comentarii

Doar o gărgăriţă mică Blestemându-şi zilele Necăjită cere sfatul si margareta-n somn tresare gandeam sa sperii tot orasul


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
*** - de Apoll la: 10/10/2009 19:32:32
(la: și iar e toamnă...)
Rapsodii de toamnă
G. Toparceanu

I

A trecut întâi o boare
Pe deasupra viilor,
Şi-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.

Cu acorduri lungi de liră
I-au răspuns fâneţele.
Toate florile şoptiră,
Întorcându-şi feţele.

Un salcâm privi spre munte
Mândru ca o flamură.
Solzii frunzelor mărunte
S-au zburlit pe-o ramură.

Mai târziu, o coţofană
Fără ocupaţie
A adus o veste-n goană
Şi-a făcut senzaţie:

Cică-n munte, la povarnă,
Plopii şi răsurile
Spun că vine-un vânt de iarnă
Răscolind pădurile.

Şi-auzind din depărtare
Vocea lui tiranică,
Toţi ciulinii pe cărare
Fug cuprinşi de panică...

Zvonul prin livezi coboară.
Colo jos, pe mlaştină.
S-a-ntâlnit un pui de cioară
C-un bâtlan de baştină

Şi din treacăt îi aruncă
Altă veste stranie,
C-au pornit-o peste luncă
Frunzele-n bejanie!

II

Într-o clipă, alarmate,
Ies din şanţuri vrăbiile.
Papura pe lac se zbate
Legănându-şi săbiile.

Un lăstun, în frac, apare
Sus pe-un vârf de trestie
Ca să ţie-o cuvântare
În această chestie.

Dar broscoii din răstoacă
Îl insultă-n pauze
Şi din papură-l provoacă
Cu prelungi aplauze.

Lişiţele-ncep să strige
Ca de mama focului.
Cocostârci, pe catalige,
Vin la faţa locului.

Un ţânţar, nervos şi foarte
Slab de constituţie,
În zadar vrea să ia parte
Şi el la discuţie.

Când deodată un erete,
Poliţai din naştere,
Peste baltă şi boschete
Vine-n recunoaştere

Cu poruncă de la centru
Contra vinovatului,
Ca să-l aresteze pentru
Siguranţa statului...

De emoţie, în surdină,
Sub un snop de bozie,
O păstaie de sulcină
A făcut explozie.

III

Florile-n grădini s-agită.
Peste straturi, dalia,
Ca o doamnă din elită
Îşi îndreaptă talia.

Trei petunii subţirele,
Farmec dând regretelor,
Stau de vorbă între ele:
"Ce ne facem, fetelor?..."

Floarea-soarelui, bătrână,
De pe-acum se sperie
C-au să-i cadă în ţărână
Dinţii, de mizerie.

Şi cu galbena ei zdreanţă
Stă-n lumina matură,
Ca un talger de balanţă
Aplecat pe-o latură...

Între gâze, fără frică
Se re-ncep idilele.
Doar o gărgăriţă mică,
Blestemându-şi zilele,

Necăjită cere sfatul
Unei molii tinere,
Că i-a dispărut bărbatul
În costum de ginere.

Împrejur îi cântă-n şagă
Greierii din flaute.
"Uf, ce lume, soro dragă!"
Unde să-l mai caute?

L-a găsit sub trei grăunţe
Mort de inaniţie.
Şi-acum pleacă să anunţe
Cazul la poliţie.

IV

Buruienile-ngrozite
De-aşa vremi protivnice
Se vorbiră pe şoptite
Să se facă schivnice.

Şi cum ştie-o rugăciune
Doamna măsălariţă,
Tot soborul îi propune
S-o aleagă stariţă.

Numai colo sus, prin vie,
Rumenele lobode
Vor de-acuma-n văduvie
Să trăiască slobode.

Vezi! de-aceea mătrăguna
A-nvăţat un brusture
Să le spuie-n faţă una
Care să le usture!...

Jos, pe-un vârf de campanulă
Pururea-n vibraţie,
Şi-a oprit o libelulă
Zborul plin de graţie.

Mic, cu solzi ca de balaur,
Trupu-i fin se clatină,
Giuvaer de smalţ şi aur
Cu sclipiri de platină.

V

Dar deodată, pe coline
Scade animaţia...
De mirare parcă-şi ţine
Vântul respiraţia.

Zboară veşti contradictorii,
Se-ntretaie ştirile...
Ce e?... Ce e?... Spre podgorii
Toţi întorc privirile.

Iat-o!... Sus în deal, la strungă,
Aşternând pământului
Haina ei cu trenă lungă
De culoarea vântului,

S-a ivit pe culme Toamna,
Zâna melopeelor,
Spaima florilor şi Doamna
Cucurbitaceelor...

Lung îşi flutură spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste şolduri triumfale
Haina iluzorie.

Apoi pleacă mai departe
Pustiind cărările,
Cu alai de frunze moarte
Să colinde zările.

. . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . .

Gâze, flori întârziate!
Muza mea satirică
V-a-nchinat de drag la toate
Câte-o strofă lirică.

Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe
Iarna mizerabilă,
Mă cuprinde o tristeţe
Iremediabilă...

Anisiule... - de Lady Allia la: 12/01/2010 19:24:16
(la: DIALOGUL DINTRE SEXE)
m-aş băga cu plăcere, dar mi-e teamă că acu trebuie să ies şi eu, pentru că merg să îi fac băiţă Gărgăriţei :).

mâine însă, cu mareeee plăcere!
#514915 (raspuns la: #514911) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Pentru noi – ratia de libertate, pentru ei – ratia de moart - de SB_one la: 26/12/2003 14:29:12
(la: Ceausescu asasinat de cetateanul Iliescu si gasca lui)
...Cititzi si judecatzi singuri!

SB



Pentru noi – ratia de libertate, pentru ei – ratia de moarte


▪ Un general acuzã: „Dosarul procesului Ceausescu este fals”
▪ Mãrturii senzationale ale membrilor plutonului de executie de la Târgoviste
▪ Mãrirea si decãderea clanului Ceausescu
▪ De ce s-a sinucis Elena Stãnculescu
La 14 ani de la Revolutie, întrebãrile fãrã rãspuns devin tot mai numeroase. Istoricii nu si-au intrat în rol, martorii acelor zile de foc sunt tot mai rari si vorbesc putin. „Jurnalul National”, dupã numãrul consistent de pagini consacrat evenimentelor din
decembrie 1989, în editia de ieri, continuã astãzi sã aducã noi mãrturii, care se pot constitui în file dintr-o posibilã si necesarã istorie a unui moment de rãscruce.

