comentarii

Gânduri de iarna i uiybireiubire


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
iarna - de athos la: 23/10/2003 08:11:52
(la: E deja iarna la Paris)
mie mi-e dor de iernile din tara,acolo iarna adevarata...
aici sunt acum 30 de grade!
A venit chiar iarna peste tot in Europa.. - de JCC la: 29/10/2003 12:33:26
(la: E deja iarna la Paris)
Uite asa dintr-o data, de cateva zile, a venit iarna , un vag de frig neobisnuit pt perioada asta a anului, pe alocuri -6, -8 grade Celsius, ploua, ploa sau ninge cu zapada topita iar de la 500 metrii altitudine ninge
Cu ocazia vacantei scolare de 1 noiembrie, chiar s-au si deschis cateva statiuni de ski

Vine iarna parca prea repede anul acesta, cel putin o luna inainte..
Iarna in Manitoba - de sarmi la: 11/12/2003 10:40:35
(la: Iarna la Paris (I))
Iarna in Manitoba

Azi, decembrie 11 2003

Ies afara pe la 7:30 ....brrrrr -32 C cu vintul care bate voios de la nord - bineinteles ca doar n-o bate de la tropice Sarmi draga imi zic-
Masina, ca stau in apartament si nu am garaj subteran... este acoperita cu un strat compact de gheata de un deget, dar nu de un deget parizian ( vezi blogul Parizian )ci de un deget manitoban , adica grosut, plinut si bine hranit cu fast food.
deci, ma apuc de curatat voioasa si incerc sa execut miscarile deja arhicunoscute:sus /jos dreapta/stinga (ma refer la curatarea masinii nu la altceva - de ce va fuge mintea hei?) pina o curat atit cit sa vad prin geamuri;
Intre timp motorul miriie fericit dupa ce a stat la curent toata noaptea - ca aici punem masinile la curent(prize) ca altfel nu le mai dezgheata nici Dumnezeu dimineata...

Intru in interior,(am masina manuala cu 6 viteze) si incerc sa bag intr-a intiia - merge ca si cind ai avea untura in transmisie, deci o mai las sa miriie(masina) pentru inca 5 minute...Intre timp sunt in intirziere - dracu a planificat asa un frig dintr-o data! - ieri a fost "numai" -20 C !!!
deci pornesc, dar inainte de a va decrie drumurile si parcursul va voi descrie cum este imbracata o "lady de manitoba " :)
Pantaloni de ski, caciula care aici se numeste 'tuc',manusi de eschimosi, piele si blana, bocanci 1/2 kg unul,parka cu puf de gisca.Se pare ca sexul nu mai conteaza la -30 ca tot nu te gasesti prin haine.Nu se poate deosebi o femeie de un barbat de la 2 metrii.
Acum, dupa ce am dezmortit masina si soferul(dupa atita miscat nici nu am nevoie de alt exercitiu)hai la drum.
Hei, pai voi aia din RO va plingeti de drumuri si gropi, pai sa veniti aici in Manitoba(e in Canada undeva intre Toronto si vancouver... daca trebuiesc precizari).Mi-am schimbat arcurile de pe spate de 2 ori in 3 ani, ca ei tot repara vara (sezonul este luuuung de 4 luni si tot curata gheata iarna(8 luni).Deci, dupa ce esti "incalzit' se trece la faza "calarotie la servici cu minimum consum de gaz si minimum cazaturi in gropi".Peisajul este cumplit, totul este alb-gri(ca pun sare si nisip sa nu ne dam naibii unii intr-altii),soferii sunt grabiti si de obicei cam nervosi(dar asat nu este nimic nou) iar intersectiile sunt foarte alunecoase.
Singurul lucru care salveaza pictura este cafeaua fierbinte pe care o savurez in masina, scotindu-mi delicat manusa ca o suba din cind in cind...

Sa fiti fericiti

Sarmi
si la mine pe Coasta e iarna grea.. :)) - de JCC la: 12/12/2003 06:17:59
(la: Iarna la Paris (I))
Si pe aici pe Coasta de Azur, e iarna grea.. :))
Zile de "frig" neobisnuite pâna acum!
Ieri dimineata era doar + 6 grade Celsius, iar dupamasa doar + 14°C §
:))
Un frig neobisnuit, exceptional !
Noroc ca se va incalzi, se anunta pentru mâine +19°C..

Noroc, ca altfel ce vom face???
In 24 si 25 decembrie va fi traditionala "baie de Craciun" in mare..
Chiar daca apa doar 14-15°C, sper sa particip ca si in fiecare an.. :))

Asa-i cu geografia asta... iarna pe Coasta este ca vara in alte parti de pe glob :))
Pentru noi – ratia de libertate, pentru ei – ratia de moart - de SB_one la: 26/12/2003 14:29:12
(la: Ceausescu asasinat de cetateanul Iliescu si gasca lui)
...Cititzi si judecatzi singuri!

SB



Pentru noi – ratia de libertate, pentru ei – ratia de moarte


▪ Un general acuzã: „Dosarul procesului Ceausescu este fals”
▪ Mãrturii senzationale ale membrilor plutonului de executie de la Târgoviste
▪ Mãrirea si decãderea clanului Ceausescu
▪ De ce s-a sinucis Elena Stãnculescu
La 14 ani de la Revolutie, întrebãrile fãrã rãspuns devin tot mai numeroase. Istoricii nu si-au intrat în rol, martorii acelor zile de foc sunt tot mai rari si vorbesc putin. „Jurnalul National”, dupã numãrul consistent de pagini consacrat evenimentelor din
decembrie 1989, în editia de ieri, continuã astãzi sã aducã noi mãrturii, care se pot constitui în file dintr-o posibilã si necesarã istorie a unui moment de rãscruce.

