comentarii

Conștiința națiunii


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
Un interviu cu Lucian Boia - de Filip Antonio la: 27/02/2004 03:22:56
(la: Lucian Boia un demitizator, nemesisul naţionaliştilor de mucava)
Interviu cu istoricul Lucian Boia

Sorin Lavric: Domnule Lucian Boia, sînteţi un personaj atipic în rîndul istoricilor români. Citindu-vă cărţile am aflat ceea ce ceilalţi istorici nu-mi spuseseră: că istoria nu este o ştiinţă propriu-zisă, că obiectivitatea istoricului este o fantasmă şi că imaginea pe care un popor o are despre propriul trecut se modifică după cum dictează imperativele clipei prezente. Iată suficiente motive ca să fiţi considerat un istoric atipic. Cum sînteţi perceput înlăuntrul breslei istoricilor? Şi invers, ce părere aveţi depsre breasla colegilor dumneavoastră?
Lucian Boia: Mai întîi de toate, să nu vă închipuiţi că aş fi un „marginal“. Sînt profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti şi (din păcate!) chiar unul dintre cei mai vechi (aici mi-am început cariera încă din 1967; a fost singurul meu loc de muncă). Am motive să cred că sînt apreciat de majoritatea colegilor mei, îndeosebi de cei mai tineri. Mă întrebaţi însă cum sînt perceput înlăuntrul breslei istoricilor în genereal. Primul meu răspuns este că eu nu cred în bresle. Cred în libertatea individului. Şi, în orice caz, în dreptul meu de a fi liber. Istoricii care se consideră în „breaslă“ riscă să devină prizonierii unor reguli depăşite, captivii unor tradiţii conservatoare. Cu siguranţă că o bună parte dintre ei nu sînt de acord cu mine. Este treaba lor, nu este treaba mea. Treaba mea este să spun cinstit ceea ce cred, să-mi fiu, pentru a-l cita pe Shakespeare, „mie însumi credincios“. Sînt convins că m-am achitat de această obligaţie. Cînd spun că istoria este mereu alta, spun o banalitate; nimic mai uşor de constatat decît această diversitate. Istoricilor nu le place. Au şi ei dreptatea lor. Se tot străduiesc, generaţie după generaţie, să facă din istorie o adevărată ştiinţă, o ştiinţă cît mai exactă, cu soluţii precise şi incontestabile. În fapt, istoria, prin esenţa ei, este ştiinţa cea mai nesigură şi cu gradul cel mai înalt de variabilitate. În faţa acestei sfidări, istoricii supralicitează. Fizicienii (pentru a menţiona o ştiinţă „dură“) par mai dispuşi decît istoricii să accepte partea de imaginar cuprinsă în demersul lor. Poate că pe unii îi deranjează ideile mele. Pe mine însă nu mă deranjează ideile diferite de ale mele (exceptînd atacurile lipsite de bună-credinţă). Nu are cum să mă deranjeze diversitatea; este tocmai ceea ce susţin în materie de istorie.
SL: Dacă ceea ce numim îndeobşte istorie nu este decît o naraţiune simplificată şi dramatizată despre trecut, aşa cum afirmaţi în Jocul cu trecutul, nu cumva disciplina istoriei îşi găseşte în dumneavoastră un adversar de temut? Nu cumva această disciplină este subminată dinlăuntru de unul din cei mai străluciţi reprezentanţi ai ei de astăzi?
LB: Mă amuză afirmaţia că aş putea fi un adversar al istoriei. Eu n-am avut altă dragoste intelectuală decît istoria, şi asta încă din copilărie. În tot cazul, de pe la 12 ani ştiam că voi urma istoria. Am o relaţie foarte strînsă cu trecutul; probabil că trăiesc mai mult în trecut decît în prezent. Nu de mine riscă istoria să fie aruncată în aer, ci de conservatorii care scriu o istorie cu totul neadaptată momentului actual. Eu am încercat să desluşesc regulile „jocului istoric“, şi asta tocmai fiindcă sînt ataşat de istorie. Respingerea din partea unora, ca şi entuziasmul altora, se datorează faptului că sîntem o societate conservatoare, care gîndeşte încă în bună măsură în termeni de secol al XIX-lea („obiectivitatea ştiinţei“, „naţiunea mai presus de toate“, şi aşa mai departe), şi de aici uimirea în faţa unor interpretări care la anul 2000 sînt absolut fireşti.
SL: În primăvara acestui an, cititorii români vor avea în faţă o nouă carte semnată de dumneavoastră: România, ţară de frontieră a Europei. Ce aduce ea nou faţă de Istorie şi mit în conştiinţa românească sau faţă de Mitologia ştiinţifică a comunismului? Sau altfel spus, care este „istoria“ acestei istorii a României?
LB: Istorie şi mit în conştiinţa românească s-a vrut o decriptare a discursului istoric românesc. Cu alte cuvinte este o carte care nu priveşte în mod direct România, ci interpretările privitoare la România. Nu o istorie, ci o critică a istoriei (sau, mai clar spus, a istoriografiei). După ce i-am criticat pe alţii, era oarecum firesc şi corect să prezint şi propria-mi versiune a istoriei româneşti. Aceasta este România. Nu este o istorie obiectivă, fiindcă nu există istorie obiectivă. Este o încercare de a explica România aşa cum o înţeleg eu. Este răspunsul meu la întrebarea: Ce este România?
SL: Deşi nu îndrăgiţi publicitatea, sînteţi un intelectual celebru în România. Nu vă daţi în vînt după apariţii la televiziune, nu acceptaţi decît după o îndelungată chibzuinţă interviurile şi invitaţiile la mese rotunde sau conferinţe, şi totuşi toate cărţile dumneavostră au un tiraj care depăşeşte sensibil media. Succesul dumneavostră e un fel de „izbîndă pe seama discreţiei“. Dar credeţi că o carte, oricît de bună, poate răzbi singură? Sau e nevoie de sprijinul viu al autorului?
LB: Cred că de regulă o carte nu poate răzbi singură. În ziua de azi, fără publicitate greu se mai mişcă ceva. Din fericire, regulile au şi excepţii. Istorie şi mit în conştiinţa romănească a fost o asemenea excepţie. S-a descurcat aproape fără nici un fel de sprijin. Iar 13 000 de exemplare astăzi în România nu e puţin lucru. Îi urez şi ultimei cărţi (România) să se descurce la fel. Mi-e teamă că nu are încotro. Nu-mi place publicitatea, nu-mi place să ies în public, nu-mi place să apar la televiziune. Şi mă bate gîndul că am dreptul să-mi trăiesc viaţa cum îmi place (am şi de recuperat; pînă în 1989 am făcut destule lucruri care nu mi-au plăcut!). Idealul meu este desprinderea completă a cărţii de viaţa autorului; nu este uşor, dar promit să perseverez.
SL: Ştiu că aţi studiat istoria din pasiune. Dar atunci, în adolescenţă, cînd a fost să vă alegeţi facultatea, aţi optat de la bun început pentru istorie? Nu aţi oscilat? Nu a mai fost nici o altă îndeletnicire intelectuală, umanistă sau ştiinţifică, la care să vă gîndiţi ca la o posibilă cale a vieţii?
LB: Am răspuns puţin mai înainte la această întrebare: am optat pentru istorie de cînd mă ştiu. Dar ca adolescent, după istorie, m-au interesat geografia şi (într-o manieră selectivă) literatura. Cam acelaşi lucruri care mă interesează şi astăzi. Sînt foarte constant.
SL: Care au fost intelectualii români care v-au fascinat în adolescenţă, exercitînd o influenţă modelatoare şi stimulatoare asupra dumneavoastră?
LB: Aproape că îmi pare rău că trebuie să o spun, dar nici un intelectual român (sau neromân) nu cred să fi exercitat vreo influenţă hotărîtoare asupra mea. Cînd, de copil, m-am îndreptat spre istorie, influenţa formatoare a fost a mediului familial (biblioteca şi lucrurile vechi din casă, faptul că mama mea, specializată în literatură română veche, a lucrat într-un domeniu apropiat) şi, cu siguranţă, casa de la Cîmpulung-Muscel, unde îmi petreceam verile şi în mansarda căreia erau îngrămădite, ca într-un depozit de muzeu, cărţi, reviste şi tot felul de obiecte de pe la 1900. Asta te marchează. Eu şi acum trăiesc în bună măsură la 1900, acolo mă simt mai în largul meu!
Ca adolescent, îi citeam cu plăcere pe Maiorescu şi Hasdeu; mă atrăgeau, şi mă atrag şi astăzi, ironia rece a celui dintîi şi fantezia riguroasă a celui de-al doilea. Însă modele nu mi-au fost; ei s-au întîlnit, se vede, cu ceva similar în propria mea structură intelectuală.
Oricît ar părea de ciudat obsedaţilor naţionalişti, am avut şi mai am încă o relaţie specială cu Eminescu. Mi-au plăcut cîndva — estetic vorbind— şi textele lui politice, la care însă nu subscriu. Poezia lui Eminescu însă o ştiam aproape în întregime pe dinafară, şi cu un mic efort aş recita şi astăzi, fără să greşesc prea mult, cele aproape o sută de strofe ale „Luceafărului“.
Am citit şi citesc încă multă literatură, poate chiar mai multă literatură decît istorie. Ca adolescent, Cei trei muşchetari şi romanele lui Jules Verne erau în prima linie. Pe Jules Verne nu l-am uitat; în viitorul nu prea îndepărtat voi scrie o carte despre el. Să-l menţionez şi pe Victor Hugo: cîţiva ani am fost absedat de Mizerabilii. Am încercat recent să recitesc cîteva pagini: imposibil, nu-i mai suport stilul grandilocvent!
Să nu uit enciclopediile. Am copilărit alături de un Larousse în două volume, editat prin 1920. Îl mai consult şi astăzi. Am avut o adevărată manie a dicţionarilor, care s-a mai alterat între timp, dar, oricum, aproape nu e zi în care să nu caut de cîteva ori în Larousse, sau într-un remarcabil Brockhaus în 17 volume, apărut la 1900, sau în dicţionarul de istorie şi geografie al lui Bouillet (de pe la 1860). Acesta din urmă mi l-a cumpărat mama mea de la anticariat cînd aveam 14 ani, şi a fost multă vreme lectura mea istorică favorită.
La facultate, n-am avut nici un profesor care să-mi fie model. Am mers pe drumul meu; cred că se şi vede!
SL: Citiţi zilnic şi întotdeauna cu plăcere? Nu vi se întîmplă să luaţi o carte în mînă şi să simţiţi că nu vă regăsiţi în rîndurile ei, şi asta nu din vina cărţii, ci din neputinţa de a vă rupe de agitaţia lumii? Cum vă adunaţi din risipa zilei?
LB: Nu citesc zilnic, fiindcă trebuie să mai şi gîndesc. Plăcerea mea supremă este să gîndesc; lectura vine în al doilea rînd. Din pură plăcere citesc literatură, fără nici o legătură cu preocupările profesionale. În ultimii ani însă, scriind atît de mult, am citit mai ales cărţi necesare anchetelor pe care le-am întreprins. Am ajuns astfel să citesc — şi cu mare interes — cărţi care altminteri m-ar fi plictisit cumplit. De pildă, mie nu-mi place science fiction-ul (exceptînd cei doi autori clasici: Jules Verne şi H. G. Wells), dar nu-mi place chiar deloc! Am parcurs însă o bibliotecă întreagă de science fiction în pregătirea cîtorva cărţi (Explorarea imaginară a spaţiului, Sfîrşitul lumii, o istorie fără sfîrşit).
SL: Ce loc ocupă televizorul în viaţa dumneavoastră?
LB: Televizorul în viaţa mea ocupă un loc foarte precis şi foarte limitat. Mă uit aproape exclusiv la programele de ştiri, în fiecare seară şi pe mai multe canale. Mă interesează atît informaţia în sine, cît şi manipularea prin informaţie. Evident, o „deformare“ profesională.
SL: Şi o ultimă întrebare: Cu ce se ocupă istoricul Lucian Boia atunci cînd încetează să mai fie istoric, devenind omul Lucian Boia?
LB: Dacă am răspuns la opt întrebări, îmi pot permite să nu răspund la a noua. Autorul Lucian Boia scrie cărţi pe care oricine le poate citi. Omul Lucian Boia îşi propune însă să rămînă discret. Este drept că discreţia nu se mai poartă astăzi. Mă întorc la 1900!

http://www.humanitas.ro/servlet/humanitas.articole.AfiseazaArticolul?id=28
Solidaritatea pentru libertatea de conştiinţă - de (anonim) la: 23/03/2004 10:59:47
(la: Catedrala Mantuirii Neamului: dezbatere si vot pe internet)
Duminică, 21 martie a avut loc în Parcul Carol un miting-plimbare organizat de “Solidaritatea pentru libertatea de conştiinţă” cu tema "Salvaţi Parcul Carol". Detalii pe www.humanism.ro - situl asociatiei
"Boierimea româna s-a format tarziu,..."(continuare II) - de DESTIN la: 12/09/2004 07:02:25
(la: Cum gandim?)

Gavril (Gavriliţă) Costache era fiul slugerului Costachi şi al Teofanei (ascendenţa lui este controversată ).

A fost căsătorit de două ori, o dată cu fiica spătarului Caracaş, cealaltă cu fiica hatmanului Costin .

Tudosica Costin, educată în Polonia, rafinată, înrudită cu marea nobilime polonă, prin Barnovschi, a avut o influenţă benefică asupra Costăcheştilor, neam având, mai degrabă, comportament de codreni din Tigheciul cvasiautonom, aflaţi mai mereu în harţă cu tătarii .

În alte surse , aflăm despre o a treia soţie a boierului: Vasilica, fiica lui Gavril Palade şi fosta soţie a unui Cantacuzino; de aceea, se pare, Gavriliţă se va afla, la un moment dat, în partida condusă de Ilie Sturdza, care îşi susţinea cumnatul, pe Petriceicu-vodă.

În 1657, ca agă de darabani al domnitorului Grigore Ghika, Gavriliţă luptă împotriva partidei rivale, cea a lui Gheorghe Ştefan; este grav rănit la cap, pierde câteva degete de la o mână şi este, pentru scurt timp, prins de duşmani dar scapă, ajutat de un grup de moldoveni şi tătari .

