comentarii

DU-TE-N MA-TA! CE PA-LA-RI-E AI!!!DE VAMPA


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
*** - de INSULA ALTUIA la: 25/09/2015 12:19:25
(la: Spatiu pentru tavalit de ras)

MesajSubiect: Re: BANCURI Joi Sept 10, 2015 2:02 pm Raspunde cu citat
Cică s-a inventat aparatul care la naștere transferă durerile femeii la bărbat. Prima dată este testat de un cuplu, soția având dureri uriașe.
Își pune bărbatul toate cele pe el, transferul fiind gata de pornire.
Prima dată îl dă la o intensitate mai mică. Ăsta nimic.
Intensitatea este din ce în ce mai mare. Ăsta tot nimic. Uimire mare. Naște soția fără dureri, totul e bine, pleacă ăștia acasă.
Când ajung pe scara blocului, uimire și mai mare… îl văd pe poștaș mort pe scări.
***
Doctorul de la un spital psihiatric făcea control.
Intră într-o cameră și vede toți pacienții cum sar prin paturi… curios, întreabă:
-Ce aveți, mă, de săriți așa? Ați înghițit arcurile de la pat?
-Nu, noi suntem tăiței, fierbem!
Doctorul se uită mirat la ei și dă să plece. Când să iasă, vede trei dintre ei lipiți de tavan și întreabă:
-Și cu ăștia ce e, mă, aici?
-Ăștia s-au prins de capac!
***
Doi copii la grădiniță se ceartă:
– Tatăl meu e mai puternic decât al tău!
– Nu e adevărat, al meu e mai puternic!
– Mama mea e mai bună decât a ta!
– … așa zice și tatăl meu!
mai du-te si vorbeste cu buni - de (anonim) la: 31/08/2003 15:06:23
(la: A avea baieti in Moldova...)
mai du-te si vorbeste cu bunica-ta sau auzi-o vorbind cu altii...
#94 (raspuns la: #31) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
bati cimpii - de eusivoi la: 05/08/2004 21:29:30
(la: Gregorian Bivolaru - MISA, guru şi servicii secrete)
see subj - am un material tocmai bun si potrivit pt. tine si cei ca tine.

Bârfa şi calomnia ca arme ale laşităţii - de la cel birfit si calomniat de tine, pt. toti ca tine:

Deoarece în ultima vreme bârfa şi calomnia au luat o amploare fără precedent, considerăm că este necesar să vă prezentăm, în cadrul acestei conferinţe, unele aspecte pe care trebuie să le cunoaşteţi cu privire la bârfă şi calomnie.

De bună seamă că unora li se va părea ciudat să vorbim despre „arme” când ne ocupăm de laşitate; laşitatea fiind o stare de pasivitate, am putea spune voită, laşul fiind omul unei neîncetate şi, deseori, josnice cedări. S-ar putea obiecta că el nu este în stare să se folosească de arme, căci de aşa ceva, mulţi îşi imaginează, că se slujesc numai cei care sunt gata de luptă.

Este adevărat că laşul, ori nu se supără deloc, ori face aceasta numai şi numai atunci când el este pe deplin încredinţat că se află cu totul la adăpost de orice neplăcere. Însă, oricum ar fi cazul, caracteristica principală a laşităţii este şi rămâne tot o neruşinată şi umilitoare stare de cedare. În ceea ce priveşte atacul el este în aşa fel realizat încât denotă, şi mai mult, laşitatea individului în cauză; este hoţesc, este cel mai adesea realizat pe furiş.

Armele obişnuite ale laşului sunt bârfa, aluziile răutăcioase şi anonimatul.

Între calomnie şi bârfă există deosebiri, căci deşi amândouă au cam acelaşi fond sufletesc care este comun – minciuna – felul lor de propagare este diferit. Calomnia se practică cel mai adesea pe faţă, pe când bârfa se realizează cel mai adesea pe ascuns. Uneori sunt unii oameni amorali şi mari neruşinaţi care le întrebuinţează pe amândouă, potrivit cu împrejurările.

Este uşor de înţeles de ce laşul se slujeşte de bârfă. Lipsindu-i îndrăzneala care este necesitată de practica calomniei, el nu poate face decât să bârfească, adică să-şi strecoare hoţeşte minciunile infame privitoare la o anumită persoană. Prin aceasta el îşi satisface invidia care îi roade cel mai adesea sufletul iar, în acelaşi timp, el se află la adăpost de atacul celui bârfit, căci dacă acela i-ar cere cumva socoteală, el, bârfitorul, ar recurge imediat la tăgadă şi ar nega că a făcut vreodată aceasta.

Bârfitorii sunt mai numeroşi decât calomniatorii, căci laşii sunt cu mult mai mulţi decât cinicii. Motivele care îi împing pe cei laşi la bârfă sunt multe. Deşi laşul este lipsit de sentimentul demnităţii, umilinţa la care el s-ar expune sau pe care el o suportă de bună voie, nu se poate să nu-i amărască întrucâtva sufletul lui meschin. Efectul acestei amărăciuni se răsfrânge atunci asupra celor cu sentimentul demnităţii, care pe nimeni nu-i lasă să-i calce în picioare.

Pe laş îl doare când vede cum un altul este respectat, pe când el este umilit şi dispreţuit. De aici apare la el un sentiment de invidie pregnantă împotriva acelora pe care îi simte că nu sunt croiţi întocmai ca el, din stofa mizerabilă a slugărniciei.

Invidia este cauza principală a bârfei. Atunci când cei laşi văd că unul din categoria lor socială valorează mai mult decât ei, sunt într-un anume mod straniu umiliţi, fiindcă ei ştiu că niciodată ei nu vor putea ieşi din obscuritatea pe care o merită, pe drept, şi în care, cel mai adesea, ei îşi târăsc zilele. Faptul că un alt om care a ocupat aceiaşi poziţie socială la fel cu a lor începe să se ridice deasupra lor îi revoltă foarte tare. Şi cum, cel mai adesea, ei sunt nişte laşi, „revolta” lor se manifestă sub forma bârfei împotriva celui care s-a relevat ca fiind un om de valoare sau chiar de o mare valoare spirituală.

Cel mai adesea bârfitorii realizează trei categorii de acţiuni:

1.Plăsmuirea minciunilor.

2.Răspândirea lor hoţească.

3.Întreţinerea lor mizerabilă şi sistematică.

În ceea ce priveşte plăsmuirea, sufletul laşilor este destul de „inventiv”, cel mai adesea fiind nişte oameni lipsiţi de scrupule. Bârfitorii nu se dau în lături de la cele mai gogonate defăimări la adresa cuiva. Dacă sunt suficienţi de dibaci, ei vor căuta ca toate bârfele lor să pară cât mai verosimile pentru a fi mai uşor crezute. Iar pentru aceasta ei vor exagera în rău unele însuşiri ale bârfitului pentru a le înfăţişa apoi sub forma unor cumplite cusururi. Astfel, de exemplu, dacă un om, având în vedere falsitatea altor oameni, este mai circumspect şi, deci, mai puţin încrezător în orişicine, numaidecât laşii cei bârfitori vor scorni zvonul că el suferă de mania persecuţiei. Dacă un alt om dă dovadă de ceva mai multă exactitate şi, în anumite domenii, nu lucrează grăbit şi superficial, colegii lui cei laşi vor spune că el este foarte moale. Când vreun om nu-şi expune viaţa în spectacol, atunci îi atribuie cine ştie ce vicii îngrozitoare şi astfel, aproape pentru fiecare om, ei găsesc câte ceva compromiţător.

Odată minciuna plăsmuită, urmează a doua fază interesantă pentru ei şi anume răspândirea sau colportarea acelei minciuni.

După cum am spus deja, mijlocul de a proceda al laşului va fi aproape întotdeauna hoţia, adică el va acţiona pe ascuns. Să luăm de exemplu un loc de muncă oarecare. Când mişeii cei laşi de acolo îşi propun să compromită pe un coleg de-al lor care, într-un anume mod, îi „întunecă” prin valoarea lor reală personală, atunci ei plăzmuiesc o mizerabilă calomnie, sau chiar mai multe, pe socoteala lui şi apoi fiecare, în grupul său de cunoscuţi – sau dacă sunt yoghini, chiar prin ashramuri sau prin case particulare – o colportează tainic, de multe ori spunând-o cu un aer fals, plin de compătimire la adresa bârfitului. Iar acesta, chiar dacă ar vrea să ştie tot ceea ce s-a minţit pe socoteala lui adesea nu poate afla nimic în mod direct, fiindcă laşul totdeauna caută să ascundă pentru a se sustrage astfel de la orice răspundere.

A treia problemă care îi preocupă pe bârfitori este întreţinerea bârfei. Ei ştiu că un zvon răutăcios, chiar lipsit de o fundamentare reală, face la început un oareare zgomot însă apoi dispare. Tocmai de aceea atunci ei au grijă să-l întreţină răspândindu-l din nou şi, de cele mai multe ori, sub o altă formă, însă cel mai adesea păstrând cam acelaşi fond urât şi foarte copromiţător.

Faptul regretabil este că bârfa nu se practică numai între străini ci chiar şi printre persoane care se înrudesc. Ea se observă la fel de des chiar şi printre acestea. Cauza ei în acest caz este tot invidia. Atunci, ruda cea mai bine situată sau cea mai capabilă va fi întotdeauna obiectul invidiei şi chiar al bârfei rudelor celorlalte. De multe ori este de ajuns să nu te amesteci deloc cu ele pentru a le aţâţa imediat împotriva ta şi a le face să clevetească.

Este ceva rar ca oamenii superiori, spirituali, să o ducă bine cu toate rudele. Neavând nimic sufletesc în comun cu ele, ei nu pot suporta cercul lor strâmt. Se exclud, prin urmare, mai ales atunci, şi-şi aleg un alt mediu care este mult mai potrivit cu mentalitatea lor superioară. Aşa ceva însă rudele nu i-o iartă şi atunci ele se răzbună bârfindu-l, scornind fel şi fel de minciuni sau răspândind despre el multe zvonuri calomnioase. Venind din partea lor, toate acestea sunt mai uşor crezute decât dacă ar veni de la nişte străini, fiindcă mulţi cred, în mod greşit, că rudele sunt mai în măsură să fie bine informate, deoarece ele au avut ocazia să-l cunoască mai îndeaproape pe respectivul om. Ele abuzează atunci de aceasta, plăsmuind şi strecurând pe seama omului respectiv fel şi fel de minciuni mizerabile. Tocmai de aceea cei mai mulţi oameni inteligenţi şi evoluaţi spiritual sunt nişte izolaţi în mijlocul rudelor lor. Iar când ei sunt, în anumite situaţii, strâmtoraţi, rudele se mărginesc doar la a le da sfaturi, altceva nimic. Rareori se întâmplă ca ele să le recunoască în vreun fel valoarea.

Tocmai de aceea este foarte necesar să fim foarte circumspecţi atunci când luăm informaţii despre cineva de la rudele lui. Nu trebuie să cădem în greşeala de a le crede pe toate orbeşte pentru motivul că ele ar fi fost în măsură a-l cunoaşte mai bine pe acel om. Informaţiile lor atunci sunt mai mult interesate decât interesante.

Să vedem acum ce atitudine este cel mai bine să ia omul superior, spiritualizat, faţă de rudele lui bârfitoare. Cea mai inteligentă atitudine atunci este starea de detaşare suverană. Un asemenea om nu trebuie niciodată a face greşeala de a se coborâ la nivelul lor, de a se bălăci în mocirla cumplită în care trăiesc. Într-o asemenea situaţie, un asemenea om, trebuie să le lase pe astfel de rude să-şi continue mai departe „opera” lor mizerabilă, folosindu-se de fel şi fel de minciuni calomnioase, care, aşa cum am văzut, sunt armele obişnuite ale celor mici la suflet, neputincioşi, şi în timp ce el va urmări să se înalţe în ochii contemporanilor lui, care sunt capabili să-l aprecieze, şi va urmări de asemenea să se înalţe către Dumnezeu, ele vor vegeta mai departe într-un mediu mizerabil, ordinar, pierzându-şi timpul cu o mulţime de minciuni şi cu mici infamii.

Ceea ce se petrece din punct de vedere al bârfei în anumite grupuri sociale din oraşele mari, se întâmplă şi în oraşele mici, însă, din cauza numărului restrâns al locuitorilor, bârfa împotriva cuiva se răspândeşte atunci în tot oraşul sau orăşelul.

În provincie, ca şi printre yoghini, mobilul bârfei este tot invidia. De regulă provincialii bârfiţi sunt mai bine situaţi decât ceilalţi oameni sau sunt naturi indiferente şi inteligente, care sunt mai presus decât mediul social înconjurător. Ei bine, faptul că ei nu se prea amestecă cu ceilalţi îi jigneşte pe aceştia şi poate că pe unii chiar îi umileşte într-un anume mod. De aceea ei vor căuta să-şi descarce necazul pe care o generează atitudinea acestora, prin bârfe. Fiind laşi, ei nu vor îndrăzi atunci să recurgă şi la calomnie.

În anumite situaţii, sunt calomnii şi bârfe care nu pot fi înlăturate prin nimic de către victima lor. O astfel de cauză a bârfei este interesul. Nu mai este nevoie să demonstrez pentru ce anume. O cauză foarte răspândită este ciuda sau necazul pe cineva, împotriva căruia, din pricina laşităţii, bârfitorul nu poate să-şi manifeste ura pe faţă. În prezenţa acelei persoane el rămâne aproape totdeauna cu botul pe labe, chiar suferă dojeni şi reproşuri binemeritate, fără a îndrăzni cumva să crâcnească. De aceea el va căuta, la scurt timp după aceea, să-şi verse focul, bârfind pe cel care i-a administrat o lecţie de viaţă sau mai multe care erau chiar binemeritate.

De multe ori se poate ghici că s-a petrecut un incident între două persoane numai după felul în care una începe să o bârfească după aceea pe cealaltă.