„Dosarul din procesul lui Ceausescu este un fals”
Generalul Andrei Kemenici a hotãrât sã rupã tãcerea
La 14 ani de la Revolutie, comandantul unitãtii din Târgoviste, unde a fost judecat si împuscat Ceausescu, face o mãrturisire senzationalã: documentele procesului ar fi fost semnate în alb de cãtre completul de judecatã, fiind completate, mai apoi, la Bucuresti.
▪ Jurnalul National: Când a început Revolutia pentru dumneavoastrã, domnule general Kemenici?
Generalul Kemenici: Încã de pe 16 decembrie. Primisem ordin sã începem în unitate o pregãtire deosebitã pentru apãrarea Târgovistei. Eram artileristi de antiaerianã, ei ne cereau sã ne antrenãm pentru lupte de stradã. Eu am mai participat la asemenea actiuni, în 1968, în timpul Primãverii de la Praga. Eram cãpitan. Primisem ordin ca, a doua zi, sã vin sã apãr Otopeniul. Si l-am apãrat atunci pe Ceausescu. Ca sã nu i se întâmple si lui ce i s-a întâmplat lui Dubcek, care a fost luat pe sus si dus la Moscova. Alãturi de 100 de soldati, eu, cãpitanul Kemenici, eram în stare sã-mi dau viata pentru el si pentru ideea lui. Dupã 21 de ani s-a întâmplat ironia vietii mele: colonelul Kemenici îl apãra pe acelasi om. Dar, de data aceasta, de furia si de ura poporului român.
▪ Stiati cã Ceausescu se aflã în zonã?
Primisem ordin de la generalul Voinea, comandantul Armatei, sã-l prindem. Stiam cã se aflã undeva prin preajma orasului. La ora 18:30 au fost adusi în cazarmã. De la ora 12:00 noaptea se putea spune cã Revolutia s-a terminat: partidul, Securitatea, Armata, Militia, toti îl trãdaserã pe Ceausescu.
▪ Sosiserã deja membrii acelui tribunal improvizat?
Elicopterul cu Stãnculescu aterizase pe platoul unitãtii. Întelegerea dintre mine si Iliescu fusese sã vinã sã-i ia, sã-i ducã la Bucuresti si sã le facã proces. Neîncrezãtor, Stãnculescu mã întreabã: „Ei doi chiar sunt acolo?”. „Da, zic, sunt în TAB.” Credeam cã se va duce sã-i ia. Zice: „Nu, facem totul aici. Sã-i dãm drumul”. Eram mai multi pe holul unitãtii: eu, Stãnculescu, Voican Voiculescu, cei doi loctiitori ai mei, Gicã Popa, Nistor, Teodorescu, Lucescu, Tãnase. Si Stãnculescu le spune: „Domnilor, cei doi teroristi care trebuie sã fie judecati sunt Nicolae si Elena Ceausescu”. Când au auzit, ãstora au început sã le tremure pantalonii. Am primit ordin sã trec si eu în proces. Le-am rãspuns: „Nu trec, domnule!”. N-am nimic cu Voinea, dar el mi-a cerut în 1997 sã facem cumva si sã-i bãgãm în puscãrie pe Iliescu si pe Stãnculescu, sustinând cã ãstia ne-au escrocat. Dar el însusi fãcuse, în 1989, acel rechizitoriu pe dosul unor hârtii scrise de mine. Le-a datat 24 decembrie. Mandatele si celelalte, pe 23 decembrie. El nici n-a stiut pe cine judecã! Dar a spus asa: „Aveti un sfert de orã sã faceti treaba”. Executia a avut loc între orele 14:30–14:45. Totul a durat vreo douã ceasuri. A fost o buimãcealã totalã. Gicã Popa a judecat cu ochelarii, domnule! Hârtiile le uitase la mine în birou. Dupã proces, si le-a luat si a plecat. E o altã victimã a lui Voinea. Ultima este femeia asta, nevasta lui Stãnculescu.
▪ În ce relatii ati rãmas cu Stãnculescu?
Generalul Stãnculescu a eliminat, la Bucuresti, douã probleme capitale ale Revolutiei române. Mai întâi, l-a scos pe Ceausescu din CC, oprind astfel o mare vãrsare de sânge. Apoi, în perioada cât a fost ministru, fãrã sã fie ministru a dat ordin unitãtilor militare sã intre în cazarmã. Dar pentru mine Stãnculescu este dusmanul numãrul 1: el mi-a transformat unitatea în puscãrie, în tribunal si în poligon de executie. Fatã de Stãnculescu nu am decât urã. Dar stiti care este paradoxul cel mai mare? Am fost ultimul ofiter al Armatei Române care a executat întocmai ordinele lui Ceausescu, pânã în 25 decembrie. Pentru cã ele erau identice cu cele ale lui Iliescu. Ceausescu zicea: „Sã nu ascultati decât de Stãnculescu!”. Iliescu – tot asa.
▪ De ce credeti cã au dispãrut documentele procesului lui Ceausescu?
Pentru cã erau false. Un fals istoric al Justitiei române. De aici mi se trag mie toate necazurile. Toti le-am fi semnat atunci. Dar stiti cum le-au semnat ei? În alb, domnule! Au semnat pentru moartea Ceausestilor pe niste hârtii albe, pe care le-au bãtut la masinã dupã aceea, la Bucuresti. Dacã dosarul procesului nu dispãrea, intrau cu totii în puscãrie.
▪ Trãiti bine acum, domnule general?
Trãiesc din pensia mea si pensia sotiei mele, care a lucrat 28 de ani în administratie. Mi-am vândut apartamentul si masina pentru cã amândoi suntem bolnavi. În plus, am tot fost purtat prin procese. M-am mutat la douã camere, în cartierul acesta, plin de tigani. Acum câtiva ani, am constatat cu disperare cã sotia mea avea 2.200.000 de lei pensie, iar întretinerea ne venise 2.400.000 lei.
Cazarma lui Andrei Kemenici, o puscãrie pentru beznã
Bucuresti – Târgoviste, 22 decembrie 2003. Drumul Ceausestilor cãtre moarte. Drumul României cãtre economia de piatã. Flancat de case mãrunte, cu câte un maldãr de verze putrede la porti. Putini bucuresteni au aflat cã de la tarã le poti cumpãra la jumãtate de pret, iar tãranii n-au cu ce sã le poarte pânã în pietele Capitalei.
Peste Târgoviste pluteste o atmosferã de sãrbãtoare incertã. În scuarul din fata Consiliului Judetean se improvizase o scenã, se fãceau probe de microfon, pe trotuarul de alãturi se produceau niste ambulanti cu alãmuri. Începuse sã bureze, orasul respira fumul grãtarelor cu fleici.
Dimensiunea de „fost” a viitorului
Pânã sã dãm de generalul Kemenici, purtãm îndelungi discutii prin telefon cu Aurelia, distinsa sa doamnã: „A plecat cu colonelul Simescu, la niste festivitãti”. „Nu are mobil?” „Nu avem mobil, domnule, suntem necãjiti.” Izbucneste în plâns: „Si-au bãtut joc de noi, ne-au purtat prin tribunale. Stie tot orasul. Dacã vreti sã scrieti adevãrul, veniti la noi acasã, cã o sã aparã si el. Dupã ora 19:00, este invitat la o emisiune la televizor. Ne-au distrus.”
Între timp, intrãm în vestita cazarmã unde a fost judecat în pripã si executat cuplul Ceausescu.
Bulevardul Regele Carol I nr. 49, fost „Castanilor”. Fostã UM 01417, comandament al trupelor de cavalerie. Pe placa de frontispiciu încã stã scris: „Ofiterul de cavalerie trebuie sã fie si cãlãret, si cavaler”. Fost regiment 47 de artilerie antiaerianã, condus între 1986-1990 de cãtre colonelul Andrei Kemenici. Viitor sediu al Politiei municipale si al Jandarmeriei. Deocamdatã, o clãdire pustie, cãzutã în paraginã.
Urmele istoriei, acoperite cu tencuialã
Pânã se gãseste cheia de la intrare, ne îndreptãm cãtre spatele imobilului. Ne pomenim deodatã într-un pãtrat de asfalt din care rãsare zidul ciuruit. Acel zid. Incredibil de strâmt totul. S-a tras de la mai putin de doi metri si jumãtate. Peste gãurile de gloante s-au trântit câteva mistrii cu tencuialã. Parcurgem drumul, de la iesire pânã la zidul mortii. Undeva, mult deasupra aleii pavate, stã atârnatã o altã placã din PFL galben: „Clãdire nesigurã! Risc seismic ridicat. Gradul 2. Acces în zonã limitat”.
Înãuntru e aproape întuneric. Curentul a fost tãiat din octombrie, când cazarma a intrat sub administrarea Consiliului Judetean. Chiar în fatã, Biroul 3, unde s-a tinut procesul. O camerã goalã, cu ghiseu. Aceeasi sobã de teracotã, acelasi cuier de perete, aceleasi lambriuri cu miros de tutun stãtut. În dreapta – Camera 33, în stânga – o cãmãrutã strâmtã din care porneste un labirint de holuri.
Câtiva jandarmi pãzesc plictisiti puscãria asta pentru beznã. Ies în bulevard pãsind îndãrât de parcã, dacã m-as fi întors, mi s-ar fi proptit la ceafã sãrutarea unei tevi de puscã.
Când plecãm spre Bucuresti, e iarnã de-a dreptul. Ninge si plouã, nici una mai mult. Încã o Revolutie ca oricare alta, petrecutã în ziua cea mai scurtã a anului.

