comentarii

Fii mirele perfect


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
nimeni nu e perfect - de cezarok2 la: 24/01/2006 14:54:31
(la: ''CAPCANA PERFECTA'')
Ai mai auzit asta cu siguranta.Si atunci de ce sa fii tu perfect?Daca ai trai intr-o lume perfecta as intelege sa te macine faptul,dar asa? Trebuie doar sa actionezi in asa fel incat sa nu deranjazi (intentionat)pe nimeni,dupa principiul "ce tie nu-ti place,altuia nu-i face".
e cu dus si intors...

daca fiecare mama ar trebui sa primeasca indemnizatia in functie de salariu, cele care sunt somere/casnice/lucreaza pe minimul pe economie ce o sa faca?

se se porneasca de la un minim decent si apoi se tine cont si de contributii ar fii solutia perfecta.
Tricolorul Romanesc - de talusa la: 10/11/2003 01:24:32
(la: ROMANIA)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.





#3837 (raspuns la: #3812) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Cred ca aici e locul potrivit. - de talusa la: 10/11/2003 03:50:16
(la: TRICOLORUL ROMANESC)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.
Perfect de acord cu tine.Libe - de (anonim) la: 05/02/2004 11:42:58
(la: Romani in strainatate)
Perfect de acord cu tine.Libertatea de aici din USA nu este un fact ci o stare de spirit.Nu o poti intelege decat cand ajungi sa traiesti aici si daca iti doresti cu tot sufletul sa reusesti si lupti pentru asta.Daca stai acasa in Romania si astepti sa se schimbe ceva nu o sa se intample nimic nou in viata ta si o sa imbatranesti plangandu-te ca nu ai realizat mare lucru din pricina regimului. Nimanui nu-i pasa acolo de viata ta pe care ti-o irosesti sperand ca poti face ceva sa schimbi mentalitatea celor ce sunt la putere acum .Acest lucru nu se va intampla atat cat traiesti tu ,caci este nevoie de cateva generatii de sacrificiu ca sa se intample.Daca vrei sa fii parte dintre acele generatii ,nu ai dacat sa continui sa astepti si sa-ti plingi zilele pierdute. Daca insa vrei sa simti cu adevarat ca traiesti si ca poti face ceva pentru tine si copii tai ,atunci trebuie sa ai curajul sa o iei de la inceput ,eventual in USA daca ai posibilitatea.Macar merita sa incerci.Totul este f. complicat,f. stresant ,f dureros,dar satisfactiile pe care le poti avea sunt atat de puternice incat merita sa incerci.Si atunci cand iti este greu aici in USA,daca privesti inapoi si compari stii ca nu ai pierdut decat cel mult mici parti din sufletul tau ,care oricum faceau parte din trecutul tau pe care treabuia sa-l depasesti ca sa poti continua sa traiesti
#8948 (raspuns la: #8905) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
o neintelegere - de Muresh la: 01/09/2004 13:46:26
(la: Asa a vrut Dumnezeu...)
Domnul meu . E o neintelegere aici .Nu-mi pasa ca amintesti de holocaust . De obicei , noi evreii , sintem acuzati ca una doua aducem subiectul acesta in discutie , dar daca dumneata o faci si nu eu , nu vad nici o problema . Eu am incercat numai sa-ti raspund la acuzatia dumitale ca nu as gandi global . Daca aminteam de Holocaust , m-as fi referit la un caz particular . Dar in postarea mea #20689 nu am amintit Holocaustul pt. ca am vrut sa dovedesc ca "gandesc global" , dupa expresia dumitale . Ma mira , insa , ca pana intr-atat imi exagerezi sensibilitatea incat sa te temi ca ai "putea atrage reactii necontrolate pe forum " . Fii sigur ca astfel de reactii nu vor veni din partea mea si dealtfel cred ca nu vor veni din partea nimanui , draga Mario .
Sper ca am facut ordine in chestia asta si putem acum sa continuam in liniste .Sper tot asa ca nu ma vei acuza de blastfemie .
Exista o vorba care spune ca daca Dumnezeu n-ar fi existat am fi trebuit sa-l inventam . Intelesul meu asupra acestei spuse paradoxale este ca credinta este o necesitate . Agnostici ca mine au o probleme . Suntam orfani , nu avem pe cineva care sa ne apere la nevoie . Si atunci care ar fi problema . Hai sa trec in "tabara " credinciosilor si sa ma bucur de obalduirea Dumnezeiasca . Chestia e ca daca eu l-as fi inventat pe Dumnezeu el ar fi fost mai altfel . Te rog sa ma scuzi , no ofence intended , dar Dumnezeu asa cum este el conceput de religiile mozaica si crestina , nu-mi place . De aceea sunt un agnostic . De ce nu-mi place ?. Din multe motive . Citez din prima mea postare :

"Dumnezeu ii da omului libera alegere . Insemneaza ca un criminal nu va fi oprit sa ucida un om drept si religios . Orfanii vor spune ca asa a vrut Dumnezeu ?. Ucigasul va fi pedepsit de Dumnezeu si , poate si de justitia oamenilor , dar orfanii , orfani vor ramane ".