Aşa cum am spus, bârfa este de cele mai multe ori nedespărţită de laşitate. Cel mai adesea nu se întâlneşte un laş care să nu fie şi un bârfitor. Acest fapt este explicabil, căci în sufletul laşului este cu neputinţă să nu clocească o stare mizerabilă de duşmănie împotriva celor care îi impun respect, teamă ori invidie şi mai ales împotriva acelora care îl pun în umbră. Şi cum el, cel mai adesea, fuge de atacul făţiş, va recurge în schimb la atacul pe furiş, sperând prin aceasta să fie totdeauna la adăpost de pedeapsă. Însă cel mai adesea acest calcul al lui este greşit.

Caracteristica de căpetenie a bârfei, în ceea ce priveşte modalitate ei de realizare, este că ea totdeauna se practică prin viu grai; altfel nici că s-ar putea. Interesul bârfitorului este ca el să rămână ascuns. De aceea el se mărgineşte la a strecura, chiar pe şoptite dacă se poate, insinuările lui calomnioase. Ştiind că cele scrise rămân, el nu face imprudenţa să se expună a fi demascat prin propriile lui scrisori. El ştie că, în celălalt caz, el are totdeauna o portiţă de scăpare, şi anume tăgăduirea vehementă a infamiilor pe care el le-a debitat hoţeşte.

Aceasta este o altă deosebire între calomnie şi bârfă. Cea dintâi, calomnia, se practică foarte des şi prin scris - de exemplu, calomniile care apar în ziare; cea de-a doua, bârfa, niciodată, căci laşitatea şi atacul făţiş sunt cel mai adesea două noţiuni care se exclud.

Dacă este să fie judecată după efectul produs, bârfa este mult mai vătămătoare decât calomnia. Calomnia fiind spusă cu glas tare sau scrisă poate fi mai uşor spulberată de către cel care se află în cauză, pe când bârfa nu este la fel. Cel care este înzestrat cu intuiţie psihologică, atunci când se introduce într-un mediu social în care el tocmai a fost bârfit, simte intuitiv aceasta, însă ce anume s-a spus pe seama lui şi cine anume l-a bârfit nu poate să afle întotdeauna. De asemenea el nu poate afla de îndată cine anume a fost plăsmuitorul şi transmiţătorul bârfei. Şi atunci se poate întâmpla că, până el ajunge să se documenteze şi să se apere, bârfa ce a fost răspândită despre el poate să-şi fi produs deja efectul nociv.

În afară de aceasta pe calomniatorul ordinar şi îndrăzneţ îl poţi târâ la bara justiţiei. Bârfitorul însă alunecă printre degete căci cel mai adesea îţi lipseşte dovada materială a infamiei lui. Pentru aceste motive, rar vei găsi intriganţi care să se folosească de calomnie, ci mai cu seamă de bârfă.

Atunci când devenim yoghini, mulţi dintre noi renunţăm la anumite vicii cum ar fi: băutura, drogurile, imoralitatea, etc. şi începem să ne petrecem timpul cu noii noştri prieteni, vorbind despre calea spirituală, despre existenţele noastre şi despre tot ceea ce se mai petrece în general; lucruri inofensive, la prima vedere, sau cel puţin aşa credem noi. Dar de multe ori spusele noastre sunt pline de judecăţi mincinoase şi bârfe care sunt atunci rostite de noi într-un mod elegant şi în spatele unui zâmbet fals spiritual.

Ştiind toate acestea, merită să ne amintim ce se spune în Biblie despre bârfă. Astfel, în Levitic 19.16 găsim scris: „Să nu umbli niciodată cu bârfe în mijlocul poporului tău.” Iar în Psalmul 101.5 se spune: „Pe cel ce cleveteşte în ascuns pe aproapele său, îl voi nimici.”

Iată deci că Dumnezeu pune bârfa alături de necredinţa, invidia, crima sau ura faţă de Dumnezeu. În plus ni se spune că „cei care practică aceste păcate merită moartea.” – Romani 1.28-32; 6.21-23; şi 7.5.

O definiţie a bârfei este aceasta: a vorbi urât sau într-un mod exagerat despre cineva, în absenţă, astfel încât discuţia respectivă nu conduce la rezolvarea problemei respectivei persoane. În Biblie, în textul lui Matei 18.15 se spune: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el, singuri. Dacă el te ascultă, ai câştigat astfel pe fratele tău, dar dacă atunci el nu te ascultă, mai ia cu tine pe unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă a ta să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori.”

Şi acest text se poate spune că Dumnezeu l-a pus în Biblie fiindcă El ştie cât de slabi suntem noi oamenii şi că, de asemenea, noi avem nevoie de o înţeleaptă ghidare.

Dacă uneori suntem ofensaţi de greşelile cuiva, trebuie atunci să mergem la acea persoană şi să-i spunem, şi la nimeni altul. Să dăm aici un exemplu. Dacă cineva cade în păcat, cu ce-l va ajuta faptul că tu spui şi altora faptul acesta? Ce pot ei atunci să facă? Ideal este să-l ajutăm numai pe cel ce a păcătuit, ca să fie astfel readus pe calea cea bună. Iar dacă nu ascultă, atunci utilizează ce-a de-a doua metodă biblică.

Să nu uităm cuvântul biblic din Galateni 6.1: „Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată într-o greşeală, voi care sunteţi plini de iubire să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu.”

În multe situaţii bârfa este deghizată într-un aşa zis sfat. Este drept că nu este nimic rău atunci când te adresezi unui adevărat sfătuitor pentru ca să-ţi ofere un sfat înţelept dacă acesta este o persoană matură din punct de vedere spiritual, care te poate ajuta să iei deciziile care sunt stringent necesare în situaţia ta. Din păcate însă, majoritatea oamenilor la care ne ducem cu programele noastre, nu sunt sfătuitori, căci de cele mai multe ori noi nu găsim la ei soluţii înţelepte şi adecvate la problemele noastre. De obicei noi dorim un ascultător care trebuie să ne dea dreptate. Se pare că atâta vreme cât noi putem avea unii oameni de partea noastră, nu ne pasă câtă dezbinare producem şi nici cât rău facem celor care ne aud şi celor despre care vorbim.

În această direcţie merită să ne amintim un alt citat din Biblie: „Şapte lucruri urăşte Domnul Dumnezeul tău; acestea îi sunt urâte: ochii trufaşi, limba mincinoasă, mâinile care varsă sânge nevinovat, inima care urzeşte planuri nelegiuite, picioarele care aleargă repede la rău, martorul mincinos şi cel ce prin bârfă stârneşte certuri între fraţi.” – Proverbe 6.16-19.

Mulţi dintre noi, datorită ignoranţei, cred că a asculta nu este chiar atâta de nociv cum este a răspândi bârfa. Dar nu este deloc aşa. În această direcţie Dumnezeu spune în Biblie: „Cel rău ascultă cu luare aminte la buza nelegiuită şi mincinosul pleacă urechea la limba nimicitoare.” – Proverbe 17.4.

În textul lui Samuel 24.9 David îl întreabă pe Saul: „De ce oare asculţi tu de vorbele oamenilor care zic: David îţi vrea răul?” De ce oare ascultăm şi noi la cei care bârfesc? De ce suntem mereu gata să credem tot ceea ce poate fi mai rău? Biblia însă spune: „Dragostea nădăjduieşte totul.” – Corinteni 13.7.

De ce oare nu le spunem celor care incită la clevetire în mod abil, dar ferm: Îmi pare rău, dar tu eşti mizerabil, şi-mi spui ceva ce eu nu cred că trebuie să ascult. Ar trebui mai bine să vorbeşti despre aceasta cu Dumnezeu sau cu cei implicaţi în ceea ce-mi spui, dar nu cu mine.

Biblia ne avertizează că nu este bine să ne asociem cu bârfitorii: „Cine umblă cu bârfe dă astfel pe faţă lucruri rele care sunt ascultate. Şi cu cel care nu-şi poate ţine gura şi bârfeşte să nu te amesteci.” – Proverbe 20.19.

Tot în Biblie apostolul Matei spune: „Vă spun că în ziua Judecăţii de Apoi oamenii vor da socoteală de orice bârfă şi de fiecare cuvânt nefolositor pe care îl vor rosti.” – Matei 12.36.

La fiecare cuvânt rostit noi facem o alegere; alegem între a-l binecuvânta aşa cum se cuvine pe Dumnezeu Tatăl, ori a produce o întristare călcând cuvântul Său: „Nici un cuvânt stricat, ori rău, să nu iasă de la tine din gură, ci unul bun, după zidire, după cum este nevoie, să de-a har celor care-l aud.” – Efeseni 4.29.

Controlul limbii este o adevărată emblemă a yoghinului avansat.

Tot în Biblie, Iacov ne spune: „Dacă crede cineva că el este religios şi nu-şi înfrânează limba, atunci îşi înşeală inima, iar religiozitatea unui astfel de om este zadarnică.” –1.26.

Din cele prezentate mai sus, cât şi din textele biblice pe care deja le-am enunţat, apare foarte clar pentru noi că, în realitate, bârfa este una dintre instrumentele satanei. Trebuie tocmai de aceea să ne oprim şi să decidem acum, în inima noastră, că niciodată nu vom mai asculta, nu vom mai răspândi bârfa şi aceasta o vom putea face mai ales cu ajutorul lui Dumnezeu, a Atotputernicului nostru Creator.

Prin urmare cuvintele rele, printre care sunt incluse bârfa şi calomnia, au un potenţial atât de dăunător încât un avertisment împotriva abuzului lor apare chiar printre Cele zece porunci. A noua poruncă spune: „Să nu mărturiseşti niciodată strâmb împotriva aproapelui tău.” –Exod 20.13.

Conform, de asemenea, tradiţiei iudice această poruncă înseamnă că este greşit să vorbeşti de rău o altă persoană, chiar dacă ceea ce spui ar fi adevărat, cu excepţia situaţiilor când este important pentru persoana cu care vorbeşti să audă informaţia.

O binecunoscută povestire cu tâlc care aparţine tradiţiei ebraice vorbeşte despre un evreu care umbla prin comunitate şi îl vorbea de rău şi chiar îl bârfea sau calomnia pe rabinul acesteia. După o perioadă de timp omul şi-a dat seama de greşeala sa, a regretat că l-a vorbit de rău pe rabin, şi i s-a înfăţişat pentru a-i cere iertare. Omul respectiv s-a arătat foarte mâhnit pentru ceea ce făcuse rău şi era dispus să facă aproape orice pentru a primi, în felul acesta, iertarea rabinului. Rabinul i-a spus atunci că primul pas în a îndrepta ceea ce greşise este să ia trei perne mari pline cu pene şi puf şi apoi să le desfacă şi să lase vântul să ia penele pentru a le răspândi apoi pretutindeni.

Omul a ascultat şi a realizat întrutotul instrucţiunile rabinului şi apoi s-a întors la el şi l-a înştiinţat că i-a îndeplinit cererea. Atunci rabinul i-a spus: ,,Acum eşti gata pentru cel de-al doilea pas pe calea corectării a ceea ce ai făcut rău. Du-te, te rog, şi adună, una câte una, toate penele.”

După câtva timp omul în cauză s-a întors şi a spus că a realizat că este imposibil să reuşească aceasta. Atunci rabinul i-a spus: „Deşi s-ar putea ca tu să regreţi sincer şi să vrei într-adevăr să repari tot răul pe care l-ai făcut, iată că este la fel de imposibil să-l repari, cum îţi este imposibil să aduni la loc toate penele din perne.”

După cum ne arată şi această poveste bârfa cauzează adeseori celui care este bârfit daune aproape ireversibile.

La evrei, deloc întâmplător, cuvântul ebraic pentru bârfitor corespunde cuvântului pentru vânzător ambulant. Şi acesta, la fel cum un vânzător ambulant merge din casă în casă, cumpărând de la unul şi vânzând altuia, oarecum tot la fel face şi el atunci când bârfeşte. Bârfitorul are, am putea spune, o mentalitate de vânzător ambulant. Când dăm cuiva informaţii intime, tendenţioase sau rele despre o a treia persoană, ne aşteptăm aproape imediat ca persoana cu care vorbim să ne dea, la rândul ei, tot spontan, informaţii intime, tendenţioase sau rele despre persoana care se vorbeşte sau eventual despre altcineva. În felul acesta se face un schimb murdar de informaţii intime tendenţioase şi rele.

De obicei, atunci când ne gândim la etică, gândim în termenii acţiunilor oamenilor faţă de ceilalţi şi dacă aceste acţiuni sunt corecte sau nu. Totuşi etica iudaică se ocupă şi de felul cum oamenii comunică unii cu alţii. Cuvintele, în viziunea acestei tradiţii, pot avea efecte foarte puternice. Dacă sunt folosite într-un mod binefăcător pot alina, pot încuraja sau chiar pot binecuvânta o fiinţă umană, declanşând anumite fenomene de rezonanţă, în funcţie de noţiunile care sunt integrate în cuvintele respective. Pe de altă parte, când sunt folosite în mod rău, ele pot distruge prieteniile, familia, reputaţia sau chiar mijloacele de subzistenţă.

De aceea, data viitoare când vorbiţi sau aveţi tendinţa să începeţi să-i vorbiţi pe alţii de rău luaţi în consideraţie una dintre maximele unui gânditor ebraic şi anume Israel Salander, care a trăit între 1810-1883. El era un mare moralist evreu şi un învăţător ebraic. Rabinul Salander spunea că, de obicei, noi ne confundăm priorităţile: „În mod normal, noi ne preocupăm cel mai adesea de bunăstarea noastră materială şi de sufletul vecinului. Eu însă vă sfătuiesc să ne preocupăm mai bine de bunăstarea materială a vecinului şi apoi de propriile noastre suflete.”

Iată acum o glumă despre bârfă: Bârfa este singurul zgomot care se propagă chiar mai repede decât sunetul.



În lumina a ceea ce v-am expus până aici, merită să trageţi unele concluzii şi, atunci când unele fiinţe umane vin la dvs. şi au tendinţa să bârfească sau să îi calomnieze pe ceilalţi, merită să le daţi următorul sfat: Ştim că trebuie să-ţi mărturiseşti păcatele dar, crede-mă, n-ai nici o obligaţie să le mărturiseşti şi pe ale altora.