Clanul Ceausescu la 14 ani dupã Revolutie
Mãrirea si decãderea primei familii din România comunistã
Rãsturnarea de la putere a dictatorului Nicolae Ceausescu a însemnat o cãdere în gol pentru toatã familia sa. Copiii si fratii sãi care detineau functii importante în stat si-au pierdut privilegiile si au fost inculpati în mai multe procese. Unii au murit, ceilalti trãiesc discret.
În zilele fierbinti ale lui decembrie 1989 de dupã fuga sotilor Ceausescu, copiii acestora, Zoe, Valentin si Nicu, au fost arestati sub acuzatia de subminare a economiei nationale. Tot atunci li s-au confiscat bunurile, printre care bijuterii si obiecte de artã care, în anul 2001, erau evaluate la douã miliarde de lei. Zoe si Valentin au fost eliberati la scurt timp de la arestare si cercetati în continuare în stare de libertate. Nicu Ceausescu a fost condamnat la închisoare, dar eliberat din motive medicale.
Abia pe 12 ianuarie 1996, Parchetul General a dispus scoaterea copiilor lui Ceausescu de sub urmãrire penalã si revocarea mãsurilor asiguratorii.
Marin Ceausescu
Marin Ceausescu, si el unul dintre fratii lui Nicolae Ceausescu, a fost seful Reprezentantei Economice a României în Austria. A murit în conditii suspecte chiar în zilele Revolutiei, pe 28 decembrie 1989. A fost gãsit spânzurat în pivnita ambasadei, pe 28 decembrie 1989, la trei zile dupã împuscarea dictatorilor. În lipsã de alte probe, varianta oficialã a mortii a fost sinuciderea.
Ion Ceausescu
Fratele cel mic al dictatorului, Ion Ceausescu, a avut o carierã didacticã la Institutul Agronomic din Bucuresti si a condus Academia de Stiinte Agricole. Dupã Revolutie a înfiintat o firmã si în acest an a lansat o lucrare în horticulturã.
Maria Agache
Maria Agache, sorã a lui Nicolae Ceausescu si sotia ministrului Metalurgiei, a fost condamnatã la închisoare pentru înselãciune si trafic de influentã, dar a fost gratiatã în noiembrie 1994 de cãtre Tribunalul Bucuresti. Ea a fost pusã sub acuzare pentru cã s-a angajat la Electromagnetica Bucuresti pe post de maistru, fãrã a avea calificarea necesarã. Electromagnetica a solicitat salariile pe care le-a plãtit Mariei Agache în perioada 1977-1990 (an când a fost pensionatã), fãrã sã fi prestat vreo muncã în întreprindere. Instanta a hotãrât ca Maria Agache sã restituie 581.344 lei cãtre Electromagnetica, plus dobâzile aferente sumei. Sora dictatorului a murit în urmã cu câtiva ani.
Valentin Ceausescu
Fizician atomist de formatie, fiul cel mare al Ceausestilor a lucrat înainte de decembrie ’89 pe Platforma de la Mãgurele, unde mai este angajat si astãzi. Numele sãu este legat mai ales de echipa de fotbal Steaua, pe care a iubit-o si a sprijinit-o foarte mult, pânã la câstigarea Cupei Campionilor Europeni în ’86. A fost cãsãtorit cu fiica lui Petre Borilã, lider comunist. Cãsãtoria nu a convenit familiei dictatorului, nora fiind trimisã, dupã divort, în Canada, cu tot cu copilul lui Valentin. În iulie a.c., Valentin Ceausescu a obtinut si el o hotãrâre definitivã a Curtii de Apel Bucuresti, prin care Muzeul National de Artã al României a fost obligat sã-i restituie bunurile.
Elena Bãrbulescu
Elena Bãrbulescu, sora lui Nicolae Ceausescu, si-a petrecut retrasã ultimii ani de viatã, într-o locuintã plinã cu fotografii ale lui Nicolae Ceausescu, construitã chiar lângã faimoasa casã pãrinteascã a familiei din Scornicesti. Înainte de 1989, ea a ocupat functia de sef al Inspectoratului Judetean de Învãtãmânt Olt. Dupã Revolutie a devenit proprietara unui mic magazin din Scornicesti, iar printre produsele vândute se numãra si un sortiment de votcã numit „Ceausescu”. A murit pe 24 mai 2001, la 72 de ani, si a fost înmormântatã la Scornicesti.
Zoe Ceausescu
Înainte de 1989 a fost matematician si lucra la Institutul de Cercetãri Matematice al Academiei. Dupã Revolutie a continuat sã mai lucreze o vreme, dupã care s-a pensionat din motive medicale. Este cãsãtoritã cu Mircea Oprean, profesor la Politehnica din Bucuresti. Dupã câtiva ani de procese, Zoe a obtinut o hotãrâre judecãtoreascã în care autoritãtile erau obligate sã-i restituie patru bijuterii si alte câteva dintre obiectele de artã din cele care îi fuseserã confiscate în decembrie 1989, când fusese arestatã. Acum evitã sã aparã în public. (Claudiu Tãrziu, Cristina Hurdubaia)
Florea Ceausescu, cel mai iubit dintre frati
Florea Ceausescu, imediat nãscut dupã Nicolae, a fost poate cel mai apropiat sufleteste de cel care avea sã devinã în 1965 conducãtorul României. Florea era cel mare, mergea cu pachetele la închisorile prin care a trecut Nicolae, condamnat pentru convingerile comuniste înainte de al doilea rãzboi mondial. Dupã ce Nicolae Ceausescu a avansat rapid în ierarhia comunistã, dupã 23 august 1944, Florea a ales cariera de ziarist. A lucrat multi ani la „Steagul Rosu”, ziarul de partid al regiunii Bucuresti, în redactia cãruia a fost coleg cu Nadia Constantinescu, sotia viitorului presedinte al tãrii.
De la acest ziar a trecut apoi la „Scânteia”, organul CC al PCR, fiind mai întâi corespondent pentru judetul Ilfov, apoi redactor pe probleme agrare în redactia centralã. Cei din redactie si-l amintesc ca un om modest, deschis, plin de umor. Lui Florea, care semãna izbitor cu Nicolae, i se întâmpla deseori sã fie confundat cu seful statului. Poate si de aceea, Elena avea o atitudine foarte rece fatã de Florea, tinut cel mai la distantã de „curtea prezidentialã”. Fratii Ceausescu se reuneau de Sfântul Nicolae, când, potrivit obiceiului românesc, nu se fac invitatii la cel sãrbãtorit.
Florea Ceausescu a intrat în conflict cu câtiva satrapi locali în urma unor articole scrise în „Scânteia”. Cazul Duzineanu, despre care multi ieseni îsi amintesc, a stârnit furia prim-secretarului de la judeteanã sau a lui Ion Dincã, vizat direct de un articol care blama condamnarea unui inginer agronom din Cãlãrasi la ordinul lui Ion Te Leagã.
Dupã Revolutie, multi colegi de la „Adevãrul” i-au întors spatele. S-a pensionat. Trãieste în Bucuresti, unde are un apartament. Duce o viatã normalã.
Nicu Ceausescu fusese pregãtit pentru preluarea puterii
A fost cel mai implicat politic: prim-secretar al CC al UTC, ministru al Tineretului si, apoi, pânã în decembrie 1989, prim-secretar PCR al Sibiului. El era pregãtit pentru a prelua puterea de la tatãl sãu. A fost arestat la 22 decembrie 1989 si adus în Studioul 4 al TVR de cãtre revolutionari, dupã ce fusese rãnit cu o loviturã de cutit. La 21 septembrie 1990, Tribunalul Militar Bucuresti l-a condamnat la 20 de ani închisoare. Pe 3 iunie 1991 i s-a redus pedeapsa de la 20 de ani la 16 ani detentie. În noiembrie 1992 a fost condamnat la cinci ani închisoare pentru port ilegal de armã. A fost pus în libertate conditionatã pe motive medicale. Pe 16 septembrie 1996, Nicu Ceausescu a fost internat, în stare gravã, la Spitalul Clinic Universitar cu diagnosticul cirozã hepaticã cronicã. Dupã douã zile a fost transportat la o clinicã din Viena, unde a si murit la 30 septembrie în acelasi an. Avea 43 de ani. A fost cãsãtorit întâi cu Poliana Cristescu, iar apoi cu fiica lui Radu Constantin, lider comunist.
Ilie Ceausescu stia cã fratele sãu urma sã se retragã
Ilie Ceausescu, frate al dictatorului, a fost adjunctul ministrului Apãrãrii si secretarul executiv al Consiliului Politic al Armatei, pânã la 22 decembrie 1989. A condus mai multi ani Institutul de Istorie Militarã. Dupã Revolutie a fost acuzat si judecat pentru instigare la omor deosebit de grav în Revolutia de la Cluj. Ilie Ceausescu a mai spus cã bãnuia cã fratele sãu stia de aparitia evenimentelor din 1989, deoarece, din stenograma întâlnirii Nicolae Ceausescu – Mihail Gorbaciov, din 4 decembrie ’89, rezulta cã presedintele URSS l-a întrebat: „De unde stiti dumneavoastrã cã veti mai trãi pânã în ianuarie?”. Declaratiile fãcute de dictator la procesul sumar de la Târgoviste par sã confirme ipoteza lui Ilie Ceausescu. Pe holurile tribunalului, Ilie Ceausescu a declarat presei cã, din datele pe care le avea în 1989, reiesea cã la alegerile pentru Marea Adunare Nationalã, care trebuia sã aibã loc în martie 1990, Nicolae Ceausescu intentiona sã se retragã. Ilie Ceausescu a murit pe 3 octombrie anul trecut.
Andruta Ceausescu, condamnat la 15 ani de închisoare
Generalul în rezervã Andruta Nicolae Ceausescu, si el frate al despotului, a fost comandant al Scolii de Ofiteri de Securitate Bãneasa. A fost inculpat singur într-un dosar, fiind acuzat de complicitate la genocid. A fost condamnat definitiv la 15 ani de închisoare, deoarece, în decembrie 1989, în calitate de comandant al Scolii de Ofiteri de Securitate, a dat ordin elevilor sã tragã în manifestantii care protestau fatã de regimul comunist în Piata Universitãtii din Bucuresti. A stat în arest din 1990 pânã în august 1994, când a fost eliberat, pe motiv cã suferea de afectiuni hepatice si renale. El a fost reîncarcerat pe 28 ianuarie 1998, în arestul Penitenciarului Jilava, pentru a executa restul de 11 ani de închisoare, din pedeapsa de 15 ani de detentie datã de cãtre Curtea Supremã de Justitie. În scurt timp a fost iarãsi eliberat, pe motive medicale. A mai rezistat diabetului si cirozei hepatice pânã la 14 decembrie 2000, când si-a dat obstescul sfârsit. Avea 76 de ani.