În timpul domniei aceluiaşi domnitor Ghika participă, ca mare jitnicer, la lupta împotriva muntenilor, care se “hainiseră” împotriva otomanilor (numeroasele conflicte dintre moldoveni şi munteni sunt încă o dovadă a absenţei conştiinţei naţionale în această epocă, în care atitudinile sunt determinate de mentalităţi de tip feudal).

Gavriliţă este luat prizonier, împreună cu boierii Bucioc şi Buhuş, de către Constantin-vodă Şerban care “îndată i-au pus iară la boierii, şi slobodzi, fără nici o pază” , stare de fapt care ne poate face să credem că boierii s-au dat prinşi de bună voie .

În timpul primei domnii a lui Gheorghe Duca, Gavriliţă este serdar; bun militar şi rudă cu Doamna Anastasia, va ocupa, la cea de-a doua domnie a lui Duca-vodă cel Bătrân, dregătoria de serdar .

Acum influenţa sa este remarcabilă, iar statutul de mare proprietar funciar îi este confirmat printr-un uric solemn.

De altfel, răscoala din 1671-72, condusă de neamul Hânceştilor, de Durac şi de Constantin Clucerul a fost îndreptată şi împotriva puterii crescânde a familiei Costache. .

După înfrângerea răscoalei, Gavriliţă este instalat vornic de Ţara de Sus, în locul lui Grigore Hăbăşescu, compromis prin participarea la răzmeriţă.

După căderea lui Duca, Gavriliţă Costache, împreună cu neamul Buhuş şi cu alte familii boiereşti din Ţara de Jos, se opune lui Petriceicu-vodă.

Boierii se întrunesc la Galaţi, fief-ul Costăcheştilor, şi îl aleg domn pe Dumitraşco-vodă Cantacuzino .

În timpul domniei lui Antonie-vodă Ruset, Gavril ocupă dregătoria de hatman ; se pare, însă, că ar fi ţesut intrigi în vederea dărâmării acestui domnitor şi l-ar fi susţinut pe Vasile Gheuca, nepot de-al său , pentru a deveni domn.

La a treia domnie a lui Gheorghe Duca, în vara lui 1679, este mare vornic al Ţării de Jos. Se pare că a participat la “hiclenia” vel-vistiernicului Vasile Gheuca, a vel-jitnicerului Gheorghe Bogdan şi a slugerului Lupul, dar a fost iertat, datorită marii sale puteri .

Duca-vodă fuge în Transilvania, gonit de polonezii care îl reinstalează, pentru scurtă vreme, pe Petriceicu-vodă. O parte din boieri nu mai vor să rămână alături de Duca şi fug în Ţara Românească; printre aceştia se află şi Gavriliţă .

Numele său se regăseşte printre cele ale boierilor care, la 1 ianuarie 1684, semnează o cerere de alianţă cu Rusia şi care, mai apoi, iau parte la lupta anti-otomană a lui Petriceicu .

(va urma)

Cine se teme de suferinta...va suferi de teama.

#21846 (raspuns la: #21759) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
dicţionare - de Simeon Dascalul la: 26/06/2006 15:34:46
(la: Despre patriotism)
toată discuţia cu dicţionarele, cu parantezele, etc. mi se pare inutilă pentru termeni „sociali” atât de supuşi schimbării

ce vei găsi reflectat corect e spiritul epocii şi atât

pentru cuvinte cum ar fi „creion” sau „lubeniţă” cred că se vor găsi definiţii asemănătoare, dacă nu chiar identice, într-un dicţionar editat în România interbelică, într-unul de pe vremea comuniştilor şi în altul post-decembrist.

dar istoria poate determina schimbări de 180 de grade prin care albul devine negru şi vice-versa, iar definiţiile din dicţionarele unei epoci pot fi amuzante sau să trezească indignarea în alta

până nu demult, chiar şi noi aşa l-am prins în şcoală, primul război era ceva arhi-onorabil, fusese dus pentru „reîntregirea neamului”
în cartea căreia Băse i-a făcut reclamă la Bookfest Traian Ungureanu merge pe ideea că vai ce rea e conştiinţa naţională, în Europa imperiilor conflictele erau mult reduse cantitativ, dar o dată îndoctrinaţi cu ideea de naţiune europenii au început să-şi dea în cap masiv; în fine cu o exprimare mai periată, dar asta era ideea

naţionalismul pierde teren într-adevăr, pe de o parte e periculos, pe de alta e expirat, ieşit din modă, cum zicea Daniel

nu mai poate funcţiona ca liant, nu mai are categoric forţa dinainte, o dovadă clară e că Republica Moldova nu s-a unit cu România;

nu ar fi atât de rău că se erodează şi că va dispărea, dar nu lasă nimic în loc; nici un factor de coagulare, nici un sistem de valori
Conştiinţa II - de sami_paris74 la: 14/09/2012 14:25:19
(la: Constiinta.)
Conştiinţa II .
Toată luna aceea şi luna care urmă, Frişcă şi-o petrecu în caravană, aşezat la masă, înconjurat de caiete şi cărţi, încercând să facă bastonaşe şi liniuţe. Conştiinţa i se arătă din nou, de data asta mult mai insistentă şi mult mai pozitivă.
De când furase oglinda Contelui de Futilac, oglinda care aparţinuse lui Barbu Şmenarul, Frişcă devenise un alt om.
- Trebuie să înveţi să scrii şi să citeşti îi spuse imaginea lui din « oglinda de hematită. »

- Frişcă, mă Frişcă! Îi zise noua lui imagine; - în primul rând trebuie să înveţi să scrii şi să citeşti, apoi trebuie să convingi corbul să nu mai fure, după care trebuie să te duci la poliţie şi trebuie să restitui tot ce ai furat până acum.
- Vreau să ştiu carte, vreau să ştiu să scriu şi să citesc.
Din când în când imaginea îi zicea:
- Frişcă! Mă Frişcă... mă auzi?
- Da, te aud. Ce mai vrei?
- Vezi că trebuie să repeţi ,să scrii din nou o altă pagină, o pagină cu literă (F)-mare -de -tipar şi o alta cu (i)- mic- de mână.
- Păi de ce să le mai scriu încă o dată?
- Pentru că eşti pedepsit! Cele două pagini nu sunt scrise corect, la început ai făcut progrese mari, dar acum observ că ai început să te prosteşti.
Marylin venea din când în când şi îi aducea câte ceva de mâncare, el se uită la ea şi îi zise:
- Ascultă fă! Mie nu mi-e foame, mai bine adu ceva la corb.
- Trebuie să mănânci puiule! Şi uite că am adus şi pentru corb ceva bun, am adus cele mai mari muşte şi cei mai graşi viermi pe care i-am găsit în pădure.
- Mda; dar trebuie să-i schimbi şi lui meniul, pentru că i-am tot dat să mănânce muşte şi viermi, trebuie să mănânce şi ceva legume... te rog eu să-i faci un pireu de morcovi şi cartofi, trebuie să-l facem să devină vegetarian.
- Tu nu vezi cât a slăbit?, şi au început să i se îngălbenească ochii din cauza caşcavalului! Poate că este bolnav din cauza caşcavalului prea uscat şi cred eu că boala este mult mai gravă, tocmai din cauză că toată mâncarea pe care i-o dăm s-o mănânce,poartà ghinion pentru ca este furată din magazine.
- Auzi fă! Începând cu ziua de azi, caută să te duci la muncă, în caravana asta nu mai accept pe nimeni care nu vrea să se odihnească si sa se integreze prin muncă, pentru că munca este legea lumii moderne, ce nu are loc pentru leneşi…. Hasta să fie clar.
Eu nu ştiu de unde îmi vin atâtea gânduri şi idei, dar cred eu că numai oglinda fermecata îmi vorbeşte zi de zi. Chestia asta cu legea lumii moderne aparţine marelui poet român « Mihai Eminescu »
Ţiganii împreună cu Contele de Futilac stăteau după uşă caravanei şi-l ascultau, nimeni nu râdea de el, mai ales că fraţii lui erau capabili să se răzbune pe orice fel de bârfă şi injurii aduse la adresa lui Frişcă.
- Trebuie să-l internăm de urgenţă, spuse Pardailean lui Gabriel şi Futilac.
- Da, dacă se preface ţiganul că e nebun?
- Ce nebun mă, ce nebun!?!?
- Tu nu vezi ce enteligent ne vorbeaste, parcă citeaste dintr-o carte!
- Asta e! E mai tare ca Martin Luther King.
- Am să vă măresc pensiiliii cu două suti di lei; Le vorbi Frişcă din pragul uşii, întregii mulţimi de ţigani adunaţi în faţa caravanei. Eu îl văd pe Ceauşescu fraţilor, îl văd şi-acum, mai zise el imitând la perfecţie vocea fostului preşedinte.
După ce mă pun la punct cu limba romană, o să plec la Bucureşti să depun candidatura, conştiinţa, conştiinţa măi fraţilor îmi spune că eu trebuie să preiau conducerea statului, pentru că au luat-o la vale rău de tot gândacii.
- Ci-ci -ne sunt gin –gin-gindacii? Întrebă Streke timid.
Gândacii, sunt cei de la conducerea României. Ăştia care o conduc la ora actuală, hastia nu e gândaci normali, sunt gândaci de Colorado.
Pà-pà-pai o ,o,o sa ne-ne –ne distruge toa-toata cul-cul-cultura.
- Vă rog să mă iertaţi că uneori eu nu pot să mă iexprim perfect în limba romană, dar promit că mă perfecţionez. Ţiganii începură să bată din palme, cele două Marylin îl îmbrăţişară, şi o să vină şi Pardailean cu noi şi toată şatra noastră , o să fie toata satra noastra în senat.
Interesant de văzut ce cred - de Simeon Dascalul la: 16/05/2005 14:01:30
(la: Dupa 60 de ani)
Interesant de văzut ce cred europenii „vechi”. Dacă nici ei nu au o definiţie mai consistentă a ceea ce înseamnă european, atunci cum să ne lămurim noi?

> o suta de motive obiective de a o justifica
Noi nu le avem nici măcar pe astea. Doar speranţa într-o iesle ceva mai plină, susţinută de analogii: Grecia, Portugalia ante şi post aderare.

> conceptul incarcat de simboluri asadar, de ¨fratricid¨
Probabil ai dreptate şi ei se îndreaptă spre ceva ce depăşeşte conştiinţa naţională. În „Saturn. eseu despre Goya” m-a distrat detaşarea cu care Malraux comenta „3 mai”. Fără cea mai mică urmă de implicare naţională, ca şi cum ar fi fost vorba de un basorelief ilustrând lupta asirienilor cu babilonienii, nu de un masacru franco-spaniol.
Noi categoric n-am ajuns la nivelul ăsta. Poate după vreo douăzeci de ani. Dar pe moment mi s-ar părea mult mai firesc războiul cu vreunul din vecini, decât trupele trimise la arabi.

Uniunea pare o construcţie tare şubredă, valabilă în vremuri de prosperitate şi de pace. Dar cum ar reacţiona o entitate aşa de pluricefală în caz de război? Sau în situaţia mai puţin tragică de criză economică gravă ca în '29?
*** - de zaraza sc la: 11/03/2009 11:58:08 Modificat la: 11/03/2009 11:58:29
(la: Gelu, Glad, Menumorut, sau pseudo-istoria nationalista)
"Bulgarii din România trăiesc în 3 regiuni, prezenţa acestei populaţii este legată de o istorie şi origine diferită:

1) Banat (vezi articolul Bulgari bănăţeni)
2) Muntenia (şi Oltenia), unde sunt denumiţi "sârbi". Toţi "sârbii" din sudul României sunt de fapt bulgari. Ei nu beneficiază de învăţământ sau liturghie în limba maternă si sunt din această cauză într-un puternic proces de asimilare. Chiar dacă recensămintele nu vorbesc decât de câteva mii de bulgari, numărul lor se poate ridica la ca. 100.000 persoane, însă datorită lipsei conştiinţei naţionale se declară de cele mai multe ori drept "români". Aceşti bulgari sunt descendenţii bulgarilor care s-au refugiat de opreliştea otomană începând cu secolul XV. până în secolul XIX. În prima jumătate a sec. XX li s-au mai adăugat bulgarii veniţi aici din motive sociale şi economice.
3) Dobrogea de Nord: Majoritatea au părăsit România în 1940 în urma schimbului de populaţie cu Bulgaria stabilit la tratatul de la Craiova; azi mai trăiesc acolo doar câteva sute de bulgari. Aceasta este cea mai veche comunitate bulgărească din România, prezenţa ei datând încă din secolul VII.
4) Transilvania: Bulgarii colonizaţi în evul mediu în Transilvania au fost asimilaţi de-a lungul timpului, păstrându-se doar toponimul Şchei, precum şi unele tradiţii şi obiceiuri legate de bulgari."

http://ro.wikipedia.org/wiki/Bulgarii_din_Rom%C3%A2nia



#415675 (raspuns la: #415673) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de parola.uitata la: 14/09/2013 12:03:25
(la: In sfarsit 'Pozitia copilului')
Anadaria, bine te-am regăsit! Mulţumesc pentru recomandări, abia aştept să le văd.

Am citit acum, în mare grabă, articolu' cu finlandezii şi nici n-am apucat bine să-l termin că mi-a sărit asta-n ochi: "Noi nu suntem asa, noi mergem pe cooperare, nu pe competitie. Daca e sa ne intrecem cu cineva, atunci tot ce putem spune e ca vrem sa fim mai buni decat suedezii. Pentru noi asta e suficient."

