comentarii

î-i semăna


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
Pentru noi – ratia de libertate, pentru ei – ratia de moart - de SB_one la: 26/12/2003 14:29:12
(la: Ceausescu asasinat de cetateanul Iliescu si gasca lui)
...Cititzi si judecatzi singuri!

SB



Pentru noi – ratia de libertate, pentru ei – ratia de moarte


▪ Un general acuzã: „Dosarul procesului Ceausescu este fals”
▪ Mãrturii senzationale ale membrilor plutonului de executie de la Târgoviste
▪ Mãrirea si decãderea clanului Ceausescu
▪ De ce s-a sinucis Elena Stãnculescu
La 14 ani de la Revolutie, întrebãrile fãrã rãspuns devin tot mai numeroase. Istoricii nu si-au intrat în rol, martorii acelor zile de foc sunt tot mai rari si vorbesc putin. „Jurnalul National”, dupã numãrul consistent de pagini consacrat evenimentelor din
decembrie 1989, în editia de ieri, continuã astãzi sã aducã noi mãrturii, care se pot constitui în file dintr-o posibilã si necesarã istorie a unui moment de rãscruce.

„Dosarul din procesul lui Ceausescu este un fals”
Generalul Andrei Kemenici a hotãrât sã rupã tãcerea
La 14 ani de la Revolutie, comandantul unitãtii din Târgoviste, unde a fost judecat si împuscat Ceausescu, face o mãrturisire senzationalã: documentele procesului ar fi fost semnate în alb de cãtre completul de judecatã, fiind completate, mai apoi, la Bucuresti.
▪ Jurnalul National: Când a început Revolutia pentru dumneavoastrã, domnule general Kemenici?
Generalul Kemenici: Încã de pe 16 decembrie. Primisem ordin sã începem în unitate o pregãtire deosebitã pentru apãrarea Târgovistei. Eram artileristi de antiaerianã, ei ne cereau sã ne antrenãm pentru lupte de stradã. Eu am mai participat la asemenea actiuni, în 1968, în timpul Primãverii de la Praga. Eram cãpitan. Primisem ordin ca, a doua zi, sã vin sã apãr Otopeniul. Si l-am apãrat atunci pe Ceausescu. Ca sã nu i se întâmple si lui ce i s-a întâmplat lui Dubcek, care a fost luat pe sus si dus la Moscova. Alãturi de 100 de soldati, eu, cãpitanul Kemenici, eram în stare sã-mi dau viata pentru el si pentru ideea lui. Dupã 21 de ani s-a întâmplat ironia vietii mele: colonelul Kemenici îl apãra pe acelasi om. Dar, de data aceasta, de furia si de ura poporului român.
▪ Stiati cã Ceausescu se aflã în zonã?
Primisem ordin de la generalul Voinea, comandantul Armatei, sã-l prindem. Stiam cã se aflã undeva prin preajma orasului. La ora 18:30 au fost adusi în cazarmã. De la ora 12:00 noaptea se putea spune cã Revolutia s-a terminat: partidul, Securitatea, Armata, Militia, toti îl trãdaserã pe Ceausescu.
▪ Sosiserã deja membrii acelui tribunal improvizat?
Elicopterul cu Stãnculescu aterizase pe platoul unitãtii. Întelegerea dintre mine si Iliescu fusese sã vinã sã-i ia, sã-i ducã la Bucuresti si sã le facã proces. Neîncrezãtor, Stãnculescu mã întreabã: „Ei doi chiar sunt acolo?”. „Da, zic, sunt în TAB.” Credeam cã se va duce sã-i ia. Zice: „Nu, facem totul aici. Sã-i dãm drumul”. Eram mai multi pe holul unitãtii: eu, Stãnculescu, Voican Voiculescu, cei doi loctiitori ai mei, Gicã Popa, Nistor, Teodorescu, Lucescu, Tãnase. Si Stãnculescu le spune: „Domnilor, cei doi teroristi care trebuie sã fie judecati sunt Nicolae si Elena Ceausescu”. Când au auzit, ãstora au început sã le tremure pantalonii. Am primit ordin sã trec si eu în proces. Le-am rãspuns: „Nu trec, domnule!”. N-am nimic cu Voinea, dar el mi-a cerut în 1997 sã facem cumva si sã-i bãgãm în puscãrie pe Iliescu si pe Stãnculescu, sustinând cã ãstia ne-au escrocat. Dar el însusi fãcuse, în 1989, acel rechizitoriu pe dosul unor hârtii scrise de mine. Le-a datat 24 decembrie. Mandatele si celelalte, pe 23 decembrie. El nici n-a stiut pe cine judecã! Dar a spus asa: „Aveti un sfert de orã sã faceti treaba”. Executia a avut loc între orele 14:30–14:45. Totul a durat vreo douã ceasuri. A fost o buimãcealã totalã. Gicã Popa a judecat cu ochelarii, domnule! Hârtiile le uitase la mine în birou. Dupã proces, si le-a luat si a plecat. E o altã victimã a lui Voinea. Ultima este femeia asta, nevasta lui Stãnculescu.
▪ În ce relatii ati rãmas cu Stãnculescu?
Generalul Stãnculescu a eliminat, la Bucuresti, douã probleme capitale ale Revolutiei române. Mai întâi, l-a scos pe Ceausescu din CC, oprind astfel o mare vãrsare de sânge. Apoi, în perioada cât a fost ministru, fãrã sã fie ministru a dat ordin unitãtilor militare sã intre în cazarmã. Dar pentru mine Stãnculescu este dusmanul numãrul 1: el mi-a transformat unitatea în puscãrie, în tribunal si în poligon de executie. Fatã de Stãnculescu nu am decât urã. Dar stiti care este paradoxul cel mai mare? Am fost ultimul ofiter al Armatei Române care a executat întocmai ordinele lui Ceausescu, pânã în 25 decembrie. Pentru cã ele erau identice cu cele ale lui Iliescu. Ceausescu zicea: „Sã nu ascultati decât de Stãnculescu!”. Iliescu – tot asa.
▪ De ce credeti cã au dispãrut documentele procesului lui Ceausescu?
Pentru cã erau false. Un fals istoric al Justitiei române. De aici mi se trag mie toate necazurile. Toti le-am fi semnat atunci. Dar stiti cum le-au semnat ei? În alb, domnule! Au semnat pentru moartea Ceausestilor pe niste hârtii albe, pe care le-au bãtut la masinã dupã aceea, la Bucuresti. Dacã dosarul procesului nu dispãrea, intrau cu totii în puscãrie.
▪ Trãiti bine acum, domnule general?
Trãiesc din pensia mea si pensia sotiei mele, care a lucrat 28 de ani în administratie. Mi-am vândut apartamentul si masina pentru cã amândoi suntem bolnavi. În plus, am tot fost purtat prin procese. M-am mutat la douã camere, în cartierul acesta, plin de tigani. Acum câtiva ani, am constatat cu disperare cã sotia mea avea 2.200.000 de lei pensie, iar întretinerea ne venise 2.400.000 lei.
Cazarma lui Andrei Kemenici, o puscãrie pentru beznã
Bucuresti – Târgoviste, 22 decembrie 2003. Drumul Ceausestilor cãtre moarte. Drumul României cãtre economia de piatã. Flancat de case mãrunte, cu câte un maldãr de verze putrede la porti. Putini bucuresteni au aflat cã de la tarã le poti cumpãra la jumãtate de pret, iar tãranii n-au cu ce sã le poarte pânã în pietele Capitalei.
Peste Târgoviste pluteste o atmosferã de sãrbãtoare incertã. În scuarul din fata Consiliului Judetean se improvizase o scenã, se fãceau probe de microfon, pe trotuarul de alãturi se produceau niste ambulanti cu alãmuri. Începuse sã bureze, orasul respira fumul grãtarelor cu fleici.
Dimensiunea de „fost” a viitorului
Pânã sã dãm de generalul Kemenici, purtãm îndelungi discutii prin telefon cu Aurelia, distinsa sa doamnã: „A plecat cu colonelul Simescu, la niste festivitãti”. „Nu are mobil?” „Nu avem mobil, domnule, suntem necãjiti.” Izbucneste în plâns: „Si-au bãtut joc de noi, ne-au purtat prin tribunale. Stie tot orasul. Dacã vreti sã scrieti adevãrul, veniti la noi acasã, cã o sã aparã si el. Dupã ora 19:00, este invitat la o emisiune la televizor. Ne-au distrus.”
Între timp, intrãm în vestita cazarmã unde a fost judecat în pripã si executat cuplul Ceausescu.
Bulevardul Regele Carol I nr. 49, fost „Castanilor”. Fostã UM 01417, comandament al trupelor de cavalerie. Pe placa de frontispiciu încã stã scris: „Ofiterul de cavalerie trebuie sã fie si cãlãret, si cavaler”. Fost regiment 47 de artilerie antiaerianã, condus între 1986-1990 de cãtre colonelul Andrei Kemenici. Viitor sediu al Politiei municipale si al Jandarmeriei. Deocamdatã, o clãdire pustie, cãzutã în paraginã.
Urmele istoriei, acoperite cu tencuialã
Pânã se gãseste cheia de la intrare, ne îndreptãm cãtre spatele imobilului. Ne pomenim deodatã într-un pãtrat de asfalt din care rãsare zidul ciuruit. Acel zid. Incredibil de strâmt totul. S-a tras de la mai putin de doi metri si jumãtate. Peste gãurile de gloante s-au trântit câteva mistrii cu tencuialã. Parcurgem drumul, de la iesire pânã la zidul mortii. Undeva, mult deasupra aleii pavate, stã atârnatã o altã placã din PFL galben: „Clãdire nesigurã! Risc seismic ridicat. Gradul 2. Acces în zonã limitat”.
Înãuntru e aproape întuneric. Curentul a fost tãiat din octombrie, când cazarma a intrat sub administrarea Consiliului Judetean. Chiar în fatã, Biroul 3, unde s-a tinut procesul. O camerã goalã, cu ghiseu. Aceeasi sobã de teracotã, acelasi cuier de perete, aceleasi lambriuri cu miros de tutun stãtut. În dreapta – Camera 33, în stânga – o cãmãrutã strâmtã din care porneste un labirint de holuri.
Câtiva jandarmi pãzesc plictisiti puscãria asta pentru beznã. Ies în bulevard pãsind îndãrât de parcã, dacã m-as fi întors, mi s-ar fi proptit la ceafã sãrutarea unei tevi de puscã.
Când plecãm spre Bucuresti, e iarnã de-a dreptul. Ninge si plouã, nici una mai mult. Încã o Revolutie ca oricare alta, petrecutã în ziua cea mai scurtã a anului.