„Dosarul din procesul lui Ceausescu este un fals”
Generalul Andrei Kemenici a hotãrât sã rupã tãcerea
La 14 ani de la Revolutie, comandantul unitãtii din Târgoviste, unde a fost judecat si împuscat Ceausescu, face o mãrturisire senzationalã: documentele procesului ar fi fost semnate în alb de cãtre completul de judecatã, fiind completate, mai apoi, la Bucuresti.
▪ Jurnalul National: Când a început Revolutia pentru dumneavoastrã, domnule general Kemenici?
Generalul Kemenici: Încã de pe 16 decembrie. Primisem ordin sã începem în unitate o pregãtire deosebitã pentru apãrarea Târgovistei. Eram artileristi de antiaerianã, ei ne cereau sã ne antrenãm pentru lupte de stradã. Eu am mai participat la asemenea actiuni, în 1968, în timpul Primãverii de la Praga. Eram cãpitan. Primisem ordin ca, a doua zi, sã vin sã apãr Otopeniul. Si l-am apãrat atunci pe Ceausescu. Ca sã nu i se întâmple si lui ce i s-a întâmplat lui Dubcek, care a fost luat pe sus si dus la Moscova. Alãturi de 100 de soldati, eu, cãpitanul Kemenici, eram în stare sã-mi dau viata pentru el si pentru ideea lui. Dupã 21 de ani s-a întâmplat ironia vietii mele: colonelul Kemenici îl apãra pe acelasi om. Dar, de data aceasta, de furia si de ura poporului român.
▪ Stiati cã Ceausescu se aflã în zonã?
Primisem ordin de la generalul Voinea, comandantul Armatei, sã-l prindem. Stiam cã se aflã undeva prin preajma orasului. La ora 18:30 au fost adusi în cazarmã. De la ora 12:00 noaptea se putea spune cã Revolutia s-a terminat: partidul, Securitatea, Armata, Militia, toti îl trãdaserã pe Ceausescu.
▪ Sosiserã deja membrii acelui tribunal improvizat?
Elicopterul cu Stãnculescu aterizase pe platoul unitãtii. Întelegerea dintre mine si Iliescu fusese sã vinã sã-i ia, sã-i ducã la Bucuresti si sã le facã proces. Neîncrezãtor, Stãnculescu mã întreabã: „Ei doi chiar sunt acolo?”. „Da, zic, sunt în TAB.” Credeam cã se va duce sã-i ia. Zice: „Nu, facem totul aici. Sã-i dãm drumul”. Eram mai multi pe holul unitãtii: eu, Stãnculescu, Voican Voiculescu, cei doi loctiitori ai mei, Gicã Popa, Nistor, Teodorescu, Lucescu, Tãnase. Si Stãnculescu le spune: „Domnilor, cei doi teroristi care trebuie sã fie judecati sunt Nicolae si Elena Ceausescu”. Când au auzit, ãstora au început sã le tremure pantalonii. Am primit ordin sã trec si eu în proces. Le-am rãspuns: „Nu trec, domnule!”. N-am nimic cu Voinea, dar el mi-a cerut în 1997 sã facem cumva si sã-i bãgãm în puscãrie pe Iliescu si pe Stãnculescu, sustinând cã ãstia ne-au escrocat. Dar el însusi fãcuse, în 1989, acel rechizitoriu pe dosul unor hârtii scrise de mine. Le-a datat 24 decembrie. Mandatele si celelalte, pe 23 decembrie. El nici n-a stiut pe cine judecã! Dar a spus asa: „Aveti un sfert de orã sã faceti treaba”. Executia a avut loc între orele 14:30–14:45. Totul a durat vreo douã ceasuri. A fost o buimãcealã totalã. Gicã Popa a judecat cu ochelarii, domnule! Hârtiile le uitase la mine în birou. Dupã proces, si le-a luat si a plecat. E o altã victimã a lui Voinea. Ultima este femeia asta, nevasta lui Stãnculescu.
▪ În ce relatii ati rãmas cu Stãnculescu?
Generalul Stãnculescu a eliminat, la Bucuresti, douã probleme capitale ale Revolutiei române. Mai întâi, l-a scos pe Ceausescu din CC, oprind astfel o mare vãrsare de sânge. Apoi, în perioada cât a fost ministru, fãrã sã fie ministru a dat ordin unitãtilor militare sã intre în cazarmã. Dar pentru mine Stãnculescu este dusmanul numãrul 1: el mi-a transformat unitatea în puscãrie, în tribunal si în poligon de executie. Fatã de Stãnculescu nu am decât urã. Dar stiti care este paradoxul cel mai mare? Am fost ultimul ofiter al Armatei Române care a executat întocmai ordinele lui Ceausescu, pânã în 25 decembrie. Pentru cã ele erau identice cu cele ale lui Iliescu. Ceausescu zicea: „Sã nu ascultati decât de Stãnculescu!”. Iliescu – tot asa.
▪ De ce credeti cã au dispãrut documentele procesului lui Ceausescu?
Pentru cã erau false. Un fals istoric al Justitiei române. De aici mi se trag mie toate necazurile. Toti le-am fi semnat atunci. Dar stiti cum le-au semnat ei? În alb, domnule! Au semnat pentru moartea Ceausestilor pe niste hârtii albe, pe care le-au bãtut la masinã dupã aceea, la Bucuresti. Dacã dosarul procesului nu dispãrea, intrau cu totii în puscãrie.
▪ Trãiti bine acum, domnule general?
Trãiesc din pensia mea si pensia sotiei mele, care a lucrat 28 de ani în administratie. Mi-am vândut apartamentul si masina pentru cã amândoi suntem bolnavi. În plus, am tot fost purtat prin procese. M-am mutat la douã camere, în cartierul acesta, plin de tigani. Acum câtiva ani, am constatat cu disperare cã sotia mea avea 2.200.000 de lei pensie, iar întretinerea ne venise 2.400.000 lei.
Cazarma lui Andrei Kemenici, o puscãrie pentru beznã
Bucuresti – Târgoviste, 22 decembrie 2003. Drumul Ceausestilor cãtre moarte. Drumul României cãtre economia de piatã. Flancat de case mãrunte, cu câte un maldãr de verze putrede la porti. Putini bucuresteni au aflat cã de la tarã le poti cumpãra la jumãtate de pret, iar tãranii n-au cu ce sã le poarte pânã în pietele Capitalei.
Peste Târgoviste pluteste o atmosferã de sãrbãtoare incertã. În scuarul din fata Consiliului Judetean se improvizase o scenã, se fãceau probe de microfon, pe trotuarul de alãturi se produceau niste ambulanti cu alãmuri. Începuse sã bureze, orasul respira fumul grãtarelor cu fleici.
Dimensiunea de „fost” a viitorului
Pânã sã dãm de generalul Kemenici, purtãm îndelungi discutii prin telefon cu Aurelia, distinsa sa doamnã: „A plecat cu colonelul Simescu, la niste festivitãti”. „Nu are mobil?” „Nu avem mobil, domnule, suntem necãjiti.” Izbucneste în plâns: „Si-au bãtut joc de noi, ne-au purtat prin tribunale. Stie tot orasul. Dacã vreti sã scrieti adevãrul, veniti la noi acasã, cã o sã aparã si el. Dupã ora 19:00, este invitat la o emisiune la televizor. Ne-au distrus.”
Între timp, intrãm în vestita cazarmã unde a fost judecat în pripã si executat cuplul Ceausescu.
Bulevardul Regele Carol I nr. 49, fost „Castanilor”. Fostã UM 01417, comandament al trupelor de cavalerie. Pe placa de frontispiciu încã stã scris: „Ofiterul de cavalerie trebuie sã fie si cãlãret, si cavaler”. Fost regiment 47 de artilerie antiaerianã, condus între 1986-1990 de cãtre colonelul Andrei Kemenici. Viitor sediu al Politiei municipale si al Jandarmeriei. Deocamdatã, o clãdire pustie, cãzutã în paraginã.
Urmele istoriei, acoperite cu tencuialã
Pânã se gãseste cheia de la intrare, ne îndreptãm cãtre spatele imobilului. Ne pomenim deodatã într-un pãtrat de asfalt din care rãsare zidul ciuruit. Acel zid. Incredibil de strâmt totul. S-a tras de la mai putin de doi metri si jumãtate. Peste gãurile de gloante s-au trântit câteva mistrii cu tencuialã. Parcurgem drumul, de la iesire pânã la zidul mortii. Undeva, mult deasupra aleii pavate, stã atârnatã o altã placã din PFL galben: „Clãdire nesigurã! Risc seismic ridicat. Gradul 2. Acces în zonã limitat”.
Înãuntru e aproape întuneric. Curentul a fost tãiat din octombrie, când cazarma a intrat sub administrarea Consiliului Judetean. Chiar în fatã, Biroul 3, unde s-a tinut procesul. O camerã goalã, cu ghiseu. Aceeasi sobã de teracotã, acelasi cuier de perete, aceleasi lambriuri cu miros de tutun stãtut. În dreapta – Camera 33, în stânga – o cãmãrutã strâmtã din care porneste un labirint de holuri.
Câtiva jandarmi pãzesc plictisiti puscãria asta pentru beznã. Ies în bulevard pãsind îndãrât de parcã, dacã m-as fi întors, mi s-ar fi proptit la ceafã sãrutarea unei tevi de puscã.
Când plecãm spre Bucuresti, e iarnã de-a dreptul. Ninge si plouã, nici una mai mult. Încã o Revolutie ca oricare alta, petrecutã în ziua cea mai scurtã a anului.