Ceausestii, condamnati înainte de judecatã
Ovidiu Gheorghiu si Dorin Cîrlan, membrii plutonului de executie de la Târgoviste, mãrturisesc
Adjutantul-sef Octavian Gheorghiu a fost unul dintre cei trei „cãlãi” ai cuplului dictatorial. Dupã ce i-a împuscat pe Ceausesti, nici nu s-a îmbogãtit, nici n-a cãpãtat putere. I-au rãmas doar niscai gânduri negre, care-i mai bat uneori la usã, noaptea, chiar si dupã 14 ani.
Dimineata zilei de 25 decembrie 1989. Colonelul Cantuniari, comandantul Regimentului de parasutisti de la Boteni, face revista de front. „Vreau opt voluntari pentru o misiune cu 10% sansã de întoarcere. Sunt teroristi pe Bucuresti – Pitesti”. Opt oameni ies în fatã.
Se îmbarcã în douã elicoptere. Decoleazã. În aer primesc un nou ordin: aterizati pe Ghencea. Pe Ghencea se trãgea. Din TAB-urile parcate pe stadion ies: Stãnculescu, Mãgureanu, Gelu Voican si toti ceilalti care vor face parte din completul de judecatã a cuplului Ceausescu. Urcã în elicoptere fãrã nici o vorbã.
În aer, din nou, se schimbã ordinul. Destinatia – Târgoviste.
„Aici sã-i împuscati”
„Am fost surprinsi sã aterizãm în curtea unei unitãti militare, îsi aminteste Octavian Gheorghiu. Generalul Victor Stãnculescu ne priveste. Tu, tu si tu, veniti cu mine. Eram eu, Boieru si Cîrlan. Ne spune: vedeti TAB-ul ãsta? Înãuntru sunt Ceausestii. Dacã n-am fi fost zdrobiti de obosealã, am fi hohotit de râs: putea sã fie si Papa Pius. Ei erau. I-au bãgat în salã, la judecatã. Boieru a pãzit usa pe dinãuntru, eu cu Dorin, pe dinafarã. Aveam ordin sã tragem dacã cineva, oricine-ar fi, se apropia de usã. Stiam si ce urma sã se întâmple: generalul Stãnculescu ne arãtase zidul si ne spusese: «Aici o sã-i împuscati». Erau, asadar, condamnati înainte de-a fi judecati”.
„Le-am dat o sansã”
„Am auzit procesul prin usã. El striga tare: «Nu spun nimic decât în fata Marii Adunãri Nationale». Se auzea si ea «Taci, Nicule!». La sfârsit a iesit Lucescu, avocatul lor, cam agitat. Ne-a zis: «I-am întrebat dacã nu vor sã recunoascã faptul cã nu sunt sãnãtosi mintal. Au refuzat. Le-am dat o sansã si au refuzat...». Ar fi fost interesant ce-ar fi fost dacã Ceausestii spuneau cã sunt ticniti. I-ar fi condamnat si asa? Am primit ordin sã-i legãm. Ea tot striga: «Copiii mei!». Eu am legat-o. Si-am si înjurat-o, sã tacã. I-am pus la zid, câtiva pasi înapoi si pac! Am golit încãrcãtoarele. Boieru s-a dus, cu arma fumegând în mânã, cãtre completul de judecatã care asista. Le-a strigat: «Am fãcut-o pentru colegii care au murit la Televiziune». 11 parasutisti muriserã pe 22”.
„A fost bine? A fost rãu?”
„Am luat cadavrele, le-am suit în elicopter, am luat si «pasagerii de la Bucuresti», i-am depus pe Ghencea, cu escalã Otopeni. Ei s-au cãrat înapoi cu TAB-urile, noi am pus mortii pe gazon si-am asteptat. Am asteptat mult si bine. Spre searã a venit ordin sã ne întoarcem la bazã. Sã lãsãm cadavrele acolo. Dar cui? Sã le mãnânce câinii? În preajmã se trãgea. L-am chemat pe un locotenent tânãr si i-am zis cã-i lãsãm în grijã niste colete. «Cine sunt?» «Nu-i treaba ta!» Ne întoarcem la unitate. Am tãcut. Unul si-a scos casca si m-a întrebat dacã a albit. Nu albise. La bazã ne asteptau plângând Cantuniari si comandorul Suciu. Cel care a cãzut apoi la mijloc, cu «Tigareta II». Mult timp ne-am întrebat: a fost bine ce-am fãcut? A fost rãu? În fond, suntem militari, nu cãlãi. Nu i-am împuscat cu plãcere, ci, as zice eu, din necesitate. Soarta le era dinainte pecetluitã”. (Valentin Zaschievici)

La exact 14 ani, nici o orã mai mult, de la momentul în care a tras un încãrcãtor întreg în capul Elenei Ceausescu, fostul plutonier de parasutisti Dorin Cîrlan rememoreazã deziluzionat acea zi care avea sã-i schimbe viata din rãu în tot mai rãu.
Povesteste Dorin Cîrlan: „În drum spre zid, eu eram în spatele lui Ceausescu. S-a întors, s-a uitat în ochii mei. Cãpitanul Ionel Boeru trãgea de el, îl ducea pe sus. A strigat: «Trãiascã Republica Socialistã România liberã si independentã!» si a început sã cânte ca pentru el «Internationala». Atunci Ionel s-a pierdut, nu stiu cum, i-a izbit pe amândoi de zid si a tras cu automatul de la sold.
Ea cãzuse într-o pozitie ciudatã, avea pulpele dezgolite si se zbãtea… I-am tras un încãrcãtor în cap, am vãzut cum sãreau pe mine bucãti de os, sânge, dar nu-mi dãdeam seama de grozãvie. Nu stiu ce instincte animalice s-au descãtusat atunci în mine. Atunci a apãrut si generalul Stãnculescu, m-a vãzut galben si înlemnit si mi-a spus: «Dã-o, bã, în mã-sa, stii cât rãu a fãcut tãrii!».”
Dorin Cîrlan a plecat în „misiunea de gradul zero” alãturi de Octavian Gheorghiu si de camarazii lor.
Mãgureanu voma
Despre completul de judecatã, îmbarcat în elicoptere pe Ghencea: „I-am recunoscut doar pe Stãnculescu, Voican Voiculescu, Virgil Mãgureanu. Ãsta, pânã la Târgoviste, a vomat tot timpul într-o gãleatã. Nu stiam atunci cã însotim tribunalul exceptional. Cum am aterizat la Târgoviste, Stãnculescu ne-a spus cã îl vor judeca pe Ceausescu si cã cine se oferã sã ducã misiunea pânã la capãt – si s-a uitat la zid… Am înteles despre ce era vorba… Ne-am oferit toti opt care plecaserãm din Boteni, am zis asa, un DA anemic, da’ Stãnculescu a zis: «Nu, un pas în fatã!»
Fãrã somatie
Am pãsit toti opt. Si atunci generalul a zis: «Numai tu, tu si tu». Adicã eu, Ionel Boeru si Octavian Gheorghiu. La ceilalti le-a dat misiuni exacte. Eu am pãzit intrarea în sala de judecatã. Aveam ordin sã trag fãrã somatie în oricine voia sã intre si dacã eram atacati, din interior sau din afarã, aveam ordin de la Stãnculescu: intrati în salã si executati foc asupra sotilor Ceausescu. Dupã ce i-au scos din salã, în 10 minute erau morti. Am tras noi, cei trei, a tras un soldat, sofer, si a mai tras unul cu mitraliera de pe TAB, adjutantul Costicã Stoican. Abia dupã aceea au iesit în curte Stãnculescu, Voican, Mãgureanu si ceilalti. A semãnat mai mult a linsaj decât a executie…”
„Totul, de când a început Ceausescu sã cânte si pânã au murit amândoi, a durat, cred, vreo 30 de secunde” – îsi aminteste Cîrlan… „Pe urmã, repede, în 10 minute, «coletele», cum le spuneau ei, cadavrele adicã, au fost învelite în foi de cort si în pãturi, urcate în elicopter, iar noi am decolat imediat. Nu mai era loc în elicopter, am stat cu fundul pe Ceausescu, o sãptãmânã i-am purtat sângele pe pantaloni. Am fãcut o escalã în unitate, la Boteni, acolo s-a dat ordin sã rãmânã la sol patru dintre noi, printre care si eu… Ceilalti au decolat cu cadavrele… “
Regret
Mintit de superiori, supus la tot felul de presiuni, mutat de colo-colo, Dorin Cîrlan a trecut în rezervã, cu ordonanta, pensie nu are, a divortat si a rãmas fãrã casã, doarme pe unde apucã, o face când pe soferul, când pe garda de corp. „Acum regret cã l-am împuscat pe Ceausescu… Pe el l-am iubit, l-am idolatrizat, dar am tras, am tras… Pe el îl va judeca istoria. Eu, cãlãul, am pierdut totul”, încheie Dorin. (Viorel Ilisoi)