Clanul Ceausescu la 14 ani dupã Revolutie
Mãrirea si decãderea primei familii din România comunistã
Rãsturnarea de la putere a dictatorului Nicolae Ceausescu a însemnat o cãdere în gol pentru toatã familia sa. Copiii si fratii sãi care detineau functii importante în stat si-au pierdut privilegiile si au fost inculpati în mai multe procese. Unii au murit, ceilalti trãiesc discret.
În zilele fierbinti ale lui decembrie 1989 de dupã fuga sotilor Ceausescu, copiii acestora, Zoe, Valentin si Nicu, au fost arestati sub acuzatia de subminare a economiei nationale. Tot atunci li s-au confiscat bunurile, printre care bijuterii si obiecte de artã care, în anul 2001, erau evaluate la douã miliarde de lei. Zoe si Valentin au fost eliberati la scurt timp de la arestare si cercetati în continuare în stare de libertate. Nicu Ceausescu a fost condamnat la închisoare, dar eliberat din motive medicale.
Abia pe 12 ianuarie 1996, Parchetul General a dispus scoaterea copiilor lui Ceausescu de sub urmãrire penalã si revocarea mãsurilor asiguratorii.
Marin Ceausescu
Marin Ceausescu, si el unul dintre fratii lui Nicolae Ceausescu, a fost seful Reprezentantei Economice a României în Austria. A murit în conditii suspecte chiar în zilele Revolutiei, pe 28 decembrie 1989. A fost gãsit spânzurat în pivnita ambasadei, pe 28 decembrie 1989, la trei zile dupã împuscarea dictatorilor. În lipsã de alte probe, varianta oficialã a mortii a fost sinuciderea.
Ion Ceausescu
Fratele cel mic al dictatorului, Ion Ceausescu, a avut o carierã didacticã la Institutul Agronomic din Bucuresti si a condus Academia de Stiinte Agricole. Dupã Revolutie a înfiintat o firmã si în acest an a lansat o lucrare în horticulturã.
Maria Agache
Maria Agache, sorã a lui Nicolae Ceausescu si sotia ministrului Metalurgiei, a fost condamnatã la închisoare pentru înselãciune si trafic de influentã, dar a fost gratiatã în noiembrie 1994 de cãtre Tribunalul Bucuresti. Ea a fost pusã sub acuzare pentru cã s-a angajat la Electromagnetica Bucuresti pe post de maistru, fãrã a avea calificarea necesarã. Electromagnetica a solicitat salariile pe care le-a plãtit Mariei Agache în perioada 1977-1990 (an când a fost pensionatã), fãrã sã fi prestat vreo muncã în întreprindere. Instanta a hotãrât ca Maria Agache sã restituie 581.344 lei cãtre Electromagnetica, plus dobâzile aferente sumei. Sora dictatorului a murit în urmã cu câtiva ani.
Valentin Ceausescu
Fizician atomist de formatie, fiul cel mare al Ceausestilor a lucrat înainte de decembrie ’89 pe Platforma de la Mãgurele, unde mai este angajat si astãzi. Numele sãu este legat mai ales de echipa de fotbal Steaua, pe care a iubit-o si a sprijinit-o foarte mult, pânã la câstigarea Cupei Campionilor Europeni în ’86. A fost cãsãtorit cu fiica lui Petre Borilã, lider comunist. Cãsãtoria nu a convenit familiei dictatorului, nora fiind trimisã, dupã divort, în Canada, cu tot cu copilul lui Valentin. În iulie a.c., Valentin Ceausescu a obtinut si el o hotãrâre definitivã a Curtii de Apel Bucuresti, prin care Muzeul National de Artã al României a fost obligat sã-i restituie bunurile.
Elena Bãrbulescu
Elena Bãrbulescu, sora lui Nicolae Ceausescu, si-a petrecut retrasã ultimii ani de viatã, într-o locuintã plinã cu fotografii ale lui Nicolae Ceausescu, construitã chiar lângã faimoasa casã pãrinteascã a familiei din Scornicesti. Înainte de 1989, ea a ocupat functia de sef al Inspectoratului Judetean de Învãtãmânt Olt. Dupã Revolutie a devenit proprietara unui mic magazin din Scornicesti, iar printre produsele vândute se numãra si un sortiment de votcã numit „Ceausescu”. A murit pe 24 mai 2001, la 72 de ani, si a fost înmormântatã la Scornicesti.
Zoe Ceausescu
Înainte de 1989 a fost matematician si lucra la Institutul de Cercetãri Matematice al Academiei. Dupã Revolutie a continuat sã mai lucreze o vreme, dupã care s-a pensionat din motive medicale. Este cãsãtoritã cu Mircea Oprean, profesor la Politehnica din Bucuresti. Dupã câtiva ani de procese, Zoe a obtinut o hotãrâre judecãtoreascã în care autoritãtile erau obligate sã-i restituie patru bijuterii si alte câteva dintre obiectele de artã din cele care îi fuseserã confiscate în decembrie 1989, când fusese arestatã. Acum evitã sã aparã în public. (Claudiu Tãrziu, Cristina Hurdubaia)
Florea Ceausescu, cel mai iubit dintre frati
Florea Ceausescu, imediat nãscut dupã Nicolae, a fost poate cel mai apropiat sufleteste de cel care avea sã devinã în 1965 conducãtorul României. Florea era cel mare, mergea cu pachetele la închisorile prin care a trecut Nicolae, condamnat pentru convingerile comuniste înainte de al doilea rãzboi mondial. Dupã ce Nicolae Ceausescu a avansat rapid în ierarhia comunistã, dupã 23 august 1944, Florea a ales cariera de ziarist. A lucrat multi ani la „Steagul Rosu”, ziarul de partid al regiunii Bucuresti, în redactia cãruia a fost coleg cu Nadia Constantinescu, sotia viitorului presedinte al tãrii.
De la acest ziar a trecut apoi la „Scânteia”, organul CC al PCR, fiind mai întâi corespondent pentru judetul Ilfov, apoi redactor pe probleme agrare în redactia centralã. Cei din redactie si-l amintesc ca un om modest, deschis, plin de umor. Lui Florea, care semãna izbitor cu Nicolae, i se întâmpla deseori sã fie confundat cu seful statului. Poate si de aceea, Elena avea o atitudine foarte rece fatã de Florea, tinut cel mai la distantã de „curtea prezidentialã”. Fratii Ceausescu se reuneau de Sfântul Nicolae, când, potrivit obiceiului românesc, nu se fac invitatii la cel sãrbãtorit.
Florea Ceausescu a intrat în conflict cu câtiva satrapi locali în urma unor articole scrise în „Scânteia”. Cazul Duzineanu, despre care multi ieseni îsi amintesc, a stârnit furia prim-secretarului de la judeteanã sau a lui Ion Dincã, vizat direct de un articol care blama condamnarea unui inginer agronom din Cãlãrasi la ordinul lui Ion Te Leagã.
Dupã Revolutie, multi colegi de la „Adevãrul” i-au întors spatele. S-a pensionat. Trãieste în Bucuresti, unde are un apartament. Duce o viatã normalã.
Nicu Ceausescu fusese pregãtit pentru preluarea puterii
A fost cel mai implicat politic: prim-secretar al CC al UTC, ministru al Tineretului si, apoi, pânã în decembrie 1989, prim-secretar PCR al Sibiului. El era pregãtit pentru a prelua puterea de la tatãl sãu. A fost arestat la 22 decembrie 1989 si adus în Studioul 4 al TVR de cãtre revolutionari, dupã ce fusese rãnit cu o loviturã de cutit. La 21 septembrie 1990, Tribunalul Militar Bucuresti l-a condamnat la 20 de ani închisoare. Pe 3 iunie 1991 i s-a redus pedeapsa de la 20 de ani la 16 ani detentie. În noiembrie 1992 a fost condamnat la cinci ani închisoare pentru port ilegal de armã. A fost pus în libertate conditionatã pe motive medicale. Pe 16 septembrie 1996, Nicu Ceausescu a fost internat, în stare gravã, la Spitalul Clinic Universitar cu diagnosticul cirozã hepaticã cronicã. Dupã douã zile a fost transportat la o clinicã din Viena, unde a si murit la 30 septembrie în acelasi an. Avea 43 de ani. A fost cãsãtorit întâi cu Poliana Cristescu, iar apoi cu fiica lui Radu Constantin, lider comunist.
Ilie Ceausescu stia cã fratele sãu urma sã se retragã
Ilie Ceausescu, frate al dictatorului, a fost adjunctul ministrului Apãrãrii si secretarul executiv al Consiliului Politic al Armatei, pânã la 22 decembrie 1989. A condus mai multi ani Institutul de Istorie Militarã. Dupã Revolutie a fost acuzat si judecat pentru instigare la omor deosebit de grav în Revolutia de la Cluj. Ilie Ceausescu a mai spus cã bãnuia cã fratele sãu stia de aparitia evenimentelor din 1989, deoarece, din stenograma întâlnirii Nicolae Ceausescu – Mihail Gorbaciov, din 4 decembrie ’89, rezulta cã presedintele URSS l-a întrebat: „De unde stiti dumneavoastrã cã veti mai trãi pânã în ianuarie?”. Declaratiile fãcute de dictator la procesul sumar de la Târgoviste par sã confirme ipoteza lui Ilie Ceausescu. Pe holurile tribunalului, Ilie Ceausescu a declarat presei cã, din datele pe care le avea în 1989, reiesea cã la alegerile pentru Marea Adunare Nationalã, care trebuia sã aibã loc în martie 1990, Nicolae Ceausescu intentiona sã se retragã. Ilie Ceausescu a murit pe 3 octombrie anul trecut.
Andruta Ceausescu, condamnat la 15 ani de închisoare
Generalul în rezervã Andruta Nicolae Ceausescu, si el frate al despotului, a fost comandant al Scolii de Ofiteri de Securitate Bãneasa. A fost inculpat singur într-un dosar, fiind acuzat de complicitate la genocid. A fost condamnat definitiv la 15 ani de închisoare, deoarece, în decembrie 1989, în calitate de comandant al Scolii de Ofiteri de Securitate, a dat ordin elevilor sã tragã în manifestantii care protestau fatã de regimul comunist în Piata Universitãtii din Bucuresti. A stat în arest din 1990 pânã în august 1994, când a fost eliberat, pe motiv cã suferea de afectiuni hepatice si renale. El a fost reîncarcerat pe 28 ianuarie 1998, în arestul Penitenciarului Jilava, pentru a executa restul de 11 ani de închisoare, din pedeapsa de 15 ani de detentie datã de cãtre Curtea Supremã de Justitie. În scurt timp a fost iarãsi eliberat, pe motive medicale. A mai rezistat diabetului si cirozei hepatice pânã la 14 decembrie 2000, când si-a dat obstescul sfârsit. Avea 76 de ani.