Şi-i înţeleg numai privindu-le istoria de subordonare - pentru ei a devenit un drept-cutumiar râvna de a-i întrece pe suedezi. Nevoia de emulaţie e vie-n conştiinţa naţiei, iar asta anulează tot articolu', din partea-mi de vedere.
#647748 (raspuns la: #647557) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
ce poate fi sufletul - teorie din 1998- - de adacartianu la: 20/03/2004 14:59:16
(la: SUFLETUL OMULUI - Ce-i aia?...)
*** Contemplând asupra marilor scrieri, începând de la filosofii antichităţii şi până la cei contemporani, am întâlnit o diversificare bogată de idei, asupra sufletului şi asupra sentimentelor. Aprecierea mea este că nu s-a ajuns la o concluzie finală definitoare, iar ce ştim, este ceea ce raţiunea ne-a permis să înţelegem şi să descifrăm.
De aceea gândesc că o mare parte din sentimentele noastre nu ne sunt pe deplin cunoscute. Şi uneori sub influenţa raţiunii care le controlează, sunt ori mai intense, ori diminuate ca valoare şi conţinut.
Omul este bivalent, trăieşte pe seama celor două
( raţiune şi suflet ), însă nu necesită o informare amplă despre acestea, mulţumindu-se cu caracteristici generale. Însă ca orice alte existenţe, acestea trebuie cunoscute în întregime, sau măcar în întregimea care ne este permis să cunoaştem.
Sufletul ca orice alt lucru trebuie studiat cu amănuntul, pentru că există întotdeauna întrebarea, ce este sufletul?
Majoritatea l-au căutat prin raţiunea care le defineşte şi analizează pe toate, eu am să-l caut în abstract. Pentru că sufletul nu are caracter echivoc, ci abstract.
În concepţia mea sufletul nu poate fi definit prin raţiune, pentru că nu are caracter raţional. Este o entitate existential conştientă prin raţiune, dar total abstractă ca formă.
Astfel că trebuie căutat abstractul, prin care înţeleg separarea şi generalizarea însuşirilor caracteristice ale sufletului, căci despre el discutăm.
În filosofie abstractul este categoria care desemnează cunoasterea proprietăţilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi ale fenomenelor, reflectând asupra notelor esenţiale şi generale, lăsând la o parte particularităţile concrete - senzoriale, ale obiectelor.
Sufletul este abstract din cauza lipsei de ilustrări fizice concrete a acestuia. Deoarece sufletul nu are reprezentări materiale decât atunci când omul tranfsormă sentimentele în acte ale acţiunii sale.
Totodata pornind de la analiza sufletului din prisma proprietăţilor lui generale şi esenţiale vom ajunge să vedem că tot ceea ce este general în suflet deja cunoaştem, pentru că sentimentele prin care caracterizăm sufletul ne sunt cunoscute în definire ca orice alte lucruri şi însuşiri exterioare. Generalitatea se află permanent în conştiinţa noastră, nu ne putem desprinde de ea în gandire pentru că există fără îndoială pe deplin legată de fiinţa noastră în caracterizarea generală a individului. Proprietăţile esenţiale ale sufletului nu se pot gândi cu amănuntul, ele doar există undeva în noi, mai adânci decât gândul.
De aceea există această incertitudine asupra sufletului, pentru că dacă omul nu poate gândi logic asupra a ceva, consideră că acel ceva nu există cu adevarat şi totul este imaginaţie.
Însă esenţa pură a sufletului se dovedeşte a fi în noi datorita faptului că uneori gândul în genialitatea sa reuşeşte să gândească esenţa chiar dacă nu ştie ce este aceasta cu adevarat.
Sentimentele pe care le trăim ne definesc în ineriorul nostru, le percepem inevitabil şi cu ajutorul lor caracterizăm sufletul ca pe un general în fiecare, individualizându-l doar în funcţie de intensitatea simţirii generalitaţii din fiecare. Esenţialul este totuşi în fiecare acelaşi, iar din esenţial pornesc toate aceste trăiri individuale. Profunzimea sufletului este de fapt abstractul din el, nedefinitul ce nu se defineşte decât printr-o înşiruire de sentimente, dar care este mai profund decât acestea şi mai complex.
Pentru că proprietăţile generale sunt doar adjectivele unui singur cuvât care este esenţa. Sufletul privit din prisma proprietăţilor generale şi esenţiale este definit în conştiinţa noastră doar de generalitatea sa, esenţialul ridicând problema cunoaşterii în întregime a sufletului. Esenţa sufletului nu poate fi descoperită cu ajutorul trăirilor noastre, acestea au darul de a ne formula o idee despre ceea ce numim suflet, însă adâncimea pe care omul nu are puterea să o găsească este de fapt sufletul pur, restul sunt doar amănunte.
Iar omul este un norocos că poate înţelege aceste amănunte, chiar dacă esenţa reprezintă totul. Avem informaţii despre suflet ca exprimare independentă de raţiune, pentru că sentimentele nu sunt raţionale, dar nu avem o certitudine adevărată asupra lui însuşi ca un întreg ansamblu de reprezentări, tocmai din motivul că nu-i cuprindem logic esenţa, ci doar o simţim la întâmplare.
Încercând să cunosc sufletul prin abstract, privindu-l ca fiind independent de ce e în mine raţional, detaşat de obiecte şi de relaţiile care există în realitate, devenind astfel o entitate separată de mine, dar pe care o cuprind, nu din voinţa mea, ci a ei, descopăr o oarecare putere de a atinge esenţa. Poate gândind sufletul mai puţin, trăindu-i sentimentele fără o analiză interioară de a afla ce sunt, de unde vin, m-aş apropia de esenţa sufletului, care poate fi un tumult al nonsensului care capătă sens doar din exprimarea mea liberă.
Totodată esenţa sufletului se poate afla într-un centru nervos, dar în acest caz nu ar fi nimic mai mult decat organic, şi ne-am îndepărta de la mitul sufletului veşnic. Poate esenţa sufletului se află în libertatea lui de mişcare, mişcare care nu poate fi condiţionată de nimic.
Poate tocmai această mişcare liberă este baza de pornire a tuturor sentimentelor, gândind că toată generalitatea simţită nu poate exista decât printr-o acţiune a ceva, deoarece un repaos nu poate produce o reacţie, o trăire, astfel că sentimentele oamenilor nu pot provenii decât printr-o acţiune de ordin interior sau exterior.
Vom căuta însuşirile generale, raportându-le la caracteristicile esenţiale independente de noi. Pentru că dacă am spus că sufletul este abstract, trebuie să arăt abstractul ce-l caracterizează.
Să ne imaginăm sufletul ca pe un tablou plin de culori desăvârşit aşezate, dar fără o formă concisă, o imagine nedefinită pe care noi trebuie să o interpretăm. Să spunem că fiecare culoare din acest tablou reprezintă un sentiment, astfel că vom enumera totul încercâd să-i definim particularităţiile.
Dividem sufletul în culori, aflând astfel calităţile acestuia.
Aceste culori devin simple culori, ignorând existenţa sentimentelor pe care le reprezintă. Sufletul devenind o paletă de culori.
Privindu-l astfel, cunoaştem definiţia fiecărei culori în parte şi încercăm să stabilim efectul ei asupra noastră. Clasificându-le în ordinea preferinţei noastre cromatice sau pe intensitatea culorii, obţinem o evaloare a scării noastre valorice şi totodată obţinem o informaţie despre o latură a personalităţii noastre.
O persoană care alege culorile vii înaintea celor închise, este o persoană veselă, optimistă, încrezătoare; o persoană care alege culorile închise, este tristă , pesimistă şi nâncrezătoare.
Aşa cum culorile au o gradare în preferinţele noastre, aşa şi sentimentele sunt preferabile într-o anumită ordine.
Prin această ordonare a culorilor şi a sentimentelor ne individualizăm şi concretizăm imaginea noastră exterioară şi interioară.
Vorbeam despre caracteristicile esenţiale independente de noi, acestea sunt lucrurile exterioare prin care în suflet se produc o serie de sentimente, singurul esenţial al sufletului dependent de noi şi prin care putem trăi unele sentimente, este gândul.
Sufletul este o complexitate de calităţi şi sentimente care se află într-o deplină analogie unele cu altele. Cum de altfel se poate constata foarte uşor prin extinderea unui sentiment în altul. Ca de exemlu trecerea de la sentimentul de iubire în sentimentul geloziei sau urii, sau de la tristeţe la bucurie. Toată această schimbare sentimentală evidenţiază legătura analoagă a trăirilor. Un sentiment produce un alt sentiment, o trăire produce o altă trăire.
Nimic nu se întâmplă necoordonat şi nefiresc, totul are o bază reală de pornire şi un scop în apariţie şi desfăşurare.
Multe nu par evidente, însă sunt oricât de mărunte şi, se divid în mai multe feluri de simţiri şi exprimări.
Privind sufletul asemeni unui tablou abstract, fiecare înţelege din nonsensul lui, ceea ce i se pare a fi convenabil şi inteligibil pentru sine.
Şi cum de multe ori viziunea unui individ este împărtăşită şi de alţii, atunci tabloului i se va da o definire plauzibilă şi acceptată.
Însă cu toate acestea fiecare trebuie să-şi picteze singur tabloul abstract în funcţie de culorile preferate, în ordinea şi combinarea care i se potriveşte.
Am afirmat că putem încerca să definim sufletul prin culori.
Vom gândii că acesta nu este mai mult şi nu exprimă mai mult.
Este pur şi simplu vizibil. Conştiinţa identifică culorile şi prin efectul lor asupra noastră le ierarhizăm. Astfel că eu în tabloul meu aş aşeza înainte de toate culoarea albastră. De ce?
Albastrul îmi reprezintă cerul, libertatea mea de a fi şi de a visa o nemărginire.
Privind albastrul îmi voi simţii dorinţa de a zbura, ceea ce reprezintă o libertate imposibilă, dar la care sper şi mă gândesc că aş putea să o ating într-un fel.
Apoi aş alege culoarea roşie, pentru că îmi place alături de albastru, fiind o culoare aprinsă care îmi transmite ideea de viaţă.
E ca un foc ce-mi aprinde trupul în nevoi şi trăiri vulcanice. Reprezentând pentru imaginea mea dorinţa de descătuşare, de trăiri intense.
Astfel că îmi descopăr prin culori anumite senzaţii şi acestea devin stimulenţii mei interiori.
Considerând că astfel descopăr ceva nou în mine care vine din influenţa culorii asupra mea.
Revin la sentimente fără să mă gândesc la culori. Conştientizez că le simt dar nu ştiu de unde vin şi ce le produce. Spun că vin din suflet, dar nu ştiu ce este acesta. Atunci mă voi gândii ce anume mi-a produs sentimentul. Recurg la proprietăţile exterioare şi analizez vizual, auditiv, senzorial, tactil şi gustativ, prin care dintre aceste etape am trecut pentru a avea un sentiment.
Să spunem de exemplu că nu am mâncat nimic, nu am atins nimic şi nu am mirosit nimic, dar am văzut un apus de soare incredibil şi am auzit foşnetul mării.
Şi sentimentul care m-a străbătut iniţial a fost uimirea, apoi încântarea, emoţia şi bucuria.
Patru sentimente ierarhizate de o singură imagine care le-a produs fără ştiinţa mea.
Nu mi le-am creat singură raţionând că acestea trebuie simţite în acel moment, ci le-am trăit fără un scop anume dar cu o cauză.
Cauza fiind imaginea care a acţionat asupra mea independentă de conştiinţa mea.
Reacţia devine pur organică, însă această reacţie a fost determinată de ceva existent în mine. Nu am simţit durere şi nici vre-un organ care să-mi provoace aceste trăiri, dar conştientizez că au pornit din interiorul meu ca efect dintr-o acţiune exterioară.
În afara exteriorului şi al organicului există ceva mai mult, pe care nu-l pot determina material ca organ sau lucru exterior, dar ştiu că există. Este total independent de acestea, dar acţionează în deplină legătură cu ambele.
Astfel spus nu putem avea un sentiment dacă nu-l trăim organic şi totodată dacă un factor exterior nu acţionează asupra organicului, dar se întâmplă uneori să fim conştienţi că trăim un sentiment care nu provine din exterior, ci din interior. Astfel ca nu numai exteriorul produce sentimente spre interior ci şi interiorul spre interior, sentimente care se nasc din esenţă si nu au definire.
Tot ceea ce defineşte omul spre exterior din suflet sunt numai proprietăţi generale, iar tot ceea ce omul nu poate definii şi înţelege din suflet, sunt proprietăţile esenţiale ale acestuia.
Toate gândurile noastre pornesc din exterior spre interior, astfel se poate spune ca şi sentimentele noastre pornesc din exterior spre interior. În interior fiind doar definite şi trăite, în exterior fiind constatate şi preluate.
Aşa cum se preiau informaţiile, asa interceptăm şi factorii care ne produc sentimente. Iar acestea nu se produc la ordinul raţiunii şi nici la nivelul ei.
Conştienţi de faptul ca trăirea noastră produce mai mult decât putem gândii şi asimila din exterior, chiar dacă avem tendinţa să considerăm toate sentimentele noastre ca fiind produsul unor acţiuni din afară, nu putem să contrazicem nici ideea conform căreia o parte din sentimentele umane se nasc ăn interior şi le reprezentăm exterior printr-o acţiune de orice fel.
Cum am afirmat anterior, sufletul dacă ar fi organic ar fi reprezentat de cel mai sensibil organ din constructul nostru anatomic.
Pentru că numai un organ foarte receptiv şi senzitiv ar avea puterea să dezvolte în noi o asemenea gamă variată de trăiri şi, nu numai variată cât diferenţiată calitativ şi sensibil.
Iar pentru că nu toţi putem trăii sentimentele la aceleaşi nivele, am gândii că acest organ se dezvoltă diferit în fiecare. Astfel spus categorizăm oamenii în fiinţe sensibile, mai puţin sensibile sau insensibile.
Totuşi un organ care se pretinde a fi senzitiv atât de sensibil, încât să poată produce astfel de reacţii interne, nu se poate dezvolta la unii excesiv, iar la aţii deloc.
Atunci ajung să gândesc din nou, că acest suflet este imposibil să nu existe în fiecare, ca o abstractizare a fiecăruia.
Este ceva ce nu are înţeles decât organic datorită reacţilor acestuia la diferiţi stimuli exteriori, dar este o existenţă care nu-şi are explicaţie logică.
Aşa cum nici efectul culorilor asupra noastră nu-l putem explica, pentru că fiecare individ vede într-o culoare altceva decât văd eu.
Cineva poate spune că o culoare îi determină un gust sau un miros, aşa altcineva vede în culoare un obiect sau chiar un sentiment.
Totul depinde de fiecare în parte, aşa cum un tablou abstract este înţeles de fiecare în parte.
Să spunem că eu privind culoarea portocalie, mă gândesc la o portocală şi îi simt gustul, aceasta provocându-mi o reacţie a papilelor gustative şi mi se face poftă de o portocală.
În acest caz putem vorbii de o reacţie fizică creată de raţiune prin imaginea imaginară a portocalei. Însă pofta nu e un sentiment ci o reacţie pur fizică care poartă această definire.
Poate am deviat de la subiectul iniţial prin care am vrut să definesc sufletul, abstractul de la care am pornit. Această trecere prin organic şi material a avut ca scop evidenţierea faptului că sufletul e abstract şi nu-l pot definii altfel.
Dar totuşi abstractizarea a ceva se datorează faptului că acel ceva este conceput ca o generalitate, iar în temeiul lui nu au fost aduse suficiente dovezi de a fi demonstrat şi asta îmi întăreşte convingerea că ce a rămas nedemonstrat asupra sufletului este esenţa, adâncimea pe care nu o vom putea explica niciodată, dar pe care avem norocul să o simţim uneori.
Atunci aş putea venii să gândesc că putem definii sufletul prin absurd, ceea ce înseamnă contrazicerea oricărei logici şi prin metoda reducerii la absurd să demonstrez un adevăr.
Este logic să gândim că nu există suflet atâta timp cât nu avem o formă real palpabilă sau vizibilă, este logic să căutăm un adevar asupra sufletului pentru a avea siguranta că acesta există, este logic să nu ne încredem în vise care până acum nu au putut fi demonstrate, este logic că suntem nişte dobitoci dacă credem că aceasta este logica sufletului.
Este absurd să gândim că nu există suflet dacă acesta nu este un material palpabil!
Logic suntem nişte imbecili şi absurditatea noastră este sufletul, singurul adevar ilogic, dar care există.
Metoda este modul în care cercetez ceva pentru a cunoaşte şi transforma realităţile obiective.
Obiectivitatea sufletului se găseşte în sentimentele care îl fac real în conştiinţa noastră, pentru că dacă nu am fi conştienţi de acestea nu am şti despre suflet că există.
Sufletul este singura realitate obiectivă, dar pe care lumea nu o ia în seama decât din nevoia egoistă de a trăii uneori regeşte.
Descartes spunea că pentru a cunoaşte sentimentele sufletului trebuie să facem distincţie între funcţiile sale şi acelea ale corpului. Astfel că el gândeşte că ceea ce este în suflet “afect”, adică efect, este în corp acţiune.
De aici concluzionez că sentimentele sunt efectele unor acţiuni dependente sau independente de noi. Iar ceea ce înţelegem că aparţine numai de noi, în interirul nostru si, nu aparţine nici unui alt corp, atribuim sufletului.
Virtutea umană nu se afla în corp, ci în suflet.
Sufletul este un construct imaterial ce-şi găseşte locul în materie.
Sufletul nu are definiţie de aceea nimeni nu poate să spună ce este, însă sufletul are simţire şi simţindu-l putem spune ce este.
În vasta sa exprimare şi întindere interioară putem înţelege legătura sufletului cu universul, iar de aici gândim că adâncimea sufletului omenesc este nelimitată completându-se cu adâncimea universului, astfel sufletul devine libertatea omului, libertate pe care nu o găseşte pe lume. Sufletul este elementul care ne leagă de întreg prinrt-o neânţeleasă armonie cu tainele universale.
Sufletul poate fi nedefinirea care are definire prin moartea organicului, atunci când omul devine el însuşi esenţă.
Este singura liberate autentică a omului, dar pe care acesta şi-o îngrădeşte cu bună ştiinţă, contabilizând-o şi disecând-o ca la o oră de anatomie.
Sufletul este martirul imaginaţiei noastre. Poate fi gândit, ca fiind unitatea născută din legătura între forţa universală contopită cu forţa organicului. Numai printr-o astfel de conexiune fantastică, sau interacţiune fizică între forţe cu poli opuşi,cu sarcini diferite, sufletul
şi-ar găsi definiţia ce se vrea a fi un adevăr, contestabil.
Sufletul este o forţă narturală care acţionează asupra organicului pământesc în funcţie de forţa emanată de fiecare organism în parte. Astfel că omul ar putea fi cel mai puternic organism viu al planetei, sau cel mai slab, iar din legătura sa fizică cu universul iau naştere sentimentele.
Aşa că dacă sufletul este o forţă naturală, nu omul cuprinde sufletul în sine, ci sufletul îl cuprinde pe om. Gândind astfel înţeleg ce este de fapt şi omul şi sufletul : natură si forţă universală.
Iar daca sufletul cuprinde omul, s-ar putea ca noi sa existam tocmai din nevoia sufletului de a traii, de a se exprima, si astfel spus sa fim doar simple existente de care acesta se foloseste in exprimarea sa. Ca orice anorganic care are nevoie de materie pentru a fi si-a gasit locul propice in oameni, iar de aici apare proprietatea omului de a avea suflet si dependenta sufletului de om.
Cred că de aceea se spune că sufletul este veşnic, forţa universală nu dispare niciodată, indiferent daca organicul se dezintegreaza.
ISTORIE RECAPATATA(continuare V) - de DESTIN la: 16/09/2004 00:34:50
(la: Cum gandim?)
După dezastrul de la Stănileşti, Ţarul Petru se retrage şi, odată cu el, pleacă în Rusia Dimitrie Cantemir şi boierii filo-ruşi.