Chestia asta cu libera alegere ma supara . Nu din cauza ideii ci din cauza consecintelor . Unui raufacator potential nu-i dai libera alegere .S-ar fi putut altfel ?. S-ar fi putut oare concepe ca ar fi putut exista un mecanism (in sens de metoda , proces) care sa opreasca mana care coboara cutitul asupra victimei (ca in scena sacrificiului lui Itzhac ) ?. O asemenea interventie directa in viata de toate zilele e posibila , e practica ?. Probabil ca nu . Doar nu suntem niste marionete . Atunci care ar fi solutia ?. Extirparea raului din om . Suntem creati dupa asemanarea Domnului . Domnul e bun , asa ar fi trebuit sa fim si noi .Asa or fi fost Adam si Eva . Aproape asa . Daca ar fi fost perfecti nu ar fi mancat din fructul oprit .Adica chiar de la inceput Dumnezeu l-a creat pe om inoculandu-i in mintea si sufletului un conflict de neimpacat : o minte ca aceea care o avem si noi . Suntem curiosi si dornici de a cunoaste . Pe de alta parte i s-a interzis cunoasterea .Sunt legi nepractice care creaza vinovati potentiali . Exact acesta a fost cazul si aici . Un fiasco stiut de la inceput . Urmarea :alungarea din rai . Si de ce i s-a interzis cunoasterea lui Adam ?
.Geneza 3:22 :
Iata ca omul a ajuns ca unu din Noi (ce insemneaza "Noi" ? . Erau mai multi creatori ?. Elohim e intradevar PLURAL (?) , nn) .Sa-l impiedicam ca nu cumva ...sa ia din pomul vietii ...si sa traiasca in veci ".
Adica , dintr-odata , omul a devenit dusmanul lui Dumnezeu .
Nu e deajuns ca "Lucifer s-a revoltat impotriva lui G-d si a atras rebeliunea ingerilor ce i s-au alaturat" , cum spui dumneata , acum e un pericol ca si omul sa pericliteze cerurile .
Si iata cum Adam si Eva au fost alungati din Edenul acela cu toti copaceii aia miraculosi a caror fructe dadeau omului puteri care il faceau periculos pt. insusi Creatorul sau Creatorii . Si avand o viata grea , omul nu au mai avut timp si putere sa fie un pericol pt. Creator/ii .Mai mult de atat . Li s-a cerut sa spuie "multumesc , sarut mana stapine/stapini ".

Si mai spui dumneata :
"Studiaza Biblia pentru a intelege relatia de cauzalitate, cum a fost creat omul, ce s-a intamplat mai apoi etc."

Cu accent pe "etc.". Adica , "mai necredinciosule , studiaza Biblia si mai apoi vom vorbi . In momentul asta nu-ti pot spune mai mult " .

Ti-am pus "vorbele in gura ?" , sau chiar asa trebuie sa inteleg scrisoarea dumitale ?.

In concluzie , pana la o alta veste raman agnostic si citirea Bibliei nu ma apropie de religie , dimpotriva .
Multumesc pt. atentie .

Shalom ,
M.




#20768 (raspuns la: #20761) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
AlexM - de carapiscum la: 11/09/2004 14:46:37
(la: Preoti homosexuali?)
Intr-adevar, asa este: trebuie luate pe rand. Inclusiv chestiunea potopului. Iti dai seama ca daca vom trece de la un subiect la altul ca si cum am schimba ciorapii, o sa ajungem intr-un tarziu sa purtam un ciorap de un fel pe un picior si altul de alt fel pe celalalt.

Cele zece porunci NU sunt toate interdicitii! Sunt indemnuri la o viata legata de Dumnezeu, la desavarsire, la implinirea faptelor bune si la neimplinirea celor rele. Exista insa si interdictii. Dar intrebarea mea era retorica, speram sa intelegi asta. Tocmai ca desi nu se vorbeste explicit de pacat in Decalog, noi subintelegem din textul respectiv ca tot ce vine in contradictie cu Legea este pacat in mod automat. Se incadreaza homosexualitatea la vreunul din capitolele Decalogului? Raspunsul meu este afirmativ: la porunca "Sa nu fii desfranat" (dupa alte editii suna "Sa nu curvesti")!

La punctul 2, "aparent factorul declanshator care a calcat pe sensibiliate" n-a fost doar cuvantul "ciraci"- pe care dealtfel il cunosc in toate intelesurile lui. Toate denumirile insirate de tine, unele puse in mod intentionat intre ghilimele, mi s-au parut a fi tendentioase atat in context cat si ca modalitate de abordare. Expresiile "binevoitori" si "oameni de bine" fac obiectul unei desconsiderari fiindca daca ai fi vrut sa inteleg contrariul, atunci nu le-ai mai fi pus in ghilimele. Prin urmare tocmai aceste cuvinte m-au deranjat mai mult. Din ce ai scris tu am dedus (iarta-ma daca am gresit) ca ai in tine un fel de repulsie fiintiala ce tine de parerea ta cum ca unii s-au folosit de Biblie in scopul de a minti voit lumea. Am vazut dispret si ostilitate, dar daca am gresit nu e numai vina mea, trebuie sa stii sa te exprimi mai clar pe viitor.

Se pare ca daca eu trec peste logica ta, nici tu nu te chinui sa faci altfel in ce priveste sistemul meu de gandire. Realitatea are intotdeauna mai multe fatete. Am zis-o de sute de ori: adevarul e ca un soare- vazut de mii de oameni, din locuri diferite si la timpuri diferite (spre ex. daca eu il vad la rasarit, tu poti sa-l vezi din alta parte dar la apus).

"Iti permit" sa crezi ce vrei, dupa mintea ta. Daca te-ai lua dupa mintea lor n-ai mai vorbi asa acum si-ai incerca macar sa faci din propria ta viata obiectul de studiu al cercetarilor tale.

"S-au gasit corpuri mumificate datand inca dinainte de Hristos"... Stiu asta, crezi ca vorbesti cu cineva care traieste in pustiu? Normal ca s-au gasit, s-a facut un obicei (ma vad nevoit sa repet asta) din a dezgropa mortii pt. a le cerceta oasele, asa ca in scurt timp nici in mormant nu vom mai avea odihna. Insa una e mumia si altul e trupul unui sfant, mort pt. credinta sau din credinta. Mumia e un sac uscat plin de oase goale, "moastele" sunt trupuri neputrezite, in perfecta stare, ca si cum ar fi inca vii, unele avand darul curgerii de mir- ceea ce lipseste cu desavarsire la mumii. Moastele sunt vindecatoare si izvoratoare de minuni, mumiile sunt izvoratoare de intrebari stiintifico-fantastice. Si as putea continua cu tema.

