comentarii

Invitație zi naștere


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
Minunea Naşterii Domnului - de Areal la: 16/07/2008 10:33:34
(la: POVESTIRI CU TALC (III))
În seara de Crăciun, un tânăr 1-a întrebat pe tatăl său:
- Tală, nu înţeleg cum de L-a născut Maica Domnului pe Mântuitor fără stricăciune, fără durere? Duminică, la predică, părintele a spus că trupul Maicii Domnului â rămas neatins de păcat, în mod miraculos, atât înainte de Naştere, cât şi în timpul Naşterii şi după aceea.
- Băiete - i-a răspuns tatăl - pentru Dumnezeu totul este cu putinţă. Naşterea Mântuitorului este ceva miraculos, o minune unică. Mintea omului nu poate cuprinde totul, dar ceea ce spui nu-i greu de crezut Uită-te la lumina soarelui, care ajunge la noi prin fereastra închisă. Lumina trece prin geam, dar strică ea geamul cu ceva? Tot aşa, Domnul Iisus, Lumina Vieţii, S-a întrupat pentru noi, trecând prin trupul sfânt al Născătoarei de Dumnezeu, fără stricăciune. Iar noi, la rândul nostru, îl putem primi pe Iisus, în sufletele noastre. Chiar dacă puterile trupului omenesc nu sunt prea mari, chiar dacă ascuţimea minţii noastre nu este nici ea infinită, în schimb dragostea din sufletele noastre poate cuprinde totul. Poate, chiar, schimba totul.

"Maica Domnului nu L-ar fi putut purta pe Cuvântul lui Dumnezeu în trup, dacă nu ar fi primit mai întâi Cuvântul lui Dumnezeu în inimă."
(părintele Kailistos Ware)
Knulp_2 - de Homo Stultus la: 18/01/2011 19:52:11
(la: Modelul elitist de educatie)
“nu inteleg de ce presupui ca daca studentul plateste taxe e predispus sa invete mai mult.”

Să presupunem că mergi la o facultate foarte scumpă. Acest demers este o investiţie. În mod firesc fiecare va încerca să îşi protejeze investiţia. În acest caz (din punctul meu de vedere!) a-ţi proteja investiţia înseamnă, în primă instanţă, să te pregăteşti cât mai bine. Dacă nu faci asta înseamnă că ai aruncat banii pe fereastră. Nu cunosc prea mulţi oameni cărora să le placă să arunce banii.
Reversul acestei situaţii este: faci o facultate pentru care plăteşti maxim 3000 de euro (unele includ masterat şi, mai rar ce-i drept,chiar doctorat in banii ăştia). Suma e o glumă şi aproape oricine şi-o poate permite. O facultate costă în România (în medie) cât o rablă la mâna a doua. De ce să mă omor cu învăţatul? Examenele oricum le iau. Dacă se întâmplă să pierd un an, mare scofală, 500-600 de euro pe an.

Promoţii de peste o mie de persoane la facultăţi de mâna a doua, ăsta e prezentul (şi viitorul). Am întâlnit (vorbesc cât se poate de serios) student în anul al III-lea care nu ştia să scrie. Nu mă refer la greşeli de ortografie. Chiar nu ştia să scrie. Ştiu că pare ireal, îţi garantez că e cât se poate de exact. Nu ştiu cum a trecut prin liceu, cum a luat Bacul şi CUM a ajuns în anul respectiv. Doar conjunctura haină nu i-au permis să se poată intitula Cutărescu Licenţiat în...

Sistemul (pe care l-ai socotit deja implementat) nu funcţionează în România. Şi asta pentru că învăţământul privat e nul (sau are aceeaşi valoare ca şi taxele pe care le percepe) şi pentru cel public, o parte din costuri sunt acoperite de Stat, chiar şi pentru cei în regimul cu taxă.

Asta mă duce la a doua problemă cea cu “dreptul cuvenit”. Din punctul meu de vedere, treaba stă în felul următor: Prin naştere primeşti anumite drepturi şi obligaţii. Din punct de vedere legal situaţia e cunoscută. Fiecărei obligaţii îi corespunde un drept şi fiecărui drept îi corespunde o obligaţie. Să luăm spre exemplu dreptul la educaţie. Prin naştere fiecare om are acest drept. Obligaţia aferentă fiind aceea de a merge la şcoală până în clasa a x-a (pentru statul român).
Dreptul la educaţie pe mai departe există. Exercitarea acestui drept este facultativă. În cazul în care dreptul este exercitat, el aduce şi anumite obligaţii. Până aici lucrurile sunt clare. Propun să intrăm pe terenul speculativ.

Pâna la clasa a x-a Statul are şi el obligaţia de a-ţi asigura accesul la învăţământ gratuit. Pentru învăţământul universitar el nu mai are această obligaţie. Statul subvenţionează o instituţie de învăţământ superior (care este autonomă administrativ) în funcţie de nevoile sale (adică ale statului) şi de buget (nu sunt sigur că astea sunt criteriile, dar le putem accepta aflându-ne în spaţiul speculativ).
Nu mă opreşte nimeni să merg la universitate. Am acest drept. Se spune asta şi în legea educaţiei. Survine însă o schimbare. Statul nu mai are obligaţia să îmi suporte mie costul educaţiei. Dacă eu am impresia că acest drept (statul să îmi acopere cheltuielile la facultate) mi se cuvine (la fel ca în cazul învăţământului obligatoriu) înseamnă că sunt în mare eroare.

Statul are datoria să îmi ofere accesul la educaţie (orice nivel) la fel ca şi celorlalţi. Mulţi interpretează asta cum le vine lor bine. Aici intervine de fapt atitudinea de “drept cuvenit”. Ce ai făcut tu să meriţi să ţi se plătească studiile universitare? Care sunt criteriile în urma cărora poţi spune “statul (sau, după caz universitatea) trebuie să îmi acopere în totalitate sau parţial costurile pentru facultate”? Ce te face să crezi că ţi se cuvine? Dreptul la educaţie? Deci, dacă învăţământul superior e un “drept cuvenit” de ce să nu îl facem obligatoriu? Să aplicăm acelaşi tipar ca pentru învăţământul preuniversitar. Nu cred că ţi-ar veni să crezi câţi se mişcă în tiparul ăsta. În mintea mea lucrurile sunt foarte clar delimitate în legătură cu situaţia asta. Nu ştiu dacă am reuşit să le exprim în modul corect. Având în vedere nesomnul ultimelor zile e foarte probabil să nu. Deşi, Dumnezeu îmi e martor că am încercat.

În legătură cu acei copii lăsaţi pe dinafară. Din ceea ce cunosc (mă refer la România), în ultimii zece ani, necazul e că sunt lăsaţi prea puţini pe la porţile universităţilor (private sau de stat). Suntem recunoscuţi pentru ospitalitate. O fi ăsta un motiv. Într-o populaţie cu spor negativ şi îmbătrânită, cifra de aproximativ 100.000 de absolvenţi de facultate pe an, mă face să nu îmi pun deloc problema celor lăsaţi pe afară.

Nu mai amintesc cazurile celebre de universităţi deschise în locuri năstruşnice cum e (sau era) celebra “Dacia” din Herculane. Universitate ce a făurit mulţi intelectuali şi profesionişti de seamă. Patria se mândreşte cu dânşii. :)
#592611 (raspuns la: #592607) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Probabil va ajunge la limitarea naşterilor - de Simeon Dascalul la: 12/12/2005 11:20:12
(la: ,,Cati copii trebuie sa am?")
dar cine ştie când va fi impusă o asemenea măsură pe plan mondial

în zona noastră progenitura a fost de obicei limitată, dar pe criterii financiare - puţini copii, dar care s-o ducă bine
însă dacă aş avea bani cu siguranţă mi-aş dori mai mult de doi copii,

ultimul lucru la care m-aş gândi ar fi o umanitate abstractă şi resursele ei

solidaritatea o văd cel mult la nivel naţional, de aici mai probabil ca împuţinarea resurselor să ducă la războaie; mă gândesc cum ar fi arătat astăzi Europa dacă lui Hitler i-ar fi ieşit figura cu Lebensraum-ul
ca să fac o pauză de respiraţie printre patimile suszise - de u incercare la: 07/02/2008 23:39:46
(la: Premiile Literare Cafeneaua 2007 - Notele Juriului Sectiunea Poezie )
o să postez un cuvînt înainte al unei cărţi de poezie: Flăcări pe culmi de A. Toma, "vestitul" A. Toma. volum apărut în 1946. îi dau cuvîntul:

"Poeziile volumului de faţă sunt glasul unei conştiinţe protestatare, în anii teroarei hitleriste şi antonessciene. Concepute sub vuetul avioanelor, începute sau desăvîrşite mental prin adăposturi oarbe, sub trosnetul bombelor şi zidurilor ce se năruiau în apropiere, ele îmi erau înaripare dincolo de întuneric şi de spaimele clipei. Unele au fost predate spre publicare foilor ilegale. Cele mai multe însă, scrise mărunt, închise sul în flacoane hermetice, îngropate în beciul locuinţei mele - spre a le sustrage percheziţiilor cu care sbirii regimului mi-o cinsteau des - fremătau în pămînt spre ziua ieşirii lor la lumină. Aceea ar fi trebuit să fie chiar a doua zi după 23 August 1944, cînd le-am desmormîntat. Totuşi împrejurări complexe le-au mai ţinut sub obroc, întîrziindu-le luarea de contact cu brazdele fireşti ale germinării lor - sufletele. Am ţinut să aşez, în acest volum, deasupra fiecărei poezii, anul naşterii ei, ca să localizez, documentar, atmosfera în care a fost plăsmuită."