Clanul Ceausescu la 14 ani dupã Revolutie
Mãrirea si decãderea primei familii din România comunistã
Rãsturnarea de la putere a dictatorului Nicolae Ceausescu a însemnat o cãdere în gol pentru toatã familia sa. Copiii si fratii sãi care detineau functii importante în stat si-au pierdut privilegiile si au fost inculpati în mai multe procese. Unii au murit, ceilalti trãiesc discret.
În zilele fierbinti ale lui decembrie 1989 de dupã fuga sotilor Ceausescu, copiii acestora, Zoe, Valentin si Nicu, au fost arestati sub acuzatia de subminare a economiei nationale. Tot atunci li s-au confiscat bunurile, printre care bijuterii si obiecte de artã care, în anul 2001, erau evaluate la douã miliarde de lei. Zoe si Valentin au fost eliberati la scurt timp de la arestare si cercetati în continuare în stare de libertate. Nicu Ceausescu a fost condamnat la închisoare, dar eliberat din motive medicale.
Abia pe 12 ianuarie 1996, Parchetul General a dispus scoaterea copiilor lui Ceausescu de sub urmãrire penalã si revocarea mãsurilor asiguratorii.
Marin Ceausescu
Marin Ceausescu, si el unul dintre fratii lui Nicolae Ceausescu, a fost seful Reprezentantei Economice a României în Austria. A murit în conditii suspecte chiar în zilele Revolutiei, pe 28 decembrie 1989. A fost gãsit spânzurat în pivnita ambasadei, pe 28 decembrie 1989, la trei zile dupã împuscarea dictatorilor. În lipsã de alte probe, varianta oficialã a mortii a fost sinuciderea.
Ion Ceausescu
Fratele cel mic al dictatorului, Ion Ceausescu, a avut o carierã didacticã la Institutul Agronomic din Bucuresti si a condus Academia de Stiinte Agricole. Dupã Revolutie a înfiintat o firmã si în acest an a lansat o lucrare în horticulturã.
Maria Agache
Maria Agache, sorã a lui Nicolae Ceausescu si sotia ministrului Metalurgiei, a fost condamnatã la închisoare pentru înselãciune si trafic de influentã, dar a fost gratiatã în noiembrie 1994 de cãtre Tribunalul Bucuresti. Ea a fost pusã sub acuzare pentru cã s-a angajat la Electromagnetica Bucuresti pe post de maistru, fãrã a avea calificarea necesarã. Electromagnetica a solicitat salariile pe care le-a plãtit Mariei Agache în perioada 1977-1990 (an când a fost pensionatã), fãrã sã fi prestat vreo muncã în întreprindere. Instanta a hotãrât ca Maria Agache sã restituie 581.344 lei cãtre Electromagnetica, plus dobâzile aferente sumei. Sora dictatorului a murit în urmã cu câtiva ani.
Valentin Ceausescu
Fizician atomist de formatie, fiul cel mare al Ceausestilor a lucrat înainte de decembrie ’89 pe Platforma de la Mãgurele, unde mai este angajat si astãzi. Numele sãu este legat mai ales de echipa de fotbal Steaua, pe care a iubit-o si a sprijinit-o foarte mult, pânã la câstigarea Cupei Campionilor Europeni în ’86. A fost cãsãtorit cu fiica lui Petre Borilã, lider comunist. Cãsãtoria nu a convenit familiei dictatorului, nora fiind trimisã, dupã divort, în Canada, cu tot cu copilul lui Valentin. În iulie a.c., Valentin Ceausescu a obtinut si el o hotãrâre definitivã a Curtii de Apel Bucuresti, prin care Muzeul National de Artã al României a fost obligat sã-i restituie bunurile.
Elena Bãrbulescu
Elena Bãrbulescu, sora lui Nicolae Ceausescu, si-a petrecut retrasã ultimii ani de viatã, într-o locuintã plinã cu fotografii ale lui Nicolae Ceausescu, construitã chiar lângã faimoasa casã pãrinteascã a familiei din Scornicesti. Înainte de 1989, ea a ocupat functia de sef al Inspectoratului Judetean de Învãtãmânt Olt. Dupã Revolutie a devenit proprietara unui mic magazin din Scornicesti, iar printre produsele vândute se numãra si un sortiment de votcã numit „Ceausescu”. A murit pe 24 mai 2001, la 72 de ani, si a fost înmormântatã la Scornicesti.
Zoe Ceausescu
Înainte de 1989 a fost matematician si lucra la Institutul de Cercetãri Matematice al Academiei. Dupã Revolutie a continuat sã mai lucreze o vreme, dupã care s-a pensionat din motive medicale. Este cãsãtoritã cu Mircea Oprean, profesor la Politehnica din Bucuresti. Dupã câtiva ani de procese, Zoe a obtinut o hotãrâre judecãtoreascã în care autoritãtile erau obligate sã-i restituie patru bijuterii si alte câteva dintre obiectele de artã din cele care îi fuseserã confiscate în decembrie 1989, când fusese arestatã. Acum evitã sã aparã în public. (Claudiu Tãrziu, Cristina Hurdubaia)
Florea Ceausescu, cel mai iubit dintre frati
Florea Ceausescu, imediat nãscut dupã Nicolae, a fost poate cel mai apropiat sufleteste de cel care avea sã devinã în 1965 conducãtorul României. Florea era cel mare, mergea cu pachetele la închisorile prin care a trecut Nicolae, condamnat pentru convingerile comuniste înainte de al doilea rãzboi mondial. Dupã ce Nicolae Ceausescu a avansat rapid în ierarhia comunistã, dupã 23 august 1944, Florea a ales cariera de ziarist. A lucrat multi ani la „Steagul Rosu”, ziarul de partid al regiunii Bucuresti, în redactia cãruia a fost coleg cu Nadia Constantinescu, sotia viitorului presedinte al tãrii.
De la acest ziar a trecut apoi la „Scânteia”, organul CC al PCR, fiind mai întâi corespondent pentru judetul Ilfov, apoi redactor pe probleme agrare în redactia centralã. Cei din redactie si-l amintesc ca un om modest, deschis, plin de umor. Lui Florea, care semãna izbitor cu Nicolae, i se întâmpla deseori sã fie confundat cu seful statului. Poate si de aceea, Elena avea o atitudine foarte rece fatã de Florea, tinut cel mai la distantã de „curtea prezidentialã”. Fratii Ceausescu se reuneau de Sfântul Nicolae, când, potrivit obiceiului românesc, nu se fac invitatii la cel sãrbãtorit.
Florea Ceausescu a intrat în conflict cu câtiva satrapi locali în urma unor articole scrise în „Scânteia”. Cazul Duzineanu, despre care multi ieseni îsi amintesc, a stârnit furia prim-secretarului de la judeteanã sau a lui Ion Dincã, vizat direct de un articol care blama condamnarea unui inginer agronom din Cãlãrasi la ordinul lui Ion Te Leagã.
Dupã Revolutie, multi colegi de la „Adevãrul” i-au întors spatele. S-a pensionat. Trãieste în Bucuresti, unde are un apartament. Duce o viatã normalã.
Nicu Ceausescu fusese pregãtit pentru preluarea puterii
A fost cel mai implicat politic: prim-secretar al CC al UTC, ministru al Tineretului si, apoi, pânã în decembrie 1989, prim-secretar PCR al Sibiului. El era pregãtit pentru a prelua puterea de la tatãl sãu. A fost arestat la 22 decembrie 1989 si adus în Studioul 4 al TVR de cãtre revolutionari, dupã ce fusese rãnit cu o loviturã de cutit. La 21 septembrie 1990, Tribunalul Militar Bucuresti l-a condamnat la 20 de ani închisoare. Pe 3 iunie 1991 i s-a redus pedeapsa de la 20 de ani la 16 ani detentie. În noiembrie 1992 a fost condamnat la cinci ani închisoare pentru port ilegal de armã. A fost pus în libertate conditionatã pe motive medicale. Pe 16 septembrie 1996, Nicu Ceausescu a fost internat, în stare gravã, la Spitalul Clinic Universitar cu diagnosticul cirozã hepaticã cronicã. Dupã douã zile a fost transportat la o clinicã din Viena, unde a si murit la 30 septembrie în acelasi an. Avea 43 de ani. A fost cãsãtorit întâi cu Poliana Cristescu, iar apoi cu fiica lui Radu Constantin, lider comunist.
Ilie Ceausescu stia cã fratele sãu urma sã se retragã
Ilie Ceausescu, frate al dictatorului, a fost adjunctul ministrului Apãrãrii si secretarul executiv al Consiliului Politic al Armatei, pânã la 22 decembrie 1989. A condus mai multi ani Institutul de Istorie Militarã. Dupã Revolutie a fost acuzat si judecat pentru instigare la omor deosebit de grav în Revolutia de la Cluj. Ilie Ceausescu a mai spus cã bãnuia cã fratele sãu stia de aparitia evenimentelor din 1989, deoarece, din stenograma întâlnirii Nicolae Ceausescu – Mihail Gorbaciov, din 4 decembrie ’89, rezulta cã presedintele URSS l-a întrebat: „De unde stiti dumneavoastrã cã veti mai trãi pânã în ianuarie?”. Declaratiile fãcute de dictator la procesul sumar de la Târgoviste par sã confirme ipoteza lui Ilie Ceausescu. Pe holurile tribunalului, Ilie Ceausescu a declarat presei cã, din datele pe care le avea în 1989, reiesea cã la alegerile pentru Marea Adunare Nationalã, care trebuia sã aibã loc în martie 1990, Nicolae Ceausescu intentiona sã se retragã. Ilie Ceausescu a murit pe 3 octombrie anul trecut.
Andruta Ceausescu, condamnat la 15 ani de închisoare
Generalul în rezervã Andruta Nicolae Ceausescu, si el frate al despotului, a fost comandant al Scolii de Ofiteri de Securitate Bãneasa. A fost inculpat singur într-un dosar, fiind acuzat de complicitate la genocid. A fost condamnat definitiv la 15 ani de închisoare, deoarece, în decembrie 1989, în calitate de comandant al Scolii de Ofiteri de Securitate, a dat ordin elevilor sã tragã în manifestantii care protestau fatã de regimul comunist în Piata Universitãtii din Bucuresti. A stat în arest din 1990 pânã în august 1994, când a fost eliberat, pe motiv cã suferea de afectiuni hepatice si renale. El a fost reîncarcerat pe 28 ianuarie 1998, în arestul Penitenciarului Jilava, pentru a executa restul de 11 ani de închisoare, din pedeapsa de 15 ani de detentie datã de cãtre Curtea Supremã de Justitie. În scurt timp a fost iarãsi eliberat, pe motive medicale. A mai rezistat diabetului si cirozei hepatice pânã la 14 decembrie 2000, când si-a dat obstescul sfârsit. Avea 76 de ani.

Ceausestii, condamnati înainte de judecatã
Ovidiu Gheorghiu si Dorin Cîrlan, membrii plutonului de executie de la Târgoviste, mãrturisesc
Adjutantul-sef Octavian Gheorghiu a fost unul dintre cei trei „cãlãi” ai cuplului dictatorial. Dupã ce i-a împuscat pe Ceausesti, nici nu s-a îmbogãtit, nici n-a cãpãtat putere. I-au rãmas doar niscai gânduri negre, care-i mai bat uneori la usã, noaptea, chiar si dupã 14 ani.
Dimineata zilei de 25 decembrie 1989. Colonelul Cantuniari, comandantul Regimentului de parasutisti de la Boteni, face revista de front. „Vreau opt voluntari pentru o misiune cu 10% sansã de întoarcere. Sunt teroristi pe Bucuresti – Pitesti”. Opt oameni ies în fatã.
Se îmbarcã în douã elicoptere. Decoleazã. În aer primesc un nou ordin: aterizati pe Ghencea. Pe Ghencea se trãgea. Din TAB-urile parcate pe stadion ies: Stãnculescu, Mãgureanu, Gelu Voican si toti ceilalti care vor face parte din completul de judecatã a cuplului Ceausescu. Urcã în elicoptere fãrã nici o vorbã.
În aer, din nou, se schimbã ordinul. Destinatia – Târgoviste.
„Aici sã-i împuscati”
„Am fost surprinsi sã aterizãm în curtea unei unitãti militare, îsi aminteste Octavian Gheorghiu. Generalul Victor Stãnculescu ne priveste. Tu, tu si tu, veniti cu mine. Eram eu, Boieru si Cîrlan. Ne spune: vedeti TAB-ul ãsta? Înãuntru sunt Ceausestii. Dacã n-am fi fost zdrobiti de obosealã, am fi hohotit de râs: putea sã fie si Papa Pius. Ei erau. I-au bãgat în salã, la judecatã. Boieru a pãzit usa pe dinãuntru, eu cu Dorin, pe dinafarã. Aveam ordin sã tragem dacã cineva, oricine-ar fi, se apropia de usã. Stiam si ce urma sã se întâmple: generalul Stãnculescu ne arãtase zidul si ne spusese: «Aici o sã-i împuscati». Erau, asadar, condamnati înainte de-a fi judecati”.
„Le-am dat o sansã”
„Am auzit procesul prin usã. El striga tare: «Nu spun nimic decât în fata Marii Adunãri Nationale». Se auzea si ea «Taci, Nicule!». La sfârsit a iesit Lucescu, avocatul lor, cam agitat. Ne-a zis: «I-am întrebat dacã nu vor sã recunoascã faptul cã nu sunt sãnãtosi mintal. Au refuzat. Le-am dat o sansã si au refuzat...». Ar fi fost interesant ce-ar fi fost dacã Ceausestii spuneau cã sunt ticniti. I-ar fi condamnat si asa? Am primit ordin sã-i legãm. Ea tot striga: «Copiii mei!». Eu am legat-o. Si-am si înjurat-o, sã tacã. I-am pus la zid, câtiva pasi înapoi si pac! Am golit încãrcãtoarele. Boieru s-a dus, cu arma fumegând în mânã, cãtre completul de judecatã care asista. Le-a strigat: «Am fãcut-o pentru colegii care au murit la Televiziune». 11 parasutisti muriserã pe 22”.
„A fost bine? A fost rãu?”
„Am luat cadavrele, le-am suit în elicopter, am luat si «pasagerii de la Bucuresti», i-am depus pe Ghencea, cu escalã Otopeni. Ei s-au cãrat înapoi cu TAB-urile, noi am pus mortii pe gazon si-am asteptat. Am asteptat mult si bine. Spre searã a venit ordin sã ne întoarcem la bazã. Sã lãsãm cadavrele acolo. Dar cui? Sã le mãnânce câinii? În preajmã se trãgea. L-am chemat pe un locotenent tânãr si i-am zis cã-i lãsãm în grijã niste colete. «Cine sunt?» «Nu-i treaba ta!» Ne întoarcem la unitate. Am tãcut. Unul si-a scos casca si m-a întrebat dacã a albit. Nu albise. La bazã ne asteptau plângând Cantuniari si comandorul Suciu. Cel care a cãzut apoi la mijloc, cu «Tigareta II». Mult timp ne-am întrebat: a fost bine ce-am fãcut? A fost rãu? În fond, suntem militari, nu cãlãi. Nu i-am împuscat cu plãcere, ci, as zice eu, din necesitate. Soarta le era dinainte pecetluitã”. (Valentin Zaschievici)

