50
(la: de ce credeti in dumnezeu?)
"Căci sfârşitul Legii este Hristos, spre dreptate tot celui ce crede. "?

Nu m-am documentat, consemnez doar parerea mea care cred ca este f aproape de realitate.
Sfirsitul Legii se refera la ritualul care se facea, legat de jertfe. Adica pt nu stiu ce pacat se aduceau 2 porumbei, etc. Si tot tipicul acesta legat de iertarea pacatelor. Hristos jertfindu-Se ca un miel de jertfa, se si spune ca prin jertfa lui se pot ierta pacatele. De altfel din cunostintele mele legea veche, care se fapt era baza VT, nu se mai practica de iudei, nemaiavind templu. Nu zic ca nu ar vrea sa o pratice, nu mai au posibilitatea, pina la reconstructia templului.





cattallin2002@yahoo.com
#120068 (raspuns la: #120024) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
anii ’80 – dq - de Simeon Dascalul la: 07/09/2006 18:49:41
(la: Licheaua si musca)
Să-l stresezi pe securistul întreprinderii schimbând bancuri politice în birou e şi asta o consolare într-un sistem concentraţionar. Oare până la ce nivel vi se îngăduia libertatea asta? Aţi fi procedat la fel cu securistul şef pe oraş, pe judeţ, cu Ceaşcă însuşi în ipoteza în care s-ar fi deplasat la voi în fabrică?

Cei care au insistat să testeze limitele toleranţei sistemului nu cred că au sfârşit-o prea bine. Gheorghe Ursu a trimis scrisori la Europa Liberă şi avea în general o atitudine ireverenţioasă faţă de orânduire. L-au îngăduit ce l-au îngăduit până când în teoretic blândul an ’85 l-au arestat şi l-au bătut până l-au omorât.
În „Politice” Patapievici descrie noaptea de 21-22 decembrie petrecută la Jilava. La cât de des apare sângele în text slujbaşii sistemului nu par să fi pierdut nimic din aptitudinile anilor ’50. E drept că se referă la poliţie, nu la securitate, dar nu văd vreo deosebire etică între astea două instituţii. Sistemul a fost în stare să muşte până în ultima zi.

Bineînţeles că nu toate colaborările se pot justifica prin frică, uneori motivaţia e evidentă, dar nu totdeauna-i clară limita între teamă şi oportunism. Mai ales când intră şi o doză apreciabilă de firesc. Să mă explic – din ce am citit comunismul a picat brusc, în urmă cu două săptămâni nimeni nu i-ar fi prevăzut sfârşitul. Când spun nimeni mă gândesc la marea masă, nu la elita de partid, că ăia s-au adaptat imediat, parcă s-ar fi născut în „democraţie”. Aşadar pentru cei mai mulţi sistemul părea veşnic. Bun, rău, în el vă fusese dat să trăiţi. Atunci cât e laşitate, cât răutate, cât arivism şi cât instinct de subzistenţă într-o colaborare nu foarte entuziastă a unei profesoare care avea de ales între sat şi Timişoara?

Şi pot fi o groază de astfel de cazuri în care erai la mâna sistemului, fie ea mâna cu pâinea sau cea cu cuţitul. Nu spun că-i nemaipomenit de frumos ce au făcut, spun doar că asta era firescul – coabitarea cu securitatea. Nu toţi posedă o morală desăvârşită şi auto-dăunătoare şi dacă se mai deschid multe dosare s-ar putea ajunge la revelaţia că jumătate din populaţie a turnat-o pe cealaltă. Sau că optzeci la sută dintre români se turnau reciproc.

E logic şi meritat ca cei ce au încasat-o pe bază de informări să afle cine le-au fost binevoitorii şi să-i târască prin procese. Dar mi se deplasat să fie înfierate colaborările din constrângere şi care n-au produs nici o victimă. Şi foarte deplasat ca amărâta aia de Muscă să fie transformată în simbolul răului când există candidaţi mult mai potriviţi pentru asta.


Pt. zaraza sc - de Paianjenul la: 15/10/2006 13:33:44
(la: Ati participa la un miting (mars) anti-terorism?)
"Lumea musulmana nu intelege tipul nostru de civilizatie. Lor li se pare o blasfemie sa conduci societatea pe alte principii decit pe cele religioase. In numele lui Allah vor sa ne faca un bine si au inceput cu americanii care sint cel mai detasati de problemele religioase."