Ceausestii, condamnati înainte de judecatã
Ovidiu Gheorghiu si Dorin Cîrlan, membrii plutonului de executie de la Târgoviste, mãrturisesc
Adjutantul-sef Octavian Gheorghiu a fost unul dintre cei trei „cãlãi” ai cuplului dictatorial. Dupã ce i-a împuscat pe Ceausesti, nici nu s-a îmbogãtit, nici n-a cãpãtat putere. I-au rãmas doar niscai gânduri negre, care-i mai bat uneori la usã, noaptea, chiar si dupã 14 ani.
Dimineata zilei de 25 decembrie 1989. Colonelul Cantuniari, comandantul Regimentului de parasutisti de la Boteni, face revista de front. „Vreau opt voluntari pentru o misiune cu 10% sansã de întoarcere. Sunt teroristi pe Bucuresti – Pitesti”. Opt oameni ies în fatã.
Se îmbarcã în douã elicoptere. Decoleazã. În aer primesc un nou ordin: aterizati pe Ghencea. Pe Ghencea se trãgea. Din TAB-urile parcate pe stadion ies: Stãnculescu, Mãgureanu, Gelu Voican si toti ceilalti care vor face parte din completul de judecatã a cuplului Ceausescu. Urcã în elicoptere fãrã nici o vorbã.
În aer, din nou, se schimbã ordinul. Destinatia – Târgoviste.
„Aici sã-i împuscati”
„Am fost surprinsi sã aterizãm în curtea unei unitãti militare, îsi aminteste Octavian Gheorghiu. Generalul Victor Stãnculescu ne priveste. Tu, tu si tu, veniti cu mine. Eram eu, Boieru si Cîrlan. Ne spune: vedeti TAB-ul ãsta? Înãuntru sunt Ceausestii. Dacã n-am fi fost zdrobiti de obosealã, am fi hohotit de râs: putea sã fie si Papa Pius. Ei erau. I-au bãgat în salã, la judecatã. Boieru a pãzit usa pe dinãuntru, eu cu Dorin, pe dinafarã. Aveam ordin sã tragem dacã cineva, oricine-ar fi, se apropia de usã. Stiam si ce urma sã se întâmple: generalul Stãnculescu ne arãtase zidul si ne spusese: «Aici o sã-i împuscati». Erau, asadar, condamnati înainte de-a fi judecati”.
„Le-am dat o sansã”
„Am auzit procesul prin usã. El striga tare: «Nu spun nimic decât în fata Marii Adunãri Nationale». Se auzea si ea «Taci, Nicule!». La sfârsit a iesit Lucescu, avocatul lor, cam agitat. Ne-a zis: «I-am întrebat dacã nu vor sã recunoascã faptul cã nu sunt sãnãtosi mintal. Au refuzat. Le-am dat o sansã si au refuzat...». Ar fi fost interesant ce-ar fi fost dacã Ceausestii spuneau cã sunt ticniti. I-ar fi condamnat si asa? Am primit ordin sã-i legãm. Ea tot striga: «Copiii mei!». Eu am legat-o. Si-am si înjurat-o, sã tacã. I-am pus la zid, câtiva pasi înapoi si pac! Am golit încãrcãtoarele. Boieru s-a dus, cu arma fumegând în mânã, cãtre completul de judecatã care asista. Le-a strigat: «Am fãcut-o pentru colegii care au murit la Televiziune». 11 parasutisti muriserã pe 22”.
„A fost bine? A fost rãu?”
„Am luat cadavrele, le-am suit în elicopter, am luat si «pasagerii de la Bucuresti», i-am depus pe Ghencea, cu escalã Otopeni. Ei s-au cãrat înapoi cu TAB-urile, noi am pus mortii pe gazon si-am asteptat. Am asteptat mult si bine. Spre searã a venit ordin sã ne întoarcem la bazã. Sã lãsãm cadavrele acolo. Dar cui? Sã le mãnânce câinii? În preajmã se trãgea. L-am chemat pe un locotenent tânãr si i-am zis cã-i lãsãm în grijã niste colete. «Cine sunt?» «Nu-i treaba ta!» Ne întoarcem la unitate. Am tãcut. Unul si-a scos casca si m-a întrebat dacã a albit. Nu albise. La bazã ne asteptau plângând Cantuniari si comandorul Suciu. Cel care a cãzut apoi la mijloc, cu «Tigareta II». Mult timp ne-am întrebat: a fost bine ce-am fãcut? A fost rãu? În fond, suntem militari, nu cãlãi. Nu i-am împuscat cu plãcere, ci, as zice eu, din necesitate. Soarta le era dinainte pecetluitã”. (Valentin Zaschievici)

La exact 14 ani, nici o orã mai mult, de la momentul în care a tras un încãrcãtor întreg în capul Elenei Ceausescu, fostul plutonier de parasutisti Dorin Cîrlan rememoreazã deziluzionat acea zi care avea sã-i schimbe viata din rãu în tot mai rãu.
Povesteste Dorin Cîrlan: „În drum spre zid, eu eram în spatele lui Ceausescu. S-a întors, s-a uitat în ochii mei. Cãpitanul Ionel Boeru trãgea de el, îl ducea pe sus. A strigat: «Trãiascã Republica Socialistã România liberã si independentã!» si a început sã cânte ca pentru el «Internationala». Atunci Ionel s-a pierdut, nu stiu cum, i-a izbit pe amândoi de zid si a tras cu automatul de la sold.
Ea cãzuse într-o pozitie ciudatã, avea pulpele dezgolite si se zbãtea… I-am tras un încãrcãtor în cap, am vãzut cum sãreau pe mine bucãti de os, sânge, dar nu-mi dãdeam seama de grozãvie. Nu stiu ce instincte animalice s-au descãtusat atunci în mine. Atunci a apãrut si generalul Stãnculescu, m-a vãzut galben si înlemnit si mi-a spus: «Dã-o, bã, în mã-sa, stii cât rãu a fãcut tãrii!».”
Dorin Cîrlan a plecat în „misiunea de gradul zero” alãturi de Octavian Gheorghiu si de camarazii lor.
Mãgureanu voma
Despre completul de judecatã, îmbarcat în elicoptere pe Ghencea: „I-am recunoscut doar pe Stãnculescu, Voican Voiculescu, Virgil Mãgureanu. Ãsta, pânã la Târgoviste, a vomat tot timpul într-o gãleatã. Nu stiam atunci cã însotim tribunalul exceptional. Cum am aterizat la Târgoviste, Stãnculescu ne-a spus cã îl vor judeca pe Ceausescu si cã cine se oferã sã ducã misiunea pânã la capãt – si s-a uitat la zid… Am înteles despre ce era vorba… Ne-am oferit toti opt care plecaserãm din Boteni, am zis asa, un DA anemic, da’ Stãnculescu a zis: «Nu, un pas în fatã!»
Fãrã somatie
Am pãsit toti opt. Si atunci generalul a zis: «Numai tu, tu si tu». Adicã eu, Ionel Boeru si Octavian Gheorghiu. La ceilalti le-a dat misiuni exacte. Eu am pãzit intrarea în sala de judecatã. Aveam ordin sã trag fãrã somatie în oricine voia sã intre si dacã eram atacati, din interior sau din afarã, aveam ordin de la Stãnculescu: intrati în salã si executati foc asupra sotilor Ceausescu. Dupã ce i-au scos din salã, în 10 minute erau morti. Am tras noi, cei trei, a tras un soldat, sofer, si a mai tras unul cu mitraliera de pe TAB, adjutantul Costicã Stoican. Abia dupã aceea au iesit în curte Stãnculescu, Voican, Mãgureanu si ceilalti. A semãnat mai mult a linsaj decât a executie…”
„Totul, de când a început Ceausescu sã cânte si pânã au murit amândoi, a durat, cred, vreo 30 de secunde” – îsi aminteste Cîrlan… „Pe urmã, repede, în 10 minute, «coletele», cum le spuneau ei, cadavrele adicã, au fost învelite în foi de cort si în pãturi, urcate în elicopter, iar noi am decolat imediat. Nu mai era loc în elicopter, am stat cu fundul pe Ceausescu, o sãptãmânã i-am purtat sângele pe pantaloni. Am fãcut o escalã în unitate, la Boteni, acolo s-a dat ordin sã rãmânã la sol patru dintre noi, printre care si eu… Ceilalti au decolat cu cadavrele… “
Regret
Mintit de superiori, supus la tot felul de presiuni, mutat de colo-colo, Dorin Cîrlan a trecut în rezervã, cu ordonanta, pensie nu are, a divortat si a rãmas fãrã casã, doarme pe unde apucã, o face când pe soferul, când pe garda de corp. „Acum regret cã l-am împuscat pe Ceausescu… Pe el l-am iubit, l-am idolatrizat, dar am tras, am tras… Pe el îl va judeca istoria. Eu, cãlãul, am pierdut totul”, încheie Dorin. (Viorel Ilisoi)