Abia acum iese şi Lupu Costache din întăritura de la Bursuci şi, rămas singurul cu care vizirul mai putea discuta, este chemat de acesta şi mustrat pentru “hainirea” ţării.

Boierul îi arată, însă, că nu sunt de vină nici boierii, nici ţara, ci numai Poarta, care instalează domni nedoriţi de ţară.

Vorbele Lupului sunt o adevărată pledoarie pentru alegerea domnitorului de către boieri şi ţară:

"Iar mai nainte era obiceiu de-ţi alegè boierii şi ţara domnu, pre cine poftiè ei, ţi pre acela punè şi Poarta".

Vizirul nu îi răspunde, dar nu va uita afrontul

Pe moment, însă, îl îmbracă pe Lupu cu caftan, numindu-l caimacam, împreună cu postelnicul Macsut.

Cei doi caimacami îl gonesc pe Curtu-paşa din Iaşi.

Odată intraţi în capitală, li se alătură un al treilea caimacam, vărul lui Lupu, Antiohie Jora, care dorea să-şi facă uitată colaborarea cu muscalii.

Lupu, “ca unu lup nesăţios”, a început să-i pedepsească pe foştii aliaţi ai ruşilor.

Căimăcămia lui a durat 40 de zile.

Răzpunzând unor jeluiri şi mânat, probabil, de aversiunea faţă de semeţul Lupu Costache, vizirul îi arestează pe caimacami şi îi trimite la Varna, unde vor sta doi ani (sau opt luni,dupa alte date ).

La 1712, este instalat domn al Moldovei, Nicolae Mavrocordat.

Foştii caimacami ies din închisoare, prin mijlocirea hanului, căruia îi dăruiesc câteva sate.

Temându-se de influenţa păstrată încă de Lupu pe lângă Poartă, domnitorul Mavrocordat îl recheamă în ţară, în iulie 1712, şi îi dăruieşte din moşiile celor aflaţi în surghiun în Rusia, printre care se găsea şi Ion Neculce (care îşi va recupera moşiile în timpul celei de-a treia domnii a lui Mihai-vodă Racoviţă).

Întors în ţară, Lupu primeşte opt pungi de galbeni şi este făcut vel-vornic.

Neculce se plânge de mizeriile pe care i le-a făcut boierul, pentru a-l ţine departe de ţară şi a-i păstra moşiile.

Deşi fusese în cinstea domnitorului, la mazilirea lui Mavrocordat, Lupu îl vorbeşte de rău.

Aici, Neculce nu ratează prilejul de a încondeia puţin semeaţa familie a Costăcheştilor, atât de greu de supus oricărui fel de autoritate:

“…după cumu-i firea acestui neam a Gavriliţeştilor, de nu sint nici unui domnu mulţămitori, ce pre urmă tot cu năpăşti le mulţămesc”.

Lupu Costache începuse deja să aibă mult prea mulţi duşmani, care îi doreau dispariţia.

În anul 1716, Mihai-vodă Racoviţă vine în Moldova pentru o a treia domnie.

Lupu este pus vel-vornic de Ţara de Jos.

În urma uneltirilor lui Nicolae-vodă Mavrocordat, care nu uitase afrontul, vizirul Gin Ali-paşa îl arestează pe Lupu Costache şi, fără judecată, pune să i se taie capul, în câmp.

Corpul îi rămâne neîngropat, hrană păsărilor.

Împreună cu el au mai fost executaţi Mihai Cantacuzino şi spătarul Dudescu, pretextul fiind o presupusă colaborare cu austriecii.

Figura marelui boier este mult mai bine văzută în Cronica racoviţeană (Lupu fusese un apropiat al lui Mihai-vodă Racoviţă) şi în cronica lui Nicolae Costin, în care există, interpolat, acel Izvod Costăchesc scris, se pare, la porunca lui Lupu Costache (care simţea nevoia unei căi proprii de legitimare a acţiunilor sale), cu începere după data de 1 august 1712, deci după întoarcerea boierului de la Varna.

Cronica de familie ar fi putut fi scrisă de către un Ştefan Pădure, fiul preotului Pădure de Suceava şi fratele tiparnicului Dumitru Pădure.

Nicolae Costin ar fi putut primi izvodul chiar de la marele boier, spre a-l folosi ca sursă în alcătuirea cronicii sale.

Iată deci o altă latură a neamului Costăcheştilor, care nu au fost numai abili politicieni, ci şi cărturari (tradiţia cărturărească porneşte în familie de la Antiohie Costache, căsătorit cu fiica lui Grigore Ureche şi continuă cu Gavriliţă, Tudosica Costin şi Lupu).

Lupul Costache este ”reprezentantul tipic al boierimii moldovene din a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi primele decenii ale scolului al XVIII-lea”, mai întâi partizan al luptei anti-otomane, mai apoi “credincios” turcilor.

Depăşind imaginea fixată de cronicarul Ion Neculce, descoperim în el un boier cultivat, cu ambiţii domneşti şi care, dincolo de ţesăturile intrigilor, se dovedeşte a fi una dintre minţile cele mai limpezi şi voinţele cele mai puternice din Moldova epocii sale.

Nu am dezvoltăm aici întreaga descendenţă a boierilor Costăcheşti de care am vorbit până acum, am exemplificat sintetic gandesc.

Amintesc aici doar ramurile care s-au desprins, în timp, din trunchiul comun al familiei, precum şi reprezentanţii cei mai importanţi ai acestora, oprindu-ma cu precădere la trei dintre ei:

vel-logofătul Constantin Costache, Veniamin Kostaki, Mitropolitul Moldovei, şi Emanoil Kostake-Epureanu, prim-ministru al României.

Epurenii şi-au luat numele de la vechea moşie a familiei (deţinută încă din secolul al XVI-lea), Epurenii din ţinutul Fălciu.

Mai importanţi:

-Manolache, fiul lui Costachi Costache. A fost mare-logofăt (1760); căsătorit cu Maria, născută Pallady.

-Iordache, fiul lui Lupu Costache. A ocupat, la 1727, dregătoria de vel-vornic în timpul domniei lui Grigore-vodă Ghika. A fost căsătorit cu o Racoviţă şi a murit asasinat la porunca domnitorului, rămânând fixat în conştiinţa populară, prin balada despre “Iordache al Lupului” (neînţelegându-se cu domnitorul, care se temea că Iordache i-ar fi putut uzurpa Scaunul, el fugise în “Ţara Bugeagului, scăparea pribeagului”, la tătari, cu care era foarte bun prieten; tătarii i-au propus chiar să intre cu armata în Moldova şi să îl instaleze Domn, în locul lui Ghika. Iordache a refuzat: “Cine-aduce oastea-n ţară, de blestemul ţării moară !”. Până la urmă, în naivitatea lui, se lasă convins de Ghika să revină în Moldova, unde domnitorul pune să fie decapitat, după ce îl primise la Iaşi cu mare cinste).

-Grigoraş, fiul lui Manolache, primul care ia numele de Epureanu. A fost vel-spătar şi a avut-o ca soţie pe Mariţa, născută Caragea.

-Iordache Epureanu, nepotul lui Grigoraş, mare-vornic, căsătorit prima dată cu o Callimachi şi a doua oară cu o Samurcaş.

-Emanoil (Manolache) Kostake-Epureanu(1824-1880, născut la Bârlad), fiul lui Iordache Epureanu.

A fost membru al Adunării ad-hoc a Moldovei, în 1857; preşedinte al Consiliului sub Cuza-vodă; preşedinte al Adunării Constituante din 1866; de mai multe ori ministru şi prim-ministru (în perioada aprilie-decembrie 1870, a condus un guvern de debutanţi, aşa-zisa “Cloşcă cu pui”, în timpul “revoluţiei” de la Ploieşti; al doilea său mandat s-a desfăşurat în perioada aprilie-iulie 1876).

Mai întâi conservator, semnatar al “Petiţiei de la Iaşi” (2 mai 1871) şi Ministru de Justiţie, se îndepărtează apoi de Lascăr Catargiu şi, în ianuarie 1875, se află în fruntea “independenţilor de dreapta”, pentru ca ulterior să se apropie de liberali şi să fie membru al “Coaliţiei de la Mazar-Paşa” (actul de naştere al Partidului Naţional Liberal, semnat în casa englezului Lakeman, poreclit şi Mazar-Paşa). Se retrage din Parlament în urma votării de către conservatori a Convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria şi a concesiei pentru linia Ploieşti-Predeal. Liberalii câştigând alegerile, este ales senator de Tutova; devine apoi Ministrul Lucrărilor Publice, după care ajunge, în 1876, Prim-ministru şi Ministru la Comerţ, Industrie şi Lucrări Publice. Fiind un moderat, se vede tot mai izolat în partid.

Simţindu-se ca un “orfan” în camera dominată de “roşii” (liberalii radicali), demisionează din funcţia de Prim-ministru, primind elogiile lui Ion Brătianu, cel care îi urma în această demnitate (iată un fragment dintr-o cuvântare a lui Epureanu, ţinută în Cameră: “Mie permiteţi-mi a mă considera mai mult ca un copil orfan între d-voastră.”).

Kostake-Epureanu se distanţează de liberalii radicali (aripa Rosetti-Brătianu), alături de Mihail Kogălniceanu, Vernescu, Blaremberg, Grădişteanu, Pake Protopopescu şi alţii.