m-a distrat tare. ce serioasă poate deveni poezia, nu? băgată la borcan, cum făcuse acum vreo doi ani Humanitas, fără să ştie dom' Liiceanu al cui gest repeta.
continuarea...finalul.. - de bunny girl la: 08/02/2011 22:15:02
(la: Invitatie la vals)
Ce frumos şi mindru mi-ai apărut cand te-am revazut! Mi-am dat seama că niciodată n-o să mai cobori pină la mine, că nădejdea intr-o intoarcere e o nebunie curată. Am vrut atunci să te imbrăţişez cu de-a sila, aşa cum făcuseşi şi tu cu mine odinioară cand mi-ai furat dragostea. O, Dorule, incă de la inceputul legăturii noastre erai sigur că te iubesc. E adevărat, te-am iubit şi atunci mult. Dar iubirea la care răspunzi nu e decit jumătate iubire. Chiar mai puţin decit atit. Acum, acum să mă fi lăsat să te sărut, cind nu mai era cu putinţă. Ai fi ştiut ce inseamnă o sărutare. Şi aş fi ştiut, bineinţeles, şi eu. Sufeream de rău de tine, inţelegi? Intrebuinţez acest cuvint fiindcă nu găsesc altul mai potrivit. E ceva care aduce cu o sfişietoare nostalgie, dar e mai mult decit nostalgie. Acest rău de dragoste mă măcina incetul cu incetul, imi răvăşea fiinţa, imi lua minţile. Umblam pe străzi năucă, buimacă, ca să consum energia care mă apăsa, sau scriam frenetic ceasuri intregi, acoperind zeci de pagini, strigindu-ţi dorul meu mistuitor, setea mea de tine. Cind nu te poţi infrina inseamnă că ai pierdut cirma şi pluteşti la intimplare, in voia valurilor. Nu mai eram stăpină pe mine.
Găsisem un simbure de fericire chiar in lacrimi. Cind a tăcut orchestra, s-a destrămat şi vraja care mă smulsese din realitate. Revenindu-mi luciditatea, m-am îngrozit de aventura in care mă angajasem.
Cit timp erai singur, aveam credinţa că nu m-ai uitat, că mai ţii la mine, cu tot răul pe care ţi l-am făcut; că amintirile noastre dragi incă stăruiesc in tine, cu mireasma lor atenuată de timp, totuşi destul de vii. Pentru mine acest gind constituia o mingiiere, un sprijin, o speranţă. N-aş putea spune că mă gindeam la o impăcare. Ar fi fost lipsit de sens să mi-o mărturisesc deschis chiar mie insămi. Dar in adincul sufletului, spun drept, tot nădăjduiam. Şi acum căzuse şi asta! Erai de aici inainte al alteia. Ştiu că n-ai luat-o să te răzbuni pe mine şi să mă nimiceşti. Eşti prea mare şi bun ca să-mi vrei intr-atit răul. Mă gindeam-cu spaimă că s-ar putea să vă intilnesc undeva, pe stradă, la teatru sau la cinema. Unul lîngă altul, sorbindu-vă din ochi, conversind intim; ea rezemindu-se tandră de braţul tău, aşa cum făceam şi eu adesea. Mă cutremuram toată şi gemeam de durere.
Am vrut să fug de voi, şi gindul acesta m-a stăpinit un timp. Să plec undeva departe, in alt colţ de pămant, in străinătate, oriunde! Să incep acolo o nouă viaţă cu alţi oameni, alt decor, chiar alt aer. " O nouă dragoste poate m-ar fi salvat, ştiu eu? De ce n-a venit? De ce am fost sortită să am o singură dragoste şi aceea atit de tragică?
Nu ştiu, dar unii oameni sint sortiţi să ispăşească greu o greşeală. Eu sint dintre aceia. Nu mă pling! Dealtfel, nici nu mai am lacrimi. Odată, sint mulţi ani de-atunci, o ţărancă octogenară mi-a spus: domnişoară frumoasă, să te păzească Dumnezeu şi Maica Precista de dragostea neagră. La virsta aceea n-am inţeles despre ce era vorba. Acuma ştiu prea bine. Invitaţia ta la vals n-a fost decit actul de naştere al acelei iubiri negre care sfirşeşte cu moarte. Sint sigură că nu te-ai aşteptat la un asemenea deznodămint, dar tot pe atit de adevărat că nici nu l-ai putut impiedica. Rămii cu bine, dragul meu! Iartă-mă N-am avut incotro. Dacă nu scriam scrisoarea de faţă, n-aş fi putut să mor. Nu-i nimic. Ai să mă uiţi repede şi după aceea iţi vor rămine de trăit incă ani mulţi şi fericiţi. In plus iţi las şi partea mea de fericire de care destinul m-a lipsit. Incă o dată rămii cu bine, Dor! Te sărut aievea, cum te sărutam odinioară de zeci de ori, incit imi spuneai copleşit: "Nebuno lasă-mă, mă inăbuşi.'" ― şi eu tot mai mult voiam să te inăbuş.
Am disecat in lumină tot ceea ce s-a petrecut intre mine şi el, am cintărit intimplările, pipăind resortul fiecărei fapte, oricit de neinsemnată ar fi fost. Nu, nu este nimic de făcut! Acesta-I adevărul! Sentinţa, implacabilă ca un destin, rămine in picioare Nici o ispită lumească nu mă mai ademeneşte să infrunt verdictul, nici o dorinţă, nici un ţel, nici o ambiţie. Nimic. Drama incepe de acolo că n-am izbutit să mă cunosc decit atunci cind era prea tirziu. N-am ştiut cind trebuia incotro să-mi indrept paşii, in ce chip să-mi stăpinesc pornirile inimii şi, apucind la intamplare pe un drum greşit, iată-mă ajuns inainte de vreme la sfirşitul său. Totul, totul imi vorbeşte de el: locurile pe unde am hoinărit,casele, grădinile, lucrurile, oamenii pe care i-am cunoscut impreună. In toate şi in tot parcă şi-a lăsat fiinţa lui. Cind tac, fiinţele şi lucrurile din afară incep să grăiască amintirile din mine. In ginduri şi in vis, in iubire şi in ură, inbucurie şi in suferinţă, in faptă şi in vorbă, e pururea viu, pururi prezent ..
Cine ar putea să-mi smulgă rădăcinile lui crescute pină in adincurile mele cele mai insondabile? Iubirile mari sint tocmai acelea de care te indoieşti mai mult."

R
ISTORIE RECAPATATA(continuare VII) - de DESTIN la: 18/09/2004 06:27:34
(la: Cum gandim?)

-Veniamin Kostaki (1768-1846), strănepotul lui Constantin Costache. Mitropolit al Moldovei şi Sucevei (între 1803 şi 1808; apoi, din 1812 până în 1842),“cel mai înalt prelat al bisericei noastre”, în secolul al XIX-lea.

Om de cultură, el a înfiinţat, în 1805, tipografia de la Mănăstirea Neamţului (unde şi-a tipărit şi propriile traduceri; acolo există un tablou al său de tinereţe, dinainte de a se călugări), Seminarul de la Socola (în 1803) şi multe alte şcoli.

Ctitoriile sale se regăsesc, desigur, şi în domeniul bisericesc: la Mănăstirea Secu a construit, în anul 1823, pe latura de NE, biserica Sfântul Nicolae, ridicată de călugării mănăstirii, având o turlă înaltă pe naos şi fiind zidită pe temelia vechii biserici de lemn de la 1785, care fusese mistuită de foc.

A mai construit aici, pe locul vechii sihăstrii a lui Zosim, biserica Bogoslovul, cu hramul Naşterea lui Ioan Botezătorul, sfinţită în 1832, care este ridicată din zid de piatră şi cărămidă, cu pridvor deschis, spre deosebire de vechea biserică.

În anul 1824, reface Mănăstirea Sihăstria, după ce fusese arsă de turci, în 1821.

La Mănăstirea Agapia ctitoreşte, pe latura sudică, Paraclisul cu hramul Naşterea Maicii Domnului.

Un tablou votiv al său se află în pridvorul Bisericii Trei Ierarhi, din Iaşi, alături de cele ale mitropoliţilor Varlaam, Dosoftei şi Iosif Nanicescu.

Tot Mitropolitul Veniamin Kostaki este cel care a fost iniţiatorul construcţiei Catedralei Mitropolitane din capitala Moldovei unde îşi are, de altfel, şi mormântul, lângă Moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva.

La bătrâneţe, Veniamin a demisionat din funcţia de Mitropolit şi s-a retras în pustnicie la Mănăstirea Slatina, unde s-a şi stins.

Veniamin Kostaki nu a fost numai un înalt cleric, ci şi un om preocupat de frământările politice ale vremii.

Între 1 ianuarie 1807 şi 26 iulie 1812 a fost caimacam al Moldovei, împreună cu mai mulţi boieri (aceasta este cea mai lungă căimăcămie din istoria Moldovei !).

Cea de-a doua sa căimăcămie s-a desfăşurat între 29 martie 1821 şi mai 1821.
Mitropolitul Moldovei a fost şi un adept fervent al Eteriei.

El a sfinţit, la biserica Trei Ierarhi, steagul organizaţiei greceşti şi l-a binecuvântat pe prinţul Alexandru Ipsilanti, pe care îl vedea, la 1821, ca pe un eliberator.

Această atitudine l-a ajutat pe Mitropolit să obţină anularea anatemei aruncate de Ţarul Petru cel Mare asupra familiei lui Lupu Costache.

Iată ce scria istoricul francez Edgar Quinet la moartea fostului mitropolit al Moldovei:

“Suflet de o castitate îngerească, frumos şi plin de maiestate, cum n’ am văzut alt bătrân în viaţa mea. Când mitropolitul Veniamin, îmbrăcat în splendoarea bisericei sale orientale, se înfăţişa îmbrăcat cu vestmintele cele aurite, cu pletele-i de zăpadă şi în valuri pe umeri, poporul vedea într’ânsul pe însuşi sfântul patron al Moldovei”.

În încheiere, un fragment din testamentul lui Veniamin Kostaki; vorbe care exprimă un crez de o viaţă:

“Toate mijloacele câte împrejurările m-au înlesnit, le-am întrebuinţat spre ridicarea naţiei…”.

Ramura Boldur-Lăţescu:
-Iordache Kostaki Lăţescu-Boldur, stră-stră-stră-nepotul lui Lupu Costache.

S-a născut în 1798, la moşia Hudeştii Mari, din ţinutul Dorohoi, ca fiu al armaşului Ioniţă Costache şi al Zoiţei Crupenski, descendentă a Movileştilor şi rudă cu familia Cuza.

A urmat Şcoala de cadeţi din Petersburg şi Theresianum-ul, şcoli militare unde aveau acces numai vlăstarele aristocraţiei.

A fost agă, vornic de Ţara de Sus, polcovnic, comandant al Divizionului de cavalerie de la Iaşi (în 1830), mare-hatman, mare-vornic, inspector general al miliţiei Moldovei şi s-a ocupat de educarea corespunzătoare şi de bunăstarea militarilor.

La iniţiativa sa ia fiinţă, în decembrie 1856, Şcoala Militară din Iaşi.