- Aşa deci!... Îm-hm... Aflu şi eu, în sfîrşit, adevăratele obiective ale jihad-ului...

#151451 (raspuns la: #150914) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
pt. Stella #171612 - de Astoniu la: 28/01/2007 16:37:22
(la: Isus + Maria Magdalena)
Dacă vrem sau nu să căutăm răspunsuri la întrebările ce ne frămîntă, că
suntem de acord sau nu cu unii savanţi , dacă acceptăm sau nu acceptăm
legi ale fizicii şi ştiinţei, dacă suntem de acord sau nu cu unele speculaţii filosofice,
toate astea ţin în fond de atitudinea noastră faţă de adevărurile esenţiale
ale existenţei. Dacă vom crede la un moment dat al vieţii noastre că am
ajuns la unele adevăruri ultime, incontestabile şi de netăgăduit, înseamnă
că ne mulţumim cu ce am reuşit să înţelegem la acel moment. Dar cunoaşterea
umană nu poate avea sfîrşit, pentru că existenţa, sub toate aspectele ei, este
infinită.
Cunoaşterea umană se poate doar îmbogăţii, se poate multiplica de la
o zi la alta, dar nu va avea finalitate niciodată. Pentru un individ, da, va avea,
dar pentru specia umană, nu, nu va avea sfârşit.
Blaise Pascal crea imaginea omului ca "trestie gînditoare", care se îndoaie
în bătaia vîntului. Da, ne îndoim, mereu nu suntem siguri pe adevărurile pe care
le deţinem, mereu trebuie să ne punem întrebarea "oare am dreptate când
susţin un anumit lucru ?". Din îndoială se naşte şi cercetarea.
Dacă n-am cerceta şi am accepta adevăruri gata servite, în tot şi-n toate
ar fi linişte şi pace. Dar pentru că ne îndoim şi nu credem ce ni se spune,
începem să căutăm. Să căutăm să înţelegem.
Păcatul originar, al lui Adam, a fost în fond, nu atît de mult neascultarea
poruncii lui Dumnezeu, cât acceptarea fructului "cunoaşterii binelui şi răului".
Fructul acela nu era menit lui Adam să-l mănînce cu intenţie. Mai ales nu cu
o rea intenţie. Dar preistoria omenirii nu mai are relevanţă în contextul şi la
nivelul actual al cunoaşterii. Istoria rămîne istorie, iar cercetarea ştiinţifică
va merge înainte. N-am citit ceva scris de vreun savant contemporan care să
închidă subiectele de discuţie de pe marginea teoriilor ştiinţifice, (crezînd
că ar fi ultimul care a spus totul, despre toate "adevărurile" ), pentru că toţi
sunt conştienţi că vor urma reformulări mai ample şi mai complexe asupra
tuturor domeniilor cunoaşterii umane.
Că cercurile religioase nu au nevoie de cercetări care să confirme sau să
infirme existenţa divinităţii, este perfect adevărat ! Căutările noastre, ale
intelectualilor dubitativi, nu sunt pentru credincioşi. Sunt mai mult pentru
noi înşine şi, uneori, pentru cei care - ca şi noi - se îndoiesc.

P.S. I-am invitat pe cei interesaţi de discuţii "plicticoase" pe tema teoriilor
ştiinţifice şi religiei să deschidă o conferinţă separată, dar se pare că va
fi atât de plictisitoare încât nu se va mai face.




---------------------------------------------------
Toate-s noi şi vechi sunt toate...
#171729 (raspuns la: #171612) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
pt. piliutza - partea a 2-a - de wp la: 21/02/2008 09:05:50
(la: "Nu vrem liceu fara Dumnezeu")
Secularizarea nu presupune “vid spiritual”, nu-si propune ignorarea istoriei, nici a culturii, ci se fundamenteaza pe o constatare demonstrata in mod repetat de-a lungul istoriei, anume ca bunastarea generala trebuie bazata pe ratiune, drepturi si valori universal umane nu pe autoritatea divina nici pe monopolul unei religii concrete. Un guvern secular independent de toate sectele religioase, este conditia fundamentala a unei societati libere si democrate. Cele mai infloritoare si libere state sunt cele seculare. Patriarhul Daniel poate decide in BOR dar nu in Statul Roman.