Combate Convenţia cu Rusia, pentru trecerea trupelor acesteia prin ţară, spre frontul din sudul Dunării:

“Şi încă o dată vă spun că concluziunea aci este că nici Convenţiunea de faţă nu poate să ne dea speranţă că va fi cea din urmă încălcare a teritoriului nostru”.

Manolache a fost un distins orator şi a fost căsătorit cu Maria Sturdza.

Felul independent în care acţionează Manolache Kostake-Epureanu faţă de facţiunile aflate în lupta politică la sfârşitul secolului al XIX-lea, oroarea lui de înregimentare şi ruso-fobia ni-l readuc în minte pe înaintaşul său, Lupul Costache.


(va urma)

Cine se teme de suferinta...va suferi de teama.

Libertatea constiintei si intolranta - de (anonim) la: 16/11/2004 14:58:13
(la: SUFLETUL ESTE NEMURITOR)
Sunt Adela. Un ultim mesaj pentru Manuela-Hipatia.

“Constat cu surprindere ca undeva intre noi e o bariera de comunicare. Ma acuzati de idei preconcepute, dar ma tratati exact din prisma unor idei preconcepute. Cel mai simplu era sa verificati la conferinta "Cine conduce lumea?" - iata un link: www.cafeneaua.com/node/view/2274 si v-ati fi convins de faptul ca va spun adevarul. Daca un lucru atat de simplu de verificat nu va este credibil, ce sa mai spun despre natura discutiei noastre, scumpa doamna?”

Eşti confuză. Ce să verific la acea adresă. În ce chestiune ai spus adevărul? Care-i sensul frazei “dacă un lucru atât de simplu de verificat nu vă este credibil”? UN LUCRU SAU ESTE CREDIBIL, SAU NU. Ce are asta cu mine personal sau cu oricine altcineva? Dar fiindcă a fost ultimul tău mesaj, adresat mie, nu insist să-mi răspunzi. Între noi într-adevăr există o barieră de comunicare, cum aexistat întotdeauna între omul, care vrea să creadă cu dinadinsul în ceva (tu ai spus într-un mesaj: “…minte-mă frumos”), pe de o parte, şi omul, care nu acceptă minciuna sub nici o formă, oricât de consolatoare, romantică şi frumoasă, care nu acceptă să fie manipulat, ci doreşte să înţeleagă până la capăt raţiunile unui îndemn din afară, de a proceda aşa sau altfel, verificându-le cu propriile principii morale şi propriile raţionamente. Ceea ce tu consideri, că este un afront, un comportament periculos şi antisocial.

“Ati spus ca ratiune constienta este o tautologie, atunci inseamna ca Descartes facea aceeasi greseala cu mine cand cauta sa puna in evidenta legatura dintre constiinta de sine si ratiune: "Dubito, cogito, cogito, ergo sum".”

Fraza lui Descartes a fost înţeleasă greşit de tine. Eu o interpretez altfel, şi cred că această interpretare este mai aproape de ceea ce a vrut el să spună. Semnele de punctuaţie sunt cam limitate în posibilităţile lor, pentru a reda nuanţele unui gând atât de profund, de aceea îmi permit să folosesc unele simboluri matematice, pentru a transcrie această frază astfel, ca să fie mai aproape de sensul, pe care i l-a dat Descartes:
“Dubito -> cogito, cogito => ergo sum”
Adică din faptul că mă îndoiesc rezultă că cuget (raţionez), iar faptul că cuget (raţionez) este egal cu aceea că exist (sunt conştient de existenţa mea), iar semnul > indică o oarecare relativitate a egalităţii dintre raţiune şi conştiinţă. Anume: din faptul că cuget reiese cu certitudine, că eu exist (am conştiinţa de sine). Ceea ce ne sugerează următoarele:
- noţiunea de “conştiinţă” îi este anterioară noţiunii de “raţiune
- este mai amplă, decât noţiunea de “raţiune” şi o conţine în interiorul său.
Iată de ce am spus, că expresia “raţiune conştientă” este o tautologie. Raţiunea este într-atât de conştientă, încât nici nu face să vorbim despre aceasta. Este cam acelaşi lucru ca “raţiunea raţională”.

Acum, si din ceea ce scrieti iese un adevar,caci protestantii au interpretat fiecare cum o vrut Biblia si momentan sunt in jur de 5000 de congregatii / confesiuni crestine. Gasiti ca e bun acest lucru?

“Acum, si din ceea ce scrieti iese un adevar,caci protestantii au interpretat fiecare cum o vrut Biblia si momentan sunt in jur de 5000 de congregatii / confesiuni crestine. Gasiti ca e bun acest lucru?”
Odată ce sunt ateu, problemele interne ale bisericii îmi sunt total indiferente. Dar din câte ştiu eu, şi în sânul bisericii ortodoxe au luat naştere şi continuă să existe mai multe secte, în special în Rusia, unde încercările lui Petru I de a reforma biserica ortodoxă rusă, apropiind-o de contemporaneitate au generat o amplă răzvrătire religioasă. “Tradiţionaliştii” erau exilaţi în Siberia sau fugeau de persecuţii înspre hotarele statului rus –astfel au apărut în Basarabia, Bucovina şi în delta Dunării “lipovanii”, purtătorii unei ortodoxii de modă veche –“starover”.
În afară de aceasta, mai erau şi alte secte, dintre care îmi amintesc cu certitudine de secta “scopeţilor”, ceea ce în traducere înseamnă “castraţi”. Aceştea se castrau într-adevăr, pentru a deveni “puri” şi “sfinţi” – uite o aducere la absurd a ideilor creştine despre păcatul de a întreţine relaţii sexuale. După cum vă daţi seama, această sectă nu era sortită să prospere, odată ce sectanţii nu puteau să aibă copii. În România de asemenea există ortodoxie “de stil vechi” şi “de stil nou”.
În general, consider diversificarea opiniilor un lucru normal şi natural, de aceea consider că apariţia sectelor este un rezultat al evoluţiei religiilor – cum se poate observa, acest termen este aplicabil şi aici. E vorba de principiul universal al dezvoltării (de la simplu la complex), care generează procese evolutive nu numai în lumea fizică, dar şi în sfera spirituală.

“Intr-o carte de-a dreptul atee, care se doreste monografie despre viata lui Giordano Bruno, se arata foarte clar ca moartea i s-a tras de la "paturile bogate" care l-au dat in mana Inchizitiei. Sigur ca s-au facut abuzuri si ca multi oameni au cazut victima Inchizitiei, dar nu din cauza stiintei, ci din cauza implicarii politice a oamenior de stiinta din acele vremuri.”

Am subliniat acest pasaj ca să-ţi atrag atenţia, cât eşti de subiectivă – dacă o carte este atee, îi refuzi dreptul de a fi corectă din punct de vedere ştiinţific. De ce adică, “nu din cauza ştiinţei”?
Toţi acei, care au căzut victime ale Inchiziţiei, au fost denunţaţi, pârăţi, denigraţi de cineva, în cele mai multe cazuri, de oameni cu influenţă, adică aproape sigur “din păturile bogate”. E clar, că denunţurile nu erau “construite” pe motivaţii personale, ci pe considerente ideologice (religioase). Erau învinuiţi de erezie, de ocupaţii “oculte”, care de multe ori erau ocupaţii ştiinţifice (chimie, fizică, medicină), de afirmaţii nerespectuoase faţă de cler etc, etc. Nu văd de cum faptul că erau pârâţi ar putea să justifice religia (instituţia ei judiciară – Inchiziţia).

“…trebuie sa stiti ca cel mai dotat observator astronomic in sec. XVI-XVII era cel de la Vatican. Dovada sta indreptarea calendarului, ceruta de astronomii de la Vatican papei Grigore.”
Ştiu. Norocul acestor astronomi, că l-au găsit în duţi buni şi nu l-au dat pe mâna inchiziţiei. Datorită acestui observator Giordano Bruno a putut să-şi facă descoperirle, dar el a avut mai puţin noroc.
“Copernic era canonic si si-a scos cartea sub pseudonim etc. “
Şi de Copernic ştiu. Mulţi călugări aveau posibilitatea să facă ample cercetări astronomice, să se ocupe studii în alte domenii ale ştiinţei. Cei mai valoroşi dintre ei aveau şi cele mai multe probleme, de îndată ce studiile lor ieşeau din sfera mult prea strâmtă a religiei în sfera cunoştinţelor general umane, dacă îmi permiţi să le zic aşa. De obicei, mai întâi li se făcea din deget, iar dacă nu se supuneau, până la urmă ajungeau să fie persecutaţi.
“Hypatia, doamna mea, a fost omorata nu pentru ca era om de stiinta, ci pentru ca era aparatoarea paganismului. Personal, regret foarte mult gestul facut de cel care a instigat pe crestini la omorarea Hypatiei…”
Hipatia nu era “apărătoarea păgânismului”. Era păgână în sensul direct al cuvântului, adică nu era creştină, dar nu se ocupa de politică şi nu promova decât ştiinţele cu care se ocupa. În special, preda matematica şi astronomia. De asemenea, era liderul şcolii de filosofie din Alexandria şi adeptul filosofiei platonice, acel Platon, care mai târşiu a intrat în graţiile bisericii creştine, deşi post mortem. Îţi înţeleg rezerva în privinţa celui care a instigat mulţimea să o omoare – de ce nu spui, că acel cineva era chiar arhiepiscopul Alexandriei Chiril, canonizat ulterior şi cunoscut sub numele de “Sfântul Chiril”. (Poate ar trebui să scriu cu K, dacă am greşit, îmi cer scuze, dar numai pentru aceasta!). Motivele, în general erau politice. Arhiepiscopul dorea să fie el unicul, care să aibă putere şi influenţă asupra spiritelor, nimeni nu trebuia să strălucească şi să-l eclipseze, pentru binele bisericii şi al religiei creştine, bineînţeles. Dar oficial i s-a imputat anume faptul, că predă matematica, care se considera o parte a filosofiei. Şi anume datorită inteligenăei neordinare şi a ştiinţelor sale s-a pomenit Hzpatia de-a curmezişul căilor prea sfinţiei sale. Dacă te interesează cu adevărat acest subiect, caută pe Internet articolele filosoafei din Grecia Kristina Voco. Dânsa e precaută, nu-şi afişează convingerile personale, ci a făcut studii ample la acest subiect şi le expune cu destulă rigurozitate ştiinţifică.
“…tocmai de aceea mi-am luat acest pseudonim, caci vreau ca peste veacuri, omenirea sa inteleaga un lucru simplu: multa stiinta apropie pe om de Dumnezeu, iar putina stiinta il indeparteaza.”

Nu crezi că ţi-ai luat o sarcină peste puterile tale? Nu e prea tare spus? După cum am subliniat mai sus, anume acei savanţi, care ne-au lăsat descoperiri importante în ştiinţă, adică aveau multă ştiinţă, se îndepărtau de Dumnezeu… şi erau îndepărtaţi de biserică. Iar cei mai aproape de Dumnezeu, după cum a spus Isus Christos, sunt “cei săraci cu duhul”, adică acei care au mai puţină ştiinţă.

“Iata ceva si pentru Adela:
Pentru că sufletul este nemuritor, iată ce ne spune Avva Antonie (sec. III-IV), în “Filocalia”, Vol.1, 1946, Sibiu, p.13 şi p.22:
“Cei umpluţi de răutate şi ameţiţi de neştiinţă nu cunosc pe Dumnezeu şi n-au trezvia sufletului.Căci Dumnezeu nu poate fi văzut, ci numai înţeles cu mintea, fiind cât se poate de învederat în cele văzute, aşa ca sufletul în trup. Pentru că, precum trupul nu poate fiinţa, fără suflet, aşa toate cele ce se văd şi sunt nu pot fiinţa fără Dumnezeu.”

“Cea mai mare boală a sufletului, ruina şi pierzarea lui este să nu cunoască pe Dumnezeu care a făcut toate pentru om ş i-a dăruit lui mintea şi cuvântul prin care zburând sus omul se uneşte cu Dumnezeu, înţelegând şi preamărind pe Dumnezeu.”

“Raţiunea ne face vrednici să ne numim oameni. Iar de nu o avem pe aceasta, numai glasul şi forma mădularelor ne deosebim de dobitoace. Să recunoască omul cu mintea întreagă că este nemuritor şi va urî toată pofta cea păcătoasă, care ne face între oameni pricină de moarte.”

Hypatia

P.S. Ia ce scriu ca parerea mea si nu intentia de a ma lansa intr-o dezbatere. Consider ca a face o dezbatere pe o astfel de tema, este un atentat la dreptul de libera constiinta a celuilalt. “

Acest pasaj, evidenţiat de mine prin caractere italice, este luat în întregime dintr-un mesaj, adresat altei persoane, dar care mă priveşte pe mine. Aşadar, în afara ultimului tău mesaj ai hotărât să mă împroşti din nou cu “umpluţi de răutate”, “ameţiţi de neştiinţă”, n-au trezvia sufletului“, “cea mai mare boală a sufletului”, “să recunoască omul cu mintea întreagă că este nemuritor”, “pofta cea păcătoasă” , folosindu-te de ajutorul sfinţilor părinţi, ca să nu fii învinuită de atac la persoană. Bun şiretlic. Dar observ, că propriul tău stil nu se prea deosebeşte de acest stil “teologic”, în care frazele sunt construite nu conform logicii, ci într-un fel sucit, căci premisele şi deducţiile se confundă şi deduc unele din altele, iar argumentele, de cele mai multe ori, lipsesc cu desăvârşire. Dacă un astfel de proces mintal-verbal poate fi numit “cugetare”, I’m sorry! Mai slăbeşte-mă cu asemenea soi de înţelepciune, în care ocara, blestemul şi afurisirea ţin loc de argumente şi care pot convinge doar pe cei slabi cu duhul.
Şi însfârşit, în post scriptum-ul tău iarăşi lansezi flamura intoleranţei, încercând să interzici altora să discute pe anumite teme. Sau le interzici să discute doar atunci, când vezi că nu ai câştig de cauză? Atunci declari senin, că cineva atentează la drepturile tale la liberatatea conştiinţei, şi gata! Dar este numai o discuţie! Fiecare îşi expune liber opinia şi nu constrânge pe nimeni să-i fie acceptată. Dimpotrivă, încercarea de a interzice cuiva să-şi expună opinia este un atentat la drepturile lui. Nu văd în judecăţile tale acea “trezvie a minţii” care vrei s-o impui tuturor, dar în special mie, odată ce secvenţele respective sunt “pentru Adela”.
În încheiere, vreau să-mi iau rămas bun de la tine, odată ce ne-am trimis deja “ultimele mesaje”, în continuare mă voi adresa altor persoane, sau tutror acelor, care vizitează acest site.
Adio, Manuela
#28868 (raspuns la: #28797) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
lui gabi.boldiş - de Simeon Dascalul la: 23/02/2005 13:55:51
(la: Este Comunismul de vina pentru caracterul Romanilor?)
Cred că-s prea la nord de Mureş ca să mă pot pronunţa asupra sentimentelor actuale ale bănăţenilor, dar la noi nimeni nu tânjeşte după situaţia ante-Trianon. Rectific – nimeni dintre români.