A fost căsătorit cu o Rosetti, apoi cu o Balş.

Numele de Lăţescu provine de la una dintre moşiile familiei, Lăţeştii (numele ar putea fi denaturat din Lănţeşti; iar moşia ar putea fi cea primită, de către Sima Boldur, de la Ştefan cel Mare, după ce acesta îi învinsese acolo pe polonezi, în 1497; actualmente moşia se află pe teritoriul Republicii Moldova).

Testamentul hatmanului Iordache, care a murit la 9 februarie 1857, este foarte interesant, atât ca sursă genealogică (prin enumerarea copiilor care îl moştenesc), cât şi pentru faptul că oferă informaţii în legătură cu averea imensă deţinută de el la momentul respectiv (avere care, de altfel, s-a risipit foarte repede, în decurs de numai o generaţie: după 40-50 de ani, moşia de cca 30000 ha a ajuns în proprietatea unui fost arendaş, de origine armenească).

Iordache Kostaki Boldur-Lăţescu a înfiinţat la Hudeşti o Şcoală Costăchească, care a funcţionat iniţial ca şcoală de dascăli, şi a fost autorul a numeroase acte de caritate faţă de ţăranii de pe moşiile sale. Ion Ionescu de la Brad scrie, despre el, în Agricultura română în judeţul Dorohoi: “Proprietarul de la Hudeşti este considerat omul cel mai drept şi mai binevoitor către ţărani”.

Din această linie descind, astăzi, doamna Manuela Cernat, critic de film şi domnul Gheorghe (Iordache) Boldur-Lăţescu, fost deţinut politic, profesor universitar la A.S.E., doctor inginer, specialist în teoria deciziilor economice (întemeietor de şcoală) şi autor al unor importante cărţi cu profil memorialistic, dedicate crimelor regimului comunist (“Genocidul comunist în România”, în trei volume).

D-l Gheorghe Boldur-Lăţescu este fiul colonelului de cavalerie, Ioan Boldur-Lăţescu şi al Marinei Stroici, descendenta marelui cărturar Luca Stroici, membru al Dietei poloneze, rudă apropiată a Movileştilor şi traducătorul în limba română a Rugăciunii Domneşti, Tatăl nostru (traducerea lui este foarte aproape de forma în care se rosteşte rugăciunea la ora actuală).

Multe alte personalităţi de prim rang au ascendenţă Costache.

Printre acestea, Grigore Gafencu (mama sa, Raluca Costachi, era o Costache atât după mamă, din ramura Pătrăşcan, cât şi după tată, din ramura Talpan) şi Nicolae Iorga (înrudit cu neamul Costăcheştilor prin bunicul său matern, un Arghiropol).

Un fapt inedit este, conform mărturiilor de familie, acela că, prin intermediul rudeniei cu Simeon Movilă, Costăcheştii se înrudesc cu familii nobiliare poloneze şi, de departe, cu familia de Bourbon şi cu toate marile familii domnitoare ale Europei.

Stema familiei Costache, întocmită conform tradiţiei de familie pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea sau începutul celui de-al XIX-lea136 , arată astfel: un scut spintecat, pe care se află, în partea superioară, pe fondul smaltului jumătate roşu, jumătate azur, un vultur căruia nu i se văd ghearele şi care are, deasupra capului, o coroană.

În partea inferioară, pe fondul smaltului de aur, se găseşte o mână cuirasată, ţinând în pumn o ramură verde, o spadă şi o cruce. Deasupra scutului se află o coroană contală, totul fiind acoperit de o mantie princiară.

Preocupat fiind de istoria familiei Boldur-Costache, am cules informaţii din diferite surse.

În timp, am simţit nevoia unei reorganizări a datelor şi a unei comparaţii între diferitele unghiuri de receptare. Astfel, lucrarea încearcă să atragă atenţia asupra unor elemente prea puţin folosite, până acum, în aria demersului istoriografic.

Studiul genealogic, oricât de pasionant, nu poate avea finalitate în sine.

El este cu adevărat roditor doar atunci când contribuie în mod semnificativ la îmbogăţirea cunoaşterii istorice.

Filiaţiile şi înrudirile pot rezolva multe necunoscute şi pot clarifica multe dintre abordările istoriografice insuficient fundamentate.

Finalitatea ideală a spiţelor genealogice este realizarea unui portret cât mai puţin trunchiat al societăţii din epoca la care ele fac referire.

Genealogia are şansa şi datoria de a îmbina viziunea sincronică, cu cea diacronică.

Lucrarea de faţă se doreşte o încercare în acest sens.

Am urmărit rădăcinile şi traseul istoric al uneia dintre cele mai interesante familii ale boierimii moldovene, la studiul căreia îmi propun să revin.

Probleme precum continuitatea dintre Boldureşti şi Costăcheşti vor provoca şi în continuare vii polemici în rândul specialiştilor.

Alte elemente, precum rolul jucat de Lupu Costache în 1711, merită o mult mai concentrată atenţie. Ceea ce se desprinde cu deosebită claritate este rolul esenţial pe care marile familii boiereşti, prin personalităţile lor de marcă, l-au avut în istoria Moldovei şi a Munteniei.

Studiul aprofundat şi imparţial al istoriei lor, în cadrul căruia genealogia poate avea un aport de primă importanţă, va avea ca efect tocmai acea mult căutată facilitare a realizării unui portret cât mai fidel al epocii şi societăţii în care elitele boiereşti deţineau rolul conducător şi, în plus, va înlesni înţelegerea structurilor şi factorilor determinanţi ai regimului boieresc de la noi.

Bibliography(continuare):

Informaţii obţinute prin bunăvoinţa domnului prof. univ. dr. Gheorghe Boldur-Lăţescu, descendent direct din Gavriliţă şi Lupu Costachi.

Adeptul tradiţiei este şi colonelul Ilie Culişniuc Olaru, un pasionat cercetător al Costăcheştilor.

Spiţă considerată de Ion T. Sion, în studiul citat, drept o exagerare a lui Iordache Mălinescu, din 1842, spre slăvirea Mitropolitului Veniamin Kostaki (opinie în linia lui Gheorghe Ghibănescu)


Cine se teme de suferinta...va suferi de teama.

#22776 (raspuns la: #22589) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
sanctuarul neolitic de la Parta - de desdemona la: 24/09/2004 17:56:05
(la: Afla despre Trecut!!!)
Un fragment gasit in agenda.ro (www.agenda.ro/2002/10-02-a.htm)

"... Aşezările neolitice în ceea ce astăzi numim Banat erau numeroase şi, unele dintre ele, vaste: la Dudeştii Vechi, Sânnicolau Mare, Foeni, Uivar, Hodoni, Sânandrei, Chişoda Veche, Parţa, Zorlenţu Mare, Liubcova şi Gornea... Cei mai importanţi arheologi ai Banatului românesc de astăzi, sunt Gheorghe Lazarovici şi Florin Draşovean. Altfel spus, piloţii campioni ai curselor în secolele neoliticului:
6 000-3 500 î.Hr. Când profesorul Lazarovici relua, în 1978, săpăturile la ceea ce avea să fie (până de curând) cea mai importantă aşezare neolitică din sud-estul Europei, Parţa, Florin Draşovean era student. Exact 20 de ani mai târziu, mai bogat cu Premiul Academiei pentru cercetarea Culturii Vinča şi cu 20 de ani de şantiere arheologice în spate, dr. Draşovean avea să descopere la Uivar ceea ce se conturează a fi astăzi cea mai mare aşezare de neolitic din Europa. Vara anului 2002 va fi vara adevărului.

Metropola Uivar
După ce a... dat târcoale vreo 8-9 ani locului, făcând prospecţiuni împreună cu profesorul Wolfram Schier (Germania), după ce a convins Universitatea din Würzburg că merită să investească masiv în această cercetare, dr. Florin Draşovean a început, în 1999, săpăturile la ceea ce avea să devină descoperirea vieţii sale: Uivar, cea mai mare aşezare neolitică din sud-estul Europei. S-au dezvelit până acum poarta de intrare în fortificaţia de la Uivar, unul dintre cele 5 şanţuri de apărare, o locuinţă neolitică integrală. Cum însă la Uivar trăiau în urmă cu 6 000 de ani peste 400 de oameni, mai sunt de descoperit minuni ale trecutului încă 20 de ani încoace. Cel mai important lucru e însă altul: prospecţiuni magnetometrice, cu tehnică de ultimă oră din Germania, au arătat că într-un anume loc se află îngropată o clădire atipică, de 20 m. Un sanctuar mare, este convins dr. Florin Draşovean. Primul din lume de acest fel. Încă nedescoperit