Nu, nu mi s-a parut nimic indecent in afirmatia mea. Ai putea intelege usor ce-ti vorbesc daca ai avea ceva experienta "in domeniu". Nebunii pt. Hristos au fost numiti asa pt. ca au dus o viata atat de ascetica incat lumea "normala" i-a crezut nebuni, nu pt. ca ar fi fost nebuni in realitate. Nebunia lor a constat in desavarsirea spirituala si in indeplinirea virtutilor sfinte in paralel cu nebagarea in seama a propriilor nevoi trupesti. Ei sunt cei ce au dat dictonul: "trupul e o buna sluga dar un rau stapan"!

In concluzie, nu e vorba de nici o polemica. E vorba de impartasit niste idei. Vrei sa le gusti, bine; nu, tot bine. N-am nimic de impartit cu tine. ...decat, poate, bucuria de a fi impreuna ca niste prieteni adevarati, chiar daca nu ne cunoastem in profunzime. Se prea poate ca in timp sa invatam sa apreciem ce are de daruit aproapele nostru.

Desi in general oamenii se feresc in a urma sfaturile altora, si eu nu fac abstractie de acest aspect, am sa-i dau curs. Vrei sa discutam mai mult, o vom face ca la scoala: ridicam manuta sus si raspundem direct la subiect.

Sa fii iubit!
-----------------------------------------------------------------
So far, so good.
#21784 (raspuns la: #21361) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Hypatia - de carapiscum la: 01/11/2004 11:39:30
(la: Obligativitatea religiei in scoli - o masura nelegala?)
Ai obosit, asa este? Nu ma mira si te inteleg perfect. Insa nu e cazul sa disperi sau sa dai bir cu fugitii, dimpotriva- "lupta cea buna am luptat"..., stii tu!... Si "cand se lupta cineva la jocuri, nu ia cununa daca nu s-a luptat dupa legile jocului"! Hai ca doar n-o sa-ti dau eu tie lectii. Crede-ma ca ai aici destul material cat sa scrii o carte. Iti dai totusi seama ca a scrie carti e una (si a trata problemele ca in vestitele scoli elenistice), si a pune in practica e cu totul altceva. Iar daca ti-ai facut din greseala vreo socoteala dinainte, adu-ti acum aminte ca in targ te trezesti adesea ca-ti sunt date peste cap toate scorurile. Fii buna si pastreaza-ti calmul si luciditatea de care ai dat dovada pana acum, nu te lua dupa tot ce scrie fiecare, ca la urma urmelor fiecare utilizator care posteaza pe forum este un canal media prin care se scurge informatia catre cei interesati. Depinde numai de tine (deci si de noi toti in general) pe ce canal vrei sa te uiti in fiecare zi. Cred ca e f. simplu, unele canale nu merita nici macar sa fie trecute in lista de interes public, daramite sa mai cutezi sa-ti faci hara-kiri din pricina lor. Asa ca treci pe canalul...:}}}Bistroie. Glumesc... Tine-ti respiratia inainte de a te apuca de raspuns unora, daca totusi consideri ca trebuie sa le raspunzi. Si daca te iau la zeflemea sau in raspar, gadila-i la amorul propriu: zi ca ei si fa ca tine!!! Intelegi tu ce vreau sa spun, sper.
Toate bune!
-----------------------------------------------------------------
So far, so good.
#27145 (raspuns la: #27137) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Sunt perfect de acord cu tot - de mya la: 23/11/2004 21:11:37
(la: Reincarnarea sufletului si suflete surori)
Sunt perfect de acord cu tot ce a scris Ozzy. Mai clar de atat...

Zicea Samadhi ca stie ea ce stie...la un moment dat, o cred ca ea crede ca stie ce stie. Dar poate sa stie si mai mult (daca vrea) citind in continuare despre subiectul in cauza. Sunt multe carti (nu toate bune, unele usurele mai de New Age asa...un fel de apa de ploaie) ca lumea, adevarate (vezi "Autobiografia unui yoghin" de Paramahansa Yogananada, sau alte carti de acelasi autor; vezi "Viata de dupa moarte" de Moody si pe urma carti scrise de pacientii lui Moody etc.). Mai sunt si altele, nu am eu timp sa scriu acum, din pacate. Si nici nu pretind ca sunt eu mai cu mot fiindca am citit mai multe carti in tema, hei...nu ma intelegeti gresit. Poate ati citi voi mai multe si eu mai putine (nu conteaza cantitatea ci calitatea), orice e posibil, sunt de acord! Oricand e loc de mai mult, nu? Pentru toti.

Merita citite, iti schimba (sau poate te lasa rece, e posibil si asta!) total perspectiva asupra vietii si a mortii si realizezi ca tu personal nu esti decat un rahat cu ochi (nu tu...zic asa, in general!!!). Ajungi ...cum zice si Ozzy...sa incepi sa te deschizi la minte/spirit...sa-ti desfunzi canalele. Ajungi la gradinita, pe urma urmeaza clasa I...si tot asa in vieti viitoare, pana la stadiul de avatar (cand nu te mai reincarnezi decat daca vrei tu in mod special, cu o misiune anume). Si in stadiile astea mai amarate poti sa fii fericit cu adevarat fara conditionari (exterioare, din mediu)...cat de cat macar, in orice caz mai fericit decat cum erai cand erai la stadiul zero (tu erai ego-ul, corpul si atat).

E vorba in ultima instanta de spiritualitate nu neaparat de religie. Un om spiritual nu are o religie anume, e de toate si nici una...Dar daca unul credincios (ca lumea, nu d-ala habotnic obsedat care vorbeste mult si nu spune nimic de fapt) e om adevarat, bun, altruist, modest, se cheama ca e si el pe drumul cel bun!

P.S. Eu nu fumez ;-).
Samadhi, daca stiai tot ce am scris, nu-i bai. Poti sa sari peste. Mi-a venit si mie asa sa scriu...am simtit nevoia pur si simplu.