Dincolo de aceasta, am observat că cea mai bun modalitate spontană de a afla cu uşurinţă ceva despre caracterul unui om este să întrebi ceva despre altul. În felul acesta poţi să te edifici foarte uşor asupra caracterului acelui om cu care vorbeşti.

Mai adaug doar un anume aspect pe care nu-l comentez. El aparţine gânditorului genial Blaise Pascal. El spunea: „Dacă toţi oamenii din lume ar şti exact tot ceea ce spun ceilalţi despre ei, atunci n-ar mai exista în lume nici măcar 4 prieteni.”

În ceea ce priveşte oamenii care se află la cursurile de yoga, aici puteţi observa cu uşurinţă că minţile ilustre discută idei geniale, spirituale, elevate, inteligente; minţile medii discută evenimente, iar minţile reduse discută şi–i bârfesc pe alţii. Ştiind toate acestea merită să nu uitaţi că, întotdeauna, prietenul tău are un prieten, iar acel prieten al prietenului tău are şi el un prieten, aşa că cel mai bine e să fii cât mai discret.

Un om de spirit spunea la un moment dat că: „Limba bârfitorului ucide trei dintr-o lovitură; în primul rând pe cel care bârfeşte, apoi pe cel care ascultă şi după aceea pe cel despre care se vorbeşte.”

Aşa cum puteţi observa uneori în jurul dvs., unii nu vor să spună nimic rău despre cei morţi, dar nici nu spun nimic bun despre cei vii.

Conversaţia inteligentă şi binefăcătoare este un exerciţiu minunat al minţii. Bârfa, în schimb, este un exerciţiu mizerabil al limbii. Nu uitaţi deci că tot ceea ce intră prin vorbe rele pe o ureche şi iese apoi peste gard sau în discuţiile pe care le realizaţi pe la colţuri este numai şi numai bârfă.



În continuare vă voi prezenta unele citate şi maxime cu privire la bârfă şi calomnie. Iată ce se spune în această direcţie în folclor:

„Nu toate femeile repetă zvonuri şi bârfe; unele le creează.”

„Tuturor ne place să auzim adevărul, dar mai ales despre alţii.”

„Datorită bârfei o limbă de 10 cm ucide un om de 2 m.”

„Cel care adeseori seamănă buruieni, să nu se aştepte niciodată că o să culeagă după aceea trandafiri.”

Noul Testament, Prima scrisoare către Timotei: „Totodată să nu uitaţi că unele femei se deprind să umble fără nici o treabă din casă în casă. Şi atunci ele nu numai că sunt leneşe, dar totodată ele sunt şi limbute iscoditoare şi vorbesc ce nu trebuie să fie vorbit.”

Vechiul Testament, Proverbe: „Acela care nu pomeneşte despre o mică greşeală a altuia caută fără îndoială dragostea, dar acela care o menţinonează mereu în discuţiile cu ceilalţi, aduce dezbinare între prieteni.”

Whiliam Cooper: „Acela care este avid să caute bârfe şi calomnii, poate să fie sigur că astfel aude care vesteşte ceartă şi scandal.”

Marele poet Ovidiu spune. „Chiar dacă tu nu şti, de multe ori tu poţi fi subiectul bârfelor de tot felul care circulă în tot oraşul.”

Genialul William Shakespeare spune: „Şoaptele mizerabile şi înveninate se răspândesc totdeauna cu mare repeziciune.”

Marele poet Virgiliu spune: „Bârfa cea mizerabilă, pe care aproape nici un alt om rău nu o poate întrece, capătă dimensiuni cu atât mai mari cu cât pe la mai mulţi oameni.”

Tot William Shakespeare spune: „Nu există virtute care să nu reprezinte subiectul unei calomnii.”

Un proverb chinezesc străvechi spune: „Zeflemeaua, sarcasmul şi ironia reprezintă „armele” calomniei.”

Pierre Dailler spune: „Calomnia provine în special din două surse importante: pe de o parte ea are la bază anumite interese, iar pe de altă parte, ea este şi rezultatul unei josnice vanităţi.”

Casimir Delavigne spune: „Cu cât o calomnie este mai greu de crezut, cu atât mai mult ea va fi imediat reţinută de cei proşti şi slabi la minte.”

William Shakespeare: „Chiar dacă ai fi cast precum este gheaţa şi pur precum este zăpada, să ştii că tot nu ai putea scăpa de calomnie.”

Pelopida spune: „Oamenii îi calomniază aproape totdeauna pe cei care sunt mai buni decât ei.”

Jean Cocteau spune: „Calomnia este o afirmaţie falsă care prinde totuşi rădăcini în cel care are un caracter slab sau care este rău intenţionat.”

Charles de Fregne spune: „Calomnia ar trebui să fie pedepsită mult mai aspru decât furtul deoarece ea reprezintă o adevărată plagă a societăţii civile. Este mult mai dificil să te aperi de cineva care te bârfeşte sau te calomniază, decât să te aperi de un hoţ.”

Francisc Bacon spune: „Nu ignoraţi niciodată răul pe care îl poate produce calomnia. Eu însumi cunosc persoane dintre cele mai oneste şi mai bune a căror viaţă a fost practic distrusă de acuzaţiile calomnioase care le-au fost aduse.”

Pierre de Beaumarchais spune: „Calomnia este precum banii falşi; deşi nimeni nu doreşte ca aceştia să existe, totuşi ei circulă fără scrupule pe piaţă.”

Un anonim spune: „A calomnia înseamnă a atribui cu o mare răutate unei persoane anumite acţiuni vicioase, rele, pe care aceasta nici nu a avut intenţia şi nici nu s-a confruntat, de asemenea, cu posibilitatea de a le săvârşi ea însăşi.”

Nicolas de Chanford spune: „Calomnia este precum o viespe care nu ne dă pace şi împotriva căreia nu trebuie să facem nici o mişcare până când nu suntem siguri că o putem omorâ. În caz contrar, ea va reveni şi ne va ataca cu o şi mai mare forţă şi înverşunare.”

Tot Nicolas de Chanford spune: „Nedreptatea nu face decât să înalţe şi mai mult sufletul care este puternic, liber, pur şi sincer.”

Marie José de Chenier spunea: „Cel care calomniază, ia prânzul împreună cu răutatea şi cinează cu scandalul, bârfa şi minciuna.”

Victor Hugo spunea: „Calomnia este precum fulgerul; ea ameninţă mai ales vârfurile înalte.”

Eugen Marbeau spunea: „Calomnia este un viciu straniu; dacă vrei să-l omori el va continua să trăiască, iar dacă îl laşi în pace el va muri de la sine.”

Tot Pierre de Beaumarchais spunea: „Calomnia apare şi se manifestă într-un mod insinuant. Mai întâi ea apare ca un tunet slab undeva în depărtare care se propagă razant cu solul, întocmai aşa cum zboară o rândunică înaintea furtunii. Deşi atunci ea este doar precum un murmur, calomnia îşi seamană totuşi sămânţa ei otrăvitoare în urechile şi în gurile celor care o primesc. Apoi răul germinează, se ridică, umblă şi se răspândeşte cu o mare rapiditate. Aproape brusc, nimeni nu ştie cum, calomnia capătă proporţii gigantice. Ea se lansează atunci în forţă, iar vârtejurile ei sunt distrugătoare. Totul devine atunci un vuiet general, un crescendo public, un corp comn de ură şi proscriere.”

Poetul Charles Baudelaire spune: „Răul este totdeauna săvârşit fără efort, aproape în mod natural, de către falsitate. În schimb binele a reprezentat mereu produsul minunat al unei arte delicate.”

Un gânditor anonim spunea: „Insinuarea este chiar mai periculoasă decât calomnia, deoarece ea permite astfel să se manifeste imaginaţia morbidă.”

Un alt gânditor anonim spune: „Plictiseala şi telefonul sunt sursele bârfei şi ale calomniei.”

Esoteristul Fri Juo Shuon spunea: „Calomnia reprezintă o acţiune rea, deoarece persoana care este calomniată nu se poate apăra, iar răspândirea unor zvonuri care îi sunt nefavorabile, dar în acelaşi timp false, îi poate crea mari neajunsuri şi prejudicii. În plus, fiinţa umană are mereu tendinţa de a exagera felul în care ea prezintă o anumită situaţie.

Din punctul de vedere al logicii simple este firesc ca omul să relateze faptele care îl surprind sau care îl fac să sufere deoarece în acest fel el doreşte să primească sfaturi şi să se asigure de justeţea propriilor sale trăiri şi sentimente. Însă de multe ori această expunere este exagerată, iar cel care relatează îşi pierde imparţialitatea şi profită în acest mod, mai mult sau mai puţin conştient, de demnitatea morală a celui căruia îi prezintă faptele, cât şi de absenţa celui pe care îl incriminează.

Calomnia constă în răspândirea unor zvonuri inexacte şi nefavorabile despre o anumită persoană, precum şi în interpretarea voit nefavorabilă a unor aspecte, care sunt totuşi pozitive în ceea ce priveşte persoana respectivă, fără să se facă nici o distincţie între ceea ce este sigur, probabil, posibil, îndoielnic, improbabil şi imposibil. În felul acesta se poate spune că, de fapt, calomnia nu reprezintă o eroare accidentală, ci manifestarea unui viciu sistematic.”

Tot Fri Juo Shuon spune: „La fel ca şi în cazul vicleniei şi al şireteniei, tendinţa predominantă către suspiciune nu reprezintă nici ea o caracteristică firească a inteligenţei.”

Unul dintre înţelepţii sufişti afirmă: „Păziţi-vă să deveniţi suspicioşi, căci suspiciunea este unul dintre aspectele cele mai neplăcute pe care omul îl poate exprima.”, iar îndemnul unui alt înţelept este : „Nu faceţi anchete şi nu spionaţi! De fapt spiritul poliţienesc este solidar cu un moralism bănuitor şi totodată coroziv care fără îndoială că exprimă trăsăturile incipiente ale maniei persecuţiei. Atunci când apare în mod spontan, ca urmare a unei impresii juste, suspiciunea poate fi legitimă. Însă ea nu este justificată atunci când ea devine o tendinţă puternică sau chiar un principiu de acţiune sau simţire, deoarece atunci ea, suspiciunea, se schimbă într-un fel de maladie a sufletului, care este incompatibilă cu virtutea şi, prin urmare, cu starea de sănătate globală a fiinţei.

Trebuie să luăm însă în considerare faptul că suspiciunea nu este alimentată doar de iluzii subiective şi ea se bazează, de asemenea, şi pe aparenţele de natură obiectivă, care sunt şi ele iluzii, dar care totuşi îşi au rădăcinile în faptele reale. De fapt, deşi ignoră Legile Sincronicităţii şi ale Paradoxului, suspiciunea pare să colaboreze, de multe ori în mod misterios, cu aparenţele conjuncturale care iau atunci forma unor enigmatice coincidenţe, a unor evidenţe contradictorii şi a unei realităţi care disimulează, înşelând astfel de multe ori percepţia corectă.”

Tot Fri Juo Shuon spune: „Anumite experienţe ale vieţii ne obligă să constatăm următoarele aspecte. Omul obişnuit îi judecă, cel mai adesea, pe ceilalţ,i după propriile sale posibilităţi intelectuale, după interesele sale şi după trăsăturile sale de caracter. De pildă, atunci când un om sincer îşi exprimă puterea sa, care totodată este şi varianta corectă în ceea ce priveşte un anumit aspect, omul josnic va avea imediat tendinţa să afirme că această părere exprimă ambiţie, vanitate sau un alt aspect rău. Această opinie survine mai ales datorită faptului că detaşarea şi, prin urmare, obiectivitatea, lipseşte cu desăvârşire din concepţiile şi din comportamentul omului cel rău, de o mică valoare.”

Aşa după cum afirmă înţelepţii hinduşi: ”Nu este nimic mai decât apropierea unei stări spirituale elevate, de o mare josnicie sau o meschinărie concretă care nu se poate autodepăşi.”

Esoteristul francez Cedille spunea: „A calomnia pe cineva, acuzându-l de fapte pe care el nu le-a comis niciodată, este ca şi cum ai face un asasinat. Ori, să nu uitaţi că ceea ce se înnoadă într-un anumit loc în Univers, nu se poate deznoda, mai târziu, decât în acelaşi loc şi în acelaşi mod.”

Cicero spunea: „Nimic nu este atât de rapid precum este calomnia. Nimic nu se propagă mai uşor decât aceasta. Nimic nu este mai curând crezut şi nimic nu circulă pe o arie mai întinsă decât acuzele calomnioase.”

Filozoful Diogene spunea: „Calomnia nu reprezintă altceva decât pe care îl fac cei nebuni.”

Un gânditor anonim spunea: „Adeseori calomnia se umflă precum marea; nimeni nu ştie de unde vine însă ea poate să provoace pagube foarte mari.”



Ceea ce este esenţial pentru calomnie este faptul de a se amuza în acest mod mizerabil pe socoteala altuia. Pentru ea acest aspect este uşor de realizat. Calomnia foloseşte mai mereu aceleaşi „ingrediente” pe care le combină cu abilitate şi apoi le agită din nou şi din nou sub nasul oamenilor, ca şi cum ar vrea să-i facă să râdă. Succesul ei este cel mai adesea garantat de ochii avizi să vadă rele, de buzele strânse din cauza sadismului, de gândurile vădit răutăcioase sau chiar duşmănoase, apoi, în final, de râsul batjocoritor.