În urmă cu 6 000 de ani, pe locul numit astăzi Banat, trăiau oameni civilizaţi. La Timişoara s-au descoperit vestigii neolitice în Freidorf, Calea Torontalului, Chişoda, Fratelia. În ultimii 20 de ani însă, descoperirile de senzaţie au făcut din Banat un Eldorado al neoliticienilor, întrecând cu mult tot ce s-a scos la lumină în România şi Europa Centrală. Cea mai importantă descoperire rămâne, deocamdată, sanctuarul de la Parţa, singurul sanctuar neolitic complet restaurat. Descoperit de profesorul Lazarovici, sanctuarul poate fi văzut şi astăzi în Muzeul Banatului. Unicat absolut în Europa şi chiar în lume, sanctuarul este o dovadă irefutabilă a civilizaţiei neolitice. El avea două încăperi cu podele suspendate: altarul, cu celebrele sculpturi monumentale - cap de taur, şi odaia de vest. Veneau aici să se închine zeilor oameni din mai multe comunităţi mari şi mici, la ceremonii majore. Aportul de civilizaţie venea din Orient, pe traseul Anatolia-Grecia-Europa de Est-Occident. Din triburile de vânători paleolitici apar în neoliticul timpuriu comunităţi care îşi schimbă modul de viaţă: găsesc graminee sălbatice, le păzesc de animale, apoi le culeg. Încep apoi să cultive pământul, să-l ude, să-l îngraşe, descoperă rotaţia culturilor. Aşa iau naştere marile aşezări dezvoltate, precum Parţa, unde trăiau peste 200 de oameni: adevărată metropolă a epocii. De la bordeie, neoliticii au ajuns la "vile" cu etaj. Exista o organizare socială obştească, militară, economică, exista autoritate, dar existau şi pericole. Oamenii au dislocat mii de metri cubi de pământ, pentru şanţurile de apărare ale fortificaţiei. Erau oameni a căror meserie era să facă bile de praştie din lut ars în cuptoare mari. Aşezare de neolitic mijlociu, Parţa avea reguli clare şi relaţii cu lumea largă. Existau drumuri şi legături de schimb comercial. Se disloca piatra în locul pe care azi îl numim Budapesta şi aici, la Parţa, se făceau unelte; tot aşa se aducea sticlă vulcanică din Slovacia, scoica spondalis din Mediterana. Oameni avuţi, neoliticii găteau rafinat. Kostalena Mikelaki de la Michigan University a făcut, în America, analiza unor cioburi neolitice din vase în care, cu 6 000 de ani în urmă, vreo gospodină arsese mâncarea. Concluzia: oamenii epocii pietrei şlefuite mâncau tocane de porc, specialităţi complicate de vânat cu legume, păsări sălbatice, vite şi... câini... La Parţa s-au găsit tăvi speciale pentru coacerea lipiilor, pentru topirea grăsimilor, prăjirea ouălor şi tăvi cu forme speciale pentru coacerea peştilor. Aveau vase speciale pentru depozitarea grânelor. Tăierea animalelor nu se făcea în devălmăşie, ci după reguli şi ceremonii clare şi se aduceau jertfe, cel mai des invocaţi fiind Marea Zeiţă Mamă şi Taurul. Se practica libatio (obiceiul de a bea sau a vărsa înainte de a bea câteva picături dintr-un lichid sfânt sau nu, sfinte fiind considerate, spre pildă, sângele şi sperma), oblatio (ofrande de carne, fructe, pâine, obiecte) şi fumigatio (ofrande prin ardere). O cutremurătoare statuie-vas e bocitoarea: un vas cu două guri, una reprezentând o figură care urlă şi purtând semnul masculin W. Se pare că vasul era folosit la stropirea ogorului cu spermă (lichid sfânt) ca să rodească. Spermă de taur. Sau... La ritualuri, oamenii ardeau ierburi halucinogene şi vorbeau cu zeii. În case, aveau poliţe de vase, obiecte de artă şi altare. Războaiele de ţesut erau înguste, aşa încât hainele erau croite din fâşii, foarte elegante, cu modele rafinate şi variate. Femeile (mai ales) purtau podoabe (cele bogate, de alabastru) şi amulete magice. Casele aveau curţi interioare, etaj, dormitoare, terase.
S-au descoperit chiar blocuri de locuinţe cu şase încăperi. Când un bărbat se însura, pleca din casa mamei, în cea a nevestei. El îşi păstra totemul până la moarte (identitatea, semnul şarpelui, de pildă), dar copiii lui purtau totemul mamei lor. Era matriarhat. Capul familiei era femeia cea mai în vârstă din casă. Despre înmormântări se ştie foarte puţin, pentru că s-au găsit extraordinar de rar morminte. Nici la Parţa nu a fost găsit cimitirul. Florin Draşovean a descoperit totuşi, acolo, un mormânt şi unul la Foeni: despre cel din urmă, medicul legist Marius Munteanu susţine că este primul caz de poliomielită din istoria medicinei. Se crede că morţii erau puşi pe o plută şi, după un ceremonial complicat, li se dădea drumul pe apă. Sau că - în zone sacre - teritoriile morţilor, - erau puşi pe estacade de pari şi lăsaţi să putrezească. Cine încălca teritoriile morţilor, era la rându-i omorât. Dacă totuşi erau îngropaţi, oamenii neolitici erau puşi în pământ chirciţi, legaţi: în poziţia fătului. Lângă ei erau îngropate vase cu ofrande, arme, unelte. Când cineva trebuia pedepsit, magia neagră era o metodă bună. Unica sculptură monumentală de la sanctuarul din Parţa avea un rafinament plastic incredibil: când ardea focul, din zid se reflectau ochi aprinşi, nevăzuţi până atunci. Se pare că populaţia războinică de la Foeni a distrus, prin incendiere, aşezările de la Chişoda, Parţa, Uivar. "Foenii" purtau la brâu maxilarul inferior al duşmanului ucis. Cert e că după expansiunea războinicilor, Banatul rămâne depopulat vreo 200 de ani, până în eneolitic. Cauza este încă un mister.

Unicate, rarităţi
Străfundurile Banatului au fost darnice cu arheologii. S-au dezgropat aici piese unice în Europa, vestigii unice în lume, primate absolute. Între acestea: l statueta-unicat de la Liubcova, cu masca pe umăr şi vasul în mână, descoperită de profesorul Ion Drăguşin l sculpturile monumentale din sanctuarul de la Parţa, descoperite de prof. Lazarovici l bocitoarea de la Parţa, descoperită de prof. Marius Moga l masca de zeu de la Uivar, unicat mondial, descoperită de dr. Florin Draşovean. "


Desdemonovici
Concluziile mele- raport de cercetare - de Hypatia la: 16/11/2004 18:59:25
(la: Conflictul in Cafenea. Va rog sa ma ajutati!)
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE SI STIINTE ALE EDUCATIEI
MASTER PSIHOLOGIE SOCIALA
MODULUL : ANALIZA SI INTERVENTIA IN GRUPURI SI ORGANIZATII
PSIHOLOGIA REZOLVARII CONFLICTULUI
CONFERENTIAR DR. ANA STOICA-CONSTANTIN
STUDENT: PLAESU TEODORA
ANUL II SEMESTRUL I