#29601 (raspuns la: #29577) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Cand esti rau nu poti sa fii - de mya la: 23/11/2004 21:30:52
(la: Fahrenheit 9/11 in Romania)
Cand esti rau nu poti sa fii bun si cand esti bun nu poti sa fii rau. E cam greu de inteles...stiu. Daca tu nu ti-ai da haina de pe tine nimanui asa...din inima...cum poti sa-l intelegi pe ala care ar face-o?! Nu ai cum si cu asta basta.

O sa ramana o pata de rusine in istorie atitudinea tarilor europene (alea pline de arta si de cultura...stiti) fata de razboiul din Irak.

Stiu ca nu sunteti de acord cu mine si nici nu tin sa va conving de ceva anume. Fiecare cu parerea lui. Da' puteti sa va conversati unul cu altul si e perfect.
#29605 (raspuns la: #29475) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Ma mira faptul ca nu plecati... - de (anonim) la: 25/03/2005 14:19:02
(la: Romania, din nou fruntasa in Europa - la Loteria Vizelor)
Adevarul e ca eu nu joc, daca e sa o luam ca pe un joc, de mult la Loteria vizelor, dar nu as putea renunta, si as putea luao de la inceput ori decate ori ar fi nevoie, nici macar varsta si nimic nu m`ar putea face sa renunt, as lua`o de la 0 de cate ori ar fi nevoie, dar se pare ca n`am avut aceasta sansa.. defapt inca nu stiu raspunsul pentru anul asta, (2005) si ma mira faptul ca ati aflat de castig... Tocmai cand se adevereste un an mai bun pentru mine, si am reusit sa imi infiintez afacerea mea, in curand imi voi face o casa cum am visat,... Toat astea nu m`ar putea face sa uit visul cel mare: de a pleca din tara, intamplarea si ghinionul mare e ca m`am nascut in ea si nu nu am ales`o, se pare ca ea m`a ales... Niciodata nu voi fii multumit in Romania. Dar se pare ca am avut un mare ghinian ca m`am nascut aici
Romania nici in 10 ani nu se va schimba, sunt prea adanci radacinile de comunism, va trebuii sa se nasca cineva special pntru a avea rabdarea de a incerca orice pentru schimbarea tarii noastre
#40746 (raspuns la: #19742) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Perfecta dreptate ... - de Dinu Lazar la: 21/05/2005 21:02:22
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
"Sunt multi fotografi foarte buni in Romania care ar putea ajuta la evolutia artei fotografice in Romania.De ce nu o fac?De ce nu ajuta?"

Stimate domn, permiteti-mi sa nu fiu de acord cu Dvs.
Ca sunt foarte multi fotografi in Ro e adevarat; romanul s-a nascut artist si cum mai ziceam are o deosebita atractie pentru cuvintele care incep cu F, printre care si fotografie, la care toti se pricep din nastere aici.
Ca ei, adica fotografii romani, sunt buni, aici am dubii.
Daca ar fi, fotografia romaneasca nu ar fi cea mai jalnica din Europa si imaginile comerciale pe care le vedem la tot pasul nu ar fi de toata voma si as mai putea da exemple dar nu vad sensul.
Fotografii nu trebuie sa ajute la evolutia fotografiei in Ro; ei trebuie sa fie buni profesionisti, sa nu faca nici un fel de concesii, sa creeze, sa arate, sa discute, sa comunice si cu imagini dar si cu ceilalti, sa creeze o bresla puternica si respectabila.
Cum astea nu se intimpla si cele amintite sunt numai niste cuvinte fara sens, mergem inainte cu ce se poate si cu ce avem, fiecare cu barcutza si tagirtza lui, pe apele involburate de la malul creatiei, undeva intre creatie si suficientza.
Pe de alta parte ar trebui sa existe niste distinctii clare; nu putem vorbi de arta foto in general.
Dupa parerea mea, as imparti aceasta activitate cu aparatul in mina in trei branse; fotografia comerciala si editoriala, fotografia de salon si cea facuta de cei care nu traiesc din fotografie ( foarte adesea superioara fotografiei comerciale) si in cele din urma fotografia experimentala, mai apropiata de artele plastice, de grafica, de instalatii, de video, si de alte curente colaterale.

"dar problema ca acei fotografi nu acorda nici un sprijin acelora care vreau sa avanseze. Singurul lucru ce se poate face, este sa continui sa faci poze si sa iti dai seama singur de anumite lucruri, ceea ce necesita timp mult, experienta. Daca ne-am ajuta intre noi acest timp ar fi mult mai scurt, dar nu e asa cum trebuie sa fie."

Parerea mea e ca daca fotografii avansati ar acorda sprijin celor care vor sa avanseze, ar fi jale si prapad; nu trebuie sa confundam maiestria si perfectiunea cu aptitudinile didactice; de cele mai multe ori, un artist poate fi vizitat de sfintul duh si de muzele creatiei, dar poate fi incapabil sa invete pe altii, sau sa lege doua cuvinte fara sa mori de ris.
Sunt multi care creeaza dar nu o au cu comunicarea; cei care pot sa fie si mentori sunt putini si afara, poate citeva procente la o mie de profesionisti.
Eu am fost la niste cursuri de fotografie prin Europa si nici unul din profesorii pe care i-am ascultat sau de la care am invatat nu era artistul lu` peshte, dar era perfect ca profesor; si am cunoscut si multi fotografi mari, dintre care numai o mina de oameni puteau sa se si exprime apropo de fotografie. E ca la dans; una e sa fii dansator profesionist, alta sa predai dansul.