La exact 14 ani, nici o orã mai mult, de la momentul în care a tras un încãrcãtor întreg în capul Elenei Ceausescu, fostul plutonier de parasutisti Dorin Cîrlan rememoreazã deziluzionat acea zi care avea sã-i schimbe viata din rãu în tot mai rãu.
Povesteste Dorin Cîrlan: „În drum spre zid, eu eram în spatele lui Ceausescu. S-a întors, s-a uitat în ochii mei. Cãpitanul Ionel Boeru trãgea de el, îl ducea pe sus. A strigat: «Trãiascã Republica Socialistã România liberã si independentã!» si a început sã cânte ca pentru el «Internationala». Atunci Ionel s-a pierdut, nu stiu cum, i-a izbit pe amândoi de zid si a tras cu automatul de la sold.
Ea cãzuse într-o pozitie ciudatã, avea pulpele dezgolite si se zbãtea… I-am tras un încãrcãtor în cap, am vãzut cum sãreau pe mine bucãti de os, sânge, dar nu-mi dãdeam seama de grozãvie. Nu stiu ce instincte animalice s-au descãtusat atunci în mine. Atunci a apãrut si generalul Stãnculescu, m-a vãzut galben si înlemnit si mi-a spus: «Dã-o, bã, în mã-sa, stii cât rãu a fãcut tãrii!».”
Dorin Cîrlan a plecat în „misiunea de gradul zero” alãturi de Octavian Gheorghiu si de camarazii lor.
Mãgureanu voma
Despre completul de judecatã, îmbarcat în elicoptere pe Ghencea: „I-am recunoscut doar pe Stãnculescu, Voican Voiculescu, Virgil Mãgureanu. Ãsta, pânã la Târgoviste, a vomat tot timpul într-o gãleatã. Nu stiam atunci cã însotim tribunalul exceptional. Cum am aterizat la Târgoviste, Stãnculescu ne-a spus cã îl vor judeca pe Ceausescu si cã cine se oferã sã ducã misiunea pânã la capãt – si s-a uitat la zid… Am înteles despre ce era vorba… Ne-am oferit toti opt care plecaserãm din Boteni, am zis asa, un DA anemic, da’ Stãnculescu a zis: «Nu, un pas în fatã!»
Fãrã somatie
Am pãsit toti opt. Si atunci generalul a zis: «Numai tu, tu si tu». Adicã eu, Ionel Boeru si Octavian Gheorghiu. La ceilalti le-a dat misiuni exacte. Eu am pãzit intrarea în sala de judecatã. Aveam ordin sã trag fãrã somatie în oricine voia sã intre si dacã eram atacati, din interior sau din afarã, aveam ordin de la Stãnculescu: intrati în salã si executati foc asupra sotilor Ceausescu. Dupã ce i-au scos din salã, în 10 minute erau morti. Am tras noi, cei trei, a tras un soldat, sofer, si a mai tras unul cu mitraliera de pe TAB, adjutantul Costicã Stoican. Abia dupã aceea au iesit în curte Stãnculescu, Voican, Mãgureanu si ceilalti. A semãnat mai mult a linsaj decât a executie…”
„Totul, de când a început Ceausescu sã cânte si pânã au murit amândoi, a durat, cred, vreo 30 de secunde” – îsi aminteste Cîrlan… „Pe urmã, repede, în 10 minute, «coletele», cum le spuneau ei, cadavrele adicã, au fost învelite în foi de cort si în pãturi, urcate în elicopter, iar noi am decolat imediat. Nu mai era loc în elicopter, am stat cu fundul pe Ceausescu, o sãptãmânã i-am purtat sângele pe pantaloni. Am fãcut o escalã în unitate, la Boteni, acolo s-a dat ordin sã rãmânã la sol patru dintre noi, printre care si eu… Ceilalti au decolat cu cadavrele… “
Regret
Mintit de superiori, supus la tot felul de presiuni, mutat de colo-colo, Dorin Cîrlan a trecut în rezervã, cu ordonanta, pensie nu are, a divortat si a rãmas fãrã casã, doarme pe unde apucã, o face când pe soferul, când pe garda de corp. „Acum regret cã l-am împuscat pe Ceausescu… Pe el l-am iubit, l-am idolatrizat, dar am tras, am tras… Pe el îl va judeca istoria. Eu, cãlãul, am pierdut totul”, încheie Dorin. (Viorel Ilisoi)

Gavroche a ajuns PSD-ist de Cornetu
Simbolul Revolutiei trãieste modest, dar a intrat în politicã
Într-o altã tarã ar fi trãit ca un rege. În România trãieste dintr-un salariu de sofer, într-un apartament modest si înghesuit din Pantelimon. De parcã nu ar fi fost simbolul Revolutiei.
Dupã decembrie 1989, viata i-a oferit lui Florin Vieru, supranumit Gavroche al României, mai multe necazuri decât bucurii. A fost si somer, a avut si datorii la întretinere, dar si probleme cu Justitia, fiind condamnat pentru furt. Abia de un an încoace trãieste mai bine.
SOFER. A intrat si în politicã. Constantin Bebe Ivanovici l-a fãcut vicepresedinte la grupul de tineret al PSD din Comuna Cornetu. Un an si jumãtate a fost soferul personal al lui Bebe Ivanovici. Si acum este sofer, dar al unui om de afaceri, si are un salariu, zice el, „decent”.
COLEGII CERSETORI. Nu-i bai. Nu e singurul revolutionar cu o viatã destul de grea. „Îmi pare rãu de oamenii care s-au sacrificat. Plânge sufletul în mine când vãd colegi revolutionari cersind. Sã tineti minte. Sunt revolutionari care fac foamea, sunt purtati pe drumuri, nu sunt luati în seamã.” Asa vorbeste, dupã 14 ani de promisiuni si neîmpliniri, Florin Vieru, acum în vârstã de 28 de ani.
O BUCATÃ DE PÃMÂNT. Are brevet si certificat de revolutionar si cam atât. „Îmi doresc o bucatã de pãmânt sã-mi construiesc o casã. Poate s-o rezolva”, spune Gavroche. Deocamdatã trebuie sã se multumeascã doar cu apartamentul strâmt, pe care si l-a cumpãrat si unde locuieste cu sotia, Beatrice, fiica acesteia din prima cãsãtorie si fiul sãu, Adrian Alexandru, în vârstã de trei ani. (Lavinia Tudoran)
Momentul eroic
În 1989, fotografia lui Vieru, atunci un pusti de 14 ani din comuna Dobroesti, cu steagul gãurit înfãsurat în jurul corpului a fãcut înconjurul lumii. A venit de acasã, de unde a furat steagul de pe clãdirea Primãriei, si a ajuns în Bucuresti în mijlocul revolutionarilor. Ziaristii francezi l-au surprins în memorabila fotografie de pe coperta „Paris Match” si i-au spus Gavroche, dupã numele eroului lui Victor Hugo. În scurtã vreme a devenit simbolul Revolutiei Române. Vieru mai are un singur numãr din „Paris Match”. De câte ori îl rãsfoieste îi revine speranta într-o viatã mai bunã, de erou.