CONFLICTUL RELIGIOS PE INTERNET


Lumea internetului, relativ nouă mai ales pentru cetăţenii planetari care trăiesc in România, aduce cu sine o problematica aparte: comunicarea în mediul virtual.
Psihologia confictului în mediul virtual pune în discuţie problematica legată de grup si de conflict, în contextul comunicării la distanţă şi/sau prin intermediul internetului. Scopul cercetării este de a pune în evidenţă modul în care au loc interacţiunile din cadrul grupului constituit prin intermediul internetului, precum şi dobândirea informaţiilor necesare prevenirii şi/sau rezolvării conflictelor pe teme religioase care apar în mediul virtual.
Pentru început, mă voi referi la “grup” si la “conflict”, în încercarea de a fixa cadrul teoretic al cercetării, prin apelul la studiile existente. Ulterior, voi descrie cercetarea întreprinsă în mediul virtual şi apoi voi prezenta rezultatele cercetării.
Plecăm de la considerarea grupului ca fiind “constituit dintr-un
ansamblu de persoane dependente unele de altele în realizarea propriilor
scopuri.” Starea de conflictualitate (intrapsihică, între grupuri sau
subgrupuri, între persoane) este parte integrantă din structura
grupurilor. Raporturile care se dezvoltă aici vor fi în acelaşi timp
fundamental complementare şi conflictuale . Situaţiile de grup
reactivează în special conflictele în raport cu identitatea. Aceasta este unică şi colectivă în acelaşi timp. Dezvoltarea identităţii s-a efectuat, după cum indică S. Freud, prin identificare: “Fiecare individ face parte din mai multe grupuri şi, cu ajutorul identificărilor celor mai variate, s-a orientat prin aceste legături, în multiple direcţii şi şi-a construit idealul Eului propus după modelele cele mai diverse.” Pluralitatea identificărilor posibile şi a imaginilor reflectate de privirea altora face ca fiecare să se confrunte cu propriile sale reprezentări diferite sau cu diversele părţi ale lui însuşi. O referinţă unificatoare se poate găsi doar ca o “verigă dintr-un lanţ”, după expresia lui S. H. Foulkes, în identitatea familială trecută şi prezentă. Aceasta se află la originea legăturilor sociale şi permite situarea şi plasarea în cadrul interacţiunilor ce dau naştere respectivului grup nou. Este vorba, de fapt, nu numai despre o referinţă la interacţiuni şi la un teritoriu familiar, ci şi de introducerea în grup a unei părţi din acest teritoriu familiar, adică a unei părţi din sine, fiecare încercând să structureze realitatea acestei noi situaţii plecând de la propria sa istorie, de la obiectele sale şi de la personajele interne. Dacă şi alte apartenenţe sunt menţionate (profesională, religioasă, politică...), acestea sunt în mod frecvent subordonate cauzalităţii raporturilor familiale: cariera profesională, alegerea religioasă sau politică sunt explicate în termenii unei investiţii sau a unei contra-investiţii legate de moştenirea familială pe care fiecare o poartă în sine.
Din perspectiva psihologiei sociale, organizaţiile sunt grupuri de persoane care interacţionează în baza unor reguli sau norme şi care au o identitate colectivă. Eficienţa grupurilor este apreciată în lumina conceptelor de influenţă socială, comportament de lider, conformitate, coeziune, climat. Integrarea problematicii grupului social în context organizaţional este mai evidentă în domeniul comportamentului grupului în relaţie cu alte grupuri. Tipologia comportamentului grupurilor ori strategiile de management al comportamentului grupurilor sunt tratate din perspectiva interveniei organizaţionale.
GRUPUL ELECTRONIC este grupul ai cărui membrii sunt legaţi între ei prin reţea electronică şi nu dispun de interacţiuni de tip “faţă în faţă”. In mod tipic, grupurile electronice interacţionează prin reţeaua de poşta electronică, trimiţând mesaje. Astfel de grupuri găsim şi în cadrul forumurilor de pe cele mai diverse site-uri (situri). Organizarea acestora este în principal aceeaşi, diferenţele constând în tematicile propuse de administratorii forumurilor sau în chestiuni legate de modalitatea de accesare a sitului. Spre exemplu, pe pagina www.itemsoft.ro , forumul este orientat pe teme de psihologie şi se adresează mai ales psihologilor, studenţilor si profesorilor universitari de la Facultăţile de Psihologie. www.crestini.ro este situl care propune forum pentru cei preocupaţi de problemele religioase şi se adresează în primul rând creştinilor, iar www.poezie.ro este un sit pentru poeţii contemporani şi pentru iubitorii de poezie.
www.Cafeneaua.com este un forum complex prin diversitatea temelor abordate, adresânsu-se tuturor românilor din lume. Aici, fiecare utilizator înregistrat- cu numele real sau pseudonim- are posibilitatea să citească şi să posteze mesaje şi chiar conferinţe pe cele mai diverse teme. “Cafeneaua” este uşor de accesat şi chiar şi un începător al utilizării reţelei electronice de tip internet, poate citi şi scrie foarte uşor. Dezavantajul constă în faptul că utilizatorii- de sex, vârstă şi pregătire diferită-formează un grup foarte mare, neomogen, cu interese foarte diferite.
“Compararea grupurilor electronice cu cele “faţă în faţă” evidenţiază câţiva factori care pot afecta deciziile electronice. In primul rând, membrii au posibilitatea să introducă informaţiile anonim. Şi chiar dacă contribuţiile nu sunt anonime, oamenii se pot simţi oarecum mai anonimi decât într-un grup “faţă în faţă”. In al doilea rând, lipsesc sursele de informare vizuală despre ceea ce simt altii, constând în limbajul corpului şi tonul vocii. In fine, în grupurile electronice pot mai mulţi inşi o dată. După cum vom vedea, aceste diferenţe influentează structura socială a grupurilor şi, în consecinţă, procesul decizional.”
2.CONFLICTUL, aşa cum este definit de Mayer, “este un fenomen psihosocial tridimensional, care implică o componentă cognitivă (gândirea, percepţia situaţiei conflictuale), o componentă afectivă (emoţiile şi sentimentele) şi o componentă comportamentală (acţiunea, inclusiv comunicarea)”. In forma sa clasică, un conflict implică atitudini şi comportamente antagonice. In ce priveşte atitudinile, părţile în conflict îşi cultivă antipatia reciprocă, se consideră reciporc nerezonabile şi dezvoltă stereotipuri negative despre oponenţi. Comportamentele antagonice includ porecle insultătoare, sabotajul sau agresiunea fizică. Probabilitatea conflictului creşte pe măsură ce factorii la care ne vom referi mai jos pătrund in relaţiile dintre grupuri:
a.interdependenţa , atunci când persoanele dintr-un grup/organizaţie sunt reciproc dependente pentru îndeplinirea propriilor obiective, există potenţial pentru conflict.Interdependenţa necesită interacţiunea părţilor astfel încât acestea să-şi poată coordona interesele. Conflictele nu apar dacă fiecare “se descurcă singur”. Apoi, interdependenţa inseamnă că fiecare parte are o anumită putere asupra celeilalte şi este relativ uşor pentu una din ele să abuzeze de puterea sa şi să creeze antagonism.
b.diferenţele de putere, statut şi cultură; conflictele pot erupe acolo unde părţile diferă semnificativ în putere, statut şi cultură. Dacă dependenţa nu este reciprocă ci unidirecţionată, creşte potenţialul de conflict. Diferenţele de statut impulsionează conflictul atunci când activitatea într-un grup/organizaţie decurge astfel încât să fie cazul ca oameni care, tehnic vorbind, au un statut inferior şi sunt puşi în situaţia de a lua decizii, de a da ordine sau de a controla pe cei cu statut superior. Când două sau mai multe culturi foarte diferite se dezvoltă într-o organizaţie, ciocnirea dintre convingeri şi valori poate genera conflict deschis.
c.ambiguitatea. Scopurile, jurisdicţiile şi criteriile de performanţă ambigue sunt sursă de conflict. In ambiguitate se distrug regulile formale şi informale care guvernează interacţiunile. In plus, este greu să împarţi laude şi critici în cnformitate cu rezultatele când nu ştii precis cine de ce răspunde.
d.resurse insuficiente: diferenţele de putere se măresc atunci când resursele devin deficitare. Asta nu se întâmplă fără luptă şi conflictele ies la suprafaţă în timpul manevrelor. Insuficienţa resurselor are capacitatea de a transforma conflictele mascate sau lente în conflicte deschise şi acute.
e.identificarea cu grupul şi parţialitatea intergrupuri. Identificarea cu un grup sau clasă de oameni pregateşte terenul pentru conflictul organizaţional. Ei au tendinţa de a dezvolta păreri mai bune despre membrii grupului “lor” şi păreri mai proaste despre grupurile ai căror membri nu sunt. Această parţialitate este legată de buna părere despre sine şi este un factor esenţial. Identificarea cu succesele grupului propriu şi disocierea de eşecurile celor din afară încurajează stima faţă de sine şi oferă sentimente plăcute de solidaritate socială. Atribuirea comportamentului pozitiv propriului grup de lucru contribuie in mod normal la buna părere despre sine. Există mai multe grupuri sau clase cu care oamenii se pot identifica. Ele pot fi bazate pe caracteristici personale, tipul de funcţie sau nivelul funcţiei şi, de aceea, prevalenţa parţialităţii intergrupuri sugerează că organizaţiile vor trebui să acorde o atenţie specială modului în care tratează relţiile între aceste grupuri.
Sursele conflictului pot fi:
a) diferenţele şi incompatibilităţile dintre persoane;
b) nevoi/interese umane;
c) comunicarea defectuoasă sau absentă;
d) lezarea stima de sine ;
e) valorile persoanelor;
f) nerespectarea normelor explicite sau implicite;
g) comportamente neadecvate;
h) agresivitatea;
i) competenţele sociale;
j) cadrul extern;
k) statutul, puterea, prestigiul, “principiile”; utilizarea şi comunicarea culturii şi a informaţiilor.
Tipuri de conflicte: după intensitate,
-disconfortul, adică sentimentul intuitiv că ceva nu este în ordine, chiar dacă nu se poate preciza ce anume;
-incidentul, adica fapte minore, care întristează sau irită un timp, pentru ca în câteva zile să fie uitate;
-neînţelegerea, care are la bază concluzii eronate în legătură cu o situaţie, datorată comunicării neclare sau lipsei de legături dintre preopinenţi. Uneori neînţelegerea survine pentru că situaţia provoacă irascibilitate cuiva. Gândul îi revine obsedant la acelaşi lucru şi perceptiile asupra problemei sunt alterate.
-tensiunea, simptom evident al conflictului, distorsionează percepţia asupra altei persoane şi aproape tote acţiunile aceleia. Relaţia este afectată de atitudini negative şi opinii fixe, iar sentimentele pe care le are faţă de cealaltă persoană se înrăutăţesc semnificativ. Relaţia devine o sursă de îngrijorare permanentă;
-criza este cel mai evident simptom al conflictului. Este momentul în care se întrerupe o relaţie, când apare violenţa, când cearta se înfierbântă, iar oamenii se lasă dominaţi de sentimente, e momentul când se plănuiesc şi se săvârşesc acte necugetate.
Cele mai multe conflicte se reduc la câteva tipuri de bază sau combinaţii ale acestora:
disputele asupra obiectivelor,
disputele asupra faptelor,
disputele asupra procedurilor, se concentreză în general asupra aşteptărilor cuiva legate de comportamentul partenerului.Sunt alimentate de chestiunile de etică, onestitate şi respectarea ierarhiei şi statutului social şi organizaţional.
Conştientizarea acestor diferite tipuri de conflict ne atrag atenţia asupra nevoii de a înţelege exact ce este de fat un episod conflictual. De exemplu, diferenţele fundamentale de obiective nu se rezolvă obligatoriu prin clarificarea disputei asupra faptelor. Se poate produce şi suprapunerea domeniilor. Un conflict factual poate duce la conflict procedural, dacă una din părţi este percepută ca sabotândmunca celeilalte. Când se întâmplă aşa, adevărata rezolvare a conflictului are loc atunci când sunt tratate toate aspectele. In căutarea rezolvării este bine să avem în vedere categoriile de referinţă ale oponentului. Organizaţiile sunt comunităţi umane care se comportă ca oricare alte comunităţi. In interiorul lor, oamenii concurează pentru putere şi resurse; există diferenţe de opinii şi valori, conflicte de priorităţi şi de scopuri; există confruntarea dintre cei care vor să schimbe lucrurile şi cei care doresc să ducă o viaţă liniştită în organizaţie; există grupuri de presiune, clici şi cabale, rivalităţi şi contestări, incompabilităţi între caractere şi alianţe. Diferenţele pot fi necesare, pentru ca o organizaţie să se poată adapta la o lume înconjurătoare în continuă schimbare. Ele alcătuiesc “varietatea necesară” receptarii complexitaţii acestei lumi. Sarcina liderului este să capteze aceste energii şi să folosească difrenţele din interiorul organizaţiei, pentru dezvoltarea ei.Rezolvarea conflictelor presupune şi adoptarea unui stil de management al conflictului corespunzător situaţiei:
-Dacă intervine ceva neînsemnat sau lipseşte informaţia, oamenii trebuie calmaţi, iar dacă oponentul este foarte puternic şi foarte ostil, ocolirea conflictului poate fi un răspuns înţelept -stilul ocolitor;
-In cazul unor greşeli intervenite în managementul conflictului, cooperarea cu cealaltă parte în scopul îndeplinirii dorinţelor acesteia şi nesusţinerea interesului propriu, este semnul distinctiv al stilului îndatoritor, foarte eficace pentru a construi o relaţie de bunăvoinţă.
-Stilul competitiv maximizează impunerea interesului propriu şi minimizează cooperarea. De aceea, specialiştii recomandă adoptării acestui stil atunci când suntem siguri de realitatea faptelor, într-o situaţie de tipul câştig/pierdere sau când nu mai avem de a face cu oponentul în viitor.
-stilul concesiv sau compromisul între competiţia pură şi curtenia pură nu dă conflictului răspunsul cel mai creativ, dar este o reacţie înţeleaptă la conflictele rezultate din insuficienţa resurselor şi o bună poziţie de retragere când alte strategii eşuează.
-In stilul colaborativ, atât impunerea interesului propriu cât şi cooperarea sunt maximizate în speranţa obţinerii unui acord integrativ, care să satisfacă interesele ambelor părţi. Accentul se pune pe o solutie tip câştig/câştig, în care se presupunerea că soluţionarea conflictului poate aduce ambele părţi într-o situaţie mai bună.
Gary Johns şi alţi cercători (Helena Cornelius şi Shoshana Faire) vorbesc despre conflictul pozitiv şi conflictul negativ, în sensul că în grupurile care sunt centrate pe rezolvarea sarcinii, este de dorit prezenţa unui conflict care să ducă la identificarea erorilor, la sufocarea ideilor ilogice, prevenirea gândirii de grup şi buna informare a managerilor, la motivarea oamenilor să accepte competiţia şi schimbarea. In astfel de cazuri, conflictul este o circumstanţă naturală în organizaţii şi nu ia totdeauna o formă deschisă şi extremă. Insă, pentru grupurile care sunt centrate pe relaţiile dintre membrii, competiţia nu este lucrul cel mai indicat, iar pentru a transforma certurile în distracţie, pentru a învăţa că certurile noastre şi diferenţele individuale fac parte din viaţă, că şi pentru anticiparea conflictului potenţial şi tratarea sa în mod constructiv, avem nevoie de pregătire specială. Rezolvarea conflictelor depinde în mare măsură de conştientizarea lor.Vorbim despre conflictul negativ, pentru că de cele mai multe ori, “în conflict omul nu acordă nevoilor celeilalte persoane atenţia pe care o acordă propriilor sale interese.” Abandonul, reprimarea, adoptarea stilului victorie/înfrângere şi compromisul sunt tot atâtea exemple pentru conflictul negativ, pentru că este blocată flexibilitatea, apar dificultăţi, în special atunci când perseverăm în încercarea de a demonstra punctul nostru de vedere, în loc să calmăm lucrurile, sau când pretindem ca totul să fie perfect. Confruntarea cu problema poate fi traumatizantă pentru cei implicaţi în conflict. Uneori ne definim valorile prin semenii şi problemele faţă de care ne opunem; furia şi jignirea sunt cele doua feţe ale medaliei, indiferent dacă sunt sau nu exprimate.
“Voinţa de a soluţiona conflictul este un factor-cheie în rezolvarea conflictelor”, spun cercetătoarele mai sus citate, iar aceasta este suficientă, uneori, căci acolo unde există dorinţă, există şi posibilitatea realizării sale în fapt. “Este incitant să ai această disponibilitate şi totodată să-i ajuţi şi pe alţii să şi-o cultive.” Dar ce-i împiedică pe oameni să dorească rezolvarea conflictelor? Specialiştii au identificat opt atitudini care pot fi răspunsurile la această întrebare: necinstea, stima de sine/orgoliul, nevoia de scuze, dorinţa de răzbunare, lezarea, supărarea, resentimentul, “eu am avut dreptate, tu nu ai avut”.
Dezvoltarea dorinţei de a rezolva problema presupune să se schimbe ceva în interiorul nostru, să ne întoarcem la priorităţi. Atunci când cineva doreşte să rezolve situaţia problematică, nu înseamnă că acea persoană este cea vinovată, ci înseamnă că a renunţat să-l învinuiască pe celălalt, luând-o de la capăt, înseamnă că recunoaşte că satisfacţia pe care i-o oferă o bună relaţie este mai importantă decât aceea de a-şi demonstra punctul de vedere. Pentru a rezolva un conflict în mod civilizat trebuie ca toţi participanţii să dorească soluţionarea lui. Este important să formulăm problema în termeni largi, să identificăm cine sunt persoanele (părţile) implicate în conflict şi să aflăm care sunt nevoile şi temerile importante, care au semnificaţie pentru problema aflată în discuţie, după care urmeaă proiectarea variantelor de soluţionare a conflictului, în trei etape:
generarea soluţiilor;
alegerea soluţiilor
transpunerea in practică a variantelor selectate.
Morton Deutsch vorbeşte despre trei tipuri de bază ale orientării motivaţionale faţă de un conflict: de cooperare- partea are un interes pozitiv pentru binele celuilalt, precum şi pentru al său; individualistă- patea are interes să facă tot posibilul pentru sine şi nu este preocupată de celălalt; şi competitivă- partea are interes să reuşească mai bine decât celălalt şi în acelaşi timp să facă totul pentru sine. Iar “legea simplă a lui Deutsch despre relatiile sociale” indică faptul că: “procesele si efectele caracteristice provocate de un tip dat de relaţii sociale (de exemplu, de cooperare sau de competitivitate) tind să provoace la rândul lor acel tip de relaţie socială”. Inţelegerea condiţiilor care dau naştere la procesele sociale de cooperare şi de competitivitate, precum şi caracteristicile lor, este esenţială pentru înţelegerea circumstanţelor care dau naştere proceselor constructive sau distructive în cadrul soluţionării conflictelor. Un proces constructiv de soluţionare a conflictelor este, în esenţa sa, similar unui proces de interacţiune competitivă. Din moment ce se cunosc o mulţime de date despre natura proceselor de cooperare si de competitivitate si despre condiţiile ce dau naştere la fiecare, multe din aceste cunoştinţe pot fi aplicate pentru înţelegerea factorilor care hotărăsc dacă un conflict va lua un curs constructiv sau unul distructiv.