Gavroche a ajuns PSD-ist de Cornetu
Simbolul Revolutiei trãieste modest, dar a intrat în politicã
Într-o altã tarã ar fi trãit ca un rege. În România trãieste dintr-un salariu de sofer, într-un apartament modest si înghesuit din Pantelimon. De parcã nu ar fi fost simbolul Revolutiei.
Dupã decembrie 1989, viata i-a oferit lui Florin Vieru, supranumit Gavroche al României, mai multe necazuri decât bucurii. A fost si somer, a avut si datorii la întretinere, dar si probleme cu Justitia, fiind condamnat pentru furt. Abia de un an încoace trãieste mai bine.
SOFER. A intrat si în politicã. Constantin Bebe Ivanovici l-a fãcut vicepresedinte la grupul de tineret al PSD din Comuna Cornetu. Un an si jumãtate a fost soferul personal al lui Bebe Ivanovici. Si acum este sofer, dar al unui om de afaceri, si are un salariu, zice el, „decent”.
COLEGII CERSETORI. Nu-i bai. Nu e singurul revolutionar cu o viatã destul de grea. „Îmi pare rãu de oamenii care s-au sacrificat. Plânge sufletul în mine când vãd colegi revolutionari cersind. Sã tineti minte. Sunt revolutionari care fac foamea, sunt purtati pe drumuri, nu sunt luati în seamã.” Asa vorbeste, dupã 14 ani de promisiuni si neîmpliniri, Florin Vieru, acum în vârstã de 28 de ani.
O BUCATÃ DE PÃMÂNT. Are brevet si certificat de revolutionar si cam atât. „Îmi doresc o bucatã de pãmânt sã-mi construiesc o casã. Poate s-o rezolva”, spune Gavroche. Deocamdatã trebuie sã se multumeascã doar cu apartamentul strâmt, pe care si l-a cumpãrat si unde locuieste cu sotia, Beatrice, fiica acesteia din prima cãsãtorie si fiul sãu, Adrian Alexandru, în vârstã de trei ani. (Lavinia Tudoran)
Momentul eroic
În 1989, fotografia lui Vieru, atunci un pusti de 14 ani din comuna Dobroesti, cu steagul gãurit înfãsurat în jurul corpului a fãcut înconjurul lumii. A venit de acasã, de unde a furat steagul de pe clãdirea Primãriei, si a ajuns în Bucuresti în mijlocul revolutionarilor. Ziaristii francezi l-au surprins în memorabila fotografie de pe coperta „Paris Match” si i-au spus Gavroche, dupã numele eroului lui Victor Hugo. În scurtã vreme a devenit simbolul Revolutiei Române. Vieru mai are un singur numãr din „Paris Match”. De câte ori îl rãsfoieste îi revine speranta într-o viatã mai bunã, de erou.

De ce s-a sinucis Elena Stãnculescu
Sotia generalului Stãnculescu s-a sinucis într-un chip care a descumpãnit pe mai putin cunoscãtorii firii omenesti. Dispãruta a invocat, în biletele lãsate, hãrtuirea la care a fost supus sotul în ultimii ani.
Pentru a întãri aceastã semnificatie, ea si-a datat înscrisurile cu 22 decembrie, ziua în care fostul ministru al Apãrãrii Nationale a schimbat soarta evenimentelor. Preluând comanda de la Vasile, el a ordonat armatei sã fraternizeze cu demonstrantii si i-a dus pe Ceausesti la elicopter. Dupã pãrerea mea, nu le-a înlesnit fuga, cum s-a scris, ci i-a trimis la Târgoviste, via Snagov, unde comandantul Kemenici primise ordin sã-i iluzioneze cã-i protejeazã de atacurile fortelor strãine (în acest scop se simulau atacuri grozave împotriva unitãtii) pânã când generalul Stãnculescu restabilea situatia. Descumpãnirile unora la motivul invocat în bilete de Elena Stãnculescu îsi au cauza în reducerea durerii omenesti doar la nivelul celor care tin de fiziologie. Sub acest unghi, e greu sã crezi cã se poate sinucide cineva altfel decât din faptul cã nu mai are ce mânca sau din faptul cã-l însalã nevasta. Celor care s-au uimit de motivatia în plan moral trebuie sã le reamintim cã existã si sinucideri din onoare.
Am cunoscut-o pe sotia generalului, fiind unul dintre jurnalistii care, pe vremea regimului CDR-ist de tristã amintire, am scris împotriva hãrtuielii la care au fost supusi Victor Stãnculescu si colonelul Kemenici (în viatã), dar si Stefan Guse, Vasile Milea (post-mortem). Am fãcut-o si voi continua s-o fac, deoarece, asa cum am arãtat de nenumãrate ori, nu putem judeca penal Istoria.
Ordin si moralã
La Timisoara, la Bucuresti, la Cluj, armata s-a confruntat cu o situatie iesitã din comun, definitã prin conflictul dintre datoria de a îndeplini ordinul dat si datoria de a nu reprima o revoltã pe care toti militarii de la general pânã la soldat o considerau si a lor. Nu întâmplãtor, am evitat expresia a trage în popor, exploatatã pânã la deselare în ultimii ani, pentru formula a reprima. Asta deoarece rãmân convins, dupã 13 ani de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, cã, exceptie fãcând cazurile de provocare fãtisã, armata n-a tras. Victimele zilelor anterioare lui 22 decembrie sunt persoane izolate din multime. Martori mai onesti, care refuzã politizarea adevãrului, recunosc cã s-a tras din altã parte decât din fatã, unde erau militarii. Dar chiar si fãrã aceste mãrturii, minima cunoastere a vietii ne spune cã un pluton adus în fata unor demonstranti nu trage selectiv. Ori trag toti soldatii deodatã, fãcând mãcel, ca în 1929, la Lupeni, ori nu trage nici unul.
Pretext si realitate
Cu toate acestea, sub regimul Constantinescu s-a început o adevãratã vânãtoare de vrãjitoare. Pretextul invocat: sã se facã victimelor dreptate. În realitate, motivul era altul, fãrã nici o legãturã cu dreptatea. S-a urmãrit un scop politic meschin. Acela de a lovi în Ion Iliescu, aflat la vremea respectivã în opozitie, acuzat subtil de a-i fi protejat pe generali, inclusiv pe generalul Stãnculescu. Dacã fostul regim ar fi actionat în planul înalt al moralei, n-ar fi fost pus sã instrumenteze dosarele însusi Dan Voinea, procurorul din Procesul Ceausescu. Orice politician moral l-ar fi lãsat pe linie moartã si nu l-ar fi promovat ca sef al Parchetelor Militare, fie si pentru cã numele lui apare în toate enciclopediile lumii la capitolul Procese abjecte. Noua putere, a lui Ion Iliescu si a lui Adrian Nãstase, stând si ea sub semnul oportunismului, n-a avut curajul sã înfrunte gãlãgia unor ziare si a unor cercuri care au continuat, dupã cãderea regimului Constantinescu, ura oarbã, imbecilã de pe vremea când erau rãsfãtatele puterii alese în 1996. Chiar si acum, când generalul Stãnculescu traverseazã o tragedie, un ziar care i-a fost si-i este dusman a scris un pamflet numindu-l generalul-infractor. Meritã mentionat acest caz, pentru cã el ne face sã întelegem de ce au perceput românii guvernarea CDR-istã ca pe un cosmar. Era o guvernare absurdã, întemeiatã pe ranchiunã, influentatã de intelectuali sterpi, frustrati, o guvernare fãrã o minimã întelegere a vietii.
Elena Stãnculescu a trãit, alãturi de generalul Stãnculescu, drama hãrtuielii pe motive politice. A fãcut însã gestul suprem sub guvernarea PSD-istã. Aparent, fãrã logicã. Dupã 2000, actualul regim a introdus recurs în anulare si actualul regim a fãcut ca Înalta Curte de Casatie sã amâne de câteva ori sentinta pe motive de procedurã. A fãcut-o acum, pentru cã abia acum, sub regimul PSD, a ajuns la deprimare absolutã. Ion Iliescu e seful statului si datoritã lui Victor Stãnculescu. Adrian Nãstase e premier si datoritã lui Victor Stãnculescu. Fãrã gesturile decisive ale generalului, alta ar fi fost soarta celor doi. Si iatã cã în timp ce Ion Iliescu se plimbã de la o sindrofie la alta, vorbind despre evenimentele din decembrie 1989, în timp ce Adrian Nãstase apare la televizor depunând coroane de flori, Victor Stãnculescu, cel care si-a riscat viata ordonând armatei sã fraternizeze cu demonstrantii, spunându-le celor doi Ceausesti sã meargã la Târgoviste, scotându-i din Comitetul Central, nu numai cã e uitat, dar, mai mult, e si un om pe care-l asteaptã 15 ani de puscãrie.
Deprimare absolutã
Elena Stãnculescu a fost purtãtorul de cuvânt al generalului în fata puterii de azi, în fata societãtii românesti, în fata noastrã, a tuturor. Iubindu-si sotul pânã la dramatism, asumându-si deplin toate trãirile acestuia, ea s-a sinucis. A fãcut-o în locul generalului. A fost veriga slabã din personalitatea altfel puternicã, stãpânã pe sine, a lui Victor Stãnculescu. Gestul ei ne explicã pânã unde a ajuns însusi generalul cu disperarea. Pentru ca Ion Iliescu sã fie azi presedinte, pentru ca Adrian Nãstase sã fie prim-ministru, pentru ca Ioan Mircea Pascu sã meargã la simpozioane NATO, iar Mircea Geoanã sã fie partener de dialog cu americanii, generalul Victor Stãnculescu a trãdat. Ce infern poate fi în sufletul unui om care stie ce rol a avut el în ridicarea unei clãdiri somptuoase, vãzând cã cei dinãuntru îl tin pe la usi, ba mai mult, cã-i alungat de acolo cu pietre!
Sperante înselate
Dacã de la regimul Constantinescu generalul Victor Stãnculescu nu se putea astepta la nimic bun, fostul presedinte apartinând altei lumi, nu acelasi lucru se poate spune despre regimul Ion Iliescu. Victor Stãnculescu stie cã actualul presedinte al României stie ce rol au jucat Victor Stãnculescu, alti generali si nu numai generali, dar si personaje civile din umbrã, în victoria Revolutiei. Si, desi stie, desi a lucrat împreunã cu ei, le-a cerut ajutorul, s-a bazat pe ei în cariera sa de început, domnul presedinte evitã sã le recunoascã public importanta.
De ce evitã asta Ion Iliescu? Pentru cã domnia sa are marota revoltei spontane, a unei revolutii în care strada a decis totul, politicienii, militarii fiind absolut secundari. În aceste conditii, în acest an, mai mult ca niciodatã, confruntat cu atacuri vizând lovitura de stat, Ion Iliescu a exagerat pânã la paroxism rolul strãzii. Ar fi fost normal ca acum, la 14 ani de la prãbusirea comunismului, sã se recunoascã public si rolul avut în Revolutie de personalitãti. Fie si pentru cã teza lui Marx privind rolul determinant al maselor în istorie, personalitãtile fiind niste marionete ale strãzii, e complet falsã.
Ion Iliescu exagereazã aceastã revoltã spontanã si pentru cã se teme. Nu numai de consecinta logicã a recunoasterii rolului personalitãtilor – acceptarea tezei complotului sau mãcar a minimei pregãtiri anterioare –, dar si de scandalul care ar izbucni dacã ar aduce în prim-plan, la comemorarea Revolutiei, si pe cei care, precum generalul Victor Stãnculescu, au contribuit decisiv, nu în stradã, ci în birouri, la victoria Revolutiei.
Lectie de curaj
Tãria unui mare om politic, si ceea ce-l face sã fie si om istoric, stã în capacitatea de a înfrunta la un moment dat presiunea exercitatã de contemporani pentru a-l obliga sã facã un anumit lucru sau sã declare un anumit lucru.
Nici unul din liderii României de azi n-are aceastã tãrie. Sinucigându-se, Elena Stãnculescu le-a dat o lectie de curaj. Si de bãrbãtie. (Ion Cristoiu)