Trebuie să facem apel din nou la dicţionar;
SECULARIZÁ vb. tr. 1. a scoate din proprietatea sau compenteţa bisericii bunuri, domenii de activitate sau valori culturale, trecându-le în patrimoniul statului. 2. a reda vieţii laice persoane care au aparţinut vieţii ecleziastice. (< fr. séculariser)
Dacă ne oprim asupra definiţiei cuvântului secularizare/a seculariza, nu ştiu cum vezi sau ce înţelegi prin viaţă spirituală, pentru că, secularizarea înseamnă ceea ce înseamnă. Dacă vorbim în termeni generali despre viaţa spirituală atunci nu putem exclude credinţa, tocmai pentru că credinţa ţine de trăirea sufletească, de „spirit”.
A face legătură directă sau indirectă între religie şi “bunăstarea generală ..etc” pune un semn de întrebare asupra cunoştiinţelor tale privind religiile în general şi a religiei creştine ortodoxe în mod special. Scopul religiei nu este, nu a fost şi nu va fi acela de a asigura omului o „bunăstare generală”. Scopul ei este cu totul altul şi poate fi dus la bun sfârşit atât în condiţii de bunăstare generală cât şi în lipsa ei. Legat de tipurile de societăţi umane şi mai ales despre libertatea omului, nu este cazul să întrăm în amănunte pentru că nu constituie subiectul acestui mesaj şi sunt subiecte asupra cărora sau aplecat şi se mai apleacă suficiente capete luminate pentru a le lămuri. Expunerea ta asupra acestui subiect este de tipul „fast-food” si constituie un clişeu/slogan al mass-mediei şi al atitudini de genul „politically correct”. Dar ca toate cele omeneşti vor trece şi astea şi le vor lua locul altele...
*** - de cosmacpan la: 15/06/2008 17:18:36
(la: Jurnal de bord (37))
Sfârşit de săptămână... Luni e încă departe...

Nimic din ce e departe nu-i mai aproape de noi decat lumea...

stropirea geamurilor cu pământ

pamant de flori striga taranul...reavan amintidu-ne de copilaria pierduta...

Măcar de-aş avea vreo tresărire de orgoliu...
Si ne iarta noua greselile noastre...


De unde mă ştie ăsta aşa de bine ?
de ce crezi ca te cunosti asa de bine? Viata farav surprize e terna si monotona...


Un Paganini rus, de stepă.
un Paganini nu va fi rus niciodata...tremoloul corzilor e mai mereu diferita...

dar e duminica, si la gratare tot romanul se pricepe...

(traiasca berea - si a lor lauta)
Sfânta Cruce - de Areal la: 28/06/2008 16:28:11
(la: POVESTIRI CU TALC( II))
Se povesteşte că Sfânta Elena, mama Sfântului împărat Constantin cel e, a poruncit să fie făcute săpături pe Muntele Golgota, unde s-au descoperit trei cruci. Pentru a afla care este Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul, a fost adusă o femeie bolnavă şi i s-a spus să atingă pe rând crucile. Aceasta a atins prima cruce, apoi pe a doua, iar, când s-a atins şi de a treia cruce s-a vindecat pe loc de boala ce o chinuia de multă vreme, în felul acesta, Sfânta Elena a ştiut care este Crucea Mântuitorului şi care sunt cele două cruci pe care au fost răstigniţi tâlharii. Crucea Sfântă se mai păstrează şi astăzi într-o biserică din Ierusalim, săvârşind fără încetare minuni în trupurile şi în sufletele celor ce vin şi se închină în faţa ei cu sinceritate şi cu credinţă.

"Mântuitorul a ales Crucea, fiindcă astfel se moare cu mâinile întinse. El S-a sfârşit îmbrăţisându-ne. " (Sfântul Atanasie cel Mare)
kapalutza - Un bărbat (Peter Esterhazy reloaded) - de thebrightside la: 17/07/2008 15:35:06
(la: Cele mai Frumoase Texte ale Cafegiilor )
http://www.cafeneaua.com/nodes/show/7724/un-b%C4%83rbat-peter-esterhazy-reloaded/1

"Există o femeie. In săptămânile cu soţ mă iubeşte, în săptămânile fără soţ mă urăşte, dar în fiecare săptămână vrea să-mi schimbe viaţa."