De ce s-a sinucis Elena Stãnculescu
Sotia generalului Stãnculescu s-a sinucis într-un chip care a descumpãnit pe mai putin cunoscãtorii firii omenesti. Dispãruta a invocat, în biletele lãsate, hãrtuirea la care a fost supus sotul în ultimii ani.
Pentru a întãri aceastã semnificatie, ea si-a datat înscrisurile cu 22 decembrie, ziua în care fostul ministru al Apãrãrii Nationale a schimbat soarta evenimentelor. Preluând comanda de la Vasile, el a ordonat armatei sã fraternizeze cu demonstrantii si i-a dus pe Ceausesti la elicopter. Dupã pãrerea mea, nu le-a înlesnit fuga, cum s-a scris, ci i-a trimis la Târgoviste, via Snagov, unde comandantul Kemenici primise ordin sã-i iluzioneze cã-i protejeazã de atacurile fortelor strãine (în acest scop se simulau atacuri grozave împotriva unitãtii) pânã când generalul Stãnculescu restabilea situatia. Descumpãnirile unora la motivul invocat în bilete de Elena Stãnculescu îsi au cauza în reducerea durerii omenesti doar la nivelul celor care tin de fiziologie. Sub acest unghi, e greu sã crezi cã se poate sinucide cineva altfel decât din faptul cã nu mai are ce mânca sau din faptul cã-l însalã nevasta. Celor care s-au uimit de motivatia în plan moral trebuie sã le reamintim cã existã si sinucideri din onoare.
Am cunoscut-o pe sotia generalului, fiind unul dintre jurnalistii care, pe vremea regimului CDR-ist de tristã amintire, am scris împotriva hãrtuielii la care au fost supusi Victor Stãnculescu si colonelul Kemenici (în viatã), dar si Stefan Guse, Vasile Milea (post-mortem). Am fãcut-o si voi continua s-o fac, deoarece, asa cum am arãtat de nenumãrate ori, nu putem judeca penal Istoria.
Ordin si moralã
La Timisoara, la Bucuresti, la Cluj, armata s-a confruntat cu o situatie iesitã din comun, definitã prin conflictul dintre datoria de a îndeplini ordinul dat si datoria de a nu reprima o revoltã pe care toti militarii de la general pânã la soldat o considerau si a lor. Nu întâmplãtor, am evitat expresia a trage în popor, exploatatã pânã la deselare în ultimii ani, pentru formula a reprima. Asta deoarece rãmân convins, dupã 13 ani de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, cã, exceptie fãcând cazurile de provocare fãtisã, armata n-a tras. Victimele zilelor anterioare lui 22 decembrie sunt persoane izolate din multime. Martori mai onesti, care refuzã politizarea adevãrului, recunosc cã s-a tras din altã parte decât din fatã, unde erau militarii. Dar chiar si fãrã aceste mãrturii, minima cunoastere a vietii ne spune cã un pluton adus în fata unor demonstranti nu trage selectiv. Ori trag toti soldatii deodatã, fãcând mãcel, ca în 1929, la Lupeni, ori nu trage nici unul.
Pretext si realitate
Cu toate acestea, sub regimul Constantinescu s-a început o adevãratã vânãtoare de vrãjitoare. Pretextul invocat: sã se facã victimelor dreptate. În realitate, motivul era altul, fãrã nici o legãturã cu dreptatea. S-a urmãrit un scop politic meschin. Acela de a lovi în Ion Iliescu, aflat la vremea respectivã în opozitie, acuzat subtil de a-i fi protejat pe generali, inclusiv pe generalul Stãnculescu. Dacã fostul regim ar fi actionat în planul înalt al moralei, n-ar fi fost pus sã instrumenteze dosarele însusi Dan Voinea, procurorul din Procesul Ceausescu. Orice politician moral l-ar fi lãsat pe linie moartã si nu l-ar fi promovat ca sef al Parchetelor Militare, fie si pentru cã numele lui apare în toate enciclopediile lumii la capitolul Procese abjecte. Noua putere, a lui Ion Iliescu si a lui Adrian Nãstase, stând si ea sub semnul oportunismului, n-a avut curajul sã înfrunte gãlãgia unor ziare si a unor cercuri care au continuat, dupã cãderea regimului Constantinescu, ura oarbã, imbecilã de pe vremea când erau rãsfãtatele puterii alese în 1996. Chiar si acum, când generalul Stãnculescu traverseazã o tragedie, un ziar care i-a fost si-i este dusman a scris un pamflet numindu-l generalul-infractor. Meritã mentionat acest caz, pentru cã el ne face sã întelegem de ce au perceput românii guvernarea CDR-istã ca pe un cosmar. Era o guvernare absurdã, întemeiatã pe ranchiunã, influentatã de intelectuali sterpi, frustrati, o guvernare fãrã o minimã întelegere a vietii.
Elena Stãnculescu a trãit, alãturi de generalul Stãnculescu, drama hãrtuielii pe motive politice. A fãcut însã gestul suprem sub guvernarea PSD-istã. Aparent, fãrã logicã. Dupã 2000, actualul regim a introdus recurs în anulare si actualul regim a fãcut ca Înalta Curte de Casatie sã amâne de câteva ori sentinta pe motive de procedurã. A fãcut-o acum, pentru cã abia acum, sub regimul PSD, a ajuns la deprimare absolutã. Ion Iliescu e seful statului si datoritã lui Victor Stãnculescu. Adrian Nãstase e premier si datoritã lui Victor Stãnculescu. Fãrã gesturile decisive ale generalului, alta ar fi fost soarta celor doi. Si iatã cã în timp ce Ion Iliescu se plimbã de la o sindrofie la alta, vorbind despre evenimentele din decembrie 1989, în timp ce Adrian Nãstase apare la televizor depunând coroane de flori, Victor Stãnculescu, cel care si-a riscat viata ordonând armatei sã fraternizeze cu demonstrantii, spunându-le celor doi Ceausesti sã meargã la Târgoviste, scotându-i din Comitetul Central, nu numai cã e uitat, dar, mai mult, e si un om pe care-l asteaptã 15 ani de puscãrie.
Deprimare absolutã
Elena Stãnculescu a fost purtãtorul de cuvânt al generalului în fata puterii de azi, în fata societãtii românesti, în fata noastrã, a tuturor. Iubindu-si sotul pânã la dramatism, asumându-si deplin toate trãirile acestuia, ea s-a sinucis. A fãcut-o în locul generalului. A fost veriga slabã din personalitatea altfel puternicã, stãpânã pe sine, a lui Victor Stãnculescu. Gestul ei ne explicã pânã unde a ajuns însusi generalul cu disperarea. Pentru ca Ion Iliescu sã fie azi presedinte, pentru ca Adrian Nãstase sã fie prim-ministru, pentru ca Ioan Mircea Pascu sã meargã la simpozioane NATO, iar Mircea Geoanã sã fie partener de dialog cu americanii, generalul Victor Stãnculescu a trãdat. Ce infern poate fi în sufletul unui om care stie ce rol a avut el în ridicarea unei clãdiri somptuoase, vãzând cã cei dinãuntru îl tin pe la usi, ba mai mult, cã-i alungat de acolo cu pietre!
Sperante înselate
Dacã de la regimul Constantinescu generalul Victor Stãnculescu nu se putea astepta la nimic bun, fostul presedinte apartinând altei lumi, nu acelasi lucru se poate spune despre regimul Ion Iliescu. Victor Stãnculescu stie cã actualul presedinte al României stie ce rol au jucat Victor Stãnculescu, alti generali si nu numai generali, dar si personaje civile din umbrã, în victoria Revolutiei. Si, desi stie, desi a lucrat împreunã cu ei, le-a cerut ajutorul, s-a bazat pe ei în cariera sa de început, domnul presedinte evitã sã le recunoascã public importanta.
De ce evitã asta Ion Iliescu? Pentru cã domnia sa are marota revoltei spontane, a unei revolutii în care strada a decis totul, politicienii, militarii fiind absolut secundari. În aceste conditii, în acest an, mai mult ca niciodatã, confruntat cu atacuri vizând lovitura de stat, Ion Iliescu a exagerat pânã la paroxism rolul strãzii. Ar fi fost normal ca acum, la 14 ani de la prãbusirea comunismului, sã se recunoascã public si rolul avut în Revolutie de personalitãti. Fie si pentru cã teza lui Marx privind rolul determinant al maselor în istorie, personalitãtile fiind niste marionete ale strãzii, e complet falsã.
Ion Iliescu exagereazã aceastã revoltã spontanã si pentru cã se teme. Nu numai de consecinta logicã a recunoasterii rolului personalitãtilor – acceptarea tezei complotului sau mãcar a minimei pregãtiri anterioare –, dar si de scandalul care ar izbucni dacã ar aduce în prim-plan, la comemorarea Revolutiei, si pe cei care, precum generalul Victor Stãnculescu, au contribuit decisiv, nu în stradã, ci în birouri, la victoria Revolutiei.
Lectie de curaj
Tãria unui mare om politic, si ceea ce-l face sã fie si om istoric, stã în capacitatea de a înfrunta la un moment dat presiunea exercitatã de contemporani pentru a-l obliga sã facã un anumit lucru sau sã declare un anumit lucru.
Nici unul din liderii României de azi n-are aceastã tãrie. Sinucigându-se, Elena Stãnculescu le-a dat o lectie de curaj. Si de bãrbãtie. (Ion Cristoiu)

Note:



Moto:
Crede in cel ce cauta Adevarul,
Fereste-te de cel ce l-a gasit.
(A.Gide)
#7271 (raspuns la: #7268) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Intruderu - de alex andra la: 29/11/2006 07:27:45
(la: Ma bohème)
Boema ta m-a lasat, cum altfel, bouche bée:)
A trebuit sa deschid larg toate ferestrele boemei mele ca s-o pot cuprinde pe a ta. Si tot n-a incaput toata cata e. La asa tavalug de poezie dezlantuita nici nu-i de mirare:) Dulce navala:))
Fratele meu boem, ce se intampla pe aici e dovada vie a faptului ca poezia nu se scrie numai cu cuvinte, ci si cu alte texte, cum zicea candva un individ numit Ph. Sollers:)

Let's give it another try:

În boema mea palatele decrepite au scânduri bătute la fereşti şi gondolele alunecă pe apele verzi ale uitării. Caron, frumosul gondolier, taie talazurile în două cu vâsla lui, aripă frântă de pasăre necântătoare. În lumina de crepuscul pereţii îşi scurg ocrul în ochiul întunecat al bulboanei ce stă să înghită hulpavă lumea. O părere... Căci dimineaţa vine iară şi spală cu lumină străzile fără trotuare.

În boema mea Modigliani îşi aruncă iar şi iar pânzele în Sena, şi Sena se face femeie cu irişi albaştri.

În boema mea Lautrec, la braţ cu La Goulue, îi pozează lui Daumier pentru reclama la Chez Maxime, iar Aristide Bruant zâmbeşte enigmatic, trăgându-şi mai pe ochi pălăria cu boruri largi, aşteptând un „la”, maestro, în orgia de catifele roşii vişinii ale localului.

În boema mea Guillelmus Apollinaris Albertus îşi plimbă tâmpla înstelată pe câmpul presărat cu brânduşe otrăvite, beat de Rin, spărgându-şi paharul cu vin în clinchet rubiniu.

În boema mea iubirea e tandră şi virginală, albastră şi înmiresmată, vrăbiuţă speriată prinsă în palme de copil. În boema mea iubirea doare, iubirea moare în fiecare dimineaţă şi renaşte pe înserat ca speranţa.

În boema mea el e fumuriu şi ceţos, are glas mătăsos şi mâini de vrăjitor, visează cu ochii deschisi şi mă poartă cu el în toate visele, în toate gândurile, în toate utopiile, în toate oraşele lumină şi în toate stelele Căii Lactee.

În boema mea nopţile sunt fără sfârşit şi zilele fără început. În boema mea nopţile sunt albe şi zilele gri. În boema mea nopţile se înşiră ca mataniile, iar zilele se destramă ca pânza Penelopei.

În boema mea se petrec într-o melancolică devălmăşie ilfi şi petrovi, acuarele, fragi coapte şi mere verzi, mărgele de sticlă şi uleiuri aromate, straie pestriţe, puf de păpădie, brăţări de argint şi castele de nisip, scări de mătase, balize, baliverne, mandoline, copăi, vătraie, pagini galbene cu marginile zdrenţuite, belciuge, sfori, oameni, viori, poeţi, nebuni, ouă de struţ, versuri de-ale lui Esenin, morminte, frunze, flacoane golite, surâsuri şăgalnice, idei în libertate, eu şi ceilalţi, noi...