Note:



Moto:
Crede in cel ce cauta Adevarul,
Fereste-te de cel ce l-a gasit.
(A.Gide)
#7271 (raspuns la: #7268) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Malraux - de Simeon Dascalul la: 01/02/2006 18:09:49
(la: Va fi sau nu va fi)
Habar n-aveam că citatul e interpretat, luasem de bună fraza. Se asortează cu unele din scrierile mai târzii gen „Omul precar şi literatura” sau „Capul de obsidian”. Oricum, mi-a părut mai degrabă o zicere spirituală, bună pentru lucrări de diplomă şi articole de ziar decât o prevestire veritabilă. Tendinţa reală-i fix invers.

Primii ani din secolul ăsta nu mi s-au părut cu nimic deosebiţi. La urma urmei evenimentele majore nu aşteaptă o dată rotundă ca să se producă. Până în 1914 secolul XX semăna bine-mersi cu al XIX-lea. Căderea zidului Berlinului şi dezvoltarea internetului n-au aşteptat anul 2000.

Dacă facem abstracţie de scenariile catastrofice: încălzirea globală, supremaţia mondială a Chinei, profeţia lui Malachia conform căreia Ratzinger ar fi penultimul papă, etc., presupun că secolul al douăşunulea nu va aduce multe lucruri noi. Sau cel puţin multe lucruri noi previzibile. Cine s-ar fi gândit la internet acum 25 de ani? Poate că o surpriză plăcută / neplăcută va fi în viitor descifrarea completă a ADN-ului uman.
Istoria noastră relativ recentă - de Simeon Dascalul la: 10/07/2006 15:27:54
(la: Chiar nu intereseaza pe nimeni?)
cred că poate funcţiona mai degrabă ca exemplu negativ. A mai ţapănă realizare din ultima sută de ani – unirea - a fost rezultatul unui noroc porcesc, care de altfel nici n-a durat mult.
Nu ştiu dacă perioada interbelică a fost aşa frumoasă, cred că semăna mai mult cu tranziţia de-acuma în materie de corupţie şi incompetenţă, rezultând un stat destul de şubred. Nu mă gândesc numai la cedările teritoriale fără luptă. Nici când ne-am bătut n-am fost grozavi, bătălia Odessei a arătat carenţele grave din pregătirea armatei. Şi, după spusele unui personaj din epocă ce intră la „controversaţi”, situaţia se prezenta la fel de prost şi în alte domenii: „Asta au făcut oamenii politici timp de douăzeci de ani cu armata. Acelaşi lucru pe care l-au făcut cu şcoala, cu biserica, cu facultatea, cu funcţionarii.” Şi conchidea: se cere „o revedere totală a pregătirii naţiei … totul este de refăcut”.
A şi urmat o refacere completă, dar nu chiar în direcţia indicată.

Dar, prin comparaţie cu ce a urmat admit că ’38 poate să treacă drept vârstă de aur.

Eu mă gândeam la Banatul lui Slavici, nu atât din patriotism regional, cât pentru imaginea aproape idilică din Mara, de provincie relativ prosperă. Dacă facem abstracţie de progresul tehnologic, Banatul acela părea mult mai locuibil ca cel de azi.
d-le Muresh... - de Lady Allia la: 12/06/2007 10:43:19
(la: Epidemia de turma - pentru mann)

"Judecam omul dupa ce si cum scrie acum."

Din fericire nu avem acest drept...d-le Muresh!
Putem doar să ne facem o impresie despre acel om, puteam doar să "avem impresia" că ştim ce a vrut să spună acel om, putem doar să interpretăm ce a scris acel om, dar...să-l judecăm...nu putem!
Ştii ce mai putem face? Să batem cuie prin cuvinte şi să trăim în propria spuză de prostie la gândul că dacă scoatem cuiul nu există nici o urmă, dar...urma există, omul există şi sufletul acestuia la fel!

dar se pare că toţi oamenii avem un dar comun: înfierarea celor care nu gândesc asemeni nouă...înfierarea noastră...pentru că nu ştim să percepem dincolo de cuvinte decât partea rea...!
ar trebui să trăim de două ori se pare să învăţăm ceva şi din cuvântul: acceptare şi căldură, iubire şi respect...

G.G. Marquez pentru mine este un exemplu de om care trăieşte fără să vrea să moară degeaba..., care iubeşte şi vrea să dea mai departe fără să ia...
Un exemplu de generozitate ar fi...testamentul său literar:

"Daca Dumnezeu ar uita pentru o clipa ca nu sunt decat o papusa de carpa
si mi-ar oferi in dar o bucatica de viata, probabil ca n-as spune tot ce
gandesc, desi in definitiv as putea sa gandesc tot ce spun.
As da valoare lucrurilor marunte, dar nu pentru ce valoreaza ele, ci mai curand pentru ceea ce ele semnifica.
As dormi mai putin si as incerca sa visez mai mult, de-abia acum inteleg
ca pentru fiecare minut in care inchidem ochii pierdem saizeci de secunde de lumina.
As merge in timp ce altii ar sta pe loc, as ramane treaz in timp ce toti ceilalti ar dormi.
As asculta in timp ce altii ar vorbi si, Doamne, cum m-as bucura de savoarea unei inghetate de ciocolata! Daca Dumnezeu m-ar omeni cu o farama de viata, m-ar impinge de la spate in bataia soarelui, acoperindu-mi cu razele lui nu doar corpul, ci si sufletul. Doamne, daca eu as avea o inima, mi-as scrie ura pe un cub de gheata si as astepta ca soarele sa-l topeasca.
As picta pe stele, cu un vis al lui Van Gogh, un poem de Benedetti si o serenada de Serrat pe care as oferi-o Lunii. As uda trandafirii cu lacrimile mele ca sa pot simti durerea spinilor si sarutul de culoarea carnii al petalelor proaspete. Doamne, daca as putea primi o farama de
viata... N-as lasa sa treaca nici macar o zi fara sa le spun oamenilor ce
iubesc, ca îi iubesc.
As convinge fiecare femeie si fiecare barbat ca la ei tin cel mai mult si
as trai indragostit de iubire. Barbatilor le-as dovedi cat de mult gresesc atunci cand cred ca nu trebuie sa se mai indragosteasca atunci cand
imbatranesc, fara sa stie ca ei imbatranesc tocmai pentru ca inceteaza a
se mai indragosti. Unui copil i-as face cadou o pereche de aripi, dar l-as lasa sa invete singur a zbura. Pe cei batrani i-as invata ca moartea nu vine o data cu varsta, ci o data cu uitarea. In fond, si eu am învatat de la oameni atâtea lucruri...
Am invatat ca toata lumea vrea sa traiasca pe culmi, fara sa stie ca adevarata fericire consta in felul în care urci muntele.
Am invatat ca ori de cate ori un nou nascut prinde cu pumnul lui mic, pentru prima oara, degetul mare al tatalui sau, îl tine strans pentru totdeauna. Am învatat ca un om are dreptul sa-l priveasca de sus pe cel cazut, doar cand trebuie sa intinda mana ca sa-l ajute sa se ridice. Sunt o multime de alte lucruri pe care as putea sa le invat de la voi, desi, realmente, multe nu îmi vor mai servi la nimic".