(Peter Esterhazy, O femeie)


Există un bărbat. Mă iubeste. Se-ndrăgosteşte-n fiecare iarnă, câteodată de mine. M-a botezat TU, ca să nu mai fac notă discordantă cu restul cunoscuţilor lui cu acelaşi nume. Cand mă strigă, îi răspunde-un cârd de de ochi şi de-obraji. Uneori îmi alege mie fruntea.

Există un bărbat. Mă urăşte. Imi spune simplu, TE URASC, ca şi cum mi-ar spune "noapte bună". Il enervez. Mă fâţâi în faţa televizorului când se uită la meci, uit să-i pun zahăr în cafea, nu plâng şi nu strig niciodată. Am piele palidă şi ochi cenusii. Nu ştiu să sărut şi vorbesc prea tare la telefon. Câteodată mă strânge prea tare-n braţe şi mi se-mpinge cu forţa-n suflet. Nu-l ameninţ niciodată că plec.

Există un bărbat. Mă iubeşte. Astăzi pe mine, mâine pe altcineva. Nu răspunde niciodată la întrebări. Când ieşim la piaţă, ne pierdem întotdeauna unul de celălalt. Vorbeşte mult şi tare, îşi joacă dragostea-n faţa mea pe-o scenă cu decoruri proaste şi sufleuri în toate punctele cardinale.

Există un bărbat. Il iubesc. Glumeşte c-o să rămânem împreună toata viaţa. Işi imparte patul cu o femeie frumoasă, în fiecare noapte de altă culoare. Imi spune că-s transparentă şi lasă lumina să treacă prin noi ca printr-o fereastră cu două sticle. Sunt case la care nu-şi face nimeni timp să spele ferestrele.

Există un bărbat. Mă urăşte. Crede că-l iubesc. Se uită la mine şi rânjeste la gandul c-o să-mi rămână pe veci zgâriat pe suflet, ca o urmă de picior pe-un petec de asfalt fierbinte. "Ce mai faci, puştoaico? Cum o mai duci cu dragostea?" - şi-n gând se prăpădeşte de râs, închipuindu-şi că dorm cu poza lui sub creştet. Incepe să le povestească despre cuceririle lui, şi dintr-o dată se opreşte brusc şi mă priveşte c-o milă plină de subînţelesuri. Nu-l mai iubesc.

Există un bărbat. Mă iubeşte. Aştept să mă sune, aştept să mă sune-n fiecare zi. Când ridică receptorul, vocea-i e caldă ca o gură de cafea proaspătă. I se-ntâmplă tot felul de lucruri interesante când eu nu-s prin preajmă. Câteodată, netrecut prin filtrul receptorului, are glas amărui, rece şi plin de zaţ.

Există un bărbat. Mă urăşte. N-am vorbit niciodată. Când mă vede, se uită la mine ca la o groapă din asfaltul unei şosele aproape perfecte. Se-ncruntă şi ochii i se fac mai mici şi mai negri. Câteodată îl urmaresc pe stradă. Ca o umbră, pitulându-mă pe după colţuri şi trunchiuri de copaci.
Din spate, e drept şi cenusiu ca un semn de exclamare. Tivul pantalonilor e stropit de noroi. Poala paltonului îi flutură ca o întrebare rămasă nepusă în coţul unei guri reduse la tacere. Din când în când îşi întoarce privirea.

Există un bărbat. Mă iubeşte. Il mint cu neruşinare şi mă crede-ntotdeauna. La cea mai măruntă dintre rugăminţi se lasă tăcerea, o tăcere ca un covor lung şi roşu întins în faţa dorintelor mele cu pantofi cu vârfuri ascuţite şi tocuri cui. La cea mai neînsemnată sămânţă de te iubesc, se zdrobeşte-n mii de cioburi toată liniştea, toate adevărurile, toate-ntrebările ce n-au fost rostite niciodată.

Există un bărbat. Il iubesc. (Mă urăşte.)E înalt ca o coloană de speranţă şi-şi ţine mâinile încleştate-n timpul somnului. Se trezeşte-n toiul noptii şi rămâne nemişcat în întuneric, cu ochii larg deschişi. Caută răspunsuri la întrebări pe care nu le-nţeleg.

Există un bărbat. Mă iubeşte. Nu ştie încă. O să fiu femeia vieţii lui. O s-ajungă să mă prindă-n rame şi să m-atârne pe toţi pereţii, să mă numere pe degete şi pe bătăi de inimă, să mă-nfăşoare-n jurul fiecarui nerv, să-şi scalde-n mine fericirile şi fricile, şi să-le-atârne la uscat pe sârme, calde şi proaspăt vopsite-n tot felul de culori tari. Nu ştie încă.