Unele aspecte care predomină se corelează foarte bine cu noţiunea de calomnie deoarece ele exprimă anumite fapte particulare ale acesteia. Putem astfel să distingem:

-semnificaţia peiorativă sau, altfel spus, care are un sens depreciativ, dispreţiutor, al unui cuvânt sau al unui joc de cuvinte;

-devalorizarea intenţionată şi fără un suport real a unor fapte sau a unor aspecte în legătură cu o anumită persoană;

-deprecierea faptelor sau a realizărilor unei persoane care intervine atunci când devalorizarea lor este practicată în mod sistematic;

-deprecierea extremă care survine mai ales atunci când se face comparaţie cu aspectul cel mai negativ din categoria respectivă;

-exprimarea caustică ce provine mai ales din tendinţa exagerată de a observa numai defectele şi tot ceea ce nu este bun, atât în ceea ce priveşte oamenii, cât şi în ceea ce priveşte obiectele;

-animozitatea, adică atitudinea ostilă faţă de o anumită persoană sau un grup de persoane;

-asprimea comportamentului;

-severitatea exagerată, care provine din manifestarea dezagreabilă a unui comportament dur, nemilos;

-atitudinea ironică ce provine mai ales din sentimentele care au fost acumulate faţă de o anumită persoană;

-răutatea sau ostilitatea care exprimă sentimentele negative în legătură cu o persoană sau cu un grup de persoane;

-nesimţirea care demonstrează foarte clar lipsa de respect, brutalitatea verbală sau chiar fizică şi gradul foarte mic de inteligenţă a persoanei care manifestă această trăsătură de caracter;

-vulgaritatea aproape constantă care apare la o minte superificială, grosieră şi un suflet imatur.

Tradiţia spirituală afirmă, deloc întâmplător, că limba, subânţelegând prin aceasta capacitatea de a exprima prin cuvinte intenţiile, ideile şi gândurile noastre, este un organ care poate să devină foarte periculos şi chiar devastator, prin efectele nocive care pot să apară ca urmare a folosirii ei rele.

Pe de altă parte să nu uităm că învăţăturile creştine afirmă că vorbirea care nu este absolut deloc inspirată de Duhul Sfânt poate deveni repede arma favorită a satanei. De aceea, în textele creştine uneori se spune că limba este un organ prin intermediul căruia cel rău, diavolul, îşi duce la îndeplinire multe dintre proiectele sale malefice. El se serveşte astfel, prin intermediul limbii, de doi dintre cei mai fideli colaboratori ai săi, care sunt bârfa şi calomnia.

În lumina acestor revelaţii, bârfa reprezintă, aşa cum am arătat deja, acţiunea de a denigra şi de a defăima pe cineva sau, cu alte cuvinte, de a proiecta către o anumită persoană aspecte inventate, mizerabile, rele, prin intermediul cuvintelor. Bârfa este deci o armă diavolească foarte puternică deoarece ea este capabilă să provoace răni profunde în sufletul persoanei care este astfel vizată, pe care se vor grefa apoi sentimentele chinuitoare de ciudă şi amărăciune, toate acestea reprezentând „patul” de tortură al demonilor prin care ei îşi realizează acţiunile lor distrugătoare.

Calomnia constă, la modul esenţial vorbind, din afirmaţii false şi mincinoase care se referă la faptele care îi sunt atribuite pe nedrept altei persoane şi care au scopul să distrugă reputaţia şi onoarea sa. Calomniatorul acuză deci o altă persoană spunând minciuni şi afirmând fapte care nu sunt deloc adevărate şi care nu se foandează pe ceva real dar care, totuşi, sunt prezentate în această manieră. Prin însăşi natura ei, calomnia este diabolică. De altfel, nu întâmplător, Iisus Christos a afirmat că, înainte de toate: „diavolul este tatăl minciunii şi al denigrării şi calomnia...”

Prin urmare bârfa şi calomnia sunt în realitate nişte „instrumente” importante prin intermediul cărora diavolul acţionează pentru a provoca neîncrederea în calea spirituală sau în tehnicile yoga, cearta între oameni, pentru a-i dezbina şi învrăjbi pe unii împotriva altora, pentru a creea, de cele mai multe ori, sentimente de invidie, animozitate, rivalitate, ură, duşmănie, etc.

Înţelegem acum cu uşurinţă motivul pentru care se spune, adeseori, că limba este capabilă să „murdărească” întregul trup care, aşa după cum ştim foarte bine, reprezintă însuşi templul cel sacru al lui Dumnezeu.

Prin urmare, trebuie să vă daţi seama că totdeauna cel care procedează astfel nu se poate bucura de Graţia lui Dumnezeu; cu atât mai mult cel care calomniază nu poate să rămână nepedepsit de Justiţia Divină. Cei care se lasă pradă ispitei de a bârfi şi a calomnia va trebui să suporte, mai devreme sau mai târziu, consecinţele pedepsei divine care nu reprezintă în realitate decât acţiunea perfect integrată a Legii universale a Karmei, căci aşa cum se afirmă şi în Vechiul Testament: „Limba cea mincinoasă este urâtă Domnului Dumnezeu” – Proverbe 12.22. Şi de asemenea: „Spune Domnul: pe cel care, în ascuns, bârfeşte şi calomniază îl voi pedepsi aspru.” – Psalmi 105.5.

Tot în Biblie, în Proverbe 19.9. se spune: „Martorul mincinos nu rămâne niciodată nepedepsit, iar cel ce spune numai minciuni, până la urmă va pieri.”

Cel care calomniază exprimă aproape totdeauna, de fapt, într-un mod direct, ura şi răutatea ascunsă care există în inima lui. Se ştie că iubirea adevărată iartă, acoperă şi nu dezvăluie secretele sale, în timp ce răutatea şi ura inventează cu neruşinare şi răspândeşte cât mai mult greşelile mult exagerate ale altora şi acuzaţiile rele, neadevărate, împotriva lor.

Dumnezeu, care este infinit mai bun şi răbdător, ne iubeşte necondiţionat şi ne iartă chiar şi atunci când greşim foarte grav, mai ales dacă noi suntem atunci foarte sinceri în inima noastră şi dorim cu adevărat să ne îndreptăm, pe când diavolul, întocmai precum servitorii care sunt cutre şi slugarnici, bârfeşte şi acuză aproape fără încetare, cu scopul esenţial de a dezbina şi de a distruge.

În Biblie, în Prima scrisoare sobornicească a lui Petru 3.10 se spune: „Căci cine iubeşte cu adevărat viaţa şi vrea să aibă mai mereu zile bune, trebuie să-şi înfrâneze cât mai des limba de rău şi buzele de la cuvintele înşelătoare.”

Prin urmare, se poate spune că acesta este unul dintre motivele importante pentru care mulţi oameni nu pot cunoaşte pacea lăuntrică şi fericirea sufletească, cu alte cuvinte, din cauza păcatelor pe care ei le săvârşesc prin intermediul cuvintelor care sunt adeseori rostite şi a inimii impure pe care o au. Căci aşa cum este scris în textele timpurii ale Sfinţilor Părinţi creştini: „Limba este fericită atunci când ea exprimă bogăţia inimii.”

Cel care bârfeşte sau calomniază provocând în acest fel multă suferinţă, demonstrează în felul acesta, în mod implicit, că deja tenebrele i-au cuprins sufletul şi că el a devenit de fapt un agent, care cel mai adesea este inconştient, al acţiunilor demoniace şi satanice.

Tot în Biblie, la capitolul Proverbe 13.3 se spune. „Cine îşi păzeşte gura, îşi păzeşze sufletul, iar cine îşi deschide buzele mari spre a rosti minciunile şi răul, aleargă astfel spre pieirea lui.”

Tot în Biblie, la capitolul Proverbe 21.23 se spune: „Cine îşi păzeşte gura şi limba de vorbe rele sau mincinoase îşi scuteşte sufletul de multe necazuri.”

Graţia cea tainică şi Binecuvântarea lui Dumnezeu nu se revarsă niciodată din plin asupra acelora care bârfesc şi care calomniază. Dimpotrivă, mai devreme sau mai târziu, ei vor trebui să suporte consecinţele şi fructele amare ale acţiunilor rele. Mai mult decât atât, să nu uitaţi că, în ciuda rugăciunilor pe care, poate, aceste persoane le adresează uneori lui Dumnezeu, dorinţele lor nu vor fi împlinite atâta timp cât ele vor continua să se complacă în această stare mizerabilă.

În încheierea acestei conferinţe, ofer un sfat celor care deja s-au obişnuit să bârfească şi să calomnieze. Mai bine decât să bârfiţi sau să calomniaţi, citiţi cu atenţie cursurile pentru că mai ales aceştia dintre voi aveţi o mare nevoie să vă îmbogăţiţi nivelul spiritual şi să depăşiţi această stare mizerabilă în care vă complaceţi.
Hi hi hi ho ho ho hahaha sa ma cac pe mutra ta! - de Little Eagle la: 08/08/2004 23:24:01
(la: "TIGANIADA"- o istorie nestiuta si improprie poporului roman?)
Hey,Enigmatescule,
Atat de enigmatic incat ai uitat unde te-ai pus si ascuns in vreun sertar de birou gol ori plin de chilotasi de dama?
Ai cam vrea tu s-o pupi pe Alice pe urechiuse,mi-e teama ca n-o sa ai niciodata sansa!Nici cu curul nu se uita la tine my friend!Nu cred ca exista femeie ce ar face astfel de sacrilegiu!Si stii cevasilea?Comentariile tale imi aduc aminte de Angel(care se pare ca a disparut subit....)si la fel de limbajul meu.Nu ma mai copiati oameni buni caci e simplu sa ma bagati in belele cu Daniel si Admin....mai fiti si voi ceea ce sunteti in suflet si ca persoane decat sa puneti masca unora (ca mine)sa va ascundeti realul ego!


Si NU e frumos derbedeule sa te legi de o femeie asa ca Alice ori indiferent alta fata,arata cat de slab si mitocan poti fi si desigur si de ce fetele nu te agreaza si se uita la tine cu scarba!

Vorbesti de accente?Unde traiesti oare?
In Australia?Am si acolo prieteni,amice,am in lumea toata prieteni,in tara care te-a ADOPTAT cunosc aborigenees,apoi oameni curati,onesti si care la orice ora te inghit si te scuipa ca pe un venin.Sa nu fii in prealma lor pt. ca ai un suflet impur usor de ginit imediat!

Peste tot te bagi ca un viezure si numai venin scoti pa gura si te crezi mare crestin in plus....halal exemplu!

Eu de ex. nu ma laud ca tine si altii,ca-s mare crestin credincios si dau pilde....dar cei ca tine,se cred superiori si crede-ma ca daca real ar exista un HELL,NU eu voi ajunge acolo,ci tu,pt. ca esti mincinos si uracios,ai un suflet mai negru ca al meu,my...friend!

Sa te legi de accentul moldovenesc al lui Alice,sa ti-l bagi in cur si va iesi altfel pe gura!Ajung sa fiu ca tine si cei ca tine,dar ma silesti in ignoranta ta sa devin ceea ce nu vreau sa fiu!

Din nou,trebuie sa-mi pun culorile de razboi pe chip.,sa-mi ridic sulita la Wakan Tanka si sa te caut sa-ti iau scalpul,dar nu te omor,te las sa traiesti in
mizeria ta de suflet uitat de Creatia toata!

Oh,sa nu-mi scrii deloc nici un raspuns,nu meriti!As zice insa sa -ti ceri iertare lui Alice,fata asta e f. buna si habar n-ai ca real merita sa cazi in fata ei si sa-i lingi picioarele!Nu ma ataca!Nu am avut sex cu Alice de ti se pare ca o apar asa de mult!Si ce daca mai alataieri ,pt. cateva minute am avut fantezii sexuale despre ea?Crezi ca ajung in HELL?Mai bine sincer decat ascuns ca tine!Aliiiiiccceeeeeee,da m-am masturbat in contul tau,e oare ceva grav?Ca te-am dorit ?
Si apoi ce daca voi fi iar pus la zid?Imi e frica de cineva?NU!!!!Enigmescului ii e teama de viata si viitor!Vad in el un rasist,pt. ca daca te legi de accentul cuiva,este o mistocarie nepermisa in viata.

Ba,Enigmatescule,te-ai gandit macar odata ca ai un accent strain in Australia?Ca limbajul tau suna ciudat si agramat la nativii tarii ce te-a adoptat?NU CRED CA vorbesti engleza lor!!!!Asa ca sa taci din gura si las-o moale cu accentele altora,chiar si daca faci o gluma,daca un australian face misto de accentul tau de lemn,te simti sucarit,atunci de ce te iei de Alice?