În boema mea străzile urcă spre cer, pavate cu vise, iluzii, poezie şi dale inegale. Fluturii dau din frunzele lor minuscule, cuminţi, pe culoarul special amenajat pentru zborul lor matinal. Rigolele cântă vesele din firicelele lor plapânde de apă, înălţându-şi spre nori prisosul de limpezime, în ciuda gravitaţiei. Şi Proust păşeşte alene în căutarea timpului pierdut.

În boema mea uşile sunt vraişte. Lasciate ogni malizia voi che entrate. Salvarea doar prin poezie...


Lost without music in a world of noises
#160270 (raspuns la: #160242) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Balada unui greier mic-Toparceanu - de Baby Mititelu la: 24/09/2011 16:20:37
(la: Salon de Toamna)
Balada unui greier mic

Peste dealuri zgribulite,
Peste ţarini zdrenţuite,
A venit aşa, deodată,
Toamna cea întunecată.

Lungă, slabă şi zăludă,
Botezând natura udă
C-un mănunchi de ciumafai, -
Când se scutură de ciudă,
Împrejurul ei departe
Risipeşte-n evantai
Ploi mărunte,
Frunze moarte,
Stropi de tină,
Guturai...

Şi cum vine de la munte,
Blestemând
Şi lăcrimând,
Toţi ciulinii de pe vale
Se pitesc prin văgăuni,
Iar măceşii de pe câmpuri
O întâmpină în cale
Cu grăbite plecăciuni...

Doar pe coastă, la urcuş,
Din căsuţa lui de humă
A ieşit un greieruş,
Negru, mic, muiat în tuş
Şi pe-aripi pudrat cu brumă:

- Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Nu credeam c-o să mai vii
Înainte de Crăciun,
Că puteam şi eu s-adun
O grăunţă cât de mică,
Ca să nu cer împrumut
La vecina mea furnică,
Fi'ndcă nu-mi dă niciodată,
Şi-apoi umple lumea toată
Că m-am dus şi i-am cerut...

Dar de-acuş,
Zise el cu glas sfârşit
Ridicând un picioruş,
Dar de-acuş s-a isprăvit...
Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Tare-s mic şi necăjit!
*** - de parola.uitata la: 24/08/2013 12:01:26
(la: In sfarsit 'Pozitia copilului')
"ar fi frumos ca singura competitie in care ne aflam, si adulti fiind, sa fie doar cu noi insine"


Când ies dintr-un circuit concurenţial cu medalia-codaşului, pierzător fiind, singura gratificaţie care îmi este permisă ar părea că intră-n contradicţie cu ambianţa competitivă: mâna învingătorului mă aşteaptă întinsă şi se lasă strânsă într-un gest care ţine nu numai de protocol, dar şi de inducerea unui spirit emulativ în cel înfrânt.

Gestul generos al mâinii îndreptate către adversar are un efect stimulativ asupra învinsului, făcându-l să-şi dorească biruinţele dăţilor viitoare. Asta înseamnă procent crescut de muncă, dăruire, interes.

Ei bine, Montessori, prin introducerea unor grupe de copii cu vârste diferite - 3 şi 6 ani, 6-9, 9-12 -, şi-a dorit să gâdile fiecare firişor de ambiţie răsărit în trupuşoarele celor mici, impulsionându-i în a-şi admira colegii mai mari care aveau o mai multă îndemânare, ingeniozitate şi receptivitate la ore.

Şi exact ca-n olimpiadele sportive, şi nu numai, copiii-mici îşi doresc să ajungă precum cei mari, competiţia fiindu-le indusă subtil, fără invaziuni asupra psihicului, dar cu aceleaşi urmări.

Prin urmare, mi se pare falsă teoria noncompetitivităţii în metodele Montessori, dar piaţa trebuia acaparată într-un fel, iar nevoile de nou, într-o perioadă-n care profesorul rupea băţul de spinarea elevului şi-l trimitea la colţ cu acele urechi-ale-ruşinii - din bucăţi de stofă se confecţionau urechi de măgar care le erau aplicate copiilor spre a-i umili în faţa colegilor -, nu puteau să ducă decât spre o pedagogie idealistă, de lozincă.


Pe mine nu m-a convins, da' eu am mania de-a despica firu-n patru şi de-a găsi fisuri acolo unde "comerciantul"-didactic se jură că peretele teoriei sale e intact.
#647492 (raspuns la: #647473) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de parola.uitata la: 15/09/2013 02:21:40
(la: In sfarsit 'Pozitia copilului')
o scoala fara atatea examene si competitii produce varfuri


Dacă "vârful" reprezintă culmea aspiraţiilor într-o profesiune oarecare, iar "baza"-i drumul către devenire, n-o fi făţărie să-ţi doreşti să te uiţi de sus în jos, da' să nu-ţi pui pasu' pe cărare şi să nu-ţi osteneşti umbletul, ci să stai bine-mersi cu tălpile pe cocârjarea şi gheboşarea celor de sub tine? Că nu prea văd cum ajunge oarecine-n vârf fără frânghii, pioleţi şi ghete zdravene... că n-au toţi zvelteţea caprelor de munte, şi atunci negreşit s-or găsi unii pe cale - père-charretier şi mère-véhicule – care să-i care-n cârcă până or cădea istoviţi.


Şi mai e o lege-a firilor, că tot vorbeşti de "vârfuri": înaintea dealului stă şesu', iar muntele vine întotdeauna după măgură; şi dacă până şi natura pune piscul pe temelie şi reliefu' mare pe ăl mic, e clar că n-om fi noi dumnezei-ai-pedagogiei să facem din omul-mic un om-mare netrecându-l prin lucrări de control şi testări, ci punându-l deodată în faţa examenelor de calibru.



Da' nu pot sa stabilesc ce sa ramana in mintea ta

:) Finlandezii şi-au câştigat dreptul consuetudinar de-a încerca mereu să-i întreacă pe cei care odinioară i-au "şerbit", aşa că n-am cum să reţin minciunile de la începutu' articolului, eu am trecut direct la ce-i roade: "Daca e sa ne intrecem cu cineva, atunci tot ce putem spune e ca vrem sa fim mai buni decat suedezii. Pentru noi asta e suficient."

#647761 (raspuns la: #647752) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Din Valurile Vremii - de ninel la: 13/10/2003 11:56:21
(la: Dragoste)
Din Valurile Vremii
de Mihai Eminescu

Din valurile vremii, iubita mea, răsai
Cu braţele de marmur, cu părul lung bălai
Şi faţa străvezie ca faţa albei cer
Slăbită e de umbra duioaselor dureri!
Cu zâmbetul tău dulce, tu mângâi ochii mei,
Femeie între stele şi stea intre femei,
Şi întorcându-ţi faţa spre umărul tău stâng,
În ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng.

Cum oare din noianul de neguri să te rump,
Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump,
Şi faţa mea in lacrimi pe faţa ta s-o plec,
Cu sărutări aprinse suflarea să ţi-o-nec
Şi mâna friguroasă s-o încălzesc la sân,
Aproape - mai aproape, pe inima-mi s-o ţin.