Există un bărbat. Ne căsătorim în iulie. (Nu mă iubeşte.)Arată bine în costume de catifea raiată. Când se ridică să răspundă la telefon, am impresia c-o să se-ntindă şi-o să caşte. Mă cunoaşte şi crede că ştie ce-mi doresc înainte să-mi dau eu seama. Tine cu tot dinadinsul să mă-nveţe să-not, de parcă de asta ar depinde sfârşitul nefericirii, al războaielor şi-al foametei de pe lumea asta. Vrea să facem copii care să semene cu mine.

Există un bărbat. Mă iubeşte. Imi spune tare, TE IUBESC, şi rămâne cu buzele întredeschise ca-n aşteptarea unui răspuns trivial. Spune că vrea să fiu sinceră şi să vreau să fiu acolo. Cred că de fapt vrea să-l mint şi să nu i-o spun niciodată. Si să fie fericit. Prea mult mă vrea încât să-şi permita să mă vrea fericită.

Există un bărbat. Mă urăşte. Vrea să vorbesc mai mult, să mă gândesc mai puţin, să fiu mai alta.

Există un bărbat. Mă iubeşte.

http://www.cafeneaua.com/nodes/show/7724/un-b%C4%83rbat-peter-esterhazy-reloaded/1
*** - de Equillibrum la: 22/06/2009 13:32:58
(la: 2009 vs 2010)
"Marx este din nou la modă", "cererea pentru operele sale este clar în creştere", a declarat Schütrumpf pentru cotidianul Neue Ruhr Neue Rheinzeitung.
Editura berlineză a vândut anul acesta primul volum al cărţii "Capitalul" în 1.500 de exemplare, faţă de numai 500 de exemplare în 2005. "Vânzările vor mai creşte" până la sfârşitul anului, a dat asigurări Schütrumpf.
Cititorii fac parte dintr-o "generaţie tânără de erudiţi, care a trebuit să recunoască faptul că promisiunile neoliberale nu s-au îndeplinit", a subliniat el.
Chiar şi ministrul german de finanţe, Peer Steinbrück, a făcut referire la principiile lui Marx, la sfârşitul lunii septembrie, în contextul crizei financiare. "Unele părţi din teoria lui Marx nu sunt atât de false", ca cea potrivit căreia capitalismul sfârşeşte prin a se autodistruge din cauza avidităţii, a declarat el într-un interviu acordat săptămânalului Der Spiegel.

La noi probabil nu va fi comunism dar ce va urma `capitalismului salbatic` va fi mai urat decat comunismul insusi!
#454068 (raspuns la: #454066) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de INSULA ALTUIA la: 04/07/2009 14:10:31
(la: Spatiu pentru tavalit de ras)
Maria, o femeie religioasă, a fost măritată cu soţul ei şi a făcut 17 copii. Apoi, bărbatul ei moare. Peste cîteva săptămîni, ea se mărita din nou şi mai face 2 copii. Apoi moare şi al doilea bărbat. Un pic mai tîrziu, moare şi ea. La înmormîntarea ei, preotul, ridicînd privirea la cer, spune:
- În sfîrşit, sunt din nou împreună!.
La care cineva din mulţime întreabă:
- Scuză-ma, părinte, te referi la ea şi la primul soţ sau la ea şi la al doilea soţ?
Preotul zice:
- Mă refer la picioarele ei.
cactus :))) - de cuminte la: 08/07/2009 23:34:30
(la: Cum murim?)
Brrrrrrr, permite-mi să mă ciupesc oleacă de fălci, să-mi dau 2 palme, să fac 3 ture de mersu' piticului în jurul scaunului, că m-a luat spaima când am citit "mă bucur tot mai tare că se apropie". :P

Nu mi-e teamă pt mine, deocamdată nici nu-mi concep sfârşitul, dar mi se strânge inima gândindu-mă la cei dragi.
Şi chiar dacă eu cred în viaţa de apoi şi ştiu că o să-i revăd într-o formă sau alta, tot mă frige, mă doare, mă secătuieşte desprinderea de ei, chit că va fi doar temporară.
#459865 (raspuns la: #459860) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
despre valori...(I) - de cosmacpan la: 29/08/2009 20:26:02
(la: Valorile morale azi)
„Faptele artistice curajoase, cu gust românesc” – interviu cu Magda CÂRNECI, director ICR Paris –

Sînteţi autoarea conceptului „Sublimons les frontières“, preluat de FICEP (Forumul institutelor şi centrelor culturale străine din Paris) pentru Săptămîna culturilor străine care are loc între 26 septembrie şi 4 octombrie la Paris. Ce înseamnă a sublima frontierele?