Partidul comunist nu era la putere când am făcut unirea cu Roma (pe criterii pragmatice, nu canonice), nu era aici în timpul răscoalei lui Horea, nici în timpul Supplex-ului. Din câte ştiu propaganda comunistă nu-i responsabilă pentru sentimentul naţional în 1848 şi, mai ales, nici în 1918 la Alba Iulia, când adunarea românilor proclama „dreptul inalienabil al naţiunii române la întregul Banat cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre”.

Cred că Aliaţii au râs şi cu .... de partea aia cu „inalienabil”, asta în ipoteza în care-au citit-o.

Sârbii – la simpatia pentru ei te intersectezi cu istoria oficială - „cei mai buni prieteni - Iugoslavia şi Marea Neagră”. Prea puţini ştiu că la sfârşitul războiului ocupaseră Banatul şi că au fost tensiuni destul de serioase la Conferinţa de pace de la Paris. Nu ştiu în ce măsură simpatia-i reciprocă – la recensământul din 1921 existau circa 80.000 de români în Voivodina, în 2002 rămăseseră numai 34.000. Presupun că de aici tragem concluzii diferite – tu probabil consideri că răul îl constituie existenţa statelor naţionale care nu prea-şi iubesc minorităţile, eu că răul l-au constituit escrocheriile şi inconştienţa clasei noastre politice din perioada respectivă – care au determinat prestaţia noastră strălucită din primul război şi graniţe sensibil diferite faţă de ce negociasem în 1916.

Nu neg că există în mentalul colectiv o aroganţă stupidă în raporturile inter-provincii. Nu-i meritul nostru că am fost parte a imperiului habsburgic şi nici vina moldovenilor şi regăţenilor că au fost sub turci. Aerele de acuma nici măcar nu-s justificate – comunismul a nivelat în sens rău tot, iar după revoluţie salariile şi nivelul de trai au ajuns mai mari în Bucureşti.
Cartea lui Radu Pavel Gheo pe care o citezi a fost scoasă la editura Polirom din Iaşi. Văd că moldovenii sunt în stare şi de lucruri mai bune, nu numai să fure din inventarul şcolilor.

Sentimentul ăsta de respingere a conaţionalilor mai săraci nici măcar nu-i românesc. Profii noştri plimbaţi pe la congrese ştiinţifice ne povesteau ce necăjiţi erau colegii lor nemţi (din Vest) şi cum ziceau ei că zidul ar fi trebuit nu dărâmat, ci făcut mai mare. Acum câţiva ani a fost agitaţie în Italia cu constituirea unei regiuni autonome a nordului mai bogat – Padania. Totuşi nici Germania, nici Italia nu s-au dezmembrat şi nu cred că românii ar fi fericiţi dacă într-un al treilea conflict mondial ţara ar fi iarăşi hărtănită.

Referitor la fotbal – se comportă mai urban galeriile la meciuri Steaua-Rapid, Rapid-Dinamo, Dinamo-Steaua? Pe un bloc din Bucureşti am văzut scris „Moarte câinilor!”. Dar nu cred că ăia nu se consideră in corpore bucureşteni

România nu-i o himeră. E o realitate nu prea simpatică, dar certă. A existat întotdeauna o omogenitate de limbă, iar acum, datorită comunismului avem şi o omogenitate comportamentală sau de mentalitate. Probabil nu avem nimic bun în comun în afară de limbă şi menţiunea istorică a statului unitar în care s-au tăiat viile, dar cu toate astea lăsată de capul ei România s-a dovedit o ţară fără tendinţe interne centripete.
#37330 (raspuns la: #37097) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
sufletul este nemuritor - de spinroz la: 19/04/2005 13:21:48
(la: SUFLETUL ESTE NEMURITOR)
Este sufletul nemuritor? Ca să aflăm dacă sufletul este nemuritor trebuie să aplicăm maieutica socratică şi să ne întrebăm, ce este sufletul? După aproape şase veacuri de la moartea lui Platon, Plotin,ultimul mare mistic păgân, încerca să răspundă la întrebare socratică. Din răspunsul lui mi-am dat seama că el s-a apropiat cel mai mult de <>. Prin meditatiile sale profunde, atât de profunde încât spune el, în acele momente se rupea complet de lumea sensibilă, Plotin a pătruns <<înlăuntrul lui>>, rupându-se complet de lumea sensibilă. Deci ca să răspundem ce este sufletul trebuie să-l citim pe Plotin. Şestov spune că a-l citi pe Plotin înseamnă a-l ucide, dar a nu-l citi înseamnă a renunţa la el. Cum să ieşim din această dilemă? Concluzia: Plotin nu trebuie citit, el trebuie cercetat. În <>, Plotin încearcă, mai întâi, să definească sufletul. Pentru aceasta Plotin priveşte în sine în meditaţiile sale:,,Trezindu-mă adesea din trupul meu(şi căutând ) la mine însumi, ajuns şadar în afara tuturor lucrurilor şi înlăuntrul meu..''(Enn.IV,8,1,1), contemplă divinul din el. După ce s-a odihnit în divin prin aveste meditaţii Plotin se întreabă ,, cum de-a putut , şi înainte şi-acum din nou, să cobor aşa, cum de-a venit sufletul meu înlăuntrul unui trup, este tocmai cum vi s-a arătat.'' (ibid.). Când pătrundem prin meditaţii în inconştient, acolo unde este divinul, aşa cum a făcut Plotin e greu să ne mai întorcem în lumea sensibilă. Înţelegem că în contemplaţia sa <<înlăuntrul său>>, Plotin a călătorit în inconştientul său. Câţi dintre noi pot călători astfel în inconştient?
Plotin remarcă un mare adevăr despre suflet, un adevăr pe care nici una din gândirile materialiste nu-l poate contesta, anume că, sufletul omului spre deosebire de al tuturor vieţuitoarelor nu s-a confundat pe deplin în sensibil, ,,ci mereu rămâne ceva din el în lumea spirituală '' (Enn. IV,8,8,1). Dacă aşa stau lucrurile înseamnă că tot ce înseamnă vieţuitoare în lumea asta este în noi şi noi suntem în toate,( ADN-ul o demonstrează), dar noi, oamenii suntem şi în divin prin aceea că în sufletul nostru ne rămâne ceva din lumea spirituală. Cum spune Plotin relând o expresie homerică <>(Enn.IV,3,12,5 - Cf. Iliada,IVşi Platon, Theiatetos,90a). Realitate pe care noi o percepem cu mintea este un <> . Prin acest <> spune Plotin, Dumnezeu se află în noi, căci dacă ar lipsi din noi ar lipsi şi din lume. Pot oare gândirile materialiste să explice gândirea prin acţiunea materiei? Pot ele să explice sufletul omului care este intrisec legat de gândire, care este spiritul,care este chiar gândirea fiecăruia? Acest model superior al gândirii divine de care noi nu avem conştiinţă, nu suntem conştienţi de el este partea superioară a sufletului nostru este chiar divinul din noi. ,,Nu tot ce se află în suflet spune Plotin este conştient, ci ajungând în <> , ajungând în conştiinţă. Când sufletul lucrează fără a împărtăşi nimic conştiinţei, lucrarea lui nu ajunge la sufletul total. Aşa se face că noi nu ştim nimic despre această lucrare, de vreme ce <> suntem suntem legaţi de conştiinţă şi de vreme ce noi nu suntem o parte, ci sufletul total.'' (Enn. V1,12,5).
Singura posibilitate pentru noi, omenii de rând, de a pătrunde în tainele inconştientului este visul. Visul spunea Freud este calea regală a inconştientului. Paranormalii, ca Plotin de pildă, căci Plotin nu a fost numai un mare mistic dar şi un paranormal (discipolul său Porphyrios aduce multe argumente plauzibile în acest sens, în Viaţa lui Plotin), pot contempla inconştientul prin meditaţii, noi doar prin vis . Isus este cel mai celebru exemplu în acest sens; puterea lui de a sonda inconştientul ne fascinează la fel şi astăzi cum i-a fascinat pe evrei şi pe romani cu două milenii în urmă.
Freud spune că în inconştient se află partea noastră instinctuală , Jung îl contrazice, căci spune el acolo, nu sunt instincte, acolo este informaţie codificată în arhetipuri într-un program, format din <>. Prin asta analiza lui Jung se pare că este mult mai apropiat de adevăr decât psihanaliza bazată pe instintincual al lui Freud, iar Plotin afirmă că acolo se află nivelul superior al sufletului, acolo se găseşte <> de care nu suntem conştienţi. Şi oare copilul care se naşte cu acest <> cu care acesează cunoaşterea binelui şi răului, este oare el conştient? În acepţia IA-ului(inteligeneţei artificiale) modelul gândirii divine este un program informaţional de accesare a realităţii, cu care fiecare ne naştem, implantat în reţelele neuronale fundamentale, model care cuprinde codificat în arhetipuri, reprezentări despre o lume posibilă, o lume virtuală, informaţii ale <> (informaţii ereditare primite şi/sau dobândite de înaintaişi) şi cu care fiecare progenitură poate cunoaşte lumea. Am putea crede că acesta este sufletul total, dar nu este numai acesta. El este compus şi din informaţia dobândită de noi înşine, adică de experienţa fiecăruia rezultată din interacţiunea informaţiei fundamentale cu care ne naştem cu a celei dobândite în lumea în care am fost <>. Căci fiecare din noi suntem o proiecţie a trecutului în viitor, o sinteză rezultată din interacţiunea tezei şi antitezei cum ar spune Hegel. Ce am înţeles din această scurtă refutaţie? Că sufletul este informaţie! Că sufletul este personal, deşi <> el este colectiv. Informaţia ca şi sufletul este de natură spirituală; acest e un adevăr pe care nimeni nu-l poate contesta, nici chiar şi cei mai fanatici materialişti - marxiştii, şi ideologiile extremiste pe care le-a generat! Numai că informaţia (sufletul) ca să existe are nevoie de un suport material. Materia nu poate exista în forme fără ca forma materială să fie generată de informaţie progrmată şi nici informaţia nu poate exista dacă nu are ca suport material - sămânţa (DVD-ul biologic). Programarea informaţiei reclamă cu necesitate o Inteligenţă. Dacă sufletul este informaţia din cortexul fiecăruia se pune întrebarea: mai poate fi sufletul nemuritor ? Ce mai rămâne la moarte din suflet, dacă corpul a murit şi creierul a încetat orice activitate?
sufletul este nemuritor - de spinroz la: 19/04/2005 14:52:24
(la: SUFLETUL ESTE NEMURITOR)
sufletul este nemuritor #, de spinroz la Tue, 19/04/2005 - 13:20