Dar vai, un chip aievea nu eşti astfel de treci
Şi umbra ta se pierde în negurile reci,
De mă găsesc iar singur cu braţele în jos
În trista amintire a visului frumos!
Zadarnic după umbra ta dulce le întind,
Din valurile vremii nu pot să te cuprind.
Draga Crenguta... - de Lady Allia la: 14/11/2005 14:31:52
(la: Iubire interzisa?)
in primul dă-mi voie să încep prin a-ţi spune că nu am crezut nici o clipă că tu vorbeşti cu ură...dimpotrivă. Eu am spus doar că tu îi condamni pe acei oameni şi acest lucru nu ţine de noi de oamenii.Iar când am spus acei oameni nu m-am gândit la Flory. Să ştii că în aceste momente regret că există doar internet şi cuvinte pe hârtie care nu sunt înţelese aşa cum le este mesajul. Am chiar scris acolo să nu o iei ca şi un afront personal că nu este aşa ceva...te rog frumos să te mai uiţi o dată. Am vorbit ca şi tine...la general, doar că atunci când vorbeşti cu cineva şi i te adresezi...vorbeşti din politeţe la persoana a doua...adică te referi ei, dar îmi pare rău Crenguţa dacă te-am necăjit...crede-mă...că nu asta era intenţia.
Despre situaţia ta...îmi pare rău că ai trecut prin aşa ceva...şi sincer, să ştii că am bănuit că ai avut o problemă de acest gen, însă ... regret nespus că ai fost un copil care a trebuit să treacă prin aşa ceva.
Draga mea...pe acest subiect putem să vorbim tare mult, dar la cât este de frumos sufletul tău eu cred că ai fi avut grijă de tatăl tău oricum, oriunde ar fi fost şi cu oricine ar fi fost.
Eu am vorbit de asemenea dintr-un caz pe care îl cunosc, caz în care el a plecat de lângă familie, s-a recăsătorit cu cealaltă femeie, iar cu fosta lui soţie a rămas bun prieten. Au realizat amândoi că a fost un lucru bun pentru ei că s-u despărţit (deşi atunci a durut) pentru că ar fi ajuns să se urască şi să fie doi străini. Ea nu ar mai fi avut încredere în el niciodată, iar el nu o mai iubea...nu o mai iubea aşa şi atatâ cât trebuie să se iubească doi oameni ca să poată trece împreună prin viaţă.
Mă bucur însă că mama ta a avut acea putere şi dragoste ca să îi arate tatălui tău calea înapoi către inima sa, că a luptat pentru ea, pentru voi..., dar gândeşte-te că tatăl tău a avut ce să mai găsescă în sufletul ei...iubirea ei şi devotamentul dânsei!
Nu vreau să înţelegi draga mea că eu le aprob pe aceste femei, sau pe aceşti bărbaţi de moravuri uşoare...deloc..., dacă ar fi după mine...ooofff, dar asta este. Eu nu apreciez "iubirea de o oră" draga mea Crenguţa...eu o apreciez pe cea adevărată.
Şi să ştii că nici viaţa mea nu a fost frumoasă...nu am avut parte de căldură decât din partea bunicilor...am tânjit ani de zile după căldura părinţilor, după o vorbă dulce, după un "te iubesc draga mea"...iar D-zeu a fost cel care m-a ajutat mereu să ies din impasuri, EL mi-a dat mâna să ies din prăpăstii, EL îmi ştergea lacrimile cu câte un sărut părintesc în fiecare seară...mi-a fost tată şi mamă...mult timp să ştii. Am crescut la bunici, apoi am fost adusă acasă unde la 10 ani ai mei s-a născut primul meu frate, la 13 al doilea...ştii ce înseamnă să te trezeşti peste noapte "mămică" la anii ăia? E un şoc! Nici nu mi s-au uscat bine lacrimile că am fost smulsă de lângă bunici că m-am trezit schimbând scutece, făcând mâncare, mergând la şcoală, ducând copii la gradiniţă...făcând lecţii mai apoi cu ei, ... da..., dar nici eu nu regret pentru că sunt mândră de ei. Sunt politicoşi, nu sunt răi, nu sunt huligani, sunt mereu premianţi, unul din ei dă anul viitor la facultate şi mă iubesc pentru ceea ce sunt eu, iar eu îi ador.
Bunicii mi i-am pierdut amândoi ...erau centru universului meu...erau coloşii mei...erau Atlaşii care ţineau pe umeri sufleţelul meu...şi nu am putut face nimic, decât să fiu lângă ei în timp ce unul murea de cancer la ficat (deşi nu a băut, nu a fumat)...şi zicea.."puiul meu de om,...în viaţa asta vei trece prin multe, dar pe D-zeu să nu îl abandonezi niciodată...,iar dacă bine nu vei putea face, rău să nu faci draga bunicului"...şi nu am făcut nimănui pentru că îl am pe D-zeu lângă mine, iar EL ştie mai bine ca oricine ce culoare are sufletul meu şi din ce "aluat" este. Celălalt bunic mi-a murit în urma unor complicaţii...aprindere de plămâni netratată..., a ajuns că nu putea să mai bea apă decât cu linguriţa, iar într-o zi când îi citeam poveşti ţinându-i capul în poala mea...m-a rugat să îi dau măcar pentru ultima dată să bea apă din cană...şi i-am dat, dar s-a înnecat puţin şi a tuşit...şi acuma mă urmăreşte asta, deşi ştiu că a fost un gest frumos..., dar eu nu suportam ca bunicul meu să sufere nici atins de o "aripă de fluture". Am fost lângă amândoi...aşa a fost să fie..apoi mi-am ţinut bunica în braţe în timp ce a paralizat...mi-a dat D-zeu putere să ştiu ce să fac, dar bunica mea este aşa de 8 ani de zile...şi uneori când o văd slabă ca o nuia, bătrână şi obosită de viaţă şi durere, când ştiu că trebuie să merg să îi dau să mănânce şi să îi schimb pampersul ca unui copil mic, iar ea de jenă începe să plângă încetişor...crede-mă Crenguţa că îmi vine să iau până şi eu Cerul de guler să îl trântesc...ştii de ce???? Pentru că...iremediabil sunt...om!
Am limite, am trăiri, am bun şi rău, am mii de sentimente ca un amalgam, dar...de ură sau rău intenţionat nu am fost niciodată capabilă.
De aceea...îţi mai cer încă o dată scuze dacă ai considerat că te acuz, sau te condamn pentru ceva...nu...nici gând draga mea...doar că uneori în viaţă cuvintele scrise nu spun ceea ce trebuie să spună...
Cât despre faptul că scriu poetic...crede-mă că nu ştiu să scriu altfel..nu pot..am încercat...iar eu de obicei pun pe hârtie exact ceea ce simt, cum simt!


"Daca vrei sa fii iubit, iubeste !" - Seneca
#87383 (raspuns la: #87314) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
bucuriile mici - de anisia la: 29/04/2007 15:57:10 Modificat la: 29/04/2007 15:57:27
(la: Bivalenţe)
ba da, tocmai ele fac diferenta.
tocmai ele ilumineaza si implinesc.
bucuriile cele mici.

cand crezi ca a fost ultima data cand nea vasile a multumit in gand pentru ca s-a trezit dimineata cu soarele stralucind? ori cand ionica a plantat un bulb de lalea in ghiveciul statut gol pe pervazul bucatariei o iarna intreaga? ori cand floricica si-a cumparat o carte noua?
ma tem ca niciodata!

vorbind de bucurii mici...
saptamana trecuta am vazut un film, intitulat Step-up. Nu o capodopera cinematografica, insa un film inspirat din realitatea generatiei tinere. ei bine, mi-a placut foarte tare fundalul sonor, drept pentru care m-am dus la primul magazin in care se vand cd-uri si dvd-uri si mi-am comandat cd-ul cu coloana sonora a filmului.
in ziua in care mi l-au adus, l-am ascultat cred ca de cel putin zece ori la rand.
ma umple de chef de viata!
nu e un stil de muzica pe care sa se identifice cu personalitatea mea zi de zi. este insa ceva nou care pentru moment imi aduce zambet pe buze si bucurie launtrica.
pentru ca ma indeamna sa cred ca se poate.

... si astfel de exemple de bucurii mici, pot fi nenumarate. numai ca, din pacate, putini sunt aceia care constietizeaza necesitatea lor.
#192072 (raspuns la: #192070) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de picky la: 11/04/2008 12:51:20
(la: Efectul Pavlov in Dambovita)
BUBURUZA NU ESTE TOTUNA CU GĂRGĂRIŢA!
#301616 (raspuns la: #301610) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
picky - de Roman Haduch la: 11/04/2008 15:19:19
(la: Efectul Pavlov in Dambovita)
am verificat , sigur buburuza nu este identica cu gărgăriţa însă , în parte , este totuna cu aceasta şi cu mămăruţa
#301699 (raspuns la: #301616) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
magie albastră - de alex andra la: 30/04/2008 10:57:55 Modificat la: 30/04/2008 11:01:03
(la: Magie)
Cer cu cozi de mătură
Peste câmpul pătură,
Loc de joacă pentru melci
Spiralati si codobelci.
Vin apoi in roiuri mari
Ţânţărime, furnici, cari,
Muşte-albastre bâzâlău,
Gărgăriţe multe rău,
Prepeliţe-n picăţele
Si gâini, pisici, căţele,
Tot poporul cântător
Ciripind încântător,
Broaşte oacheşe şi grase,
Capre prin inele trase,
Iepuri albi pictaţi cu roşu,
Baba Cloanţa, Sucă, Moşu,
Mult norod cu chip de vraci,
Îngeri mulţi, ba chiar şi draci,
Toţi veniţi de dor albastru,
Călători din astr-un astru.
Poposiţi ici pre Pământ,
Ca să facă legământ
De magie
Pe vecie.
Cine crede prost să fie
Şi să poarte o scufie
Albastră pe scăfârlie:)))))))))






#307001 (raspuns la: #306996) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Oraş incendiat - de cosmacpan la: 14/07/2008 22:29:48
(la: de unul singur........)


Prin viaţă pierdut, pantofar ambulant
Răscoleşte şi-adună al zilelor cant.

La soare-o pisică îmi linge-amintirile
Răstingnindu-mi rănile pentru toate zilele.

Un smochim încruzit răstoarnă asfaltul
Cumpărând un blestem sau schimbându-l pe altul.

La umbră de parc, verde crud mă sufoc
Clorofila-mi erupe. E lavă captivă şi trasă în scoc.

Telal ce-mi cumperi dureri şi păcate
Străbaţi tot oraşul cărându-l în spate.

Din cer se revarsă şi curge lumină
E miere, căldura, verbină şi ură
Asfaltul se strânge-n nisip se ascunde
Căldură şi ură se scurge, pătrunde.
sau visu-mi? :) - de Lady Allia la: 04/07/2009 23:55:45
(la: faliment)
pup fruntea şi sufletul nenea latu :) că tare dor mi-a mai fost să te văd fie şi ciripind cu vrăbiuţa cea zglobie :)))!

eu vă las să vorbiţi păsăreasca voastră că m-a cam luat somnicu :)! am fost pe la festival cu dragul meu şi Gărgăriţa, iar micuţa Red Bull m-a alergat de mi-au fugit şi kilogramele lipsă :)))))!
#458233 (raspuns la: #458231) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de zaraza sc la: 07/07/2009 11:01:53
(la: Spatiu pentru tavalit de ras)
Un preot si un cantor stateau pe marginea unei sosele cu o pancarta in mana pe care scria :
"Sfarsitul e aproape. Caiti-va !"
Pe langa ei, treceau masini si imediat dupa fiecare masina se auzea o busitura si o explozie. Dupa o vreme, cantorul intreaba:
- Parinte, nu crezi ca ar fi mai bine sa scriem pe pancarta : "Podul din fata este rupt ??"

Un tip intră într-un compartiment în care erau trei negri. Unul avea o mînă albă, altul avea un picior alb şi al treilea tip avea 2 degete albe. Ăsta, mirat, îi întreabă pe rînd:
- Domnule, cum de aveţi o mînă albă?
- Păi fac parte din asociaţia negrilor cu o mînă albă.
- Domnule, cum de aveţi un picior alb?
- Păi fac parte din asociaţia negrilor cu un picior alb.
- Şi dv. faceţi parte din asociaţia negrilor cu două degete albe?
- Nu, eu sînt medic ginecolog la Copşa Mică.

Moş Crăciun intră pe horn într-o casă şi nimereşte în dormitorul unei tinere superbe, care dormea goală în pat. Nehotărît, începe să se plimbe de colo-colo prin încăpere, zicînd:
- Dacă o fac, nu voi mai fi primit în cer, dar, dacă nu o fac, nu o să mai pot ieşi pe coş.

Un proces la tribunal.
Judecătorul: Acuzat! Recunoşti că ai violat-o pe victimă?
Acuzatul: Nu, domne, nu!
Dar o băbuţă, care era în spate de tot şi cam surdă, îl întreabă pe un domn de lîngă ea:
- Ce zice, ce zice?
Omul: Îl întreabă daca a violat-o!
Baba: Aha!
Judecătorul: Deci zici că nu i-ai clintit nici măcar un fir de păr?
Acuzatul: Nu, domnule judecător, nu!
Baba: Ce zice, ce zice?
Omul: Că nu i-a clintit nici măcar un fir de păr!
Baba: Cîtă precizie, domne, cîtă precizie!