LOVE&PEACE,
Ozzy



































#19400 (raspuns la: #19065) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
De acord cu Maan. Du-te la el - de AndreiB la: 15/02/2006 09:41:50
(la: A simtii ca cei cu care lucrezi te considera inferior lor)
De acord cu Maan. Du-te la el si zii verde, de fata cu toata lumea "Chiar crezi ca ne intereseaza parerea ta? Hai sa vedem, pe cine intereseaza ce crede asta despre cutare, pe tine, sau poate pe tine, tu, ala d-acolo, o sa dormi mai bine ca l-ai auzit pe asta spunand asta?". Spune-i ca de cand esti cu el acolo, ai ajuns sa afli toate persoanele ce lui nu-i plac, si motivele pentru care nu-i plac, si desi nu vroiai sa stii asta de la-nceput, acum te roade s-auzi si care sunt persoanele ce sunt pe placul lui, in afara de el insusi bineinteles.
'neata limpezimea ta! - de anisia la: 27/04/2007 08:21:33
(la: cred)
ti-a fost dor de mine? hai spune, nu-i asa ca n-ai putut sa dormi de teama ca o sa te uit?

hahaha! auzi la el! gresesti, platesti - pai ce mai nene, esti frate cu razboinicul luminii? ti-a pus careva sabia-n teaca si ti-a zis: du-te pe cafenea, vezi ca anisia aia se joaca tot timpul, fa-o bucati!!!

viteazul meu mic, tu chiar nu-ti dai seama de ridicolul vorbelor tale? ori de misto-ul en-gros cu care te servesc de cand m-am decis sa nu te mai ignor, ca vazui ca nu pricepusi mesajul ignorarii mele?

hai pasarica, vino sa-ti explic: io cand vin pe cafenea, vin sa ma relaxez, sa vorbesc cu prieteni vechi si noi, sa ne mai deconectam de la cotidian/real. e normal sa gasesti "perle" de-ale anisiei, pentru ca nu ma apuc aici sa vorbesc academic si universitar. ca nu-mi ridica nimeni statuie. nu ma intereseaza sa pozez in atot-stiutoarea si nici sa-mi etalez diplomele si realizarile. capisci pana acilea?

asa iubire. hai ca facem progrese! ti-am zis, saptamana asta care o mai am libera, a ta sunt! ma dedic in totalitate tie, sa te aduc pe linia de plutire. ca vaz ca esti debusolat(a) tare. labilitatea asta si instinctul de (auto)contrazicere de care ai dat dovada, mi-au demonstrat ca ai nevoie de ajutor. ai avut noroc, am niste zile libere.

asa, si-acuma plec la treburile mele, dar ma intorc. sa-ti papi pachetelu' si sa nu uiti sa te uiti mai intai in stanga, si apoi in dreapta cand treci strada.

te-am pupat si sa ai o dimineata limpede :)
#191419 (raspuns la: #191335) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
partea a IIa - de cosmacpan la: 14/04/2008 07:27:06
(la: Leandru)
Merse Ileana şi merse zi de vară până-n seară că din poveste încă mult mai este şi merse şi merse până ce într-o bună zi ajunse la palatul lui Verde Împărat. Acolo, sute de corturi şi de flamuri: fii de împărat, prinţi si cavaleri, lume de pe lume şi toţi aşteptau să se dea semnal de plecare la lupta pentru a stârpii sămânţa zmeilor şi a scăpa lumea de numele lor. Se prezentă în faţa Împăratului cu cartea de la tatăl său şi cu banii trimişi de ajutor iar Împăratului îi plăcu înfăţişarea tânărului şi-l întrebă:
-Care îţi este numele şi rangul tinere?
-Leandru Mărite Împărate şi sunt nepotul Împăratului, vecinul tău căci după cum bine şti el nu are decât o fată.
-Îmi plac purtarea şi înfăţişarea ta. Nu ai dori să fi în alaiul meu?
-Cum îţi este voia Mărite Împărat, zise Ileana, dar să nu se supere ceilalţi cavaleri şi fii de împărat.
-Fii pe pace, ei au venit aici să lupte cu zmeii nu pentru un loc în alaiul meu.
Astfel primi Ileana cameră la palat şi unde era Verde Împărat era şi ea, şi de câte ori i se cerea părerea spunea câte o vorba înţeleaptă care mergea la inima Împăratului. Acesta dori să-i dea rang, dar Ileana refuză spunând că “slujitorul pe care îl răsfeţi de mic la urmă ajunge de se crede fiu”, şi nu vrea sa stârnească nemulţumire în rândul curtenilor Măriei sale si nici să se încreadă prea mult. La timpul cuvenit Împăratul dădu semnalul, şi toată oştirea strânsă se porni la drum şi toţi cavalerii ardeau de nerăbdare să înceapă odată lupta. Ajunseră la hotarele împărăţiei şi văzură în faţă armia zmeilor, mai înfricoşătoare decât toate visele urâte şi mai numeroasă decât frunza şi iarba. Împăratul ţinu sfat de taină şi după ce împărţi fiecărei căpetenii ordine, dădu semnul de începere. Şi luptau cavalerii şi fii de împărat pe viaţă şi pe moarte, dar nici zmeii nu se lăsau mai prejos. Până la asfinţit, câmpul de luptă era acoperit cu leşuri şi de o parte şi de alta, dar bag seama că cele ale zmeilor erau mai multe, că şi păcatele lor erau mai multe. Şi dacă despre ceilalţi feciori de împărat va avea cine să spună şi să scrie, să vedem ce a făcut Leandru al nostru, adică Ileana.
Căci ea stătea numai în dreapta Împăratului şi lupta cot la cot cu el şi nu se spăimânta şi nu avea nici o teamă căci îl ştia pe Dumnezeu aproape şi scut. Dar în timpul bătăliei se cam răzleţise de grosul oştirii şi se lăsase noaptea, dar ea încă mai lupta, ostenindu-se pentru pacea şi liniştea oamenilor. La un moment dat zări două mogâldeţe ce se tot tupilau şi se fereau. Îndrepta calul spre ele şi când ajunse aproape, vazu că are de-a face cu doi pui de zmeu, un băietan şi o fătucă din rasa zmeilor. Ridică paloşul dar când le văzu ochii măriţi de spaima morţii apropiate, i se muie inima şi îi lăsă să plece ba chiar îi feri de ceilalţi cavaleri. Cei doi plecară mulţumind cu ochii în lacrimi şi cine ştie prin ce fund de peşteră s-au ascuns căci după două zile, când oastea Împăratului ostenită şi slăbită sună Victoria, nu mai era suflet de zmeu pe tot cuprinsul.
După ce se odihniră, Împăratul îi strânse pe toţi şi le mulţumi pentru curajul şi credinţa de care au dat dovadă şi înmână fiecăruia carte de mulţumire şi recunoştinţă. După ce se terminară serbările închinate izbânzii toţi voinicii se pregătiră să se întoarcă la casele lor, luânduşi rămas bun. La urmă rămăsese numai Leandru. Împăratul îl luă deoparte şi îl întrebă dacă nu ar vrea să fie în slujba lui. Leandru îi spuse că nu ştie ce să zică pentru că îl aşteptau unchiul său şi treburile împaraţiei, dar împăratul atâta îl cercetă încăt până la urmă Leandru se învoi să stea în slujba împăratului un an. Şi din acea zi Împăratul era nedespărţit de Leandru şi orişiunde era unul era şi celălalt. Împăratul puse de-i scriseră scisoare vecinului său, unchiul lui Leandru, adică tatăl Ilenei în care îi povesti despre vrednicia şi despre cutezanţa acestuia cerându-şi iertare că îl oprise la curte timp de un an pentru a fi împreună.
partea a IIIa - de cosmacpan la: 14/04/2008 07:29:57
(la: Leandru)
Într-o zi, pe când se preumblau ei prin grădină, Împăratul îndepărtă ceilalţi curteni şi îl întrebă pe Leandru, căci aşa îi vom spune de acum, dacă n-ar vrea să-l ajute. Acesta privi mirat la împărat neînţelegând ce vrea să zică. Atunci împăratul îi povesti cum auzise de la un bătrân pribeag despre Ziurel de Ziua, fata cea frumoasa a Prierului, care locuia în palatul de cleştar şi ar fi vrut ca Leandru să meargă în numele său şi s-o ceară de soţie pentru el. Leandru nu ştiu ce să zică, dar ceru răgaz de-o zi ca să se gândească. Ieşi Leandru din palat şi merse la grajduri, acolo unde era calul său, încălecă şi plecă în galop, dorind să rămână singur cu gândurile lui. Inima îi dădea ghes să plece după fata Prierului, dar gândurile nu-i dădeau pace. Ştia că nu va fi o călătorie şi o misie tocmai uşoară, dar tocmai asta îi stârnea dorul de ducă. “Omul care nu este stăpân pe sine este ca o cetate surpată şi fără ziduri” îşi spuse şi găsi de cuviinţă să se întoarcă la palat. Intră şi merse la Împărat spunându-i că va face acest drum căci ştie, că cine îşi încredinţează lucrările în mâna lui Dumnezeu aceluia sigur îi vor izbuti planurile. Îi mai spuse că într-o săptămână vrea să plece şi îl roagă să-i pregătească cele de drum şi cele de trebuinţă pentru când va ajunge la Prier să-i ceară fata. În acest timp, toată ziua stătea la grajd pregătindu-şi calul şi armele sau în capelă rugându-se Domnului să nu-şi întoarcă faţa de la el, să-i îndrume paşii: “o Doamne, tu ai învăţat leul şi şoimul cum să vâneze şi să le fie bine cu ajutorul dinţilor şi al ciocului. Învaţă-mă cum să vânez cu cuvintele ca să nu-mi fac duşmani şi să-mi fie cu izbandă în toată intreprinderea mea”.
După ce luă de la Verde Împărat carte şi daruri pentru Prier şi fata lui, Ziurel de Ziuă, îşi luă ziua bună şi plecă fără a şti încotro s-o apuce. Ei dar iată că plecă Leandru al nostru şi merse şi merse până ajunse la horatul zmeilor. Acum toată împărăţia lor era pustie şi peste tot erau stârvuri şi leşuri ciugulite de corbi lacomi, sau sfârtecate de tot felul de dihănii. Deodată în marginea drumului zări un pui de solomâzdră ce se chinuia să scape de urmărirea unui corb nesăţios. Dar oricât se străduia să se pitească, petele galbene o dădeau de gol şi ciocul corbului o ajungea din urmă. I se făcu milă de mica făptură şi alungă pasărea luand-o în ocrotirea sa. Abia când ajunse într-un loc mai ferit ăi fără zburătoare, îi dădu drumul în iarbă şi puiul dispăru printre frunzele de brusture, nu înainte de a-i lăsa un mic solzişor galben în palma.
Merse Leandru ce merse, zi de vară până-n seară şi din seara-n ziua iară şi de ce mergea lumea se schimba, până şi iarba şi pomii şi pământul toate erau altfel de parcă s-ar fi întors iarna aşa arătau toate. Întâi pomii îmbobociţi şi apoi golaşi şi fără nici un boboc ca în plină iarnă, iar iarba se ghemuise pentru ca până la urmă să se ascundă cu totul sub pământ la căldură, căci peste pământul pustiit se aşternea o pătură subţire de zăpadă pufoasă. Dar iată că în zarea-ndepărtată în aburi înveşmântată era cetatea Prierului şi Palatul său de Cleştar care sclipea în razele soarelui ca un giuvaier. În apropierea palatului era un crâng şi ajuns acolo, Leandru opri, îşi primeni hainele de drum, îşi îngriji înfăţişarea pentru a nu se arăta în faţa Prierului ca un nimeni. Ajunse apoi la poarta palatului şi bătu cu stăruinţă chiar dacă se lăsa înserarea. Nu trecu mult şi la poarta palatului îşi facu apariţia însuşi stăpânul, Prier. Înfăţişarea acestuia ar fi îndepărtat orice fată căci ochii lui erau roşii ca focul şi se ascundeau sub perdeaua deasă a sprincenelor. Urechile erau prelungi şi rotunde ca ale leilor iar gura ascundea dinţi uriaşi ca ai mistreţului, dar Leandru al nostru îşi ţinu firea şi ceru găzduire spunând că avea poruncă şi carte împărătească. Prier îl pofti să intre şi după ce îl conduse şi-i arătă camera de găzduire îi spuse că-l aşteaptă la masă pentru a ospăta şi a discuta. După ce se aranjă, luă cartea şi darurile de la Verde Împărat şi coborâ în camera de ospeţie. Focul ardea vesel şi era destul de plăcut în încăpere iar la masă nu erau decat Prier şi fata lui, Ziurel de Ziuă. Leandru se înfăţişă după cuviinţă, făcu o plecăciune în faţa fetei şi aşteptă să fie poftit. Prier îl pofti să ia loc şi abia atunci îndrăzni Leandru să-i înmâneze cartea şi darurile aduse. Ziurel de Ziuă tăcea şi nu spunea nimic dar cu ochii pe ascuns, tot la Leandru al nostru pentru care prinsese drag chiar de când îl văzuse. Şi cu toate că era fată, lui Leandru nu putea să nu-i placă boiul şi alcătuirea gingaşă a fetei. Prier citi cartea de la împărat şi întrebă de ce nu venise chiar acesta să-i ceară fata de soţie.
Leandru găsi cuvinte de laudă pentru prietenul şi stăpânul său şi spuse că treburi mult prea grele îl împiedicase pe acesta să vie şi ceru iertare în numele lui.
partea a IXa - de cosmacpan la: 15/04/2008 07:23:02
(la: Leandru)
Poate că aceea era trecerea spre lumea de dincolo îşi zise. Lăsă calul să-şi poarte singur de grijă şi după ce făcu trei mătănii şi spuse câteva rugăciuni de încurajare şi întărire, pătrunse în întunecimea aceea. Nu făcu el nici suta de paşi şi simţi că-I vine cineva în întâmpinare. Îşi pregăti paloşul şi aşteptă să vadă ce este, iar când simţi făptură în faţa lui ridică paloşul să lovească.
-Cum se face că ai ajuns şi prin aceste părţi voinice? auzi dar de văzut nu vedea nimic.
-Numai nevoile îl împing pe om la drumuri lungi şi la încercări pe măsură. Dar cu cine vorbesc? Căci paloşul nu ştie dacă-mi eşti prieten sau duşman?
-Cine altul voinice decât puiul de zmeu căruia i-ai dăruit viaţa când cu războiul cela cumplit. Poate că acum voi putea să-ţi întorc binele făcut, cu toate că în acel război au fost omorâţi toţi cei din neamul meu.
-Ştii bine că dacă nu erau păcatele mari şi voinţa celui de sus nu s-ar fi prăpădit toată seminţia voastră.
-Atâta timp cât stăm de vorbă înseamnă că Celui de Sus I s-a făcut milă şi a dorit să mai rămână şi cineva din seminţia mea pe acest pământ. De când ne-ai scapat, pe mine şi pe aceea care îmi va fi soaţă, ne adăpostim aici şi facem ce putem pentru un loc de hodină şi ceva mâncare, căci nu mai avem curajul de a ieşi în lumea voastră. Dar cu ce treburi pe-aci prin Casa Morţilor?
Leandru îi povesti despre porunca prinţesei şi despre dorinţa lui de a o îndeplini. Zmeul îi spuse că aceasta nu poate fi dorinţa unei prinţese, a unei femei, ci numai a unuia care vrea să-l prăpădească şi să scape de el. Îi spuse să aştepte afară că îi va aduce el calul negru şi turbat, de trei ori înaripat care nu sufera suflet de om viu. După aceea scoase o punguţă cu un praf fermecat şi îi mai spuse că pentru a-l putea stăpâni trebuia să-i sufle pe nări din acel praf şi atunci calul îl va şti de stăpân. Plecă zmeul iar Leandru se apropie de ieşire căci nu putea suferi întunericul acela gros şi umed ca însăşi moartea. Nu trecu mult şi iată că apăru din întumecine zmeul care se chinuia să tragă de căpăstru o întunecime de cal mândru şi fioros totodată cu trei părechi de aripi ce cuprindeau toată încăperea aceea. Când se apropiară destul, Leandru scoase din praful cela fermecat şi îl suflă în nările Întunecatului care pe loc se cuminţi şi se potoli devenind ca mielul. Atunci Leandru îl luă de căpăstru şi îi mulţumi din suflet zmeului pentru binele făcut după care îşi luă ziua bună şi plecă spre palat.
Dar dacă la dus era cătrănit şi nici nu vedea pe unde merge, acum de drag mergea căci avea lângă el cel mai frumos cal de pe lume şi ştia că acum putea să plece în sfârşit acasă la părinţii lui. La un popas îşi lăsă calul să pască şi încălecă pe Întunecatul dorindu-şi să zboare ca vântul şi ca gândul străbătând pământul, să zboare ca păsările răscolind cerurile. Nu-şi termină bine gândul că odată se ridică Întunecatu până în tăria cerurilor şi de acolo încă odată până la calea stelelor şi de acolo coborâ ca o săgeată şi înconjurând pământul coborâ chiar în locul de unde plecase.
-Mulţumit stăpâne?
-Dacă ştii să citeşti şi gândurile chiar că eşti cel mai priceput şi fermecat cal pe ce l-am văzut. Dar din păcate nu-mi este dat mie să am un astfel de cal, căci eu doar te duc în dar Împăratului Verde şi miresei lui, Ziurel de Ziuă.
-Nedesluşite sunt căile Domnului voinice. Spune-mi rogu-te dragă ţi-i fata?
-Ce gânduri sunt astea, căluţul meu? Am un legământ şi am să mi-l ţin, chiar dacă s-ar surpa pământul şi m-ar înghiţi cu tot cu gândurile mele necurate.
-O stăpânul meu. Cine a adunat vântul în căuşul pumnilor lui? Cine a strâns toate apele în haina lui? Poate cineva să ia foc în sân fără să i se aprindă hainele? Din toată neştiinţa mea, toate acestea nu le poate face decât cel nebun sau cel ce iubeşte cu înfocare. Şi mai ştiu că, mai bine o mustrare pe faţă decât o prietenie ascunsă. Poate că ar trebui să-ţi deschizi inima şi să mărturiseşti totul.
-Niciodată. Niciodată. Mai bine mor decât să fac o astfel de ruşine numelui tatălui. Nu pot să vin ca un fur pe ascuns, să junghii inima care m-a iubit şi să străpung mâna întinsă. Dar ajunge cu vorba. Să mergem dar ca să ajungem la timp.
Tata, du-te acasa! Intruder - de Bitterdream la: 16/07/2008 20:40:30
(la: Cele mai Frumoase Texte ale Cafegiilor )
stia ca ar fi trebuit sa insiste sa mai ramana si sa plece cu un tren, a doua zi. putea sa transforme fotoliul in pat, gasea el un cearceaf si o perna, erau toate in sifonierul acela mare, undeva jos. cand scosese din geanta de panza pachetul cu "prajituri facute de maica-ta...de care-ti plac tie" vazuse un alt pachet invelit intr-un ziar rupt, de unde se itea o pereche de papuci si-ntr-o punga transparenta mai vazuse halatul lui de casa si pijamalele de noapte. taica-sau avusese de gand sa doarma la el dar renuntase si fiu-sau stia. cuvintele le erau straine unul altuia, nu aveau ce sa-si spuna si tacerile se-ntindeau parsive, ca serpii la soare. cand intra in camera lui cu chirie, cercetase ca un copil curios fotografia de pe masuta unde el si Luminita erau undeva la munte, infofoliti si stransi unul in altul. "ea e prietena ta?" intrebase si el a zis doar un "da" ragusit, sec, fara alte comentarii.
venise de dimineata, il asteptase la tren si-acum il conducea inapoi la gara si abia astepta sa se termine, sa-l vada suit in vagon si sa plece din gara asta cu miros de bagaje zacute pe peroane.
barbatul asta cu par alb care era tatal sau, ii evoca un caniche negru pe care l-a luat odata in camera unde sta acum, cu chirie; tremura de frig langa usa farmaciei. afara "turna cu galeata" si el intrebase farmacista al cui e cainele; ea spuse ca de aproape trei ore sta acolo, poate era al cuiva, o sa-l gaseasca stapanul pana la urma. scrise un numar de telefon pe o bucata de carton rupt din ambalajul tabletelor de aspirina si-l dadu farmacistei, apoi lua cainele acasa. animalul era linistit, sedea cuminte pe un pres, langa caloriferul amortit si nu manca nimic, doar lipaise putina apa. toata noaptea scheunase infundat; il mangaia din cand in cand si-ncercase sa-l convinga sa manance ceva dar poate era obisnuit cu mancare speciala pentru caini, poate se simtea abandonat de stapan, poate ii era dor sau frica sau poate il durea ceva. dimineata lasase usa terasei deschisa, schimba apa catelului si pleca la facultate. cand se-ntoarse dupa-amiaza, vazu ca animalul nu mancase nimic. arunca farfuria de plastic cu tot cu continut si cobori pana jos, la un pet-shop. cumpara o punga cu mancare speciala pentru caini dar caniche-ul nu se atinse, doar se uita bland, cu priviri stinse, la el. seara sunase telefonul si cainele isi ciulise urechile...era stapanu-sau, farmacista ii daduse numarul lui de si acum venea sa-l ia acasa. dupa o jumatate de ora sunase la usa un barbat in varsta, el deschise si catelul tasnise brusc, sarind ca o minge de blana neagra. barbatul ii multumea cu voce joasa si-si aduse aminte cum abia astepta sa-i vada dracului plecati, sa nu mai stie de ei, sa se simta usurat...