Dar...într-adevăr este mult mai uşor să lovim decât să ne lăsăm loviţi şi uite aşa ajungem doar să sperăm că am dăruit ceva oamenilor de lângă noi, dar să nu fim siguri niciodată!!!

D-le Muresh...dacă nu vă place în postura de judecat...învăţaţi să nu mai judecaţi nici dvs....altfel semănaţi doar vânt şi neghină!

#205431 (raspuns la: #205192) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Ady - de munteanu rodica la: 25/03/2008 08:15:43
(la: LA CAFENEAUA COM.-LA ADMIN)
Dacă ai dorit să fie doar un pamflet ,o satiră,sau sa-ti scoţi in evidentă spiritul de observaţie nu trebuie sa te ofensezi când cineva iţi aplica tocmai tratamentul folosit de tine. Nu toţi înţelegem la fel iar toleranţa este diferită.
Dacă ai pus pariu chiar şi cu tine înseamnă ca vrei foarte mult să ai dreptate că „ne cunoşti „ si nu întotdeauna si nu pe toţi ne iubeşti.
Daca vei merge mai departe, folosul va fi pentru toată lumea cafegiilor. De ce zic eu asa?
Fiecare desigur va traduce cum doreşte.
Ce ti-as mai spune eu ,este ca ni nici un caz sa nu idealizezi cafeneaua. Sa nu o transformi în imaginaţie într-un loc care ar trebui să corespundă visurilor sau
priorităţilor tale. Daca vei reuşi s-o priveşti(cafeneaua) ca pe una reală în
care intră oameni de toate felurile,mai discută , se mai şi cearta, dar fiecare
”comanda si consumă”după propriul gust şi preferinţe,atunci poate nu vei mai avea nevoia de a caracteriza .De ce oare?
Mai privesc aşa-zisele tale pamflete si din alt unghi, adică, dacă ai şi un interlocutor,
(in cazul ca pariul l-ai pus cu altcineva si nu cu tine) deja poate semăna a bîrfă.Poate, am spus.
Deci zic eu , mergi mai departe...
#295910 (raspuns la: #295889) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Omul si copacul(3) - de Areal la: 25/06/2008 15:49:15
(la: POVESTIRI CU TALC)
Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se uşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac.Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă”.Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte”.
Copacul a insistat: „Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine”.
Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă?”
Copacul a exclamat: „O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă”.
Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei.
„Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor”.
Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericită chiar şi atunci când îi sunt tăiate membrele de către cel iubit. Iubirea nu ştie decât să dăruiască. Ea este întotdeauna pregătită să se ofere în întregime.Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou. Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: „Vino, vino, iubitul meu”.
Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp”.
Bătrânul i-a răspuns: „Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”. Fericit, copacul i-a spus: „Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta”. Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat. Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit. A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată. Odată, m-am aşezat lângă ciot. Acesta mi-a şoptit: „Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit. Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj” ...

Dacă viaţa noastră ar semăna cu acest copac, întinzându-şi ramurile până departe, gata să le ofere umbră şi adăpost tuturor celor în nevoie, deschizându-şi braţele în faţa tuturor, am înţelege ce este iubirea. Nu există definiţii, scripturi sau doctrine ale iubirii. Nu există un set de principii care se aplică iubirii...IUBIREA ESTE UNIVERSUL...
*** - de picky la: 15/12/2008 14:15:32
(la: Ploaia...)
Plus ăla cu marea, bătrânul. De semăna cu Spencer Tracy.
#372931 (raspuns la: #372929) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de picky la: 15/12/2008 14:42:03
(la: Ploaia...)
Jtia și ăla cu marea, bătrânul. Ăla de semăna cu Spencer Tracy.
#372952 (raspuns la: #372929) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
"să privească şi să nu vadă, şi, auzind, să nu înţeleagă" - de cosmacpan la: 28/12/2008 00:51:19
(la: costumul popular!)
"si imi pare foarte rau pt petele negre"
"asta nu ma impiedica sa imi iubesc originile"
"crezi ca nemtilor nu le este rusine de ce a facut Hitler" - sincer? nu stiu...chiar nu stiu ce se ascunde in adancyul sufletului

"cine te reprezinta" -cu ce anume?
"ce model ti-ai ales?"-te referi la costumul national?" credeam ca ai inteles...

"Ascultaţi: Iată, ieşit-a semănătorul să semene.
4. Şi pe când semăna el, o sămânţă a căzut lângă cale şi păsările cerului au venit şi au mâncat-o.
5. Şi alta a căzut pe loc pietros, unde nu avea pământ mult, şi îndată a răsărit, pentru că nu avea pământ mult.
6. Şi când s-a ridicat soarele, s-a veştejit şi, neavând rădăcină, s-a uscat.
7. Altă sămânţă a căzut în spini, a crescut, dar spinii au înăbuşit-o şi rod n-a dat.
8. Şi altele au căzut pe pământul cel bun şi, înălţându-se şi crescând, au dat roade şi au adus: una treizeci, alta şaizeci, alta o sută.
9. Şi zicea: Cine are urechi de auzit să audă."
#378296 (raspuns la: #378230) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de maan la: 06/06/2009 14:23:52
(la: 24 de ore de eternitate(Cap 5-PAUL))
genul de întrebare genială, pur românească, cu acele diminutive cărora greu le faci faţă, în special când chelnerul, cu figură lui candidă şi veselă te îmbie, puţin insinuant.

detaliile despre figura chelnerului is balast.

Ştii ceva? Un platou mic cu ceva brănzeturi, măsline, calamari şi mai vezi tu...Adu şi un vin spumant sau şampanie...Tânarul zâmbi fericit...se putea făli şefului c-a făcut o vânzare consistentă, singura de pe terasa ce se scălda în arome de cafea...

balast si pasajul subliniat.

Povestea vieţii ei semăna cu o adunătură de secvenţe ale clasicilor Fellini si Antonioni, unele chiar alb-negru…

fraza asta parca e scrisa de altcineva, atat e de stangace.

să se integreze între voi

pleonasm.

Miei îi plăcea idea că-l cucerise, dar acum, îngrădită parcă, oarecum se sufoca.

alta stangacie.

Îi simţea privirea în ceafă şi îşi mişca trupul , uneori brusc, pentru a-i atrage atenţia.

daca ii simtea privirea in ceafa, era constienta deja de atentia lui.
nu vad logica miscarii bruste.

cu Camembert

urat!

#448203 (raspuns la: #448202) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de cuminte la: 05/07/2009 18:37:05
(la: Crist Îmbătrânit)
Mi-a plăcut foarte tare, dar cel mai mult am poposit pe versurile astea:

"ningea cu nepăsare peste lume
peste păduri
şi toate cele
pământul semăna a crist albit "
*** - de cuminte la: 06/08/2009 19:00:47
(la: Pietricele )
Mi-a plăcut foarte tare. Poate pt că-s colecţionar de pietre, mă fascinează, mă bucură, mă fac să le admir ore-n şir. Întotdeauna vin cu sacoşa plină cu pietroaie de oriunde-mi plimb paşii. Iar draga-mi mumă semăna-n copilărie cu mama lui Andrei. :)
lafemme - Ziua in care totul s-a sfarsit - de thebrightside la: 26/11/2009 09:50:23
(la: Cele mai Frumoase Texte ale Cafegiilor )
(fragment)

"Igor îl aprecia pe Nev și îl invidia oarecum. El nu reușise să facă niciodată ceva cu atâta pasiune și atunci când îl întâlnise prima dată, moțăind în barca sa, cu mâinile strângînd cu strășnicie undița, Nev îi păruse un tip glumeț, oarecum superficial. Nici până în ziua de astăzi nu-și putea da seama ce-l determinase în seara cu pricina să se destăinuie.
Igor se ocupa de literatură, ștergea urmele fumatului din cărți, modificînd textul pe ici, pe colo, în așa fel încât să nu-și piardă din cursivitate. Nev avea în îngrijire filmele, o treabă ceva mai grea, care cerea multă atenție și era “o arta”, așa cum îi plăcea să spună.
Erau mulți ca Igor sau Nev. Uni se ocupau de alcool, alți de droguri sau țigări. Puteau fi vecinii lui. Putea fi fata cu părul strâns în coc, pe care o vedea citind pe aceeași bancă în fiecare zi. Putea fi chiar maică-sa, nu puteai ști niciodată. Însă n-ar fi crezut că omul ăsta mic, care semăna cu o pasăre rotofeie înfiptă în pantaloni cadrilați este unul dintre ei. Nu ar fi crezut asta pentru că nimic nu i se citea în privirea onestă, lipsită de griji.

În noaptea aceea rămăseseră amândoi în aceeași barcă. Și nu, până atunci Igor nu știuse cât îl apăsase faptul că nu putea vorbi cu nimeni despre asta, în numele unei lumi mai bune . L-a ascultat pe Nev cum îi vorbeste despre locurile pe care le văzuse, despre ceea ce face, despre câți pești a prins la viața lui, simțindu-se eliberat, așa ca un copil pe care nu-l mai obligi să doarmă la amiază.