Două actriţe mai în vîrstă stau la o şuetă:
- Cînd eram mică, era cît pe-aci să mă calce o maşină.
- Poate vrei să spui o diligenţă!

- Ce are copilul ăsta de urlă aşa? Nu poţi să-l faci să tacă?
- Ba da. O să-i cînt ceva.
- Mai bine lasă-l să urle.

O doamnă merge la farmacie şi cere săpun cu clorofilă. Farmacistul îi zice că nu mai este.
- Dar, domnule, am neaparată nevoie. Eu numai cu el îmi spăl părţile intime.
- V-am mai spus, doamnă, că nu avem, dar vom primi mîine.
- Bine. Să-mi puneţi 2 de-o parte. Îl voi trimite pe soţul meu după ele. Îl veţi recunoaşte foarte uşor. Este înalt, blond şi cu mustaţă verde.

Pe stradă se întîlnesc întîmplător Gigel şi Maricica, foşti colegi de liceu cu zece ani în urmă.
- Ooo… ce-ntîlnire neaşteptată, Gigele! Ce-a trecut timpul, ce faci, pe unde eşti?
- Ei, nu fac mare lucru, da' tu? Văd că tot frumoasă ai rămas, Maricico! Măritată, copii?
- Nu, nici una, nici alta. Ştii, nu vrei să intrăm puţin uite acolo, peste drum, c-acolo lucrez. Bem şi noi o cafeluţă, mai vorbim de una de alta?
- Păi acolo din cîte ştiu eu e bordel, Maricico.
- Păi da. Şi ce-i rău în asta? Dacă altceva nu ştiu să fac? Aşa clienţi sunt, bani sunt, merge treaba. Hai să intrăm. Hai că-ţi fac un 82 pe gratis în amintirea vremurilor de altădată.
- Ce naiba-i aia un 82!?
- Cum ce-i? Un 69 cu TVA.

O fată tînără mergea la prima ei întîlnire şi-i cere sfatul bunicii. Bunica îi spune:
- Fii atentă cu băieţii ăştia tineri! O să încerce să te sărute, ţie îţi va plăcea, dar să nu-l laşi, apoi o să încerce să-ţi pună mîna pe sîni, ţie îţi va plăcea, dar să nu-l laşi, apoi o să vrea să-ţi bage mîna între picioare şi ţie îţi va plăcea, dar să nu-l laşi să facă asta. Dar, cel mai important, el va încerca să se urce pe tine şi să o facă, dar tu să nu-l laşi, că ne vei dezonora familia.
A doua zi, fata povesteşte:
- Bunico, ai avut dreptate. Dar nu l-am lăsat să ne dezonoreze familia. M-am suit eu pe el, s-o dezonorez pe a lui!

Am auzit că Vasilescu s-a însurat, i-a pus Dumnezeu mîna-n cap, a luat fata unui miliardar.
- Mda.
- Cum arată tipa? E mişto?
- Mişto pe naiba! Dacă se duce la Grădina Zoologica, îi cere controlorului de la intrare să se uite atent la ea, ca să fie sigur că o lasă să iasă, la plecare.

O femeie foarte deprimată decide să se sinucidă. Când se duce în port, un marinar tânăr şi chipeş apare, i se face milă de ea: "Uite, e păcat să te omori... Eu o să plec în Statele Unite mâine şi, dacă vrei, poţi să vii cu mine pe vapor. Voi avea gijă de tine, îţi voi aduce mâncare" Dându-se mai aproape, îşi pune un braţ pe lângă şoldurile ei: "te voi face fericită şi mă vei face şi tu fericit!" Femeia acceptă, la urma urmei ce mai avea de pierdut?. Marinarul o duce pe vapor şi în fiecare seară îi aducea sandwich-uri şi fructe şi făceau dragoste până dimineaţa. Trei săptămâni mai târziu, în timpul unui unui control de rutină, căpitanul descoperă femeia într-o cabină: "Ce faci aici?" "Am un aranjament cu unul dintre marinari. El mă duce în Statele Unite şi în schimb îl las să se culce cu mine" Căpitanul se uită la ea: "Îţi urez succes, dar noi suntem Paza de coastă!"

DESPRE JUDECATILE LUI DUMNEZEU(2) - de Tot Areal la: 08/09/2009 12:12:15
(la: POVESTIRI CU TALC(V))
A iesit părintele si îngerul l-a întrebat:
- Ce ai văzut si cum ti s-a părut?
- Doamne, dar aici la fântâna asta numai nedreptăti a făcut Dumnezeu. Cine a pierdut banii, cine i-a găsit si cine a fost omorât!
- Părinte, mata ai vrut să stii judecătile lui Dumnezeu. Află că la fântâna asta, numai dreptăti a făcut Dumnezeu. Stii dumneata pe boierul acela cel tânăr? El are curti mari. Si stii unde-i curtea lui? Alăturea cu cel ce-a găsit banii. Si la acela săracul, într-o noapte i-a murit si mama si sotia, si el s-a dus la boier să-i împrumute niste bani. Boierul de mult voia să-i ia grădina lui, că avea o grădină cu pomi roditori, foarte frumoasă, chiar lângă grădina boierului.
Si a venit săracul la el, zicând:
- Cucoane, dă-mi niste bani împrumut să în-grop pe mama si pe sotia, că ti-oi prăsi la vară, ti-oi cosi, voi secera pe lan.
Si boierul si-a zis: "Acum îi momentul, că-i sărac!"
- Dă-mi livada ta!
- Cucoane, am muncit de mic, am plantat copaci, am răsădit si nu pot să ti-o dau!
- Cât să-ti dau pe livadă?
Dar acela a spus asa:
- Să-mi dai 300 de galbeni, că de nevoie o dau, că n-am cu ce face înmormântarea.
Dar boierul, văzându-l pe acela necăjit, că are doi morti, nu i-a dat mai mult de 150 de galbeni.
- Cucoane, Dumnezeu să facă dreptate. Eu n-am cerut prea mult. Grădina mea face 300 de galbeni de aur.
Si săracul s-a dus plângând acasă, cu 150 de galbeni, pentru că de nevoie a dat grădina. Dar a zis: "Dumnezeu să facă dreptate".
Si acum Dumnezeu a făcut dreptate. I-a găsit tocmai acesta care stătea lângă dânsul. 150 de galbeni i-a dat boierul de bunăvoie si 150 i-a uitat la fântână. Dumnezeu a făcut dreptate la fântână, că el când i-a dat numai 150 a zis: "Dumnezeu să facă dreptate cu banii! Nu mi-ai plătit grădina".
Si iată Dumnezeu preadrept i-a întors banii acum la fântână. I-a plătit grădina.
- Bine, la ăsta i-a făcut dreptate. Dar bătrânul care a fost omorât, cu ce era vinovat?
- Ai văzut cum i-a dat cu muchia în cap si l-a omorât? L-a întrebat de bani si bătrânul nu stia nimic. Bătrânul acesta - i-a spus îngerul -, când era tânăr de 25 de ani, era cu carul cu boi pe marginea unui râu. Si un om a vrut să treacă râul acela si, când era la mijlocul râului, l-a dovedit apa. Si tot striga la el: "Măi, frate, nu mă lăsa, că mor! Mă înec, nu mă lăsa!"
#479434 (raspuns la: #479432) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de cuminte la: 16/10/2009 16:53:49 Modificat la: 16/10/2009 17:38:49
(la: Sondaj de opinie)
Mie nu mi-a plăcut o fază. O fetiţă cu nişte dezordini comportamental-alimentare grave (nu ieşea din casă deloc pe timpul vacanţelor, nu aparţinea unui grup specific vârstei sale, fără prieteni, perioade de bulimie, anorexie etc) s-a prezentat la psihopedagog spunându-i o mulţime de lucruri intime pe care le considera a fi "secretele" ei, însă a fost dezamăgită când a doua zi, mama sa i-a zis că "ştie tot" şi a luat-o la întrebări călcându-i în picioare tainele, destăinuirile.
E firesc să discute cu părinţii, să facă totul cu tact, ba chiar să îi îndrume spre unul mai competent decât el în cazul în care atribuţiunile îi sunt depăşite, însă pâra, papagalicirea a ceea ce a aflat, nu demonstrează decât că este slab pregătit.
#491701 (raspuns la: #491694) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
ciudate drumuri... - de Lady Allia la: 11/01/2010 12:50:41
(la: urâtă şi liberă. cursa de şoareci)
mai ne oferă viaţa asta şi noi...

"sunt urâtă şi liberă.
nici moartea nu mă recunoaşte acum
îi pun piedică
şi nici nu clipeşte." - da...! din fericire acum îmi am Gărgăriţa care îmi transformă orice neputinţă în reuşită şi orice durere în zbor de fluturi.

ştii Adriana că mi-e greu de tine uneori? tot încerc să separ poezia de autor, dar mereu ajung la concluzia că poezia ta eşti tu frumoasă până la Dumnezeu, iar asta mă îndârjeşte împotriva celor care te fac uneori să te vezi sau să te simţi aşa...
pizza cu pizza - de cuminte la: 25/04/2010 23:56:20 Modificat la: 26/04/2010 00:00:22
(la: Budget Gourmet sau Bucataria saracacioasa)
Taman înainte de sesiune m-a luat cheful de-a pleca la munte şi pentru că n-am vrut să afle ai mei că în loc să-nvăţ m-au preocupat bocancii, raniţele, echipamentul de căţărare, imediat ce am venit de pe coclauri nu le-am zis că am rămas fără şfanţi, improvizând împreună cu prietena mea un meniu universitar.
În frigider aveam o cutie cu nişte resturi de la o pizza halită c-o săptămână-n urmă (marginea blatului şi câteva măsline) - de, studenţie! - , iar în dulap doar făină, aşa că ne-am pus pe treabă.
Am frământat făina cu apă şi puţin ulei, apoi am răsturnat deasupra fragmentele întărite din pizza cea veche şi am băgat la cuptor totul. A ieşit o dubioasă "pizza cu pizza" pe care am mâncat-o cu zâmbete şi tachinări, foamea dându-ne ghes. :)



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...