http://www.cafeneaua.com/nodes/show/15317/tata-du-te-acasa/1
L0r3 - Din jurnalul unui om serios (text redat integral) - de Intruder la: 16/07/2008 21:12:23
(la: Cele mai Frumoase Texte ale Cafegiilor )
Ce s-o fi întâmplat cu drăcoaica asta de fată din vecini în iarna asta , nu pot să pricep!...pot să jur că acu` vreo două trei luni am vazut-o şi era alta.Zici c-au lucrat dracii în trei schimburi la ea domne`! Fâţ,fâţ, trece şi te-adoarme cu parfumu` ăla al ei de...ce-o fi. Eu n-am avut treabă ,frate ,la viaţa mea cu puştoaice, nu m-am încurcat decât cu femei adevărate şi departe de cuibul conjugal , să nu miroase urât.
Dar cu asta m-ar bate gându` să dau în gropi. Nu ştiu deloc cum să acţionez că javra de copil nu intră-n vorbă , nu stă pe-afară - doar vine şi pleacă.Cel mai rău lucru e că stă deasupra mea şi abia de la un timp am început s-o aud cum cântă sub duş sau se suceşte-n pat, momente în care simt aşa , nişte junghiuri ciudate. Să nu credeţi c-o pândesc...nu! se-ntâmplă...
Geta , nevastă-mea , mai zice câteodată când o zăreşte pe geam (n-a scăpat niciodată de obiceiul de-ai pândi pe vecini după perdea, altminteri- femeie bună) : "s-a făcut frumuşică fata ăstora de sus şi aud că-nvaţă bine"."Da , pe dracu! zic eu, cine ştie ce-nvaţă ea, şi frumoasă ,Geto tată, e de la vopsele. Mai frumoasă e femeia naturală , aşa ca Eva pe care i-a dat-o Dumnezeu lui Adam neboită."
Asta e tactica mea , la o adică, să creadă că mă uit la aia mică cu dispreţ.
Astă vară , scorpia, vorbea la telefon pe balcon, noaptea la 12 , a tocat din gură o oră în engleză. N-am priceput decât ; "yes baby" , "ok baby"şi-l întreba p`ăla cum e vremea la Chicago. Păi când vă spun eu că e poamă! N-avem destui români să vorbească până i s-o suci gura la spate? Nu! Ea vorbea cu ăla din Chicago noaptea. Dacă era lucru curat de ce n-o suna ziua ? Vă spun eu , ăla era-n pat , cine ştie ce-o-ntreba de tot îi dădea ea zor cu "yes baby" , las` c-am vazut şi noi la televizor ce fac ăştia!
Eh! Uite-aşa am ajuns eu din om în totă firea să nu-mi mai găsesc locu`, pentr-o mucoasă d`asta. Am auzit c-o trimit ai ei la facultate afară , la neamuri. Ducă-se! Cu paie pe spinare! Da pân-atunci eu ce fac? Să mă mut? Ar trebui să se mute ea , dac-ar putea în fundu` Moldovei , să dea la sapă până i-or crăpa ochii!
Am riscat zilele trecute să intru în vorbă cu ea ; ce-i drept, m-au cam tăiat apele.
- Ce faci frumoaso ? Mamă , mamă , câte suflete ai să zdrobeşti în viaţa ta?
- Toate! mi-a răspuns nenorocita , cu un zâmbet de îngeraş. Asta ca s-aveţi idee cam ce fel de scorpie e . Şi-atunci , cine e vinovat, eu? Nici vorbă, eu sunt om serios , la casa mea! Mă-sa care-a făcut-o e vinovată!

http://www.cafeneaua.com/nodes/show/4438/din-jurnalul-unui-om-serios/1


si tu ... - de Roman Haduch la: 22/08/2008 14:00:07
(la: Continuare-2)
Datat :"..ordine în gânduri."
Va trebui să mai stea de vorbă şi cu mama, prea o pasase fără explicaţii şi ea nu făcea asta nicodată.
Nu-şi făcuse nici o temă pentru ziua urmatoare şi era deja seară.
Oana începu să-şi scoată caietele, cu conspectările lucrărilor de recapitulat în vederea examenului de bacalaureat.
Avea mult de citit, mai avea de lucrat ceva la matematică şi fizică şi...parcă cele mai grele materii se nimereau în ziua următoare.
Curând se rupse de gândurile ce-i frământau mintea şi se sili cu toată oboseala şi ora înaintată, să-şi termine temele.
De preocupată ce era nu auzi când fratele ei intrase în casă şi încuiase în urma lui.
- Ce faci tu sora mea preferată ? toceşti ? ai să ajungi să porţi ochelari, ascultă-mă pe mine, mai adaugă Bogdan intrând în camera sa.
- Şi care este problema ta ? am să port ochelari şi gata...
- Da, dar ...te mai place Maur ? dispăru Bogdan râzând, în bucătarie. Să-l întrebi, poate are alte preferinţe...
- Ai de gând să mă laşi să-mi termin temele ? aiuritu-le .
Curând se întoarse şi mama de la schimbul II, şi seara se sfârşi liniştită şi calmă pentru toţi.
Fără a pune întrebări, mama o examina din când în când pe Oana, o privea întrebător dar aştepta ca ea să-i spună ce avea de spus, sau s-o întrebe ce avea de întrebat.
Încă nu se luminase bine de ziuă când Oana se spălă cu multă apă rece pe fată, se îmbrăcă în costum de sport şi fugi la alergare în parcul din apropierea casei lor.
Nu înconjurase întreg parcul, că în urmă la o distanţă apreciabilă, încă o persoană se pusese pe alergat.
Auzea Oana paşii în urmă, dar nu vroia să întoarcă capul, alergând din ce în ce mai tare. Sigur că oboseala o ajunse la un moment dat, se opri, se întoarse brusc şi dădu cu ochii de Maur, care părea epuizat de efort. Întotdeauna îl întrecuse la alergat.
Maur veni suflâd greu şi se trânti direct pe iarba udă de rouă. Nu-l mai interesa decât un lucru şi-l spuse :
-Mai eşti suparată pe mine?
-Acum mi-e milă de tine, eşti terminat...spuse Oana încercând să glumească.
-Noi doi trebuie să stăm de vorbă ...mai zise Maur.
Iubire, niciodată să nu mai fugi de mine.
Avem o zi încărcată, după o noapte albă...
- Ce ar fi să amânăm noi discuţiile astea pentru după bac, avansă Oana ideea.Prea suntem stresaţi şi nu ne înţelegem.
-Foarte bine, rămâne pentru după bac...ştii câte griji mi-am făcut toată noaptea? Am vrut să vin la tine să stăm de vorbă.
Nu vreau sa râdă toţi de noi că avem neânţelegeri tocmai acum.
-Dar noi nu avem neânţelegeri...Maur, noi ne iubim dar nu ştim cum să ne purtăm în anumite momente, asta este sigur.
-Exact, asta gândesc şi eu, vezi ? gândim la fel...
În mai puţin de o jumătate de oră, se întâlniră în uşa clasei lor, unde Maur ajunsese tot în fugă şi scoase din servietă un trandafir alb, imaculat, învelit cu grijă într-o coală de hârtie la fel de albă.
-Pentru tine iubire, zise Maur şi o sărută pe obraz.
-Şi asta este pentru tine, se ridicase Oana pe vârfurile picioarelor, să-l sărute pe Maur pe obraz. Sfârşit. Flora48.

on topic - de Intruder la: 15/01/2009 22:53:12
(la: barbat adevarat)
sintagma e folosita pentru (asa-zisii) "papa lapte", "mocofani" sau timizi.
"du-te, mah, si invit-o pe do'nsoara la dans...poarta-te ca un barbat adevarat!"
sau
"nu plange c-a murit ma-ta, fii barbat adevarat!"
sau
"las-o, bai, ca mai sunt femei! poarta-te ca un barbat adevarat, uit-o!"
sau
"dragu mamii, poarta-te ca un barbat adevarat. iote la nevasta-ta cum iti toaca banii la muol, manca-o-ai fripta!
ti-am zis s-o iei pa Neculina ca aia nu-ti intorcea vorba!"