Gavroche a ajuns PSD-ist de Cornetu
Simbolul Revolutiei trãieste modest, dar a intrat în politicã
Într-o altã tarã ar fi trãit ca un rege. În România trãieste dintr-un salariu de sofer, într-un apartament modest si înghesuit din Pantelimon. De parcã nu ar fi fost simbolul Revolutiei.
Dupã decembrie 1989, viata i-a oferit lui Florin Vieru, supranumit Gavroche al României, mai multe necazuri decât bucurii. A fost si somer, a avut si datorii la întretinere, dar si probleme cu Justitia, fiind condamnat pentru furt. Abia de un an încoace trãieste mai bine.
SOFER. A intrat si în politicã. Constantin Bebe Ivanovici l-a fãcut vicepresedinte la grupul de tineret al PSD din Comuna Cornetu. Un an si jumãtate a fost soferul personal al lui Bebe Ivanovici. Si acum este sofer, dar al unui om de afaceri, si are un salariu, zice el, „decent”.
COLEGII CERSETORI. Nu-i bai. Nu e singurul revolutionar cu o viatã destul de grea. „Îmi pare rãu de oamenii care s-au sacrificat. Plânge sufletul în mine când vãd colegi revolutionari cersind. Sã tineti minte. Sunt revolutionari care fac foamea, sunt purtati pe drumuri, nu sunt luati în seamã.” Asa vorbeste, dupã 14 ani de promisiuni si neîmpliniri, Florin Vieru, acum în vârstã de 28 de ani.
O BUCATÃ DE PÃMÂNT. Are brevet si certificat de revolutionar si cam atât. „Îmi doresc o bucatã de pãmânt sã-mi construiesc o casã. Poate s-o rezolva”, spune Gavroche. Deocamdatã trebuie sã se multumeascã doar cu apartamentul strâmt, pe care si l-a cumpãrat si unde locuieste cu sotia, Beatrice, fiica acesteia din prima cãsãtorie si fiul sãu, Adrian Alexandru, în vârstã de trei ani. (Lavinia Tudoran)
Momentul eroic
În 1989, fotografia lui Vieru, atunci un pusti de 14 ani din comuna Dobroesti, cu steagul gãurit înfãsurat în jurul corpului a fãcut înconjurul lumii. A venit de acasã, de unde a furat steagul de pe clãdirea Primãriei, si a ajuns în Bucuresti în mijlocul revolutionarilor. Ziaristii francezi l-au surprins în memorabila fotografie de pe coperta „Paris Match” si i-au spus Gavroche, dupã numele eroului lui Victor Hugo. În scurtã vreme a devenit simbolul Revolutiei Române. Vieru mai are un singur numãr din „Paris Match”. De câte ori îl rãsfoieste îi revine speranta într-o viatã mai bunã, de erou.

De ce s-a sinucis Elena Stãnculescu
Sotia generalului Stãnculescu s-a sinucis într-un chip care a descumpãnit pe mai putin cunoscãtorii firii omenesti. Dispãruta a invocat, în biletele lãsate, hãrtuirea la care a fost supus sotul în ultimii ani.
Pentru a întãri aceastã semnificatie, ea si-a datat înscrisurile cu 22 decembrie, ziua în care fostul ministru al Apãrãrii Nationale a schimbat soarta evenimentelor. Preluând comanda de la Vasile, el a ordonat armatei sã fraternizeze cu demonstrantii si i-a dus pe Ceausesti la elicopter. Dupã pãrerea mea, nu le-a înlesnit fuga, cum s-a scris, ci i-a trimis la Târgoviste, via Snagov, unde comandantul Kemenici primise ordin sã-i iluzioneze cã-i protejeazã de atacurile fortelor strãine (în acest scop se simulau atacuri grozave împotriva unitãtii) pânã când generalul Stãnculescu restabilea situatia. Descumpãnirile unora la motivul invocat în bilete de Elena Stãnculescu îsi au cauza în reducerea durerii omenesti doar la nivelul celor care tin de fiziologie. Sub acest unghi, e greu sã crezi cã se poate sinucide cineva altfel decât din faptul cã nu mai are ce mânca sau din faptul cã-l însalã nevasta. Celor care s-au uimit de motivatia în plan moral trebuie sã le reamintim cã existã si sinucideri din onoare.
Am cunoscut-o pe sotia generalului, fiind unul dintre jurnalistii care, pe vremea regimului CDR-ist de tristã amintire, am scris împotriva hãrtuielii la care au fost supusi Victor Stãnculescu si colonelul Kemenici (în viatã), dar si Stefan Guse, Vasile Milea (post-mortem). Am fãcut-o si voi continua s-o fac, deoarece, asa cum am arãtat de nenumãrate ori, nu putem judeca penal Istoria.
Ordin si moralã
La Timisoara, la Bucuresti, la Cluj, armata s-a confruntat cu o situatie iesitã din comun, definitã prin conflictul dintre datoria de a îndeplini ordinul dat si datoria de a nu reprima o revoltã pe care toti militarii de la general pânã la soldat o considerau si a lor. Nu întâmplãtor, am evitat expresia a trage în popor, exploatatã pânã la deselare în ultimii ani, pentru formula a reprima. Asta deoarece rãmân convins, dupã 13 ani de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, cã, exceptie fãcând cazurile de provocare fãtisã, armata n-a tras. Victimele zilelor anterioare lui 22 decembrie sunt persoane izolate din multime. Martori mai onesti, care refuzã politizarea adevãrului, recunosc cã s-a tras din altã parte decât din fatã, unde erau militarii. Dar chiar si fãrã aceste mãrturii, minima cunoastere a vietii ne spune cã un pluton adus în fata unor demonstranti nu trage selectiv. Ori trag toti soldatii deodatã, fãcând mãcel, ca în 1929, la Lupeni, ori nu trage nici unul.
Pretext si realitate
Cu toate acestea, sub regimul Constantinescu s-a început o adevãratã vânãtoare de vrãjitoare. Pretextul invocat: sã se facã victimelor dreptate. În realitate, motivul era altul, fãrã nici o legãturã cu dreptatea. S-a urmãrit un scop politic meschin. Acela de a lovi în Ion Iliescu, aflat la vremea respectivã în opozitie, acuzat subtil de a-i fi protejat pe generali, inclusiv pe generalul Stãnculescu. Dacã fostul regim ar fi actionat în planul înalt al moralei, n-ar fi fost pus sã instrumenteze dosarele însusi Dan Voinea, procurorul din Procesul Ceausescu. Orice politician moral l-ar fi lãsat pe linie moartã si nu l-ar fi promovat ca sef al Parchetelor Militare, fie si pentru cã numele lui apare în toate enciclopediile lumii la capitolul Procese abjecte. Noua putere, a lui Ion Iliescu si a lui Adrian Nãstase, stând si ea sub semnul oportunismului, n-a avut curajul sã înfrunte gãlãgia unor ziare si a unor cercuri care au continuat, dupã cãderea regimului Constantinescu, ura oarbã, imbecilã de pe vremea când erau rãsfãtatele puterii alese în 1996. Chiar si acum, când generalul Stãnculescu traverseazã o tragedie, un ziar care i-a fost si-i este dusman a scris un pamflet numindu-l generalul-infractor. Meritã mentionat acest caz, pentru cã el ne face sã întelegem de ce au perceput românii guvernarea CDR-istã ca pe un cosmar. Era o guvernare absurdã, întemeiatã pe ranchiunã, influentatã de intelectuali sterpi, frustrati, o guvernare fãrã o minimã întelegere a vietii.
Elena Stãnculescu a trãit, alãturi de generalul Stãnculescu, drama hãrtuielii pe motive politice. A fãcut însã gestul suprem sub guvernarea PSD-istã. Aparent, fãrã logicã. Dupã 2000, actualul regim a introdus recurs în anulare si actualul regim a fãcut ca Înalta Curte de Casatie sã amâne de câteva ori sentinta pe motive de procedurã. A fãcut-o acum, pentru cã abia acum, sub regimul PSD, a ajuns la deprimare absolutã. Ion Iliescu e seful statului si datoritã lui Victor Stãnculescu. Adrian Nãstase e premier si datoritã lui Victor Stãnculescu. Fãrã gesturile decisive ale generalului, alta ar fi fost soarta celor doi. Si iatã cã în timp ce Ion Iliescu se plimbã de la o sindrofie la alta, vorbind despre evenimentele din decembrie 1989, în timp ce Adrian Nãstase apare la televizor depunând coroane de flori, Victor Stãnculescu, cel care si-a riscat viata ordonând armatei sã fraternizeze cu demonstrantii, spunându-le celor doi Ceausesti sã meargã la Târgoviste, scotându-i din Comitetul Central, nu numai cã e uitat, dar, mai mult, e si un om pe care-l asteaptã 15 ani de puscãrie.
Deprimare absolutã
Elena Stãnculescu a fost purtãtorul de cuvânt al generalului în fata puterii de azi, în fata societãtii românesti, în fata noastrã, a tuturor. Iubindu-si sotul pânã la dramatism, asumându-si deplin toate trãirile acestuia, ea s-a sinucis. A fãcut-o în locul generalului. A fost veriga slabã din personalitatea altfel puternicã, stãpânã pe sine, a lui Victor Stãnculescu. Gestul ei ne explicã pânã unde a ajuns însusi generalul cu disperarea. Pentru ca Ion Iliescu sã fie azi presedinte, pentru ca Adrian Nãstase sã fie prim-ministru, pentru ca Ioan Mircea Pascu sã meargã la simpozioane NATO, iar Mircea Geoanã sã fie partener de dialog cu americanii, generalul Victor Stãnculescu a trãdat. Ce infern poate fi în sufletul unui om care stie ce rol a avut el în ridicarea unei clãdiri somptuoase, vãzând cã cei dinãuntru îl tin pe la usi, ba mai mult, cã-i alungat de acolo cu pietre!
Sperante înselate
Dacã de la regimul Constantinescu generalul Victor Stãnculescu nu se putea astepta la nimic bun, fostul presedinte apartinând altei lumi, nu acelasi lucru se poate spune despre regimul Ion Iliescu. Victor Stãnculescu stie cã actualul presedinte al României stie ce rol au jucat Victor Stãnculescu, alti generali si nu numai generali, dar si personaje civile din umbrã, în victoria Revolutiei. Si, desi stie, desi a lucrat împreunã cu ei, le-a cerut ajutorul, s-a bazat pe ei în cariera sa de început, domnul presedinte evitã sã le recunoascã public importanta.
De ce evitã asta Ion Iliescu? Pentru cã domnia sa are marota revoltei spontane, a unei revolutii în care strada a decis totul, politicienii, militarii fiind absolut secundari. În aceste conditii, în acest an, mai mult ca niciodatã, confruntat cu atacuri vizând lovitura de stat, Ion Iliescu a exagerat pânã la paroxism rolul strãzii. Ar fi fost normal ca acum, la 14 ani de la prãbusirea comunismului, sã se recunoascã public si rolul avut în Revolutie de personalitãti. Fie si pentru cã teza lui Marx privind rolul determinant al maselor în istorie, personalitãtile fiind niste marionete ale strãzii, e complet falsã.
Ion Iliescu exagereazã aceastã revoltã spontanã si pentru cã se teme. Nu numai de consecinta logicã a recunoasterii rolului personalitãtilor – acceptarea tezei complotului sau mãcar a minimei pregãtiri anterioare –, dar si de scandalul care ar izbucni dacã ar aduce în prim-plan, la comemorarea Revolutiei, si pe cei care, precum generalul Victor Stãnculescu, au contribuit decisiv, nu în stradã, ci în birouri, la victoria Revolutiei.
Lectie de curaj
Tãria unui mare om politic, si ceea ce-l face sã fie si om istoric, stã în capacitatea de a înfrunta la un moment dat presiunea exercitatã de contemporani pentru a-l obliga sã facã un anumit lucru sau sã declare un anumit lucru.
Nici unul din liderii României de azi n-are aceastã tãrie. Sinucigându-se, Elena Stãnculescu le-a dat o lectie de curaj. Si de bãrbãtie. (Ion Cristoiu)