Tema cercetării a fost aleasă tocmai datorită interacţiunilor de tip internet în domeniul religios pe care le-am putut surprinde mai bine de un an pe forumurile românesti. Am constatat că multe conferinţe erau închise de administratorii sitului pentru că cel mai adesea dezbaterea degenera în conflict. Astfel, mi-am propus să verific ce determină conflictele şi dacă discursul utilizatorilor forumurilor se schimbă o dată cu adoptarea unei comunicări pozitive, plecând de la ipoteza că participanţii la dezbaterile din mediul virtual vor intra mai puţin în conflict dacă vor conştientiza conflictul şi consecinţele sale.
Inţelegem prin “mai puţin” conflicte mai rare şi de intensiune mai scăzută decât cele care sunt acum în forum.
Am formulat următoarele obiective:
1.Chestionarea utilizatorilor unui site, www.Cafeneaua.com, despre modul în care este perceput conflictul şi rezolvarea sa în spaţiul virtual.
2.Identificarea modului în care poate fi evitat/rezolvat conflictul în spaţiul virtual.
Ca metodă, am ales brainstormingul, prin care să colectez de la utilizatori informaţii despre conflict şi ideile lor în legătură cu posibilităţile de prevenire şi de rezolvare a conflictelor. Astfel, am deschis o conferinţă cu titlul “CONFLICTUL;vă rog să mă ajutaţi!” şi în deschidere le-am prezentat celorlalţi participanţi la dezbatere problema aşa cum o văd eu:
“Am constatat de multe ori că dezbaterile din conferinţele Cafenelei se soldează cu conflicte. Pentru că mă preocupă foarte tare acest fenomen, vă propun să-l cercetăm împreună. Pentru început, vreau să ştiu ce credeţi D-voastră despre conflictele din Cafenea. De ce credeţi că apar? De ce sunt "predispuse" conflictului anumite teme? Care sunt aceste teme?
Cum credeţi că ar trebui gestionate conflictele? Vă rog tare mult să mă ajutaţi să facem această cercetare, pentru a evita pe viitor situaţiile conflictuale, pentru a învăţa împreună cum să le rezolvăm, să ajungem la acea parere unanimă care să reprezinte politica sitului faţă de acest tip de interacţiuni. Mulţumesc tuturor celor ce vor colabora! La urma urmei, suntem o comunitate. După cum unii deja bănuiesc, cercetarea aceasta o fac în calitate de student în ştiinţele sociale.”
Deşi conferinţa este publică şi orice utilizator şi vizitator al Cafenelei are posibilitatea să-şi exprime punctul de vedere în legătură cu conflictele din conferinţele Cafenelei, am trimis invitaţii personale, prin mesageria privată, mai multor utilizatori despre care ştiam că se află în conflict cu una sau mai multe persoane, iar aceştia au răspuns invitaţiilor mele.
Am ales ca metodă brainstormingul pentru că şi în mediu virtual, această metodă se foloseşte pentru a atinge aceleaşi obiective ca si metoda tradiţională: generarea de idei noi, fără evaluare. Cercetarea de faţă demonstrează încă o dată studiile efectuate despre grupurile electronice: “Dacă au mai mult de doi membri, grupurile acestea sunt mai performante în brainstorming decât cele tradiţionale, atât în calitate cât şi în cantitate. Pe măsură ce grupurile electronice devin mai mari, ele tind să producă mai multe idei, dar raportul idei/persoană rămâne constant. In contrast, când grupurile “faţă în faţă” se măresc, sunt generate din ce în ce mai putine idei de persoană. Ce explică succesul tehnici electronice? Reducerea inhibării legate de participare şi posibilitatea de a comunica ideile fără a-i mai aştepta pe alţii par să fie motivele principale.”
Statistic, după două săptămâni de la deschiderea conferinţei, situaţia se prezenta astfel:
sunt 2612 afisari, 198 de comentarii, făcute de 39 de utilizatori ai Cafenelei, 12 femei si 27 bărbaţi. Din cei 39 de utilizatori, 19 sunt români stabiliţi peste hotare, 11 s-au prezentat ca români rezidenţi în România, iar despre ceilalţi nu putem spune de unde sunt, întrucât nu şi-au dat datele lor personale.
Dezbaterea despre conflict s-a dovedit o ocazie de a răbufni in conflict, pentru membrii Cafenelei care s-au certat de-a lungul timpului, s-au între care s-a adunat mai multă tensiune, prin imposibilitatea exprimarii unor puncte de vedere la un moment dat. Astfel, după primele două mesaje, pline de idei şi încurajările venite din partea gadzei, au urmat alte şapte mesaje, în care participanţii şi-au expus părerile lor. Au urmat apoi trei mesaje din partea gazdei prin care s-a întărit disponibilitatea unora mai timizi de a-si exprima punctul de vedere. Urmează alte sapte mesaje orientate spre aducerea câtor mai multe idei despre conflict, însă apar şi primele nemulţumiri în legătură cu dorinta gazdei de a ajunge la un punct de vedere comun faţă de tratarea conflictelor şi mai ales faţă de prevenirea lor. Işi face loc şi primul conflict, între doi adversari declaraţi: Jimmy_Cecilia şi Anita47: dacă la început fiecare îsi exprima nemulţumirea faţă de temele care ne aduc în conflict, în cearta lor intervine un al treilea participant, AlexM, supărat pe atitudinea poliţienească a lui Anita47 şi postează un mesaj extrem de dur la adresa etniei evreieşti. Conflictul se derulează apoi între cei din urmă şi un alt participant, Axel, încearcă “să liniştească” atmosfera, fără succes. Intervenţia gazdei nu a fost eficientă pentru a opri atacul lui Anita 47. Fiindcă a intervenit şi un alt adversar declarat al său, SB, inflamând şi mai mult atmosfera, unul dintre administratori decide închiderea temporară a conferinţei. Discuţiile purtate pe cale particulară între gazda conferinţei şi celălalt administrator au avut sorţi de izbândă si după apoximativ 24 de ore, conferinţa s-a redeschis, cu eliminarea celui găsit vinovat de starea de conflict: AlexM. Această decizie a fost contestată. In primul rând de Axel, unul dintre artizanii stării de conflict. Anita 47 îl atacă din nou pe SB şi, treptat şi alţi participanţi încep să-şi exprime nemulţumirea faţă de eliminarea lui AlexM, ceea ce determină replici tăioase din partea aceluiaşi Anita47, care îşi îndreaptă furia către unul dintre cei care cereau revenirea lui AlexM, Florin şi atât. Conflictul ia amploare prin intrarea în conflict a unui alt participant, Destin, adversar al lui Anita47. Pentru că administratorii iau dreptul de publicare lui Anita47, conflictul se poartă între ceilalţi doi protagonişti. Incep să intervenă şi alţi participanţi, în încercarea de a linişti spiritele. Interventiile gazdei şi ale altor participanţi duc dezbaterea mai departe, dar şi conflictul. Astfel, Florin şi atât continuă conflictul cu gazda, acuzând-o de intoleranţă. Lui i se alătură Gabi Boldiş, care alimentează conflictul religios, care se va transfoma într-un conflict personal cu Hypatia, gazda conferinţei. Revin Anita47 şi SB, mai calmi, cu câte un banc, menite să relaxeze dezbaterea, dar intervenţia lui Ikoflexer îl aduce în conflict cu Anita47, moment în care Anita 47 este considerat troll de majoritatea participanţilor. “Trollul” este participantul care blochează cu bună intenţie discuţiile, abătându-le de la subiect şi luând la atac persoanele participante. Acum Anita47 este în conflict cu SB, Ikoflexer, Păianjenul şi Adrian Marchidan. Ideea gazdei de a discuta conform unor reguli, anunţate şi ele, a fost foarte rău primită, drept pentru care gazda a fost înfruntată de mai mulţi participanţi. Un alt motiv de conflict cu gazda, a fost neînţelegerea unei alte propuneri din partea gazdei: abordarea problemelor sau subiectelor de dezbatere ca dileme, iar al treilea motiv de conflict a fost prezentarea unei ordonanţe de urgenţă a Guvernului, care interzice anumite abordări legate de chestiunea evreiască. E momentul în care conflictele dintre ceilalţi membrii se conservă, iar gazda devine vinovatul numărul 1 pentru starea de conflict. Are un singur susţinător: SB.
Participanţii la dezbatere au indicat drept cauze ale conflictului în mediu virtual urmatoarele:
-educaţia si autoeducaţia (Axel, 24835)
-diferenţele dintre oameni, greşelile de interpretare (Daniela Manolescu, 25398)
-anonimatul utilizatorilor (Daniel Racoviţan, 24810)
-ideile preconcepute si răutatea (Sonia, 24866)
-atitudinea comentatorilor (Desdemona, 25398)
-aţâţarea din partea unora şi activitatea trollilor (SB, 25313) -“trollii” sunt persoanele care deturnează dezbaterea spre ceartă, de dragul contrazicerii şi de a face şicanii celorlalţi)
-Anita47 ( mai mulţi utilizatori au indicat această persoană ca fiind provocatoare de tensiuni şi conflicte)
-lipsa ruşinii faţa de Dumnezeu şi de semeni (Carapiscum, 25164)
-orgoliul (LCM, 25211)
-subiectele de actualitate (Jimmy_Cecilia, 24969)
-discuţiile despre istorie, religie, politică (Florin şi atât 25213)
-subiecte fără zona de mijloc, de armistiţiu
-dogme diferite
-ambianţa NET: fără frică, fără respect (anonim, 25222)
-natura virtuală (Păianjenul)
-evitarea monotoniei (Daniela Manolescu)
-Oamenii îşi dau cu parerea despre lucruri pe care nu le cunosc (AndreiS, 25598)
-intoleranţa (Adela, 25424)