Este sufletul nemuritor? Ca să aflăm dacă sufletul este nemuritor trebuie să aplicăm maieutica socratică şi să ne întrebăm, ce este sufletul? După aproape şase veacuri de la moartea lui Platon, Plotin,ultimul mare mistic păgân, încerca să răspundă la întrebare socratică. Din răspunsul lui mi-am dat seama că el s-a apropiat cel mai mult de suflet . Prin meditatiile sale profunde, atât de profunde încât spune el, în acele momente se rupea complet de lumea sensibilă, Plotin a pătruns ,,înlăuntrul său’’ , rupându-se complet de lumea sensibilă. Deci, ca să răspundem ce este sufletul trebuie să-l citim pe Plotin. Şestov spune că a-l citi pe Plotin, înseamnă a-l ucide, dar a nu-l citi înseamnă a renunţa la el. Cum să ieşim din această dilemă? Concluzia: Plotin nu trebuie citit, el trebuie cercetat. În ,,chestiuni platoniciniene’’ , Plotin încearcă, mai întâi, să definească sufletul. Pentru aceasta Plotin priveşte în sine, înlăuntrul său’’ în meditaţiile sale:,,Trezindu-mă adesea din trupul meu(şi căutând ) la mine însumi, ajuns şadar în afara tuturor lucrurilor şi înlăuntrul meu..''(Enn.IV,8,1,1), contemplă divinul din el. După ce s-a odihnit în divin prin aceste meditaţii Plotin se întreabă ,, cum de-a putut , şi înainte şi-acum din nou, să cobor aşa, cum de-a venit sufletul meu înlăuntrul unui trup, este tocmai cum vi s-a arătat.'' (ibid.). Când pătrundem prin meditaţii în inconştient, acolo unde este divinul, aşa cum a făcut Plotin e greu să ne mai întorcem în lumea sensibilă. Înţelegem că în contemplaţia sa , Plotin a călătorit în inconştientul său. Câţi dintre noi pot călători astfel în inconştient?
Plotin remarcă un mare adevăr despre suflet, un adevăr pe care nici una din gândirile materialiste nu-l poate contesta, anume că, sufletul omului spre deosebire de al tuturor vieţuitoarelor nu s-a confundat pe deplin în sensibil, ,,ci mereu rămâne ceva din el în lumea spirituală '' (Enn. IV,8,8,1). Dacă aşa stau lucrurile înseamnă că tot ce înseamnă vieţuitoare în lumea asta este în noi şi noi suntem în toate,( ADN-ul o demonstrează), dar noi, oamenii suntem şi în divin prin aceea că în sufletul nostru ne rămâne ceva din lumea spirituală. Cum spune Plotin reluând o expresie homerică, la oameni ,,capul rămâne înfipt deasupra cerului’’ (Enn.IV,3,12,5 - Cf. Iliada,IVşi Platon, Theiatetos,90a).Mintea este un program informaţional cu care percepem realitatea. Prin acesta spune Plotin, Dumnezeu se află în noi, căci dacă ar lipsi din noi ar lipsi şi din lume. Pot oare gândirile materialiste să explice gândirea prin acţiunea materiei? Pot ele să explice sufletul omului care este intrisec legat de gândire, care este spiritul,care este chiar gândirea fiecăruia? Acest model superior al gândirii divine de care noi nu avem conştiinţă, nu suntem conştienţi de el este partea superioară a sufletului nostru este chiar divinul din noi. ,,Nu tot ce se află în suflet spune Plotin este conştient, ci ajungând în , ajungând în conştiinţă. Când sufletul lucrează fără a împărtăşi nimic conştiinţei, lucrarea lui nu ajunge la sufletul total. Aşa se face că noi nu ştim nimic despre această lucrare, de vreme ce suntem suntem legaţi de conştiinţă şi de vreme ce noi nu suntem o parte, ci sufletul total.'' (Enn. V1,12,5).
Singura posibilitate pentru noi, omenii de rând, de-a pătrunde ,,înlăuntrul nostru ’’ în tainele inconştientului este visul. Visul spunea Freud este calea regală a inconştientului. Paranormalii, ca Plotin de pildă, căci Plotin nu a fost numai un mare mistic dar şi un paranormal (discipolul său Porphyrios aduce multe argumente plauzibile în acest sens, în Viaţa lui Plotin), pot contempla inconştientul prin meditaţii, noi doar prin vis . Isus este cel mai celebru exemplu în acest sens; puterea lui de a sonda inconştientul ne fascinează la fel şi astăzi cum i-a fascinat pe evrei şi pe romani cu două milenii în urmă.
Freud spune că în inconştient se află partea noastră instinctuală , Jung îl contrazice, căci spune el, acolo, nu sunt instincte, în inconştient este informaţie codificată în arhetipuri într-un program, format din ,,inconştientul colectiv’’ . Prin asta analiza lui Jung se pare că este mult mai apropiată de adevăr decât psihanaliza bazată pe instinte, al lui Freud. Plotin afirmă că acolo se află nivelul superior al sufletului, acolo se găseşte modelul gândirii divine de care nu suntem conştienţi. Şi oare copilul care se naşte cu acest program informaţional cu care acesează cunoaşterea binelui şi răului, este oare el conştient ? când gândim nici noi nu sutem conştienţi de gândirea noastră. În acepţia IA-ului(inteligeneţei artificiale) modelul gândirii divine este un program informaţional de accesare a realităţii, implantat în reţelele neuronale fundamentale, cu care fiecare din noi ne naştem, model care cuprinde codificat în arhetipuri, reprezentări despre o lume posibilă, o lume virtuală, informaţii ale (informaţii ereditare primite şi/sau dobândite de înaintaişi) şi cu care fiecare progenitură poate cunoaşte lumea. Am putea crede că acesta este sufletul total, dar nu este numai acesta. El este compus îndeosebi din informaţia dobândită de noi înşine, adică de experienţa fiecăruia rezultată din interacţiunea informaţiei fundamentale cu care ne naştem cu a celei dobândite în lumea în care am fost ,,proiectaţi’’. Căci fiecare din noi suntem o proiecţie a trecutului în viitor, o sinteză rezultată din interacţiunea tezei şi antitezei cum ar spune Hegel.
Ce am înţeles din această scurtă refutaţie? Că sufletul este informaţie! Că sufletul este personal, deşi el este informaţie colectivă . Informaţia ca şi sufletul este de natură spirituală; acesta e un adevăr pe care nimeni nu-l poate contesta, nici chiar şi cei mai fanatici materialişti - marxiştii, şi ideologiile extremiste pe care le-a generat! Numai că informaţia (sufletul) ca să existe are nevoie de un suport material. Materia nu poate exista în forme fără ca forma materială să fie generată de informaţie progrmată şi nici informaţia nu poate exista dacă nu are ca suport material - sămânţa (DVD-ul biologic). Programarea informaţiei reclamă cu necesitate o Inteligenţă. Dacă sufletul este informaţia din cortexul fiecăruia se pune întrebarea: mai poate fi sufletul nemuritor ? Ce mai rămâne la moarte din suflet, dacă corpul a murit şi creierul a încetat orice activitate?
INTERNETUL, O ARTĂ A DEFULĂRILOR - de yonten la: 07/05/2006 16:28:09
(la: Internetul, o gaura neagra?)
INTERNETUL, O ARTĂ A DEFULĂRILOR

Spaţiul forumist, sub protecţia anonimatului, procură multora dintre noi o satisfacţie emoţională vecină cu perversitatea, unde nici o deontologie nu-şi poate găsii locul. Spectrul intervenţiilor este larg, foarte larg. Pornind de la ştartul primului clik, unde patru cuvinte anodine sunt de ajuns pentru a-şi afirma prezenţa, trecând prin farse umoristice demne de antologie, prin explozii isterice, cu torente de invective, înjurături şi ure de mare diversitate, până la susţinerea unor veritabile teze, de un serios incontestabil. Temele tabu precum homoxesualitatea, ura anti-etnică, anti-rasială sau anti-semită sunt abordate fără prejudecăţi, de cele mai multe ori în forme abrupte, rudimentare, provocatoare. Când nu te aştepţi „avioanele furtive” îţi aruncă o bombă puturoasă în creştet, după care dispar pentru a reveni altfel nikaţi, dar cu aceleaşi intenţii parşive şi rău intenţionate, ca în cele din urmă să apară după incendiu cu ochii olbaţi de nedumerire, întrebându-se ipocrit, „cine-ar fi făcut una ca asta?”. Această manevră infantilă este pe undeva înduioşătoare, dacă n-ar fi luată de bună şi dacă n-ar produce pagube sufleteşti celor identificaţi cu inexistenta lor personalitate fictivă. Realitatea este că teatrul forumistic nu este cu totul inofensif. Persoanele insuficient structurate sufleteşte devin cu uşurinţă victimele rapacelor fără scrulule care se desfată în a le jumuli ultimii fulgi. Perverşii, sadicii, frustraţii şi alte specimene de acest gen, găsesc pe forum un spaţiu de predilecţie, ocrotiţi de „imunitatea” intrinsecă regulilor jocului. Exigenţele ortografice şi gramaticale sunt aproape inexistente. Din timp în timp apare câte un cerber corector dezabuzat dîndu-ţi de înţeles că nu se face să te prezinţi într-o astfel de stare mizerabilă de ignoranţă şi c-ai face mai bine, sau să încetezi, sau să pui mâna pe carte. E drept că fără regulele, măcar cele ale punctuaţiei, tribuna îţi devine compromiţătoare, dacă nu inaccesibilă, căt de virtual te-ai crede. În faţa propriei conştiinţe, nici un scut nu te poate apăra. Pretinzând cu emfază că nu eşti atins în virtualitatea ta, nu faci decât să-ţi dai un curaj artificial, care-ţi va cădea de îndată greu pe suflet.
Există vicioşi care, pentru a-şi pierde urmele, se dedau intenţionat greşelilor, continuând să-şi practice forumomania pestilenţială, fără speranţe de vindecare, utilizând nikuri dintre cele mai insolite. Exemplele sunt numeroase, precizarea lor ar putea fi luată ca pătimaşe, deci inutil să mai arunc ulei pe foc.
Dar pentru a nu dezespera, trebuie amintite şi virtuţiile terapeutice ale acestei găsenniţe tehnice numite forum. Exaltanta fericire de a te simţi „publicat” este imensă pentru cei care au tânjit o viaţă întreagă la literele tipărite şi reproduse în public. Ciornelor lor, care terminau adesea la coşul de gunoi, li se dau şansa astăzi de a fi împărtăşite şi altora chiar dacă sunt luate în râs şi traduse după bunul plac al lectorului sau, mult prea des, neînţelese.
Legitima apărare, când insolenţa şi măgăria replicilor îţi invadează ecranul, poate fi luat ca o non-asistanţă a omului în pericol de pierdere a raţiunii. Soluţia cea mai onestă ar fi ignorarea sensului pejorativ al interlocutorului şi admiterea lui ca o persoană umană în „comedia informatică” a zilelor noastre.
Sufletul si mintea - de anadi108 la: 04/06/2006 21:23:52
(la: Iubirea Divină)
Jeniffer a spus
pentru mine, mesajele tale sint de neinteles.


Dragă jeniffer, nu înţelegi pentru că
nu vrei să înţelegi, (vezi explicaţiile despre minte)
iar aceasta se vede din faptul că nici nu întrebi ceea ce nu înţelegi.
Sufletul nu este numai etern, el are calitatea intrinsecă de a iubi, fiind făcut din iubire, iar
forma de manifestare a iubirii spirituale este serviciul divin pentru Cel Iubit - bhakti-yoga.

Spre reamintire:

1. Ego-ul este adevăratul eu, sau sinele, sau adevărata identificare.
2. Acest eu, care este sufletul, este făcut din iubire pură, care este o energie spirituală,
3. evidenţe pentru această afirmaţie sunt date de cei care experimentează în mod direct această realitate, urmând în mod strict modul de viaţă prescris de diferite şcoli spirirtuale personaliste (care realizeză diferite forme ale Adevărului Absolut).
4. alte evidenţe se găsesc în cunoaşterea spirituală vedică, reflectată în literatura vedică, care confirmă experienţele pe care le au cei ce sunt calificaţi să urmeze anumite şcoli spirituale originale.

Jeniffer a spus

incearca sa folosesti vorbele tale pentru a explica ce simti despre sufletul tau,

Dragă jeniffer,
1. anadi foloseşte propriile sale cuvinte, dar pentru afirmaţiile pe care le face aduce în general evidenţe din cunoaşterea vedică.
2. Sufletul nu se simte. Sufletul se realizeză. Adică este perceput prin reflectare sa în mintea care a devenit pură.

Mintea este o maşină subtilă, un câmp informaţional, asemenea unui recipient în care curg toate informaţiile culese prin oraganele de simţ, prin interfaţa numită creier,.
Mintea are trei functiuni :

Gândirea, Simţirea şi Voirea

Prima funcţiune a minţii este gândirea.
A gândi inseamnă a compara.
Toate informaţiile care curg în minte sunt înmagazinate.
O parte din aceste informaţii sunt acceptate şi sunt înmagazinate in acele biblioteci mentale cu informaţii acceptate,
iar altă parte din informaţii sunt respinse ca nepotrivite cu informţiile acceptate, dar sunt de asemenea înmagazinate, dar în acele biblioteci mentale cu informaţii respinse.
In momentul in care informaţiile respinse devin majoritare şi continue, are loc o deplasare de conştiinţă.
Ce este conştiinţa? Conştiinţa este locul ataşamentului.

Exemple normale de deplasare a ataşamentului sunt in planul schimbarii ataşamentelor materiale.
Exemplul extraordinar este in planul schimbării ataşamentului material într-unul spiritual.
Această deplasare in planul spiritual se realizează prin Purificarea minţii - "spălarea creierului".

Pentru a purifica mintea, trebuiesc purificate organele de simţ, dar pentru a purifica organele de simţ, trebuiesc purificate obiectele organelor de Simţ.
De aceea cei ce practică o cale spirituală încearcă să se îndepărteze de ceea ce îi ţine legaţi de lumea materială.

Cei ce practicau în mod strict yoga sau sfinţii, trăiau in pădure, care este în modul de existenţă al bunătăţii, trambulina pentru modul de existenţă al bunătăţii pure, Şuddha sattva - planul spiritual.

A doua funcţiune a minţii este simţirea.
Aceasta se exprimă in atracţia sau repulsia faţă de obiectul care transmite informaţii (sunete, forme, culori, mirosuri, etc) care sunt culese de organele de simţ.
Iar această atracţie sau repulsie in planul mental se transmite in corpul grosier, mai mult sau mai puţin intens, putând da naştere emoţiilor.

A treia funcţiune a mintii este voinţa,
Datorită sentimentelor de atracţie sau repulsie care sunt transmise în întregul corp
mintea face planuri cum să obţină obiectul atracţiei, sau cum să evite obiectul ce creează repulsia.
Mintea e tot timpul ocupată cu planuri pentru a se bucura de plăceri

Cele trei functiuni ale mintii sunt gandirea, simtirea si vointa.

Aceste informaţii sunt confirmate în literatura vedică, ce a fost compilată de către inţeleptul Veda-Vyasa (aparţinând culturii Indiei antice de acum peste 5100 de ani) există o descriere a acestei maşini subtile.

De menţionat că aceste informaţii intră in categoria ştiinţei revelate in starea de transă, care este baza stiinţei interne, experimentale, spirituale, pe cale de dispariţie, total deosebită de ştiinţa experimentală externă, materială in plin avânt ... (constructiv-destructiv), care totuşi îşi are şi ea meritele ei.

#126108 (raspuns la: #125998) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
despre ziaristi - de Astoniu la: 31/10/2007 23:26:14
(la: Despre schimbarea ideilor...)
Nu ştiu ce să spun de Tr. Ungureanu, dacă de el e vorba. Nu l-aş acuza mai mult decât pe insolenţii detractori ai lui Băsescu, ce se leagă mereu de aspecte neesenţiale, marginale. Orice personalitate are şi "fani", pe lângă duşmani.
Pe când citeam, acu' vreo 14 ani, "Schimbarea la faţă a României", eram de acord cu Cioran, că avem nevoie de mesianism ca să devenim o naţiune europeană mare. Spre sfârşitul lui, chiar şi Cioran s-a dezis de nebuniile tinereţii lui.
Dar ideile alea au o rădăcină. La nici doi ani de la revoluţie, auzeam voci care susţineau că românii au nevoie de dictatură. Azi e tot aşa : marea masă de români nu au cultură politică ( nici măcar generală ) şi duc dorul liniştii şi siguranţei totalitare. Iar unii care au cultură, cred că avem nevoie măcar de un personaj mesianic, providenţial, care să ne scoată din marasmul social-politic. Probabil şi Tr.U. crede că avem nevoie de mesianism. Iar, zis pe şleau, Băsescu e un personaj carismatic. Să-l fi identificat Tr. U. pe "băse" cu personajul politicilor româneşti prezente şi viitoare ? Nu ştiu...
O altă discuţie ar fi de ce intelectualii noştri au fost şi au rămas nişte fricoşi. De ce pe timpul lui Paul Goma, n-au făcut ce au făcut polonezii, cehii şi ungurii? Un nucleu de disidenţă reală, autentică. De ce i-au lăsat singuri, să se chinuie cum au ştiut ei, pe disidenţi ca Paul Goma, pr. Calciu Dumitreasa etc. ( uite că-mi aduc aminte de tot mai puţini...), lăsîndu-i să fie mai uşor vânaţi de securitate ? Din laşitate ? Iar azi, ce intelectual de calibru are curajul să coboare în cetate, să se mânjescă politic ? Pleşu s-a retras. Alţii nu mai vor.
Măcar Tr. U. are o opţiune clară, pe faţă. Alţii n-au nimic, nici măcar conştiinţa ratării.