Cred ca totusi eroarea fundamentala la noi este ca lumea pune mina pe un aparat, declansaza, iese ceva acolo, si gata, toti sunt fotografi; mai e si stupida credinta ca scule bengoase produc poze perfecte, si de aici pina la ideea ca ce sa faca omul sa scurtcircuiteze niste etape si sa ajunga profesionist nu e decit un pas.
Cu pile, relatii, mishmashuri de tot felul, unii chiar cistiga cite ceva; altii imping tava sau interesul pe la redactii; cu inconstienta fata de breasla, altii accepta sa faca pactul cu diavolul si sa vinda imagini pentru citiva firfirei, contribuind la taiarea cracii unei intregi industrii foto; foarte multi dintre acestia, la urma urmei cam 99,99%, nu au treaba cu comunicarea prin imagine, pentru ca la urma urmei nu au ce comunica; hiba, buba fundamentala, este ca se uita ca fotografia e o arta care are nevoie de celelalte mai mult decit s-ar parea, si daca fotografului nu ii place sa citeasca o carte buna, sa asculte o muzica buna, sa vada un teatru bun sau un film bun, asta se vede in imaginile sale.
Cum s-ar zice, e usor a scrie versuri, cind nimic nu ai a spune.
Cred ca ar trebui mult mai multa atentie acordata culturii in general, culturii vizuale in special, si daca exista dorinta de exprimare se vor gasi si modalitatile tehnice; nu trebuie mers invers.
Nu conteaza practic aparatul, obiectivul, modalitatea tehnica; cu orice giorsotanie, pe film, pe hirtie, cu albumina sau cu pixeli, se pot face fotografii senzationale; daca omul are ceva de spus si e vizitat de sfintul duh si are cultura si are si ceva noroc, va crea chestii uluitoare; daca nu, poate sa aiba si marK doiul lu` peshte ca degeaba.
Toata vinzoleala care se face la capatul cu tehnica este inutila; fara cultura, intrebari, cautari si alergari dupa fumurile creatiei, nu se poate face nimic.
Ca sa inchei, nu trebuie asteptat ajutor de la cei aflati mai sus pe scara; la modul ideal ar trebui sa cream fiecare ce credem si cum credem si sa ni se rupa de parerea altora, si timpul va descilci ce e de descilcit.
Esenta pe care ar trebui s-o inteleaga cei aflati la inceput este urmatoarea: este mult mai usor sa faci o fotografie proasta decit o muzica de rahat sau o poezie timpita.
Daca la muzica sau poezie ne dam seama din prima de rateu (mai exista ceva zatz de cultura din liceu, sau se zgirie timpanul), la imagine din cauza inexistentei culturii plastice in special - si a culturii in general - orice facatura devine neica creatie.
Ce se poate face? O imensa munca individuala de invatare a mesajului plastic, de pozitionare a fiecaruia pe craca creatiei, si de raportare la ce se intimpla si la ce mai exista prin lume.
Dar fara cultura nu se poate crea, asa cred eu in prostia mea.
#50328 (raspuns la: #50318) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Irina - de cattallin2002 la: 29/08/2005 17:02:57
(la: Vizite-n astral si din tainele egoului)
Mi se pare un lucru bun sa fii cit de cit ferm in pareri si convingeri. E mult mai bine decit sa credem ce zice unul si altul, sa ne schimbam dupa cum bate vintul. Cel mai bine e sa verificam si sa cautam adevarul. Si in Biblie scrie Sa cauti si vei gasi. De aceea sa nu ma crezi pe mine neaparat, dar cum ai mai scris nu crezi tot ce ti se spune.
Mai sint si acum parinti cu viata sfinta, iti spunema de parintele de la manastirea din Busteni. E inainte vazator si iti spune daca ai o problema. Iti mai spun un secret, e bine ca numai noi doi vorbim la subiect. O data cind am fost acolo am simtit ca miroase a mir, ca moastele, cind a trecut pe linga mine. El venise de unde sta de obicei si ii primeste pe oaspeti, deci nu avea nimic sa i se imprime hainele. A mai simtit si persoana cu care venisem. Asta ca o paranteza.
Mai sint parintele Arsenie Papacioc si chiar multi din preoti. Numai in Brasov am cunoscut multi.
Multi oameni se iau dupa ce fac unii preoti, dar asta e partea omeneasca a bisericii. Exista 3 intelesuri ale termenului de biserica: (1)cladirea facuta de oameni , (2) biserica lasata de Hristos, cu dogma si toate cele, care e sfinta si (3) biserica reprezentata de cler, ierarhi, preoti pina la cei credinciosi, care nu are cum sa fie perfecta.
Preotii sint oameni ca si noi, nu pot fi toti sfinti, desi ei ar trebui sa fie cu mare bagare de seama.
La ultimele intrebari am scris cite ceva la subiectul cu radacinile crestine ale Europei, nu stiu daca ai reusit sa citesti.
O sa zic de ortodoxie. Eu am fost ateu, apoi cu idei din filosofia aceasta americana de autodezvoltare, apoi cu paranormalul, apoi am citit Biblia si am zis ca toate religiile crestine sint bune si la sfirsit mi-am dat seama ca ortodoxia este dreapata credinta( cum ii spune si numele).
De ce zic asta: (1)Pt ca Isus a spus ca lasa biserica lui pe care nu o va darama nimic pina la sfirsitul veacului (lumii)si (2) pentru ca biserica este ceva divin, deci neschimbator ca si Dumnezeu.
Biserica ortodoxa e neschimbata de la inceput si la schisma din 1054 s-a indepartat doar o ramura cu unele idei diferite, catolicii, biserica raminind aceeasi. Catolicii au fost si ei 1000 de ani ortodoxi pina s-au gindit sa mai schimbe cite ceva dupa gindirea omeneasca. Apoi au urmat toate greselile de care sint blamati crestinii: cruciade, inchizitie, razboaie cu protestantii, etc.
Catolicii si protestantii recunosc ca nu exista ecumenism fara biserica ortodoxa. Exista si profetii ca multi sau toti catolicii si protestantii se vor intoarce la adevarata credinta, cea ortodoxa. De asemenea, cum cred ca scrie si in apocalipsa, in ultimele vremuri o sa se formeze o biserica universala ce nu va avea nimic cu biserica alui Hristos, ce va imbina elemente din mai multe religii, chiar si din paranormal si va fi condusa de antihrist. In orice caz, nu cre ca va mai fi mult pina sa se formeze un fel de religie universala. Dar Hristos a promis ca biserica lui nu va fi infrinta pina la sfirsitul veacului, de aceea am incredere in biserica ortodoxa, care la sfirsit va fi la fel ca acum 2000 de ani, adica neschimbata.
La intrebarea cum il vad pe Dumnezeu, eu incerc sa-l vad si sa-L caut cum este El de fapt nu cum as vrea Eu sa fie. Adica cum e descris in Biblie. Iubindu-i pe toti, idiferent de pacate si religie. Cum a fost si Hristos, ii iubea pe toti, dar i-a certat pe evrei, pe cei din templu, etc.
Trebuie sa fim toleranti fata de oameni si sa-i iubim (daca a zis sa iubesti dusmanul, cu atit mai mult cei de o alta religie sau cu pacate grele). Dar nu putem fi toleranti fata de pacate si idei gresite. E adevarat ca mai bine ar fi sa nici nu spunem si in nici un caz sa acuzam sau sa condamnam.
Cam asta e teoria, cu practica stau si eu f greu.
Mai vorbim.
Cu bine, Cata
#68471 (raspuns la: #67921) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Nici nu trebuie sa fii perf - de I3r_dna la: 07/07/2006 14:46:36
(la: Si ce e daca??)
Nici nu trebuie sa fii perfecta. Frumusetea consta in micile detalii, in micile dezacorduri cu viata, in micile defecte. Asa ca ai grija de ele si nu iti mai face griji:)