Ca forme sau tipuri ale conflictului sunt enumerate: dezbaterea de idei, pe care unii o identifică cu conflictul, neînţelegerile, criticile.
Nivelurile atinse de intensitate a conflictului sunt sesizate ca : jigniri, insulte, calomnii, ameninţări, certuri, atacuri la persoană.

Comportamente în conflict: defularea, “tonul” ridicat, replici tăioase, hazul de necaz. De la un timp, şi-au făcut loc în variante diferite şi asumarea responsabilităţii pentru conflict şi, pe alocuri, încercări de a se scuza, ceea ce a condus la atitudini mai apropiate de împăciuire, pe de o
parte, dar şi la escaladarea virulenţei mesajelor, pe de altă parte.

Părţi implicate:
mai intâi persoanele implicate în conflict din alte conferinţe, e.g. Anita- Jimmy_Cecilia, Anita-SB, Hypatia-Gabi.Boldiş;
apoi participanţii la această conferinţă, e.g. Destin- Florin şi atât, Anita-AlexM,
urmând ca tensiunea să crească între gadza conferinţei si participanţii nemultumiţi de ideea şi de soluţiile avansate până aici, e.g.: Hypatia-Gabi.Boldis, Mary, Florin şi atât.

Posibile rezolvări:
-recunoaşterea conflictelor existente, SB 25721, Ikoflexer 25642, Anita 25734, Gabi.Boldiş 25723
-renunţarea la controversă, Păianjenul, 25649
-banarea producătorilor de conflict (mai mulţi utilizatori)
-limbaj civilizat şi bun simţ, Sanjuro 24955
-negociere după plan, Hypatia 25402
-hazul si ironia: Axel, Daniela Manolescu.

Deşi participanţii la brainstorming au avansat idei valoroase, atât cantitativ cât şi calitativ, pot spune că rezolvarea conflictelor în mediul virtual şi prevenirea lor a rămas o problemă de cercetat in continuare, pentru că soluţiile propuse au fost aspru criticate şi respinse de participanţi. Cercetările studiate arată că “grupurile electronice înclină să fie mai echilibrate decât cele “faţă în faţă”. Barierile de statut tind să dispară şi participarea este mai uniform distribuită între membri”, pe de o parte, însă “comunicarea electronică a încurajat mesajele impulsive, dure şi exprimarea unor păreri extremiste ()”. Fiind un grup constituit ad-hoc, în care unii participanţi sunt membri mai vechi, iar alţii sunt membri mai noi în “Cafenea”, conferinţa nu s-a soldat cu rezultate mulţumitoare, care să poată fi folosite. “Interacţiunea electronică încetineşte invariabil procesul şi duce la dificultăţi în privinţa atingerii consensului. poate fi o explicaţie parţială, dar lipsa semnalelor verbale şi nonverbale face dificilă recunoaşterea tendinţelor subtile pentru ajungerea la consens. Aceasta sugerează nevoia pentru o versiune electronică a abilităţilor de lider de discuţie” care să conducă grupul ca în maniera tradiţională:
-El este cel care convoacă grupul şi conduce discuţiile;
-pune problema într-o manieră nondefensivă, obiectivă, fără a sugera soluţii sau preferinţe;
-lucrează cu toţi membrii; previne dominarea de către o singură persoană şi protejează membrii grupului de atacuri sau critici severe;
-furnizează date concrete, esenţiale şi clarifică orice restricţii asupra soluţiilor;
-nu face sugestii şi nu pune întrebări care să orienteze discuţia într-un
anume sens;
-pune întrebări stimulative, care să facă discuţia să înainteze;
-rezumă şi clarifică problematica, în câteva puncte, pentru a marca
progresul dezbaterii;
-dispune de răbdare când apar pauze.
Analizând din această perspectivă problema conflictului în mediul virtual,
consider că unele din intervenţiile avute în cadrul conferinţei, au fost
greşite, sporind procesul de “inflamare” a participanţilor. Astfel, planul
sugerat de Hypatia este o astfel de greşeală, care a adus-o în conflict cu Gabi.Boldiş, Florin şi atât, Mary.
Ceea ce mi se pare extrem de interesant este că mulţi utilizatori consideră că pentru Cafenea, conflictul este calea către progres, confundând conflictul cu controversa, şi, de aceea, s-au opus cu vehemenţă încercărilor de rezolvare a conflictului în general, prin practicarea trollării utilizatorilor şi mai ales, a gazdei conferinţei despre conflict, Hypatia.
Ce a determinat pe participanţii la conferinţă să intre în conflict cu gazda?
A fost o întrebare care m-a frământat mai mult timp. Din analiza mesajelor postate, se pot identifica trei aspecte:
1.Dorinţa Hypatiei de a ajunge la un punct de referinţă comun tuturor utilizatorilor “Cafenelei” şi implicit, a conflictelor. Se pare că “acea părere unanimă care să reprezinte politica sitului faţă de acest tip de interacţiuni”, a fost interpretat ca o încercare de uniformizare a opiniilor despre conflict -aspectul manifest- şi refuzul declarat faţă de evitarea, respectiv rezolvarea conflictelor- aspectul latent, la început. Ulterior, aspectul latent iese la suprafaţă, demonstrând rezistenţa la schimbare a mentalităţii participanţilor.
2.Apelul la respectarea regulilor şi a legii, în genere, a displăcut total participanţilor, care au criticat şi regulile şi legea, considerând că dacă sunt imperfecte, nu sunt obligaţi să le respecte.
3.Disponibilitatea diferită de înţelegere şi de acceptare a problemei şi respectiv a soluţiilor, pot fi tot atâtea motive.
Incercarea noastră practică de a dezamorsa conflictul dintre diferiţii utilizatori ai Cafenelei, a evidentiat faptul că oamenii conştientizează conflictul. Problema pusă în termeni de nevoi a reusit să-i transforme pe protagonişti în parteneri, cel puţin pentru un scurt timp. Ei au identificat corect cauzele care i-au adus în conflict şi au căutat să indice şi posibile căi de rezolvare, chiar dacă nu toţi participanţii doresc rezolvarea lui. Proiectarea demersului practic pentru schimbarea atitudinilor în procesul comunicării dintre membrii grupului, a fost sortit eşecului, pentru că unii paticipanţi au simţit noi relaţii de autoritate cu propunătorul şi nu sunt pregătiţi să-şi asume noi responsabilităţi, declarându-se pro comportamentului liber şi neîngrădit de reguli, în care fiecare să-şi exprime personalitatea aşa cum consideră de cuviinţă. In timpul brainstormingului, unii participanţi au reacţionat critic faţă de ideile deja avansate, neacceptând unele dintre idei din pricina prejudecăţilor cărora le sunt tributari. Cercetarea s-a oprit în stadiul alegerii soluţiilor, căci participanţii au refuzat punerea în acord cu privire la rolul conflictului în cadrul grupului. Teama de uniformizare, teama faţă de instalarea gândirii de grup, a determinat pe mulţi să considere că starea conflictuală alungă monotonia, indiferent de costuri. Se pare că lipsa de practicare a deprinderii de a aborda conflictul în maniera victorie/victorie, face ca partenerii de conflict să propună şi să accepte stilul victorie/ înfrângere, în maniera “cui nu-i place ce se discută, să se mute la o altă conferinţă”, făcând abstracţie de faptul că în acest fel de abordare a conflictului, disconfortul pricinuit de reprimarea propriilor opinii faţă de un subiect sau altul, va spori tensiunea între membrii grupului; neînţelegerea provenită din întelegerea greşită a mesajelor şi a adevăratelor intenţii ale partenerului de dialog nu fac altceva decât să sporeasca tensiunea şi să apară situaţiile de criză, de agresivitate verbală, când “comportamentul normal zboară pe fereastră”, aşa cum a fost cazul lui AlexM şi al lui Anita47. Soluţiile, de tipul banării unuia sau altuia dintre participanţi, ignorarea, demonstrează cum un incident greşit perceput, poate fi escaladat.
Incă o data, dacă mai era nevoie, cercetarea noastră a pus în evidenţă faptul că “părţile implicate într-un conflict se angajează adesea în perpetuarea conflictului prin investiţiile pe care le-au făcut în desfăşurarea conflictului; de asemenea, cei ce au căpătat puteri speciale, profit, prestigiu, slujbe, cunoştinţe sau abilităţi pe parcursul conflictului se pot simţi ameninţaţi de diminuarea sau încetarea conflictului.” Perceperea inexistenţei unor alternative sau substitute satisfăcătoare pentru realizarea intereselor aflate în joc în cadrul conflictului determină rigiditatea problemei. “Uneori, limitările motivaţionale şi intelectuale pot face ca părţile să perceapă problemele într-un mod mai rigid decât dictează realitatea, astfel încât ele îngheaţă pe ”.