Note:



Moto:
Crede in cel ce cauta Adevarul,
Fereste-te de cel ce l-a gasit.
(A.Gide)
#7271 (raspuns la: #7268) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
sarbatorile de iarna - de logouri.ro la: 01/12/2004 19:30:13
(la: Craciunul... amintiri si obiceiuri..)
nu imi place deloc iarna doar ca sunt sarbatorile.Dupa ce trec ele iarna parca nu mai are nici un farmec.Imi place in mod deosebit atunci cand se impodobeste bradul, cand asteptam colindatori si intre timp deschidem cadourile primite de craciun.Ma simt extraordinar impreuna cu familia de sarbatori.
#30321 (raspuns la: #30304) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
oare iarna-i mai urata? ca o - de cosmacpan la: 22/08/2005 23:48:54
(la: TRANCANEALA NEARISTOCRATA)
oare iarna-i mai urata?
ca o toamna mohorata?
greierele cu arcusul
a dat tonul jucausul.
care plan? ce adapost?
care soacra? care rost?
chiar de n-o mai vrea furnica
ca-i saraca mititica
s-o gasi un creditor
sa ma scoata-ncetisor
din iarna. ca sa nu mor
#67151 (raspuns la: #67147) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
"M-am intalnit cu iarna la Pr - de cosmacpan la: 23/08/2005 16:59:07
(la: TRANCANEALA NEARISTOCRATA)
"M-am intalnit cu iarna la Predeal....
Era-mbracata ca si-acum un an,
Cu aceeasi alba rochie de bal,
Pastrata vara sus, pe caraiman...."

"In orasu-n care ploua de trei ori pe saptamana
Orasenii, pe trotuare,
Merg tinandu-se de mana,"

"Am plecat....
Necunoscutul mi-a zis: "Vino, te astept".
Am plecat in explorarea unor semne de-ntrebare
Si-am pasit cu maiestatea ultimului intelept
Pragul vechilor legende
Mazgalite la-ntamplare
Pe un colt de pergament!...."



nu-i trup din trupul mintii mele,
nici sange, nici traire,
dar ca si autorul
le las ca mostenire.
si spune-un vers
de toamna aurie:
mai va o iarna
pan' la vara ce-o sa vie.
de iarnă - de Popescu Cezar la: 19/01/2006 11:42:31
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
am apucat să ies duminica trecută la pozat iarna de pe lîngă orăşelul meu.
http://www.popescoo.net/cezar/main.php?g2_view=core.ShowItem&g2_itemId=497
#101076 (raspuns la: #101009) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Iarna - de doctors la: 06/02/2006 08:57:45
(la: Valul de temperaturi scazute se intoarce)
Imi amintesc de o iarna cumplit de geroasa de acum 21 de ani;eram eleva si-mi degerasera picioarele la scoala.Nu eram singura degerata,mai aveam 2 colege in situatia asta.Poate erau mai multi in situatia noastra,cina poate sti?Si totusi nu s-a facut atata caz de asta.
iarna pe degeratura sa nu pu - de cosmacpan la: 06/02/2006 10:34:53
(la: TRANCANEALA NEARISTOCRATA)
iarna pe degeratura
sa nu pui gellato-n gura
mai bine un vinisor
fiert, cu zahar ca-i usor
sau o tzuica cu piper
pe microbi sa ii disper
hai ca-i buna dimineata
si se trece-incet ceata
mai cu-un ger mai cu o nea
asta e zicala mea:
iarna nu-i ca vara.
pe final de iarna - de Alin Neamtu la: 19/02/2006 18:40:21
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
frumoasa iarna... m-am intors si eu de la o mica drumetie in Austria. si am testat nikonul meu in zapada, in apa, pe partie si la -16 grade. neclintit. http://www.insomnia.ro/blog
#107006 (raspuns la: #106989) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
vara-iarna? - de kidu la: 06/09/2006 23:04:28
(la: ce anotimp preferi?)
pendulez intre vara si iarna...vara ma prinde la mare cu cortul,iarna pe munte la cabana..;)ambele ,experiente de neuitat
Lumânări arzând în sfeşnicele lor, împrăştiind o lumină aurie şi tremurătoare, pe masa acoperită cu damasc purpuriu, cu ceşti de ceai din porţelanul acela uşor translucid, nici alb, nici verzui, cu desene abia ghicite.

Intr-un bol straveziu, o sumedenie de globuri multicolore, reflectând lumina şi părând din când că se mişcă....
In colţul camerei cu covoare roşii şi draperii grele, un brad uriaş, împodobit magnific, lucind stins şi straniu.

Si mirosul.....
A răşină, a scorţişoară, a ceai verde, a mătase şi catifea, a iarnă şi amintiri, a vanilie şi iar a pădure....Un miros susţinând lumina puţină din cameră şi pătrunzând până în suflet, foşnitor ca hârtia darurilor aşteptând să se dăruiască.

La masă tu, abia venit. Cu pielea feţei încă rece şi un aer fragil şi înzăpezit, amintind a poveste cu elfi şi păduri nordice, sau a cavalcade nocturne, sub ceruri străine, în puste îngheţate.
Degetele tale, mai calde decât sufletul, jucându-se cu bobiţele căzute din ramura de vâsc aşezată pe masă.

Ne privim şi e linişte între noi, tăcere cu formă şi sunet şi miros. Verde.
Imi spui că ai venit acum şi nu vei mai reveni. Că eşti darul meu de Crăciun. Singurul. Că ar trebui să învâţ să râd, să strâng lacrimile în sticle vechi de parfum, să mă las mangâiată de aerul şi distanţa asta dintre noi, să-ţi simt gândurile întinse peste mine, să-mi feresc privirea când simt că verdele se transformă în mai verde, să-mi las sufletul să se aşeze în braţele tale şi să plece împreună cu tine si să nu vin după el.

Taci în continuare şi nu te mişti. Şi vii spre mine, aşezată eu de cealalată parte a serii.

Si vraja adâncă a secundei lungi cât o noapte de Crăciun se răsuceşte încet, în jurul meu şi al tău, legând imposibila noastră întâlnire, în care darul primit îmi risipeşte sub brad, darurile mele pentru tine....

Si ştiu că mâine dimineaţă le voi găsi pe toate nedesfăcute, şi toate păstrând urma degetelor tale mai calde decât sufletul, şi mirosul tău de pierdută în zăpadă noapte.....
_________________________________________________
"All battles are first won or lost, in the mind" (Joan of Arch)
care-i ideea? iarna nu-i ca - de Intruder la: 16/01/2007 02:36:54
(la: Idee)
care-i ideea?
iarna nu-i ca vara.

______________________________________
"on ne frappe pas un ennemi à terre. mais alors quand?"


"noi nu te ţinem cu forţa" - de Simeon Dascalul la: 27/04/2007 14:37:01
(la: "Exploatarea omului de catre om" ???)
... la poarta firmei stau zece care vor să vină pe locul tău


După mine asta ar constitui o explicaţie suficientă, dar văd că în ciuda evidenţei faptelor apar o destule încercări de a albi firma.

Că fata ar fi fost ea beteagă dinainte, nici un om sănătos nu dă ortul popii de prea mult serviciu. Pe cei ce cred asta i-aş invita să lucreze un an, trei, cinci în acelaşi ritm ca nenorocita aia de paişpe ore pe zi, câteodată şi sâmbăta şi duminica, iar la final să se evalueze cât de zdraveni îs.