**********************************
"Iubeste-ma si iti voi pune lumea la picioare!"
alex andra - de Paianjenul la: 06/04/2007 15:08:00
(la: Card pentru vise)
"Da, lucidule. Cum era aia cu 'hai sa dăm mână cu mână'? Ce mă tot mir este cum dumnezeu se împacă văzduhismul cu luciditatea. Si s-ar putea sa fi descoperit răspunsul în testul ăla pe care mi l-ai trimis despre gradul de folosire a emisferelor cerebrale. Ei bine, la mine au ieşit la egalitate. Una o fi responsabilă de văzduhism, cealaltă de luciditate:)"


- BALANTA in echilibru perfect, incremenita cu acul pe verticala?... Nevermind... iti imprumut eu dramul de luciditate care-ti mai lipseste ca sa fii fericita...
Keep in touch!...
#184891 (raspuns la: #184879) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de om la: 14/05/2007 18:33:29 Modificat la: 15/05/2007 00:24:42
(la: Exercitiu de gandire/imaginatie)
Ma bucur ca MAO m-a scutit de o postare, multam! Si eu sunt de accord ca popularea de noi plante este IMPOSIBILA in urmatoarea suta de ani, cand vom fii de aproximativ de 2.5 X mai multi (daca intre timp nu mai apar ceva razboaie, catastrofe, etc sau medicina nu evolueaza si atunci devenim de 4X mai multi ;). Priviti acum in jurul vostru si imaginati-va de 2.5 X mai multe blocuri, masini, oameni. Cam asa o sa vada nepotii vostri!

Populare de noi planete in urmatoarea suta de ani este imposibila:
-s-au incercat biosfere artifiale (totusi aveau lumina solara) aici pe pamant si nu s-au putut sustine pt un timp indelungat. Atunci, cum naiba sa sustii viata in conditii TOTAL artificiale ?
-puterea de adaptabilitate a speciei umane pt alte conditii este limitata. Iti trebuie un antrenamant psihic specific ca sa rezisti in cosmos o perioada lunga de timp (nu mai tin minte cat a rezistat rusul de pe MIR). Doua exemple arhicunoscute (sau cel putin ar trebui sa fie ;): (i) suntem dependenti de ciclul circadian (perturbarea lui poate declansa probleme la nivelul sistemului nervos vegetativ si la nivelul superior –psihopupu- si (ii) producerea de vit D.
-ca sa construiesti acolo (cel putin la inceput) trebuie sa iei tot de pe pamant resurse.

S-a avansat ideea de noi resurse, perfect. Deci se ia de undeva ca sa se faca altceva, dar acum vin eu si va intreb...de unde sa mai iei daca deja te calci in picioare pt o bucata de pamant. O idee ar fi transformarea energiei solare (din belsug pana acum) in materie...doar plantele fac acest lucru cu o eficienta super. De ce credeti voi ca se incearaca acum fotosinteza artificiala? ;)

Eugenia poate imbraca diferite forme de ...poleiana (sa traiesti Alexandros ca esti simpatic) . Zaraza a punctat una din ele, alta ar fi colonizarea zonelor pustii (salut Baloo) cu fermieri de sacrificiu (in alte cuvinte IZGONIREA lor din locurile cu resurse ;). Ma oresc aici pt ca nu vreau sa dau nastere unor teorii conspirative despre razboaie si genocide la comanda.

Ganditi-va ca discutam toate aceste lucruri doar prin prisma unui pamant care nu se deterioreaza. Daca luam in considerare efectul de sera viitorul pare si mai sumbru:
-eliberarea de hidrocarburi (de cateva ori mai poluante decat CO2) din ape (la temperaturi scazute hidrocarburile sunt retinute de apa, la temperaturi un pic mai mari, hidrocarburile se elibereaza in atmosfera :((
-inghitirea unor zone de uscat prin ridicarea nivelului marii :((
Ma opresc aici pt ca nu vreau sa dau o tendinta ecologista acestei confe.

Pt un moment putem suferii tocmai prin capacitatea noastra de inmultire, crestere a nivelului de trai si a sperantei de viata (parca asa mor si parazitii cand isi fac competitie pt aceeasi gazda)
Deci se pot numi "viitori criminali" cei care au peste 2 copii?
#197350 (raspuns la: #197272) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
"povestea-i a ciocanului ce cade pe ilau" - de aqua la: 03/02/2008 18:48:21
(la: si cam atat)
SCRISOARE/ROMAN ABSURD
Sau un fel de mesaj in sticla in desert..