un "barbat adevarat" nu are voie sa-si arate slabiciunile, nu are voie sa planga, nu are voie sa lase sa-i "cante gaina" in casa, nu are voie sa treaca luna si sa nu se fi imbatat manga, macar o data.
un "barbat adevarat" vaneaza ursu', il aduce acasa si-l tranteste pe masa de la bucatarie. "fa, muiere, ti-am adus crapelnita. fuduliile le mananc io!"
un "barbat adevarat" e musai microbist.
un "barbat adevarat" ii aduce la nevasta-sa flori doar de 8 martie si de ziua ei, dar nu vine cu florile in mana ca-l vad vecinii...noooo, le baga intr-o sacosa de plastic!
un "barbat adevarat" face sex en-gros, la kilogram...si dup-aceea o intreaba pe ea: ce-ai fa, de plangi? vezi, poate-o iei in bot!"

ehh...despre sexosii delicati si tandri, care vin calare pe cai albi...altadata. :))
Sarbatoarea Primaverii - de Areal la: 12/04/2009 15:06:05
(la: sarbatori fericite)
Odată, demult, pe când zânele colindau pădurile şi piticii răs coleau măruntaiele pământului în căutarea pietrelor preţioase, pe când animalele vorbeau şi puii de lup se jucau cu mieii, trăia într-o căsuţă dărăpănată la marginea unui cătun, un olar împreună cu ne vasta şi cei doi copii ai lui. Erau destul de săraci şi îşi du ceau traiul doar de pe urma vase lor de lut pe care olarul le vindea la târgul din apro piere, într-una din zile, pe când se întor cea de la târg, numai ce zăreşte olarui într-un tufiş de la marginea pădurii un iepure ce se ascundea tremurând tot de frică.
Nu i-a fost prea greu să-l prindă şi să-l vâre în traistă, gândindu-se numai la frip tura pe care avea să o facă din bietul iepu raş.
Ajuns acasă, îi dădu traista nevestei, poruncindu-i să gătească iepurele, iar el, ostenit de atâta drum, se trânti în pat şi adormi pe dată. Cei doi copilaşi, auzind porunca tatălui, se strecurară binişor şi priviră în traistă, de unde le străluciră doi ochişori speriaţi şi înlăcrimaţi. Din întuneric, iepuraşul îşi aştepta sfârşitul plângând, pen tru că auzise şi el planul îngrozitor al olarului şi înţelesese despre ce era vorba. Doar v-am spus că pe atunci ani malele înţelegeau limba oamenilor.
Copiilor li s-a făcut aşa o milă de bietul iepuraş, că abia au aşteptat ca mama lor să plece o clipă din bucătărie şi au înşfăcat iepurele, punând în locul lui un ştergar.
Au alergat cât au putut până la mar ginea pădurii, iar acolo au dat drumul micului urecheat, care a fugit mâncând pământul. Bineînţeles ca olarul a certat-o pe nevastă pentru că n-a avut grijă de iepure, iar în acea seară n-au mâncat friptură, ci urzici. Dar s-a întâmplat un lucru mult mai frumos. Mama iepuroaică a zvonit prin toată pădurea fapta cea bună a copiilor .
Despre ispravă a aflat şi Zâna Eastres, slujitoarea Primăverii.
Şi cum se apropia Sărbătoarea Primăverii, Zâna s-a gândit să-i răsplătească pe cei doi copii pentru salvarea iepuraşului şi a poruncit iepurilor să le ducă daruri . Astfel, copiii olarului au găsit într-o dimineaţă, frumos înşirate pe pervaz, alune, fructe uscate, ciuperci şi faguri de miere.
De atunci. în fiecare an, tot mai mulţi iepuraşi aduc daruri copiilor cuminţi, harnici si buni.
Cu timpul, sărbătoarea Primăverii s-a contopit cu cea a învierii Domnului Iisus Hristos. Despre olar şi copiii lui abia dacă-şi mai aminteşte cineva, zânele s-au pierdut în negura vremii, dar iepuraşii n-au uitat niciodată de îndatorirea lor de a aduce, de Paşte, tot felul de daruri copiilor.
#426375 (raspuns la: #426314) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Taticu - de Apoll la: 14/06/2009 19:30:29
(la: Intelectualul)
Ma simt obligat sa dau replica:
Am crezut ca du pa ce ai incheiat predica si-ai spus Amin discutia s-a terminat,dar observ ca
dupa aceea ai trecut la prozelitism,ceea ce ma determina sa-ti spun si eu cateva.
Ai facut intai un fel de critica a poeziei din care am dedus ca nu-ti place.Mi-am zis: “nu-i place,
nu-i place”si am incercat sa explic ce voiam sa spun in poezie.Ma trezesc cu tine asezat in fotoliu
si ca Maiorescu,Calinescu(cate pacate au avut si ei),ma somezi ca nu-s poet si sa nu mai scriu ca
n-am talent.O fi asa…n-o fi asa…?dar ți-am raspuns politicos cu toate ca eram surprins ca ai citit-o de zece ori fiindca nu te vazusem commentator la poezie,ioc. Urmatorul tau comentariu cand l-am citit mi-a dat un frison.Nu ar trebui sa scrii poezie, neam! Niciodata! Nici macar catrene sau ravase de placinta.…ce hitleras ,ce stalinas,ce popescu –dumnezauas(parka asa-i zicea)
zace in tine!Cand am mai vazut si ca ma faci diliu l-am considerat atac la persoana dar ma grabeam si ti-am spus c-am terminat.Revii in comentariile urmatoare indulcind “diliul” si transferandu-l in muzica pentru a-i schimba nuanta.Cata perversitate!Cauti apoi sa-ti apropii o critica mai competenta(Alex andra),poate la poezie imi spunea ca-i foarte slaba dar in continuare nu cred.Afla ca am un comentariu la o poezie in care Alex andra incepe cu wow! Nici intr-un caz
ironic din continutul lui, dar nu vreau sa ma laud cum crezi tu ca fac.Nick-ul meu este Apoll,al
doilea ” l “l-am capatat in urma unei greseli facute de mine,nicidecum Apollo chiar daca-i apropiat si cade prost invidiosilor.
Probabil ca legatura intre cativa si acest domn Apollo e de natura sa implice oarece menajamente, pentru ca altfel nu imi imaginez de ce e luat in brate, cand productiile lui sunt de ras.Daca nu stiai chiar voiam sa-i fac sa râdă. Am avut schimburi de mp-uri numai la sarbatorile de iarna cu mai multi uzeri si am schimbat mpuri de pana la cinci ori cu patru uzeri,din care unul a comentat la poezie,asa ca
nu vad cine m-ar tine in brate ,observ ca ai mai multe cunostinte pe Cafenea decat mine,dar ce sa-ti fac daca intri rar.In legatura cu karma,mi-a permis timpul sa intru la doua-trei seri pe Cafenea, cand am facut si comentarii,trei luni.Dar de aici mi-a devenit clar cu cine am de-a face ,de fapt
pe tine te deranjeaza si ce caut eu pe Cafenea ca vad ca ti-ai deschis Confa pe Confa mea…da…da stiu ca scrii mai greu.De ce nu ti-ai deschis separat Confa daca vrei sa-ti etalezi
cunostintele musicale?Te-ai contrazis de mai multe ori in comentariile tale .Mazgalelile mele te-or fi deranjat asa de tare incat sa te faca Champion Mondial in lupta impotriva kitschi-ului,oare?
Apropo la pretentiile tale ai .multe cacofonii in comentarii.
Cu acelasi respect pe care l-am simtit din partea ta ,nu ma lasa inima sa nu-ti dedic un catren la
despartire.In directia in care esti tu tare eu sunt o fractie subunitara,in directia mea fractia ta are numitorul mult mai mare.A fost ultima mea interventie in replica,sper sa nu ma obligi sa folosesc butonul.
Cu o pușcă argintie
Pe Apol vrând să-l împuște
În marea-i grabă dilie
Pus-a-n loc de-alice huște .
#451213 (raspuns la: #451210) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
3 - de Tot Areal la: 31/12/2011 14:35:38
(la: Apartamentul)
-Şi dacă intră cineva?
-Eeee... Cine să intre aşa, ziua în amiaza mare, mai ales într-o casă din asta. Eu zic că nu-i nicio problemă.
-Ok! Dacă spui tu!
Vremea era nespus de călduroasă pentru acest sfârşit de septembrie. Cerul se menţinuse mai mult senin deşi uneori norii cenuşii, grei, par că se vor abate cu urgie asupra pământului, acompaniaţi de un vânt sălbatec ce ridică praful, frunzele şi ierburile uscate aidoma unei mici tornade.
Trecuse de ora şapte seara când se întoarseră cu cele cumpărate. Carmen smulge folia de pe pat şi se trânteşte fără fasoane rămânând aşa fără să mişte. Se vedea cum respiră doar după spatele care i se ridica şi cobora ritmic.
-Vezi, acum ştiu ce ne lipseşte cu adevărat, zice ea cu vocea estompată de pătura groasă în care îşi vârâse nasul.
-Ce?
-O baie. Un duş.
-Mda... Acum, trei zile n-om muri. Ne spălăm şi noi cum putem.
-Mă i-a cu frig, se plânge ea ridicându-se greu.
-Şi normal. Ai venit încălzită şi aici e răcoare. Casa asta ţine frig dar nici afară nu-i mai aşa cald.
-Vrei să încercăm să facem focu’ în sobă?îi vine ei ideea.
-Vrei să faci ceva de mâncare?
-Ştiu şi eu...
-Sau vrei mai mult să vezi dacă merge soba?
-Şi una şi alta. Ai văzut ce fain îi ceaunul ăsta, îl pipăie ea ca pe nu ştiu ce lucru de preţ. Oare nu-l vinde?
-Nu ştiu. Dacă vrei o să-l întrebăm.
-Mi-ar place să-l am, de ce să mint, se uită ea la obiect ca la un lucru de mare preţ.
-N-avem nici o crenguţă aici, dar merg să adun din curte, oricum trebuie să merg la baie.
-Mergi acum?
-Păi...
-Aaa, ok. Numai bine despachetez.
Ştefan ieşi fluierând pe casa scărilor, ecoul amplificând melodia ce-o fredona. Carmen trânti pe pat cele două rucsacuri răsturnându-le şi golindu-le de toate lucrurile ce le căraseră după ei.
Începu să le aranjeze. Abia sfârşi cu hainele că şi începe să aranjeze în bucătărie cele cumpărate plus ceea ce aduseră cu ei. Câteva minute mai târziu îl aude pe Ştefan cum fluieră din curte. Aruncă o privire pe geam şi-l vede cum aduna ceva de pe lângă tulpina groasă şi scorojită a unui copac înalt şi bătrân. Zâmbeşte şi deschide gura să-l strige...
Bruummm...!! Bumm...!!
Tresare speriată. Ceva căzuse undeva cu atâta forţă încât parchetul îi trepidă sub picioare. Îi trebui câteva clipe până să înţeleagă de unde se auzise. Din camera încuiată, cea fără curent. Un fior de frig îi străbătu sira spinării făcând-o să se scuture ca pătrunsă de un şoc electric. Se îndreaptă cu paşi mici şi temători spre uşa ce dă spre hol şi spre camera aia. Nu are curaj să se apropie şi se uită de departe, dintr-o parte. Uşa neagră a camerei se vede nemişcată pe fundalul întunecos. O linişte de moarte a pus stăpânire pe loc. După ce o mai scutură un fior ca de frig, închide încet înapoi uşa bucătăriei. Fuge la geam, dar Ştefan nu mai e în curte. Vede doar vântul ce parcă se joacă ridicând de la pământ frunzele ruginii şi praful adunat cu anii din tencuiala căzută de pe clădire. Spre liniştea ei, lasă totul deoparte şi iese pe casa scărilor unde îl vede pe Ştefan că urcă mai mult gâfâind decât fluierând, dar cu braţele pline de crengi, frunze şi alte vreascuri.
-Gata masa? strigă el de la un etaj mai jos, zărind-o.
-Cum să fie gata dacă abia acum aduci lemne alea!
Ştefan râde. Duce braţul de vreascuri şi-l varsă în bucătărie lângă sobă, îndreptându-se apoi greoi de spate. Ve de faţa ei ce parcă forţează un zâmbet. I se pare ciudat.
-Ce ai? o întreabă el, stergându-şi cu braţul bruboanele de sudoare ce-i lunecau pe frunte, netezindu-şi apoi spre spate cu degetele firele de păr ce-i coborâseră până peste ochi.
-Am auzit ceva, face ea nesigură.
-Ce anume? devine el curios.
-Ca şi cum ar fi căzut ceva greu la pământ. Nu ştiu ce a fost, dar a tremurat podeaua sub mine.
-Ce-a căzut? Unde?
#626569 (raspuns la: #626567) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Dan,interesanta ideea ta!di - de (anonim) la: 30/08/2003 05:10:27
(la: Idee despre scriitori)
Dan,
interesanta ideea ta!din alt punct de vedere ne putem gandi la un scriitor de fictiune ca la un individ cu o imaginatie iesita din comun.pentru ca mitomanul, dupa parerea mea , este cel ce isi foloseste imaginatia pentru a crea minciuni ce il ajuta sa iasa basma curata in diferite situatii. pe cand scriitorul de fictiune este cel ce isi foloseste imaginatia pentru a crea o viziune a timpului ce va veni.opera lui este o imagine a cum isi doreste el ca viitorul sa devina.
ce parere ai?
Gabita
"Limba mea mea-i si a ta".....ptr. Papadie67 - de (anonim) la: 25/09/2003 11:04:43
(la: Limbi)
"Adica limba mea-i si a ta " zici tu ,aaaaa....asta explica de ce o amesteci tu putin cu expresii de engleza ?
Istoria noastra ne-o stim cu totii,frustratiile la fel desi uitam cine ne-a facut rau timp de 50 de ani de ciuma rosie si cind mergem la urne ii votam in prostie, dar ne mindrim cu Stefan cel Mare ,Mihai Viteazul si Balcescu...si in continuare criticam pe altii care au facut mai bine ca noi!
Iar cind avem timp de relaxare ii ascultam tot pe Queen sau Rollig Stones si ne tot roade pe noi ca Freddy a fost "poponar" uitind ca muzica lui a descretit frunti intunecate si cenzurate si a facut fericita o generatie intreaga. Miezul ca miezul dar ce te faci cind toleranta-i ioc ?????
Din nou pentru Dan Calin - de Ingrid la: 14/10/2003 15:39:55
(la: A existat holocaust in Romania?)
Despre trenul mortii, plimbat pe ruta Iasi-Calarasi(Ialomita), iata "amintiri" culese dintr-un site probabil neolegionar :
"Viorica Agarici – mit si adevar in problema "Trenului mortii"

Din capul locului declar ca nu am intentia de a nega sau minimaliza tragicele evenimente petrecute la Iasi in iunie/iulie 1941, care s-au derulat pana in gara Romanului. Despre asta s-a scris si se va mai scrie mult, incat modesta mea contributie s-ar pierde ca o picatura de apa intr-un ocean de venin. In schimb, voi aduce cateva elemente noi legate de cele intamplate la Roman. Cititorii au latitudinea sa le arunce in talgerul balantei ce li se va parea mai adecvat.