Conceptul de sublimare a frontierelor a apărut în anii ’80 în legătură cu situaţia geostrategică tensionată dintre Estul comunist şi Vestul continentului european. Era legat de depăşirea în alt fel, prin comunicare pe toate canalele „invizibile“, prin creativitate conceptuală şi ingeniozitate socială, a îngrădirilor postbelice a liberei circulaţii a oamenilor şi a ideilor care pot schimba lumea. Iată că lumea comunistă a fost schimbată neaşteptat acum 20 de ani. Dar graniţe mai subtile, ziduri mentale uneori mai dificil de dărîmat decît cele reale ne separă încă de semeni ai noştri aparţinînd altor culturi, altor religii, altor continente. Frumuseţea acestei expresii merită reţinută pentru poeticitatea ei eficace, dacă pot să spun astfel, pentru profunzimea ei umanistă în continuare valabilă în lumea dezmărginită şi nu prea, în care trebuie să evoluăm. În cadrul unei Săptămîni în care 44 de institute şi centre culturale străine din Paris creează împreună o efervescenţă deopotrivă cosmopolită şi specifică, a sublima frontierele înseamnă un efort de a depăşi prin artă limitări geo-politice şi mentale pentru a reuni spiritul şi a salva sufletul culturilor....

Cum arată cartea de vizită a României la Paris prin proiectele pe care le desfăşoară ICR în această toamnă?

În afara Săptămînii de care aminteaţi mai înainte, în octombrie vom avea un concert cu a doua parte a integralei pieselor vocale de Enescu, după marele succes din iarnă de la sala Cortot. Volumul 3 din trilogia Orbitor de Mircea Cărtărescu, publicat în franceză la editura Denoël, va fi prezentat în cadrul a trei acţiuni diferite – la Sorbona, la reprezentanţa din Paris a Comisiei Europene şi la o mare librărie din centrul Parisului – în prezenţa autorului, a traducătorilor săi în trei limbi diferite şi a cîtorva critici literari francezi cunoscuţi. Un colocviu internaţional intitulat „Intelectual din Europa de Est 1989-2009“, iniţiat de noi şi organizat împreună cu celelalte institute culturale din Europa centrală, va avea loc la Senatul Franţei în noiembrie, cu o participare prestigioasă – György Konrad, Alain Finkielkraut, Predrag Matvejevic, Danièle Sallenave, Tzvetan Todorov, Jacques Rupnik, Horia-Roman Patapievici, Gaspar Miklós Támas şi alţii. Colocviul va fi prezentat la TV France 3, la Radio France Culture, în ziarul Libération şi în revista Esprit. Cu toate aceste instituţii am stabilit parteneriate prestigioase, evenimentul se va bucura de atenţie mediatică maximă în cadrul sărbătoririi a 20 de ani de la căderea comunismului în Europa de Est. În fine, pentru sfîrşitul anului pregătim o paradă a fanfarelor româneşti, care vor defila prin Paris şi vor prezenta publicului obiceiurile de iarnă ale românilor.

În lumea pragmatică de astăzi, în care conceptul de „valori culturale“ a fost înlocuit de „produse culturale“ şi „industrii culturale“, care e strategia adecvată pentru a impune identitatea culturală românească în mediul acerb concurenţial de oferte din capitala Franţei?

Valorile româneşti sînt de fapt valori europene, întrupate într-un anume mod, trăite sub o anume condiţionare istorică, impregnate de o anume savoare existenţială, degajînd o anumită aură spirituală. Amestecul pitoresc de arhaic, ortodox şi ultimă modernitate constituie o caracteristică evidentă pentru cultura română, ca şi aspiraţia irepresibilă, exigenţa „culturii înalte“ chiar şi în contextele cele mai neprielnice.

a consemnat Cristina HERMEZIU

(http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=289&cmd=articol&id=11358)

oare asta inseamna ca ma contrazic???



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...