Ce ramane ? 2 valize cu boarfe si o poveste care nu mai incape in bagaje. Poveste...in adevaratul sens al cuvantului...cu motto, capitole si tot ce trebuie..poate doar fara happy end...chiar daca banala probabil ...ca in Minulescu « la circ/ un accident banal/un acrobat/un salt mortal/si acrobatul nu s-a mai sculat(...) cu aceeasi balerina langa el/alt acrobat/alt salt mortal »
Deci ...fara pretentii de originalitate ( lait-motivul meu !)... doar ceva « rotund » de genul :

« M-a sarutat pe frunte luna
Si ochii mei s-au deschis ca mari porti nelamurite
Unde duce drumul care incepe odata cu marginea mea.
Luna a zambit si si-a pastrat secretul
Iar eu am pasit mirata in mine
Era intuneric si liniste deplina
Si mi s-a facut frica.
mi-am facut atunci inima scut
si mi-am intors privirile inlauntrul meu.
Parca asta inseamna sa te cunosti pe tine insuti, nu?
Dar ce ciudat, eram si in adanc tot eu.
Si cand am facut scut si inima noului eu
m-am regasit tot pe mine.
Cum sa te mai cunosti in conditiile acestea? »

Majoritatea lucrurilor s-au nascut prin negarea altora; dar printr-o noua negare s-a ajuns din nou la cele dintai. Evolutia e deci rotunda?
Pitagora- „armonia sferelor”; cele 9 sfere ale lui Dante; notiune de perfectiune ; forma corpurilor ceresti, atomul- rotunde; ideea de perfect – acelasi din orice punct e privit, fara inceput si fara sfarsit- oare nu este acesta sentimentul eternitatii?
Timpul este intotdeauna rotund....
Cam asta e esenta “capitolelor” mele.

Capitolul I - Copilaria (ca in Maxim Gorki !)

« Inceputurile mele sunt atat de numeroase
Si in atat de multe locuri
Incat uneori imi vine sa le strig oamenilor
- lasati in pace stiintele voastre exacte
si priviti-ma.
Eu sunt universul.
Iar soarele care in fiecare dimineata
aseaza cerul la locul lui
e inima mea fierbinte.
Rosti cu mandrie fluturele.
Apoi,
Ca in fiecare seara.
Isi despica aripile
Si le aseza in locul pleoapelor mele.
Si universul… adormi”

Capitolul II- Adolescenta
sau baietii si blocajele
sau la 18 ani descoperi ca „heaven is just a sin away”.

« Sometimes I want to dress in jeans
Sometimes I want to dress in lace and flirt
Sometimes I don t like boys at all
Sometimes I like a boy so much it hearts”

Capitolul III. Casatoria.

Mi-am proptit bine gandurile in inima ta
Si am strigat : « Aici imi voi zidi manastirea,
In zidurile careia,
Ma voi inchide la fiecare asfintit ! »
Dar totul in jurul meu dintr-o data a tacut.
Doar inima ta zambind mi-a soptit:
“Fii binevenita in tara vesnicului rasarit!”

Capitolul IV. Eu si ceilalti barbati din viata mea
Sau
La 40 de ani descoperi ca poezia este pentru copii si pentru rafinati
Sau
Despre arta de a cere si realitatea de a primi

“Looking for love in all the wrong places
Looking for love in too many faces”

Capitolul V. Acum
Sau dupa 40 de ani..e timpul sa trec la proza
sau
Iluzorie "The future is already here; it's just unevenly distributed"

« Aici nu incepe
si nu se termina nimic.
Nu e decat un zid de manastire
Si drumul care trece mereu prin mine
Aliniindu-si plopii
De o parte si alta a tamplelor mele.
Si bineinteles eu,
Adunand legende din praf
Si masurand atent
Timpul cu pasii.
A trecut exact un rotund de vieti
De cand eram mesterul Manole
Si ma-nchideam intre ganduri
Zidindu-ma la fiecare asfintit .
Si oare ce am sa mai construiesc
Cand voi gasi capatul liniei
Ce trece printre tamplele mele
Impartind spatiul
In curgere si statornicie ?
-se intreba cumpana fantinii
secate de mult
in locul unde nu incepe
si nu se termina nimic
Epilog

..si pentru ca toate sunt rotunde...

« Oricare cer se imparte la doi
si ma mir ca nu stii,
e o regula de divizibilitate
pe care noi, pasarile
o invatam in prima zi de la soare »
rosti cu seriozitate pescarusul.
« Oricare inima se imparte la doi »
incercai eu sa-l conving.
E o regula de divizibilitate..
Dar pescarusul dadu cu dispret din aripi
Si pleca sa traseze orizontul.
Ei, ce sa faci. M-am asezat la loc
Si am continuat sa lipesc cu grija
Cele doua jumatati simetrice
ale inimii.