Alţii zic că-şi a meritat soarta, că era ea carieristă încăpăţânată, workaholică ce rodea dosarele. "Cotidianul" a publicat pasaje dintr-un mail trimis unei prietene acum aproximativ un an.

..........

ps nu mai imi merge nici telefonul pt ca l-am scapat pejos si nu am avut cand sa-l repar....nu mai vreau....vreau orice serviciu numai sa plec de aici...nu am mai dormit de nu stiu cate sapt....maxim 5 ore pe noapte inclusiv samabata si duminica.....poti sa ma recomanzi oriunde ca o sa ma descurc....mai greu ca aici nu exista.

...........

Mie nu-mi pare mesaj de manageriţă vitează, mai degrabă de animal încărcat la limită.


Se mai exprimă unii care au avut categoric parte de o soartă mai bună, că de ce nu pleca de-acolo? Că bineînţeles că firma n-o ţinea cu forţa.
Le scapă unele chestii:
- că în România orele suplimentare sunt cumva implicite, nu la un salariu de două mii, dar şi la unul de cinci sute, ba chiar la mai puţin; în concluzie nici o firmă nu-i prea încântată să preia un salariat care a plecat de prea multă muncă; de ce să ajungi spital de recuperare pentru angajaţii storşi în altă parte, când găseşti suficienţi fraieri cu forţe proaspete, încântaţi să iasă din birou la zece seara? Bine, dacă eşti odrasla “cuiva” găseşti servicii decente şi drăguţe, dar amărâta în cauză nu era
- că în caz că pleca de la Ernst&Young, benevol sau în urma unui şut, ea trebuia să-şi găsească foarte repede altă slujbă, nu avea la dispoziţie alte surse de venit; nu era măritată să poată trăi din salariul soţului până găsea un job suportabil, nu se putea baza prea mult nici pe părinţi, mamă am înţeles că n-avea, iar taică-său era plecat la lucru în străinătate, cu siguranţă nu pentru cine ştie ce bani; fraiera depindea mai mult de slujbă şi a fost exploatată în consecinţă

Avem şi o mentalitate de iobagi. Văru-meu a avut în iarna asta o experienţă asemănătoare cu a Ralucăi şi cu cea a măgarului din fabulă căruia stăpânul îi tot micşora porţiile ca să-l înveţe să mănânce mai puţin. Lor li se mărea treptat cantitatea de muncă: o oră după program, apoi două, trei. "Haideţi sâmbătă că tră să gătăm asta" şi tot aşa.
A nu ştiu câta sâmbătă, văru-meu l-anunţat pe patron că nu vine. Omul a fost sincer şocat la început: "ai o problemă aşa urgentă de rezolvat?", apoi indignat la culme: "te chem în interesul firmei", "eu am nevoie de oameni care vor să lucre", "toţi colegii tăi vin, tu de ce nu poţi?".

Remarcabil a fost însă sprijinul moral al familiei: "avea nevoie de tine şi tu i-ai spus că nu vrei să te duci?", "ţi-era aşa de greu să mai lucri o zi?" , "se merita să-l enervezi numai ca să poţi să dormi şi să te uiţi la tele în sâmbăta aia?", "mai bine sună-l şi zi-i că meri, dacă te ţâpă o să-ţi pară ţie rău după salariul ăsta".

Un mort nu înseamnă nimic, lucrurile or să meargă tot aşa. Legislaţia-i pe nicăieri şi aplicarea ei la fel. ITM-ul s-a autosesizat – că parcă înainte nu se ştia cum merg lucrurile şi ce fain îi ritmul de muncă la zece seara. A constatat că nu s-au înregistrat orele suplimentare, iar maximul de amendă ce li-l poate da îi trei mii de lei noi, cam cât sparge amanta unui baştan într-o zi de shopping.

Câtă vreme n-o să se poată trăi decent muncind normal, Ernst & Young & restul or să-şi menţină ritmul de producţie. Au materia primă – români nehaliţi – la discreţie, îi procesează, fac profit frumos şi le rezultă şi ceva produse reziduale între patru scânduri.
#191608 (raspuns la: #191039) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
cosmacpan - de Valeriu Cercel la: 25/07/2007 02:42:39
(la: Mare canicula mare ! (anunt in ziarul local))
Io m-am frunzarit si stiu,
Frunzari-m-as cat sunt viu,
Prin poiana si padure,
Sa merg, sanchi, dupa mure,
Vreo strigoaica sa ma prinda
Cu manutza ei, de ghinda,
Sa ma stranga foarte tare
Cat poate intre picioare,
Sa ma vad intrat in caer
Si-ntre tzatze sa n-am aer,
Sa ma chinue cat vrea,
Zilnic daca s-ar putea,
Fara mila si-ndurare
In padure, la racoare,
Vara asta pana trece
Si la iarna, cand e rece,
Doamne daca-mi dai noroc,
Ca eu am lemne de foc........
s.a.m.d.


#219080 (raspuns la: #219072) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Cu cine imnparti iarna? - de Roman Haduch la: 10/09/2007 20:53:34
(la: scrisoare din toamnă )

- daca ai cu cine imparti iarna , primavara si vara atunci, te rog bland, bucura -te toamna asta.
E bine ca simti crucea care te apasa , acesta este un semn cert ded viata. Sancho Panza iti dau o veste adevarata : esti viu. Cei vii simt crucea ce ii apasa pe cand cei morti deloc n-o simt.
"Doctore m-am imolnavit de moarte intr-o zi, in ziua in care m-am nascut" zicea poetul care apoi chiar a murit . Drumul spre dincolo trece prin batranete care paote fi o toamna a vietii pe care o gusti solitar sau impreuna cu prietenii din salon.
Atentie, acum , cat nu e prea tarziu fa un bine, daruieste cuiva un zambet , o ciocolata , o bomoboana , 10 lei etc. Fa ceva bun . Imi zic mie nu tie draga prietene. Intelepciunea vedelor conchide TAM TWAM ASI / TU ESTI ACELA.
Ai nevoie de foarte multa dragoste si nu esti singurul al carui rezervor de dragoste a fost golit ."Doamne ....ne iartă nouă greşelile noastre cum şi noi
iertam , nu cum vom ierta, cum iertam . e greu de iertat. Trebuie sa cerem dragoste .
Si eu doresc mamei tale bine a venit, si Dumnezeu sa iti raspunda la rugaciune si tu sa fi cea care faci sa renasca bucuria in mamica ta. Atunci cand ea nu mai este sa vrei sa onorezio memoria sa facand lucruri bune , lucruri care conteza.
Cu drag Roman Haduch.
p.s. atentie la atributul crucii ca semn al vietii
sfarsit - de beatlemaniacul la: 13/03/2008 17:16:29
(la: 21 de minute)
Cu ochii în tavan, jumătatea goală a patului şi urletele care împungeau lumina firavă a dimineţii... „Ce indiferentă e această lume cu mine, cu noi. În timp ce eu sufeream cei de la bucătărie sacrificau animale sub geamul nostru”... Pentru o clipă crezu că celălalt are un pic de compasiune pentru el, dar zâmbetul zeflemitor îl trezi la realitate. Trebuia să ia o hotărâre cât mai repede căci jos petrecerea începuse şi el era asteptat. Ştia că trebuie să suporte privirile colegilor ei dar îşi propusese să-i ignore. Mai avea infima sperantă că o putea întoarce la el şi de aceea nu se putea hotărî. „Ca de obicei nu ai curaj să iei decizii rapide” conchise celălalt. Cu o smucitură se depărtă de oglindă şi pentru o secundă i se păru ca celălalt se miscă independent de el şi aceasta îl miră. Biletul cu rânduri ordonate dispăru în buzunarul din spate. „Ştii ce ai de făcut, nu?” auzi peste umăr. Primul pas îl făcu greoi cu o senzatie de amortire. Al doilea însă fu cu mult mai sigur si neliniştea crestea. Simţi o durere ascuţită în genunchi când se lovi de măsuţă. Căzând pe o parte, ceasul se opri mirat pentru o secundă, apoi îşi reluă ticăitul, mestecând molcom din minutul al unsprezecelea. Curând acesta fu inghiţit şi fără pauză minutul al doisprezecelea fu atacat. „În sfârşit, ne miscăm” auzi în spate. Din trei paşi ajunse la uşă. „Trebuie să încetezi a mai număra pasii. Te pierzi în amănunte şi nu vrei să vezi esenţialul. Sau poate ţi-e frică?” Apucă uşa cu furie şi o trânti în urma lui. Pe culoar, pereţii de culoarea untului reflectau o lumină înăbusitoare. Cu miscări aproape mecanice picioarele lui începură o execuţie de marş, o grabă absurdă spre nicăieri, mocheta moale absorbind loviturile sacadate, una câte una. Balustrada scârţâi şi fără să vrea începu să numere cele optsprezece trepte în timp ce le călca. „Dacă m-aş concentra acum aş încerca să şterg toate amintirile, una câte una, ca şi cum scara asta m-ar întoarce în timpul acela plăpând când nu te cunosteam. Închid ochii strâns. Amintirile ca nişte fotograme pe un film trec şi se şterg ...18... ea şi el, o pereche potrivită ...17... peronul învăluit în fum...16... un zâmbet de dimineaţă leneş ca un gând ...15... o bancă de lemn la umbra unui castan ...14... un pui de căţel, covrig la picioare ...13... o dimineaţă rece cu pâine prăjită ...12... lacrimi ce sapă tranşee pe obraz...11... o plimbare în parc ...10... o cabană de munte ...9... chinul aşteptării rezultatelor la examenul de admitere ...8... cofetăria cu mese rotunde ...7... un mărţisor ...6... iarnă ...5... toamnă ...4... vară ...3... primăvară ...2… frig ...1... şi numărătoarea se opreşte la unu. Cea din urmă amintire nu vrea să plece. Atât a rămas. Numai o amintire, una singură: AMINTIREA TA”. Şi deodată a înţeles. Amintirile nu vor dispărea niciodată. „Ştii ce ai de făcut” se auzi din spate. Ca un robot răspunse afirmativ din cap. Dinspre sala de mese o larmă de glasuri amestecată cu zăngănit de pahare revărsa multă fericire pe coridor. Se trezi fluturând din mâini, cu gesturile unui om care încearcă să traverseze o zonă înecată în fum. Vocea şuierată a celuilalt îi căzu pe umeri ca o mantie: „Există un singur drum. Trebuie să mergi înainte”. Cu umărul izbi uşa care sări la o parte. Valea abruptă îl aştepta răbdătoare, ca şi aseară, probabil din totdeauna. „Ştii ce ai de făcut” zise celălalt împingându-l inainte. Nu mai avu timp să reacţioneze. În avântul său sui balustrada de lemn dintr-o mişcare şi se pomeni pe vârfuri, cocoşat sub mantia aceea invizibilă şi foarte greoaie pe care nu îşi mai amintea când a tras-o pe el. O voce gâfâită din care se ghicea triumful răcni: „Ţi-am zis că trebuie să ai curaj. Acum sari!”. O secundă rămase într-un picior într-un echilibru perfect. Se văzu bătrân aşteptând încă să se deschidă uşa si să apară ea. Dar în locul ei un copil cu păr ondulat îşi făcu apariţia alergând dupa o minge. Deja atârnând în gol, se răsuci cu o smucitură şi chipul crispat al celuilalt alunecând peste umăr îl fulgeră scurt. Cuvintele îl loviră în timpan: „Ca de obicei...fără curaj!” în timp ce cu ultimele puteri se scutură peste prăpastie dezbrăcându-se de el ca de o haină. Celălalt încă nu se zdrobise de pietre cand el împingea vesel uşa. Ceasul mare de pe perete arăta şase şi douăzeci şi unu de minute. „Pentru o clipă am fost într-un echilibru perfect” îi venea să urle, dar în loc zâmbi unei fete cu un decolteu provocator.