În fine, nu mai deviez discuţia...
#250768 (raspuns la: #250530) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Anahoret > HS - de Anahoret la: 05/09/2010 12:18:57
(la: Narcis şi lumea oglinzii)
Eram dator cu nişte răspunsuri.

Suicidul nedeterminat de contextul imediat ar putea sa fie si o problema de nerabdare?
Da, atunci când nu este o hotărâre luată în urma unui caz de forţă majoră, şi eu consider că suicidul ar putea fi o problemă de nerăbdare, însă nu aş generaliza. Consider însă că este un aspect plauzibil.

Aducerea in plan aporetic a dilemei existentiale nu are legatura, din punctul meu de vedere, cu relatia antitetica prostie-inteligenta.
Insertul cu panseul lui Paler privind incompatibilitatea imbecilitate-suicid l-am pus mai mult ca amuzament. Totuşi, înclin să-i dau dreptate. Suicidul este la îndemâna oricui, inclusiv al imbecilului, însă acesta recurge la soluţie de regulă în urma nesatisfacerii unor necesităţi primare, nu teoretizează. Nu cred că un imbecil şi-ar pune capăt zilelor, spre exemplu, pentru că ar fi într-o situaţie antagonică privind acţiunea şi conştiinţa, gen Gelu Ruscanu din "Jocul ielelor". Nu cred că un imbecil şi-ar pune astfel de probleme încât să ajungă la gestul definitiv. Sau, vă închipuiţi un imbecil făcând gestul lui Socrates?

Ar putea sa fie acesta un altfel de conflict dihotomic, distinct de abordarea paulinica?
Mai întâi trebuie să vă mulţumesc, fiindcă m-aţi făcut să suflu praful de pe nişte cărţi... :)
Sincer să fiu, iniţial nu mi-am dat seama exact ce aţi dorit să aflaţi de la mine cu acea întrebare, sau în ce măsură aţi dorit să-mi testaţi cunoştinţele de filosofie (vă spune eu: nu prea le am)... am citit mai departe discuţia avută cu Zaraza şi m-am lămurit. Cred că poate fi o altă interpretare a gestului lui Narcis, dar nu am avut-o în minte. Însă mi-ar plăcea dacă aţi dezvolta-o dumneavoastră.

Oglinda ar putea sa reveleze continutul unui microcosmos inconjurat, dincolo de maluri, de macrocosmos? Si daca da, raporturile dintre micro si macro ar putea genera dilema modalitatii de subzitenta a onticului?
Din moment ce aţi fost de acord că cheia interpretării mele privind mitul lui Narcis este oglinda... răspunsul nu poate fi decât afirmativ. În fond, condiţia noastră umană este să ne depăşim limitele şi să aspirăm către perfecţiune, nu? Să ajungem cât mai aproape de Fiinţa Supremă şi Perfectă. Din câte-mi amintesc, asta era una dintre spaimele demiurgice.

Anahoret îmi este doar "numele de scenă" aşa cum şi pentru dumneavoastră bănuiesc că Homo Stultus vă este doar un mod de identificare în forum şi nu un renume. Totuşi, există o oarecare legătură între numele pe care mi l-am ales pentru forumuri şi felul meu de a fi. Asemenea pustnicului care stă departe de lume şi se roagă pentru ea, prefer să stau retras, să o privesc şi să încerc să o înţeleg. În rest, sunt secularizat până în măduva oaselor.

Sper că am trecut testul, măcar cu un 5, nota milogului! ;)
*** - de zaraza sc la: 10/10/2012 10:18:30
(la: Incotro)
continuare

Apoi m-am simţit atras în ceea ce semăna cu un vârtej de energie. La început a fost o mişcare lentă, care apoi s-a accelerat. Am fost cuprins de o frică intensă, şi corpul meu a început să tremure. Am auzit cuvintele „nu te împotrivi" ca şi cum ar fi venit de undeva din pieptul meu. Simţeam că sunt tras într-un gol. Mă simţeam ca şi cum golul se afla mai degrabă în mine decât în afara mea. Dintr-o dată, nu a mai existat nici urmă de frică şi m-am lăsat să alunec în acel gol. Nu îmi amintesc ce s-a întâmplat după aceea.
Am fost trezit de ciripitul unei păsări din faţa geamului meu. Nu mai auzisem până atunci un aşa sunet. Aveam încă ochii închişi şi am avut imaginea unui diamant preţios. Da, dacă un diamant ar putea scoate un sunet, aşa ar suna. Am deschis ochii. Primele raze ale soarelui treceau prin draperii. Fără să mă gândesc, am simţit, am ştiut că este infinit mai multă lumină decât ne dăm noi seama. Acea lumină blândă filtrată de draperii era iubirea însăşi. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. M-am ridicat şi m-am plimbat prin cameră. Am recunoscut camera şi mi-am dat seama că niciodată nu o văzusem cu adevărat până atunci. Totul era proaspăt şi pur, ca şi cum tocmai ar fi fost creat. Am luat în mâini diferite lucruri, un creion, o sticlă goală, minunându-mă de frumuseţea şi viaţa care izvorau din ele. În ziua aceea m-am plimbat prin oraş cuprins de o uimire profundă faţă de miracolul vieţii pe Pământ, ca şi cum tocmai aş fi venit pe lume.
În următoarele cinci luni, am trăit într-o stare de pace şi fericire profunde şi neîntrerupte. După
aceea, ea s-a diminuat întru câtva în intensitate sau poate că aşa mi s-a părut mie, pentru că a devenit starea mea naturală. Puteam să funcţionez normal în lume, deşi mi-am dat seama că, orice aş fi făcut, nu aş mai fi putut adăuga nimic la ceea ce aveam deja. Ştiam, desigur, că mi se întâmplase un lucru extrem de important, dar nu îl înţelegeam complet. Abia peste câţiva ani, după ce am citit texte de spiritualitate şi am petrecut mai mult timp cu o serie de maeştri spirituali, am realizat că toţi căutau ceea ce mie mi se întâmplase deja. Am înţeles faptul că presiunea intensă a suferinţei din noaptea aceea trebuie să fi forţat conştiinţa mea să se retragă din identificarea cu sinele nefericit şi extrem de anxios, care este, în ultimă instanţă, o ficţiune a minţii. Această retragere trebuie să fi fost atât de completă, încât acel sine fals, plin de suferinţă, s-a prăbuşit imediat, ca atunci când scoatem un dop dintr-o jucărie gonflabilă. Ceea ce a rămas a fost natura mea adevărată ca existenţă continuă: conştiinţa în starea ei cea mai pură, înainte de identificarea cu forma.
Mai târziu am învăţat să mă cufund în acea lume interioară atemporală şi fără de moarte, pe care o percepusem iniţial ca pe un gol, şi să rămân complet conştient. Am trecut prin stări de o indescriptibilă fericire şi sfinţenie, faţă de care chiar şi experienţa iniţială pe care tocmai am descris-o păleşte. A venit un moment când, pentru o vreme, am rămas fără nimic în plan fizic. Nu aveam relaţii sociale, casă, loc de muncă, identitate socială definită. Am petrecut aproape doi ani stând în parc pe bănci, în beţia celei mai intense fericiri.
Dar chiar şi cele mai frumoase experienţe vin şi pleacă. Prin comparaţie cu orice experienţă, probabil că fundamental este sentimentul păcii, care nu m-a mai părăsit de atunci. Uneori este foarte puternic, aproape palpabil, încât îl pot simţi şi alţii. Alteori este undeva în fundal, ca o melodie îndepărtată. Mai târziu, oamenii veneau din când în când la mine şi îmi spuneau: „Vreau şi eu ceea ce ai tu. Poţi să-mi dai şi mie sau să-mi arăţi cum să-l obţin şi eu?" Iar eu răspundeam: „Ai deja acest lucru. Dar nu -l poţi simţi pentru că mintea ta face prea mult zgomot". Acest răspuns s-a transformat mai târziu în cartea pe care o ţineţi în mână. Înainte să-mi dau seama, aveam din nou o identitate exterioară. Devenisem un învăţător spiritual.
#635599 (raspuns la: #635598) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de wp la: 17/01/2013 14:05:35
(la: Cenusa)
Nu doresc să-mi dau neapărat cu părerea, asupra faptului dacă îmi pare normal sau nu, ce zice Biserica prin purtătorul de cuvânt al ei, deoarece nu am nici un fel de pregătire şi cu atât mai puţină experienţă în PR.
Mai degrabă aşi dori să comentez motivaţia Bisericii în acest caz, motivaţie care, nu cred că a fost înţeleasă.
Pentru o mai bună înţelegere doresc să abordez tema din mai multe puncte de vedere;

1. relaţia unui membru al Bisericii cu Biserica
2. problemele interne ale Bisericii
3. modul în care presa tratează subiectul Biserica şi în mod special BOR

1. Din păcate, majoritatea oamenilor – şi aici, indiferent de confesiune – nu sunt prea interesaţi în timpul vieţii lor, să afle, ce anume presupune apartenenţa la un anumit cult, deşi ar trebui să fie conştienţi asupra faptului că, aderarea la o grupare anume, presupune şi însuşirea unor reguli, care există şi după care se guvernează acel grup. Cum aparatenenţa la o anumită confesiune este liberă – chiar dacă poate în pruncie omul a fost botezat într-o anumită credinţă, la un moment dat poate face o alegere – un om pe care îl interesează cât de cât viaţa lui în toate aspectele sale, ar trebui să-şi clarifice şi relaţia lui pe verticală, mai precis cu Dumnezeu. Din cauza faptului că mulţi nu sunt preocupaţi de acest aspect, se ajunge în situaţia în care, atunci când ei înşişi sau apropiaţi de ai lor, se lovesc de regulile confesiunii din care fac parte, (datorită unui botez, a unei căsătorii, a unui deces sau în alte situaţii) doresc ca Biserica să se conformeze dorinţelor lor şi nu ei regulilor confesiunii din care fac parte.

2. Când am menţionat acest punct şi strict legat de acest subiect; sunt preoţi care, deşi sunt caterisiţi – sunt depuşi din treapta preoţiei – profitând şi de cele spuse mai sus, se oferă să slujească în anumite condiţii – sinucideri, incinerări etc.. Cred că este de la sine înţeles că Biserica nu poate fi de acord cu o astfel de stare de lucruri. Este o situaţie similară cu orice alt domeniu; nu ne dorim să fim consultaţi de persoane care se dau doctori, ci de doctori sau nu dorim să avem de a face cu oameni care se pretind poliţişti, dar care nu (mai) sunt poliţişti dar se pretind a fi ş.a.m.d. În acest caz, Biserica ar trebui să fie sprijinită de organele coercitive ale statului ca şi în orice alt caz şi nu este nimic anormal dacă cere asta.

3. Media, şi aici cred că eşti şi tu de acord, nu prea prezintă mai nimic care să zidească, cu mici excepţii, ci în principiu, caută subiecte de scandal. De acest fapt nu este scutită nici Biserica. Pe de altă parte Biserica, prin legile lăsate de Dumnezeu, mustră direct sau indirect conştiinţa omului, fapt care naşte împotrivire şi nu în ultimă instanţă, ură.
Din acest motiv, media nu a promovat, nu promovează - şi în viitor o va face şi mai puţin – Biserica. Sunt şi excepţii, dar puţine. În schimb, media nu va rata nici o ocazie de a prezenta Biserica în modul negativ. Nu intru în detalii, deoarece subiectul este prea amplu, dar cred că, fenomenul este destul de vizibil.

În cazul de faţă, Sergiu Nicolaescu, fiind după căte se pare botezat ortodox, a optat pentru incinerare în loc de înmormântare. A fost opţiunea lui, pe care Dumnezeu ştie dacă a făcut-o cunoscând toate implicaţiile sale duhovniceşti sau nu. Grija BOR nu a fost legată de partea materială a temei – ar fi caraghios să credem că BOR sărăceşte sau se îmbogăţeşte cu o înmormântare în plus sau în minus – şi cred că acesta a fost motivul pentru care s-a oferit să suporte parţial cheltuielile aferente. Problema BOR era legată de reflectarea acestui eveniment în presă, eveniment care ridica mingea la fileu acesteia, în sensul de a nu rata încă o ocazie de a bălăcări Biserica. Dacă familia cerera slujba de înmormântare, BOR trebuia să refuze, fapt care, ar fi dat ocazia presei să arunce cu noroi în Biserică, mizând pe cele menţionate mai sus la punctul 1. Nu este exclus, după cum se poate citi şi în articolul părintelui Stăniloae, ca familia să apeleze prin intermediul unor binevoitori la un „preot” (vezi cele de la punctul 2), fapt care nu ar fi convenit Bisericii, deoarece astfel de situaţii crează confuzie în rândul credincioşilor, mai ales în cazul unei persoane publice a cărui înmormântare este prezentată prin canalele media. Comunicatul BOR cred că, ar fi avut rolul de a preveni situaţia în care presa să aibă motive de a lovi în Biserică, însă din varii motive, cred că prin acest comunicat s-a obţinut exact ceea ce se vroia evitat.. .

Am încercat să reduc pe cât posibil lungimea mesajului, dar în acelaşi timp încercând să mă fac şi înţeles. Am scris rapid şi cu multe întreruperi. Dacă pe undeva, cele scrise nu au coerenţă, pot să revin cu clarificări.

La cel de al doilea mesaj voi reveni ulterior.
#639309 (raspuns la: #639251) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...