Nev avea darul de a vorbi despre lucruri serioase cu aceeași naturalelțe cu care relata întâmplări fără vreo însemnătate și, în scurt timp, Igor se simți mai treaz decât fusese el vreodată și toate gândurile negândite până atunci i se aliniară în fața ochilor ca un pluton de execuție. Adevărul era că, de la bun început, nu crezuse ca poți șterge unele lucruri din memoria colectivă a omenirii, chiar dacă era vorba de un simplu obicei, fie el dăunător. Acum toți trăiau ca la carte, mâncau mai sănătos, nu mai exista poluare, nu se mai aruncau hârtii pe jos, colesterolul scăzuse, traiul sănătos devenise sport național. Și totuși, încercarea aceasta de a uita trecutul i se părea nedreaptă și era convins că viitorul se va răzbuna cumva. Oamenii aceia, tolăniți în fotoliile lor din piele artificială, cocoțați în birourile lor, erau rupți de realitate și credeau că de la înălțimea cuștii lor, lumea poate fi modelata ca o bucată de plastilină.
Acolo, pe baltă mintea lui Igor se limpezise, în timp ce-l asculta pe Nev, povestindu-i lucruri neînsemnate despre el, despre casa lui, pe care o resimțea ca pe un oficiu de pompe funebre, despre cum avea să se întoaca acolo, pentru a cosmetiza noapte după noapte trecutul, în speranța că va veni ziua în care totul se va termina, în care orice urmă va fi ștersă, ziua în care el va lua tot universul acela pe brațe, cu delicatețe, așa cum ai lua o femeie frumoasă, și îl va pune în sicriul său, și doar atunci vor putea să se odihnească cu adevărat, amândoi, tâmplă lângă tâmplă..."

Continuare

( 8/4 ) - de Tot Areal la: 13/03/2010 15:09:32
(la: Pensia de moarte ( 8 ))
- Nu...spuse ea cu jumătate de gură. Am venit să...să-ţi spun ceva...să fac reportajul...Nu stau mult...se fâsticea ca un copil prins cu o şotie.
O strânse în braţe şi o sărută.
- Ei, hai că vorbim acasă.
O ajută să se urce în căruţă. Când coborî o luă iar în braţe. O invită într-o cămăruţă mică ce servea de bucătărie. Era cald.
O ajută să-şi de jos haina şi o strânse iar la pieptul lui. Mona nu ştia să facă faţă situaţiei. O săptămână a ticluit toate scenariile posibile şi nici unul nu semăna cu ce se întâmpla acum. Îşi luă inima în dinţi şi se desprinse de el.
- Sunt trimisă la tine de doi preoţi, îi spuse pe un ton grav. Am să-ţi pun o întrebare şi în cinci minute plec! Dar, parcă nu credea nici ea ce spune!.
- Stai, linişteşte-te, zise el calm. Bea puţin vin ...continuă vesel turnând în pahar.
- Nu vreau să complic lucrurile! Dacă mă vrei de nevastă, cu acte în regulă, continuăm, altfel nici vorbă! Trebuie să-mi achiţi pensia alimentară şi să mă laşi să lucrez la ziar în continuare. Asta e tot ce am să-ţi spun!
- Bine, de acord zise el în modul cel mai firesc Cât ai de plătit?
- Pensia pe doi ani zise ea moale. Se simţi dezarmată şi descumpănită . Era convinsă că nu va accepta... Şi iar o prinse în braţe:
- De când te doream! Te aşteptam1
- Spune-mi, când m-ai cunoscut?
- Întâi la control, apoi te-am găsit culegând mure...
În ultima vreme parcă o tot rodea un gând. Bărbatul acela de la tufa cu mure e posibil să fi fost Ghiţă. Gesturile lui sunt ca ale bărbatului hotărât de la ţară, gata să înfrunte greutăţile...Să-şi construiască temeinic scenariile...
- Nu cumva ai încercat să mă agăţi şi în autobuz? Numai tu ai fi îndrăznit aşa ceva!?
- Eu!...Erai sălbatică rău! Şi când te-am întâlnit la mure, apoi în autobuz mi-ai tras de câteva ori cu cotul când am încercat să pun mâna pe tine şi m-ai „blagoslovit”. Făceam tot felul de planuri. Mă gândeam atunci să-ţi trimit nişte mure. Anul trecut te-aş fi chemat să vezi iezii. De când am început să-ţi trimit lapte, nădăjduiam că până la urmă am să mă apropii cumva...
- De doi ani mă urmăreşti!?
- Da... Rămâi, te-am aşteptat atât... zise el îmbrăţişând-o iar şi sigur de izbândă.
- Trebuia să vin de vreo trei luni.. Însă neamurile tale s-au scandalizat. Stau la o verişoară de-a ta. Voiam să renunţ dar preotul m-a obligat să vin să stau de vorbă cu tine.
Mona nu avea puterea să plece. Fermitatea şi tăria ei s-au topit. A rămas şi a petrecut noaptea cu el. I-a promis să vină în oraş, să scoată bani din bancă. Dar nu a venit la întâlnire. Acum se simţea din nou umilită, înşelată...
- Mai bine făceam un an de închisoare, decât să mă încurc iar! Să-mi umplu sacul de păcate! zise dezamăgită preotului.
- De ce ? E prima dată? Psalmul 50 cum s-a scris?
Mona pufni în râs. Nu s-ar fi aşteptat la o astfel de argumentaţie din partea unui preot.
- Nu renunţaţi dintr-o dată! Daţi-i timp. Mergeţi şi cereţi-i explicaţii. Ar fi prea prost să se lase influenţat de neamuri. Nu cred să renunţe...
O primi din nou cu căldură.
- Frate-miu a fost operat, trebuia să-l ajut...
Vecinii şi neamurile au început să-i facă vizite. Găzdoaia o umilea mereu, în multe feluri:
- Ce-i trebuie lui doamnă? El are nevoie de o ţărancă, să-i muncească!
#530791 (raspuns la: #530790) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
(11/6) - de Tot Areal la: 15/03/2010 05:54:04
(la: Pensia de moarte ( 11 ))
- Al meu. Dacă n-am fost bună să-l cresc pe cel pe care mi l-aţi luat, mi-a dat Dumnezeu altul.
Cam la fel i-a răspuns şi primarului. Cu doi ani în urmă Autoritatea Tutelară îi oferea soţului ei alcoolic şi bine cunoscut de toată lumea, recomandare pentru procesul de reîncredinţare a copilului. Tragedia i-a distrus sănătatea şi doar credinţa a făcut-o să nu-şi piardă minţile. Revenise la ziar şi toţi cei ce i-au produs această traumă erau acum în condeiul ei. Avea mult de luptat pentru a-şi înfrâna pornirile de răzbunare. Apariţia acestei fetiţe cu o soartă atât de dramatică, era acum un balsam pentru inima ei sângerândă.
Răspunderea era imensă. Descoperise că fetiţa nu ştia să mănânce şi avea apucături sălbatice. O lovi de câteva ori cu capul. Singurul lucru bun era că avea un cap de păpuşă şi semăna foarte bine cu ea. Nu voia nimeni să creadă că nu e a ei şi Mona se întreba dacă a fost şi ea un copil atât de frumos.
Tatăl ei veni abia după vreo trei săptămâni să-i aducă haine şi nu a fost de acord să o înscrie la medic de familie. După vreo lună a răcit şi a ajuns cu ea la Pediatrie. Doctoriţa de gardă era chiar şefa secţiei cu care se cunoştea destul de bine.
- Este dezhidratată? Întrebă doctoriţa.
- Nu cred, zise Mona.
Dar privind-o de departe parcă simţi un apel de alarmă: „Copiii tranziţiei” îşi aminti ea. Un articol despre sănătatea copiilor în care era şi un interviu cu această doamnă. I se părea că trupul fetiţei nu ar fi cum trebuie. Ceva, şi nu ştia ce o făcea să se gândească la copiii malnutriţi din ţările subdezvoltate.
- Eu am impresia că fata e rahitică, îi zise fratelui ei.
- Nuuu, nu există! zise tatăl fetei. Nu i-a lipsit nimic. A fost vaccinată, a văzut-o medicul de familie!...
...............
Doctoriţa o consultă din nou şi îi dădu alte explicaţii. Conformaţia toracelui, mătăniile...
- Bine că ajuns pe mâini bune. Blăniţa elegantă, clămiţele frumoase...Doamna renunţă la ea şi se ocupă de nepoţică. Frumos.
O trimise la un alt cabinet pentru a fi consultată la plămâni. Se făcuse târziu.
Alte ţipete, alte văicăreli. Doctoriţa dădu telefon la medicul de la recuperare.
- Nu pleca. Mai stai că-ţi trimit o frumuseţe!..
Fetiţa începu iar să cânte. Veni în cabinet un alt medic.
- Observi ce am eu aici? Zicea ea scriind.
Ajunse la recuperare.
Noul medic, un domn înalt şi cam colorat la piele începu să se împrietenească cu ea:
- Ia uite ce am eu aici. Ştii ce e ăsta?
- Un castel, şi conversaţia începu.
- Măi, da tu eşti o frumuseţe! Remarcă doctorul.
Mona observă mai multe icoane, deşi cabinetul era mic. Citi cu glas tare:
- Structură osoasă neregulată, fragmentară la nivelul marelui trohanter. Rar vei întâlni o astfel de situaţie, zise el către asistentă.
- Cum o tratăm? Întrebă el.
- Nu ştiu... Spuneţi dumneavoastră...
#531029 (raspuns la: #531028) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
(12/4) - de Tot Areal la: 15/03/2010 14:21:38
(la: Pensia de moarte ( 12 ))
„Cum se poate una ca asta? Se cheltuie sume enorme pentru TBC şi nu se poate face un control preventiv gratuit? Suntem în Europa? Mileniul III?
Îşi cumpără iar injecţii. O luase şi pe Măriuca cu ea...
- Cred că aţi făcut o complicaţie articulară de la ultima pneumonie. Trebuie să mergeţi la Spitalul TBC pentru o precizare de diagnostic. Aveţi faţa roşie.
- Şi ce să fac cu bagajul? Să-l las aici?
- Nu. S-ar putea să vă interneze acolo pentru investigaţii.
Cu destulă greutate, Mona a ajuns la Spitalul de pneumoftiziologie şi era deja obosită.
- Sarcoidoză? Întrebă medicul cărunt, cu mişcări şi trăsături elevate, mirat, studiind hârtiile.
- Ar fi o pierdere de timp să vă fac alte investigaţii... Mai bine mergeţi la colega de la judeţean cu care aţi început. O să vă vadă din nou şi cred că este mai în măsură să aprecieze acest diagnostic. Dar,...în nici un caz nu poate fi stabilit aici, va trebui să mergeţi la Clinica Universitară, să vă pregătiţi pentru asta.
Ceru detalii despre boală.
O altă boală? O boală rară, tratabilă totuşi... Mai grea...Atât de greu de diagnosticat?
Dădu mai multe telefoane, după o săptămână ajunse la doamna cu care a început investigaţiile:
- De ce la mine? El nu e medic? V-a trimis la mine să scape de dumneavoastră... Trebuie o radiografie şi probabil nu va fi gata azi. Eu plec la o şedinţă. Veniţi joi.
La laborator programul începea după două ore. Pentru că nu se putea concentra de multe ori era dezorientată. Şi pe stradă apuca în altă direcţie decât cea de mers. Se întoarse la un alt laborator, a cărui faţadă semăna cu cel la care a fost de dimineaţă. Se tot adunau bolnavi, erau chemaţi pe nume, dar ea nu. Întrebă de vreo două ori pe asistente. În cele din urmă una din ele a priceput ce se întâmplă, o luă de mână ca pe un copil:
- Veniţi cu mine! şi o duse la celălalt laborator. Holul era ticsit de oameni. Se auzi strigată:
- Ce aveţi de făcut?
- Radiografie pentru observaţii sarcoidoză.
A fost pusă la aparat şi primi o hârtie. Spre seară, după ce s-a mai odihnit a început a studia noua boală pe referatele de pe Internet. Era o boală rară care presupunea o biopsie pulmonară pentru a fi diagnosticată.
- Mai este cineva de pe aici cu această boală? Aţi auzit de ea la cineva? întrebă Mona la medicul de familie. Ar fi vrut să discute cu cineva care avea asemenea boală.
- De când sunt eu aici, nu ştiu nici un caz, zise doctora.
Ajunse din nou la judeţ, la doamna care a solicitat radiografie. Îi arăta hârtia:
- Calcifieri, hilare bilaterale, moderate. Nu e cazul de sarcoidoză... Dar vă dau trimitere la clinică... Unde e radiografia?
- Nu mi-a dat.
- Mergeţi să v-o dea! Nu vă pot trimite fără radiografie!
Coborî cele două nivele şi ajunse iar la laborator:
- Nu s-a făcut decât radiologie. Trebuia radiografie? Nu este.
Urcă iar scările:
#531069 (raspuns la: #531068) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
L-am cunoscut pe Leopold Lugones - de modigliani la: 24/04/2010 09:45:12 Modificat la: 24/04/2010 09:46:41
(la: Ce se intampla in padurea Baciu?)
Stătea pur si simplu pe o bancă, n parc. Bineînţeles parcul avea mulţi copaci şi în această privinţă semăna cu o pădure. Şi dacă Lugones, fără niciun motiv plauzibil, s-a găsit deştept să piardă timpul în parcul ăla, vă spun eu, pădurea-i bîntuită.
Nu asta-i important, evident. Important este că subit am avut revelaţia faptului că oricît de guralivi, convingători, persuasivi ori inteligenţi sîntem, totul nu-i decît o chestie de cirscumstanţe şi conjunctură. Adică nu posedăm toate acele atribute, ci uneori sîntem puşi în situaţii favorabile, care ne permit să le mimăm. Spre exemplu, l-am recunoscut imediat graţie acuităţii mele vizuale şi a unei excelente memorii afective. Dar n-am putut să-i argumentez de ce ar trebui să-şi ia tălpăşişa de acolo, deşi era cît se poate de evident. Era parcul meu, eu eram poetul, iar el un biet intrus, inocent probabil. Am putut gîndi totuşi, cară-te d-aici mă musiu, fiecare cu parcul lui, vulgar nu voiam să fiu. Cînd am sesizat că aerul în jurul craniului meu vibrează dar nici un sunet nu se aude, am ştiut, fără urmă de îndoială, în locul ăsta e un CEVA. CEVA, da, vibră aerul lîngă craniul marelui poet. De zîmbit nu ne ardea niciunuia. Cînd am ajuns acasă eram completamente bulversat, a trebuit să fumez mai mult şi evident somnul mi-a venit cu o întîrziere considerabilă plus relevantă.