Afară, sub lumina de veghe a lunii, vârfurile brazilor se aplecau cu smerenie în calea crivăţului ce se pornise în valuri.
partea a IIIa - de cosmacpan la: 14/04/2008 07:29:57
(la: Leandru)
Într-o zi, pe când se preumblau ei prin grădină, Împăratul îndepărtă ceilalţi curteni şi îl întrebă pe Leandru, căci aşa îi vom spune de acum, dacă n-ar vrea să-l ajute. Acesta privi mirat la împărat neînţelegând ce vrea să zică. Atunci împăratul îi povesti cum auzise de la un bătrân pribeag despre Ziurel de Ziua, fata cea frumoasa a Prierului, care locuia în palatul de cleştar şi ar fi vrut ca Leandru să meargă în numele său şi s-o ceară de soţie pentru el. Leandru nu ştiu ce să zică, dar ceru răgaz de-o zi ca să se gândească. Ieşi Leandru din palat şi merse la grajduri, acolo unde era calul său, încălecă şi plecă în galop, dorind să rămână singur cu gândurile lui. Inima îi dădea ghes să plece după fata Prierului, dar gândurile nu-i dădeau pace. Ştia că nu va fi o călătorie şi o misie tocmai uşoară, dar tocmai asta îi stârnea dorul de ducă. “Omul care nu este stăpân pe sine este ca o cetate surpată şi fără ziduri” îşi spuse şi găsi de cuviinţă să se întoarcă la palat. Intră şi merse la Împărat spunându-i că va face acest drum căci ştie, că cine îşi încredinţează lucrările în mâna lui Dumnezeu aceluia sigur îi vor izbuti planurile. Îi mai spuse că într-o săptămână vrea să plece şi îl roagă să-i pregătească cele de drum şi cele de trebuinţă pentru când va ajunge la Prier să-i ceară fata. În acest timp, toată ziua stătea la grajd pregătindu-şi calul şi armele sau în capelă rugându-se Domnului să nu-şi întoarcă faţa de la el, să-i îndrume paşii: “o Doamne, tu ai învăţat leul şi şoimul cum să vâneze şi să le fie bine cu ajutorul dinţilor şi al ciocului. Învaţă-mă cum să vânez cu cuvintele ca să nu-mi fac duşmani şi să-mi fie cu izbandă în toată intreprinderea mea”.
După ce luă de la Verde Împărat carte şi daruri pentru Prier şi fata lui, Ziurel de Ziuă, îşi luă ziua bună şi plecă fără a şti încotro s-o apuce. Ei dar iată că plecă Leandru al nostru şi merse şi merse până ajunse la horatul zmeilor. Acum toată împărăţia lor era pustie şi peste tot erau stârvuri şi leşuri ciugulite de corbi lacomi, sau sfârtecate de tot felul de dihănii. Deodată în marginea drumului zări un pui de solomâzdră ce se chinuia să scape de urmărirea unui corb nesăţios. Dar oricât se străduia să se pitească, petele galbene o dădeau de gol şi ciocul corbului o ajungea din urmă. I se făcu milă de mica făptură şi alungă pasărea luand-o în ocrotirea sa. Abia când ajunse într-un loc mai ferit ăi fără zburătoare, îi dădu drumul în iarbă şi puiul dispăru printre frunzele de brusture, nu înainte de a-i lăsa un mic solzişor galben în palma.
Merse Leandru ce merse, zi de vară până-n seară şi din seara-n ziua iară şi de ce mergea lumea se schimba, până şi iarba şi pomii şi pământul toate erau altfel de parcă s-ar fi întors iarna aşa arătau toate. Întâi pomii îmbobociţi şi apoi golaşi şi fără nici un boboc ca în plină iarnă, iar iarba se ghemuise pentru ca până la urmă să se ascundă cu totul sub pământ la căldură, căci peste pământul pustiit se aşternea o pătură subţire de zăpadă pufoasă. Dar iată că în zarea-ndepărtată în aburi înveşmântată era cetatea Prierului şi Palatul său de Cleştar care sclipea în razele soarelui ca un giuvaier. În apropierea palatului era un crâng şi ajuns acolo, Leandru opri, îşi primeni hainele de drum, îşi îngriji înfăţişarea pentru a nu se arăta în faţa Prierului ca un nimeni. Ajunse apoi la poarta palatului şi bătu cu stăruinţă chiar dacă se lăsa înserarea. Nu trecu mult şi la poarta palatului îşi facu apariţia însuşi stăpânul, Prier. Înfăţişarea acestuia ar fi îndepărtat orice fată căci ochii lui erau roşii ca focul şi se ascundeau sub perdeaua deasă a sprincenelor. Urechile erau prelungi şi rotunde ca ale leilor iar gura ascundea dinţi uriaşi ca ai mistreţului, dar Leandru al nostru îşi ţinu firea şi ceru găzduire spunând că avea poruncă şi carte împărătească. Prier îl pofti să intre şi după ce îl conduse şi-i arătă camera de găzduire îi spuse că-l aşteaptă la masă pentru a ospăta şi a discuta. După ce se aranjă, luă cartea şi darurile de la Verde Împărat şi coborâ în camera de ospeţie. Focul ardea vesel şi era destul de plăcut în încăpere iar la masă nu erau decat Prier şi fata lui, Ziurel de Ziuă. Leandru se înfăţişă după cuviinţă, făcu o plecăciune în faţa fetei şi aşteptă să fie poftit. Prier îl pofti să ia loc şi abia atunci îndrăzni Leandru să-i înmâneze cartea şi darurile aduse. Ziurel de Ziuă tăcea şi nu spunea nimic dar cu ochii pe ascuns, tot la Leandru al nostru pentru care prinsese drag chiar de când îl văzuse. Şi cu toate că era fată, lui Leandru nu putea să nu-i placă boiul şi alcătuirea gingaşă a fetei. Prier citi cartea de la împărat şi întrebă de ce nu venise chiar acesta să-i ceară fata de soţie.
Leandru găsi cuvinte de laudă pentru prietenul şi stăpânul său şi spuse că treburi mult prea grele îl împiedicase pe acesta să vie şi ceru iertare în numele lui.



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...