Asadar, la gara din Roman - Era in fatidica zi de 3 iulie 1941, cand s-a anuntat sosirea, in tranzit, a unui tren cu evrei deportati din Iasi. Pentru fetele de la Cantina Crucii Rosii, ca si pentru personalul punctului sanitar din gara condus de doctorita Veronica Falcoianu (foto alaturata), situatia parea similara cu cea a trenurilor de raniti cu stationare scurta, avand alta destinatie. In acest rastimp, li se acordau, in vagoane, ajutoarele umanitare si medicale necesare. Totusi, judecand bine, medicul de serviciu la punct in acea zi, in unire cu echipele de la cantina, au inteles ca situatia actuala va fi oarecum diferita. Din aceasta cauza au chemat-o in ajutor pe doamna Viorica Agarici, presedinta Filialei locale a Societatii nationale de Cruce Rosie. Dansa a venit fara intarziere, insotita de vicepresedinta, d-na Eliza Vargolici si de medicul primar al judetului, dr. Stefan Pasov. In urma lor a sosit si seful Comenduirii Pietei, cpt. I. Cocaneanu.

Din primul moment, duduia Viorica a inceput a-si organiza echipa cu care avea sa intre in actiune. Din aceasta faceau parte: Sofia Lazarescu (sefa cantinei), invatatoarele Zoe Iacobescu, Elena Taune si Maria Curelescu, tinerele Mura Hagiaturian, Rodica Lazarescu si doua maici detasate de la manastirea Agapia. Intre timp, cpt. Cocaneanu a luat informatii suplimentare de la biroul de miscare al garii, de unde s-a intors foarte posomorat. Cand au iesit pe peron, cantinierele cu tavi si cosuri cu de ale gurii, 4 soldati cu caldari cu ceai, doctorita Falcoianu insotita de of. san. V. Toma si infirmierele voluntare de Cruce Rosie, purtand medicamente pentru urgente si material de pansat, Cocaneanu s-a apropiat de d-na Agarici, soptindu-i ceva la ureche. Cei prezenti au spus ca niciodata n-au vazut-o decat blanda si amabila, dar acum si-a iesit din sarite!

Deodata intra trenul in gara - o garnitura lunga cu vagoane de marfa ("bou-vagon" cu portierele zavorate) din care razbateau voci disperate, cerand ajutor si apa! Pentru acest tren insa era un Ordin de la Comandatura militara germana din Iasi, ca nimeni sa nu se apropie.



Interventia Reginei-Mama (Relatare a doctorului Nicolae Horga, radiolog sef la Spitalul Precista)

La aflarea acestui ordin d-na Viorica Agarici i-a cerut cpt. Cocaneanu sa intervina pentru a fi deschise vagoanele si a se putea acorda asistenta medicala celor din interior. Cpt. Cocaneanu l-a contactat telefonic pe generalul de Divizie Stefan Ionescu, prefectul judetului Roman care tocmai atunci se pregatea sa intampine pe Regina Mama Elena, sosita intr-o vizita la spitalul din Roman.

Prefectul i-a expus Reginei situatia disperata din gara chiar in Spitalul Precista Mare (atunci Z.I. 448). cand se faceau prezentarile si i-a raportat tot ce se intampla in gara. Revoltata, regina l-a trimis pe aghiotantul ei pentru a verifica daca informatia este adevarata. Cand aghiotantul s-a intors si a confirmat cele spuse de prefect, Regina i-a cerut generalului Stefan Ionescu sa-i inlesneasca legatura cu generalul Ion Antonescu, care se afla in trenul Patria, aflat in exclusivitate la dispozitia sa. Regina cerandu-i sa ordone deschiderea portierelor si acordarea asistentei medicale evreilor din tren.

In tot acest timp, d-na Agarici a dus o adevarata "batalie" cu soldatii germani care pazeau si ei trenul. Ea a pasit hotarata inainte, facand fetelor semn sa o urmeze. Trebuiau sa strabata distanta pana la linia a 4-a, unde fusese tras trenul cu deportati, semn ca nu va avea cale libera. Prioritate aveau atunci trenurile militare germane si romanesti, care goneau spre front. Asa incat avea de stationat un timp, exact cat era nevoie a intra cu ajutoarele cerute. Soldatii germani, cand au vazut ca grupul de persoane in alb se apropie hotarat de trenul lor, le-au iesit inainte, cu pistoalele mitraliera intinse si strigand: "Zuruck Verboten!" (Indarat! Oprit!). Era o prima somatie. D-na Agarici, fara teama, li s-a adresat pe acelasi ton: "Verflucktes Gesindel, auf die Seite!" (Creaturi blestemate, la o parte!). Cpt. Cocaneanu, stiind de ce sunt in stare acesti ostasi fanatici, din trupele SS, a venit in graba rugand echipa sa se intoarca pe peron, caci la o a doua somatie, acestia vor trage in plin. A fost un moment de panica. Fetele si soldatii cu caldari au facut cale intoarsa. Numai duduia Viorica Agarici s-a repezit ca un glonte in fata locomotivei, prinzandu-se cu mainile de ea si a inceput a striga cat tinea o gura ca daca nu se deschid portierele vagoanelor, pentru a se acorda ajutor detinutilor, ea ramane acolo pana ce va trece trenul peste dansa!

In timpul acesta, nemtii isi vedeau linistiti de treaba, asteptand momentul cand vor putea ordona pornirea trenului, cu riscul, de a strivi romanca aceea furioasa... La amenintarea cu pistolul in piept a unui ofiter SS, Viorica Agarici a raspuns: "Wenn Du mich schiesst, schiesst Du deine Mutter!" (Daca ma impusti pe mine, o impusti pe maica-ta!).

Intre timp, generalului Ion Antonescu, informat de cele intamplate la Roman si neavand autoritate asupra militarilor germani care nu permiteau asistarea detinutilor, a luat legatura cu Comandantul al Armatei a XI-a germana, generalul colonel Eugen von Schorner solicitandu-i aprobarea celor solicitate de regina Mama. Acesta, in cele din urma, a ordonat asistarea deportatilor din trenului cu evrei.

In sfarsit au fost date la o parte usile de la un vagon, le-a aparut o scena de infern: vii si morti, claie peste gramada, cu imbracamintea sfasiata zaceau intr-un namol de fecale si urina. Era prea din cale afara! Pentru a nu alarma populatia orasului (din care peste 7000 erau evrei), care prinzand de veste, incepusera a aflui spre gara, s-a convenit ca trenul sa fie impins indarat, la Sabaoani. Acolo fura deschise toate vagoanele iar cei morti, dupa ce au fost verificati de cpt. Dr. Radu Popovici, chirurgul Spitalului Militar (venit si el cu sanitarii sai, foto alaturata), au fost depusi intr-o groapa sapata ad-hoc in dosul garii.

Dupa intoarcerea trenului in gara dintre cei vii, cei bolnavi au fost consultati de doctorita Falcoianu, o parte din ei fiind internati in Spitalul Militar pentru ingrijirile necesare. Intre timp, dr. Stefan Pasov, medicul orasului, colaborand cu Presedintele Comunitatii evreiesti, dr. med. Reznic Meer, au organizat transportarea, cu randul, a tuturor deportatilor valizi la baia Companiei a IV-a Sanitara de langa gara, unde au fost curatiti, reechipati cu haine noi, hidratati si alimentati, cu ajutorul si pe contul Comunitatii. Bineinteles, sub paza severa, pentru a se evita dezertarile. La randul lor, prin grija Companiei a IV-a sanitare, toate vagoanele au fost spalate, dezinfectate si capitonate pe jos cu paie proaspete, peste care s-au intins cearceafuri.

A doua zi, 4.VII.1941, cu obloanele descuiate, trenul - fost pana aici ???al mortii" - s-a repus in miscare. Pe parcurs, oprind in garile mai mari, se deschideau usile vagoanelor pentru ca echipele de Cruce Rosie sa poata controla si asista deportatii. E drept, ici - colo se mai auzea si cate o huiduiala, venita din partea unora, dar asta nu a influentat cu nimic tinuta ocrotitoare a organelor oficiale. Ajunsi cu bine la Calarasi (pe Dunare), la predare in lagar au fost numarati 776 de oameni. Precum se stie, in 1944, au fost eliberati cu totii.



Epilog

1. Prin anii ‘50, dupa razboi, victimele, in numar de 53, dezgropate la Sabaoani (nu "370" cum gresit s-a scris!), carora li s-a adaugat mortii in numar de 360, depusi anterior la Mircesti, au fost aduse la Cimitirul Israelit din Roman, unde au fost reinhumate in doua gropi comune alaturate, peste care s-au turnat placi de beton cu dimensiunea de 3/10 metri. Din cele de mai sus rezulta ca, daca intre Mircesti si Roman, cale de 20 km, si-au pierdut viata inca 53 de oameni, fara "minunea" de la Roman, la Calarasi ar fi ajuns numai cadavre.

A fost in mod incontestabil, meritul duduii Viorica Agarici, de a-i fi salvat pe acestia. Dar nu numai al ei, singura; fara concursul tuturor persoanelor sus mentionate, n-ar fi reusit aceasta performanta. Ii reamintim: capitan I. Cocaneanu, general divizie Stefan Ionescu, vicepresedinta Crucii Rosii romascane, Eliza Vargolici, cei trei medici cu ajutoarele lor. In fine, dar nu in ultima instanta, acordul in acest sens al conducatorului statului (si prin concursul prompt al Reginei Mama Elena), a tras mult in cumpana. Mai e nevoie sa amintim si compasiunea populatiei romascane (crestini si mozaici la un loc) care au contribuit cu totii la usurarea suferintelor atator oameni inocenti...?

2. La urma, inca ceva despre doamna Viorica I. Agarici, eroina acelor zile. Dupa anii 1949, a fost despuiata de toata averea ei (proprietatea de la Calugareni, jud. Roman, casa din oras de pe str. Alexandru cel Bun etc.) si aruncata in strada, fara chip de subzistenta. A avut totusi noroc de cateva familii romascane care i-au intins atunci o mana de ajutor. Familia av. Mart a primit-o intr-o odaita, iar dintre evrei, dr. medic Iosif Abraham si fotograful Jack Reinstein organizau lunar, pentru ea, o cheta (bani marunti), pe care doamna nu voia sa-i primeasca decat sub forma de recompensa pentru meditarea unor copii (printre care si elevul Radu Cozarescu). Desigur, fiind retinuta in casele acestora si la masa de pranz. In fond, era adusa in pozitia de cersetoare. De altfel, si umbla cu cosnita de papura in mana, unde i se mai arunca cate ceva...

Ar fi plecat din Roman, dar nu avea unde: sotul, mort de gangrena apendiculara in spitalul de aici (nu la Iasi, cum s-a scris!), cei trei fii, Georgel, Vasilica si Costache, bagati la puscarie... Abia in 1967, Georgel fiind eliberat, s-a mutat la dansul, in Bucuresti. De atunci si-a adus aminte si Federatia comunitatilor evreiesti de meritele doamnei Agarici, fixandu-i o mica renta viagera.

Acum, eroina de la Roman isi doarme somnul de veci intr-un cimitir din Bucuresti, in vreme de copacul sadit in amintirea ei, pe "aleea dreptilor" de langa Rechowot (Israel), creste falnic.

Dr. Epifanie Cozarescu

#1330 (raspuns la: #1328) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
"Ne me quitte pas", Jacques Brell - de Alice la: 15/10/2003 08:57:13
(la: Cele mai frumoase poezii)
Ne me quitte pas
Il faut oublier
Tout peut s'oublier
Qui s'enfuit déjà
Oublier le temps
Des malentendus
Et le temps perdu
A savoir comment
Oublier ces heures
Qui tuaient parfois
A coups de pourquoi
Le cœur du bonheur
Ne me quitte pas

Moi je t'offrirai
Des perles de pluie
Venues des pays
Où il ne pleut pas
Je creus'rai la terre
Jusqu'après ma mort
Pour couvrir ton corps
D'or et de lumière
Je f'rai un domaine
Où l'amour s'ra roi
Où l'amour s'ra loi
Où tu seras reine
Ne me quitte pas!

Ne me quitte pas!
Je t'inventerai
Des mots encensés
Que tu comprendras
Je te parlerai
De ces amants là
Qui ont vu deux fois
Leurs cœurs s'embrasser
Je te racont'rai
L'histoire de ce roi
Mort de n'avoir pas
Pu te rencontrer
Ne me quitte pas!

On a vu souvent
Rejaillir le feu
De l'ancien volcan
Qu'on croyait trop vieux
Il est parait-il
Des terres brûlées
Donnant plus de blé
Qu'un meilleur avril
Et quand vient le soir
Pour qu'un ciel flamboie
Le rouge et le noir
Ne s'épousent-ils pas?
Ne me quitte pas!

Ne me quitte pas!
Je n'vais plus pleurer
Je n'vais plus parler
Je me cacherai là
A te regarder
Danser et sourire
Et à t'écouter
Chanter et puis rire
Laiss'moi devenir
L'ombre de ton ombre
L'ombre de ta main
L'ombre de ton chien
Ne me quitte pas...



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...