#537826 (raspuns la: #537815) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
picky - 'femeile din secolul trecut'? voila :) - de Bucu la: 19/01/2011 21:01:43
(la: Deci!)
"Ideea nu e chiar nouă, pentru că de-a lungul timpului am mai încercat să-mi pun poezii pe muzică şi la un moment dat mi-amintesc cum vorbeam cu Andrei Pleşu, care are şi el o voce foarte frumoasă – era să zic ca şi mine, cu modestia de rigoare... Andrei cânta nişte cântece dintre cele două războaie, romanţe..., şi mă gândeam aşa, mai în glumă, mai în serios, şi-i spuneam: «Măi, Andrei, hai să debutăm şi noi, să ne lăsăm de meserie şi să fim doi cântăreţi, o să fim mai senini, mai liniştiţi şi mai fericiţi». Până la urmă nu ştiu dacă el a îndrăznit să-şi scoată un disc, numai că eu, după ce m-a lovit din nou copita poeziei la bătrâneţe şi mergând cu maşina de două ori pe săptămână de la Bucureşti la Cetate, am simţit cum începe să mă lucreze demonul muzicii şi, iacătă, am ajuns să scot un disc cu nouă cântece pe versuri de-ale mele..."


"E un amestec de cântece laice şi... am şi-un colind, dar care are o poveste mai complicată, pentru că muzica mi-a trecut prin auz cu vreo 30 de ani în urmă, când stăteam la Mogoşoaia şi, în compania lui Marin Preda şi a unui scriitor care făcuse puşcărie politică, am ascultat un soi de colind neoficial pe care-l auzise şi-l cântase el în puşcărie, de la un profesor care fusese prizonier în Siberia. Iar prizonierii români din Siberia, de Crăciun, cântau pe genul ăsta de melodie, ceva trist despre moartea în zăpezile de acolo... Era un colind foarte trist. Prozatorul se chema Valentin Şerbu, din păcate a murit, şi am cântat cu el ani de zile, el cânta la chitară, eu învăţasem să cânt acel colind, pe care pe urmă l-am uitat total... şi într-o seară mi-a revenit melodia în minte. Nu ştiu dacă exact, am mai prelucrat-o, cert e că am compus cântecul ăsta şi o dată cu el versurile... treceam prin oraşele astea, treceam prin Caracal, era noapte, nu era nici o lumină aprinsă, capitalismul românesc semăna cu ceva de acum 2.000 de ani... Şi mă gândeam «dom’le, o fi fost întuneric şi la Bethleem, acum 2.000 de ani, ca-n Caracal?». Atunci a început să-mi bâzâie melodia în cap şi deodată am spus «nu-i lumină la fereastra nimănui, numai cranii gălbejite de gutui...» şi brusc am început s-o fredonez pe vechea melodie. Şi am compus acest colind care se cheamă «Iisus nu crede în magi». Textul e mai complicat, mai cu nuanţe, şi e ultima poezie pe care am scris-o anul ăsta.

Poezia am compus-o înainte să-mi vină ideea s-o cânt sau în timp ce-o scriam cred că mi-a venit şi melodia. În afară de colind şi de «Lili Marlene», mai sunt câteva poezii de dra­gos­te mai «buruienoase», de altfel o să şi scrie pe disc «Atenţie, cântece cu text explicit!». Dar de fapt sunt nişte poezii tragice de amor. Unul e «un descântec de măgar bătrân», care e cântat pe un soi de litanie populară, un cântec tragic. «Lili Marlene» e pe melodia celebră, iar colindul, aşa cum v-am sus, nu există, există în mintea mea şi nu e chiar aia de acum 30 de ani. Restul sunt ce mi-a trecut prin minte... o să vedeţi."



http://www.jurnalul.ro/timp-liber/arte/mircea-dinescu-va-colinda-560049.html






Mircea Dinescu - Femei din secolul trecut





Mircea Dinescu - Lili Marlene
#592835 (raspuns la: #592760) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Măh, da' ce vă mai daţi peste cap acilea, să semănaţi trifoi în deşertu' Gobi!

-------------------------------------
Nu mă refer la tine Proud, în comentariul ăsta, ci la toţi carele mai sus o masaţi pă şira limbricului, pă endivida asta. Y compris io.
#604531 (raspuns la: #604519) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de cristi3888 la: 20/04/2011 12:16:40
(la: Mircea si demonu')
mircea avea de când se știa un demon
era totul simplu ca bună-ziua
indubitabil
incognoscibil (termeni prea complicati/apoetici in antiteza cu limbajul predominant: il urmarea “mai ceva ca”, “tone de fixativ”etc bine... asta nu-i o problema de viata si moarte... doar evidentiam extremele
și demon fiind
îl urmărea mai ceva ca
pata de pe ceafă
de semăna atât de bine
cu vineri 13

nevastă-sa iși aranja buclele
în fiecare dimineață
(tone de fixativ
și rimel
mult ruj ) acestea se pot pune intr-un singur vers: tone de fixativ, rimel si mult ruj
să acoperim cumva rușinea [asta]
că nu se face
ea e o doamnă

[și el]
mircea
nu-i scrisese niciodată
un poem cu rimă
nu îi cumpărase niciodată
vreo eșarfă
bomboane
inimioare-roz
[roz ]

ciorbele ei cu boabe de orez
pe fiecare din ele un chinez a desenat un oraș interzis
citise ea odată (imi place legatura asta intre primele doua versuri si urmatoarele trei)
despre femei de se leagă la picior
nu la cap
cu un bărbat ca ăsta
așa i-a spus aia bătrână
și [nu a] n-a ascultat-o
(așa a ajuns) de trăia = prea multe a-uri.. nu suna bine
de când se știa
la oraș
cu un demon
#609241 (raspuns la: #609232) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...