continuare - de Victorian Silă la: 09/12/2012 16:47:15
(la: Maidaneza si tragerea de noapte)
Într-o zi, eram împrăştiaţi în careu, cu echipamentul periat, baioneta pusă la armă şi bocancii strălucind de cremă, pentru că în juma’ de oră venea un general din capitală şi urma să defilăm prin faţa lui şi să-i dăm onorul. Toată lumea îl aştepta pe şeful ăl mare, care întîrzia din cauza drumurilor proaste. Eu eram cu Milu şi cu Coman, iar la cîţiva paşi mai încolo era Femeia discutînd cu alţi doi căpitani. La un moment dat apare şi Ilici, cu o conservă deschisă în dinţi – naiba ştie de unde o fi găsit-o – trecînd calm printre soldaţi şi continuînd spre centrul platoului, pe lîngă catargul drapelului, lîngă care s-a oprit să pună cu grijă conserva jos, atent să nu o verse, ca un lord englez purtînd o ceaşcă de ceai în mînă. Am început să-l urmărim cu privirea, curioşi să vedem ce naiba are de gînd cu conserva aia de nu o mănîncă. S-a îndreptat spre grădina dintre careu şi clădirea infirmieriei, oprindu-se încă de două ori pînă acolo, probabil pentru că îi alunecau dinţii pe metalul conservei. De fiecare dată a aşezat şi reluat conserva între dinţi cu aceeaşi grijă pentru conţinut. Eu, Coman şi cu Moroşanu, uitasem despre ce discutasem înainte şi ne miram acum de abilitatea cîinelui.
« Dacă ar băga cineva puţin dresaj în el, ar face un ban grămadă la circ – ar aduce ceşti de ceai în gură fără să le verse! » a rîs Coman.
« Fi-ţi atenţi la el ce urmează să facă, n-are nici şase luni şi e cel mai deştept cîine din unitate! » l-am lăudat şi eu.
« Da băi, » a zis Moroşanu, « să vezi că asta face, a mîncat jumate şi îngroapă restul pentru masa de seară »
« Vă miraţi de parcă n-aţi mai văzut cîine pînă acum! », l-am auzit atunci pe Ducu aruncîndu-ne flegmatic din spate. « Viitori ofiţeri, pfiu, se miră de-un animal… exact ca nişte copii de grădiniţă… » a continuat el adresîndu-se celorlalţi doi căpitani – adică, uite domnule cu cine ne pierdem noi timpul pe terenul de instrucţie; credeţi că ar fi ăştia în stare de ceva, cînd iată cît sînt de necopţi la minte. Am continuat să-l urmărim pe Ilici, dar în tăcere, pentru că ne atinseseră comentariile de prost gust pe care ni le aruncase Femeia. Intr-adevăr, protejatul meu s-a pus serios pe treabă, săpînd cu labele din faţă şi evacuînd pămîntul cu cele din spate. S-a întrerupt numai ca să mute conserva puţin mai central, pentru că în locul unde o pusese prima oară, sărea cîte un pic de pămînt. De data asta n-a mai ridicat-o cum făcuse mai devreme, ci a prins-o uşurel chiar de capacul care stătea căscat în sus şi doar a tîrît-o juma’ de metru la o parte, după care s-a întors înapoi la săpat.
« De ce naiba s-o fi chinuit el să o ferească de puţin praf, dacă la sfîrşit, cînd o să astupe groapa, o s-o umple oricum de pămînt? » s-a întrebat Moroşanu în şoaptă, ca să nu-l mai audă Femeia. Ilici a aşezat într-adevăr conserva pe fundul gropii, apoi a apăsat cu grijă capacul înapoi, forţîndu-l atent cu laba, ca să stea cît mai bine închis, de parcă auzise ce spusese Morosanu.
Şi atunci l-am auzit pe căpitanul Ducu iarăşi din spate şi cînd l-am auzit mi-am dat seama că tot răstimpul ăsta îl urmărise şi el pe Ilici, uitînd complet ce ne spusese nouă cu cinci minute înainte, pentru că faza îl dăduse acum gata şi pe el.
« Ia fi-ţi atenţi că a apăsat capacul la conservă înapoi cu laba. Asta chiar că n-am mai văzut! » le-a atras el atenţia căpitanilor, arătînd cu degetul.
« E prima oară cînd vedeţi un cîine, dom’ căpitan? » i-am întors-o spontan, fără să mă gîndesc prea mult. În mod normal n-aş fi avut tupeu să spun asta unui ofiţer, dar mi-a scăpat, pentru că pe ascuns, între pereţii dormitoarelor, Femeia era deja ţinta favorită a glumelor noastre şi eu cred că de-asta m-a luat gura pe dinainte şi am călcat regula numărul unu de supravieţuire în armată, care spune că dacă vrei o viaţă uşoară trebuie să fii cît mai şters şi mai ales să-ţi ţii gura.
Ducu n-a zis nimic, doar s-a uitat lung la mine să fie sigur că mă reţine şi ziua a continuat mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Generalul a ajuns seara tîrziu, dar arăta aşa de înţepat de parcă noi întîrziasem, nu el şi am făcut trei ture de unitate, bătînd pas de defilare prin faţa lui pînă s-a declarat mulţumit de cît de tare ne ardeau tălpile. Mergeam încolonaţi, pluton după pluton, unul în spatele celuilalt, fără să lipsească unul din tot batalionul. Pînă şi comandantul unităţii a trebuit să dea onorul generalului, nu lipseau decît bolnavii din infirmierie şi cu Anghelache, care nu putea să-şi coordoneze perfect mişcările. În special atunci cînd ridica mîna dreaptă la chipiu pentru salut, îşi pierdea cadenţa, începea brusc să dea dezordonat din picioare, ca un robot neuns şi drept urmare în ziua precedentă, căpitanii căzuseră de acord că e mai bine să-l lase ascuns în dormitoare, chiar dacă în faţa generalului vor raporta efectivul complet.
#636978 (raspuns la: #636976) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Ai perfecta dreptate. Multe t - de (anonim) la: 15/09/2003 09:06:04
(la: Prejudecata despre cuvantul "dor")
Ai perfecta dreptate. Multe timpenii ni s-au bagat in cap si le-am mai spus si la altii. Auzisem ca podul cu un picior de la Agigea e premiera mondiala. Nici vorba. Era plina lumea de ele inainte de a se fi stabilit comunismul la Agigea. Oare Osama Birladeanu nu-i un fel de Toma Alimos care lupta pt pace?
Sunt perfect de acord atunci - de petru la: 25/09/2003 05:17:15
(la: Editorial de Ion Pacepa despre Irak)
Sunt perfect de acord atunci cand se afirma ca Pacepa a tradat un sistem politic... este de fapt crudul adevar.
Dar din fericire nu este singurul care a purces in acea perioada neagra la asa ceva.
#425 (raspuns la: #33) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...