CONCLUZII
Cercetarea noastră şi-a atins parţial scopul: putem spune că mediul virtual este un cadru propice pentru aparţia conflictelor şi oamenii conştientizează acest lucru, însă în cultura românească se impune o nouă dimensiune a educaţiei, şi anume, educaţia pentru prevenirea şi rezolvarea conflictelor, de la o vârstă cât mai fragedă. Conflictul poate fi o ocazie minunată pentru întărirea relaţiilor interumane, însă numai atunci când partenerii de conflict au abilitatea de a-l fructifica în sens constructiv. Specialiştii ne spun că nu înţeleg o societate fără conflicte, în care viaţa s-ar desfăşura ca în “Minunile Sfântului Sisoe”, a lui Topârceanu: ‘îngerii serafici se întrec în politeţuri şi în fapte bune, sufocând pe bietul muritor!’ “Din păcate, credem că nu putem ignora potenţialul de agresiune şi chiar violenţă ce caracterizează indivizii şi grupurile în societatea actuală. Dar sperăm să-i ajutăm să-şi evalueze corect atitudinile în cazul unor situaţii conflictuale şi să-i consiliem în efortul lor de controlare a unor asemenea conflicte. Conflictul bine gestionat poate deveni factor de progres şi angajament, pe când conflictul stihinic, dezorganizat, are efect devastator, aruncă în hăul arbitrajului oamenii şi grupurile.”





BIBLIOGRAFIE:
1.Chirică, Sofia, 1996, “Psihologie organizaţională; modele de diagnoză şi intervenţie”,Casa de Editură şi Consutanţă, Cluj-Napoca.
2.Cornelius,Helena şi Faire,Shoshana, 1996, “Stiinţa rezolvării
conflictelor”, Editura Stiinţă şi Tehnică, Bucuresti.
3.Deutsch, M, 1998, “Soluţionarea conflictelor constructive, Principii,
instruire şi cercetare”, în volumul “Psihologia rezolvării conflictelor”,
Polirom, Iaşi.
4.Johns, Gary,1998, “Comportament organizaţional”, Editura Economică, Bucureşti.
5.Rouchy, Jean-Claude, 2000, “Grupul- spaţiu analitic”, Polirom,Iasi
6. Stoica-Constantin, Ana, 2004, “Conflictul interpersonal”,Polirom, Iasi
7. Stoica-Constantin, Ana, Neculau, Adrian, 1998, Prefaţă la “Psihologia
rezolvării conflictului”, Polirom, Iasi.

Hypatia
sa revenim cu picioarele pe pamant - de yogi bear la: 03/12/2005 10:09:52
(la: Gregorian Bivolaru - MISA, guru şi servicii secrete)
Cei care vor sa se convinga daca yoga/MISA este buna sau nu pot sa citeasca site-ul: http://www.yogaesoteric .org

Nimeni nu poate fi convins prin vorbarie mai mult sau mai putin sterila.
Discutia a luat o turnura extrem de interesanta si de elevata dar cred ca se pierde esentialul din vedere.
Articolul initial al acestui tread, cel care este vizibil intotdeauna, pentru orice nou venit, contine minciuni grosolane si este discriminator fata de practicantii de yoga, autorul sau intrand sub incidenta legii. Acest lucru trebuia amintit la fiecare postare.

O.G. nr.137/2000 - privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare.
Dreptul la demnitatea personalã

Art. 19. - Constituie contravenþie, conform prezentei ordonanþe, dacã fapta nu intrã sub incidenþa legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandã naþionalist-ºovinã, de instigare la urã rasialã sau naþionalã, ori acel comportament care are ca scop sau vizeazã atingerea demnitãþii ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunitãþi ºi legat de apartenenþa acestora la o anumitã rasã, naþionalitate, etnie, religie, categorie socialã sau la o categorie defavorizatã ori de convingerile, sexul sau orientarea sexualã a acestuia.

.....

Art. 20. - (1) Contravenþiile prevãzute la art. 5-8, art. 10, art. 15 alin. (1), (3) ºi (6), art. 16, art. 17 alin. (1), art. 18 ºi 19 se sancþioneazã cu amendã de la 2.000.000 lei la 20.000.000 lei, dacã discriminarea vizeazã o persoanã fizicã, respectiv cu amendã de la 4.000.000 lei la 40.000.000 lei, dacã discriminarea vizeazã un grup de persoane sau o comunitate.@
(2) Sancþiunile se aplicã ºi persoanelor juridice.

Ca MISA si yoghinii sunt discriminati o dovedesc Raportul Amnesty International pe 2004:
http://web.amnesty.org/report2005/rom-summary-eng
...
"Some people were deliberately intimidated by police at the behest of local authorities. For example, in February police raided a student dormitory in Bucharest after protests about the lack of hot water. In March, police searched the homes of members of a socially stigmatized yoga movement, MISA, and ill-treated some of them, capturing this inhuman and degrading treatment on film and broadcasting it on television. "

si APADOR-CH in raportul sau anual: http://www.apador.org/rapoarte/anuale/raport2004.htm

CAMPANIA ÎMPOTRIVA MIŞCĂRII PENTRU INTEGRARE SPIRITUALĂ ÎN ABSOLUT ŞI ÎNCĂLCAREA DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR MEMBRILOR ORI SIMPATIZANŢILOR MISA


I. MISA ŞI CAMPANIILE ÎMPOTRIVA EI

Ce este MISA ?

Mişcarea pentru Integrare Spirituală în Absolut a fost înfiinţată ca asociaţie non-profit prin Hotărârea judecătorească din 23 ianuarie 1990 pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti. Ea are caracter socio-profesional, filosofic, experimental-educativ, avînd drept scop ridicarea nivelului spiritual prin popularizarea cunoştinţelor si practicilor yoga.

Cel care este considerat mentorul spiritual al Mişcării, Gregorian Bivolaru, a fost controlat permanent de Securitate, pentru astfel de activităţi, până în 1989. El a fost închis de două ori, apoi internat într-un spital psihiatric destinat oponenţilor politici ai regimului comunist, pentru acelaşi gen de practici ca şi cele de astăzi.

MISA a deschis cursuri de yoga şi de informare asupra unor tratamente naturiste. Liderii organizaţiei evaluează la circa 45.000 numărul celor care au practicat yoga în cadrul pregătit de MISA. Instructorii care predau yoga sunt membri MISA ori au înţelegere cu MISA să facă cursuri sub egida asociaţiei.

MISA a publicat cărţi şi scoate un buletin lunar.

Campanii anterioare vizând MISA şi membrii ori simpatizanţii acesteia şi investigaţiile făcute pentru verificarea acuzaţiilor

APADOR-CH a avut două investigaţii privind campaniile anterioare împotriva MISA şi a membrilor ori simpatizanţilor săi. Ele au fost publicate în rapoartele anuale ale APADOR-CH – pe anul 1996 şi anul 1997. Reprezentanţilor APADOR-CH li s-au adus la cunoştinţă şi alte violări ale drepturilor şi libertăţilor membrilor ori simpatizanţilor MISA, după 1997. Cum în timp, situaţiile care au generat plângeri au fost considerate rezolvate de către conducerea MISA, APADOR-CH a renunţat să facă investigaţii fără cererea reprezentanţilor Mişcării.



II. CAMPANIA VIOLENTĂ DIN ANUL 2004

Precedentul campaniei din Târgu Mureş, septembrie - octombrie 2003

În luna septembrie 2003, presa din Târgu Mureş, televiziunea locală Antena 1, ediţia locală a Jurnalului Naţional şi apoi alte mijloace de presă au lansat o campanie împotriva instructorilor şi simpatizanţilor yoga din oraş şi a MISA, organizaţia care deschisese aceste cursuri. Aceştia au fost acuzaţi de consum de droguri, orgii sexuale, evaziune fiscală, fără prezentarea nici unor probe. Doi dintre instructori au fost chemaţi la Centrul Zonal de Combatere a Crimei Organizate şi Antidrog. Aici au fost jigniţi şi intimidaţi pentru a da declaraţii compromiţătoare la adresa MISA şi a mentorului spiritual al Mişcării, Gregorian Bivolaru. Conform declaraţiilor celor în cauză, inspectorul anchetator Beldeanu a afirmat că îi va ucide pe ei şi pe Gregorian Bivolaru “în afara orelor de serviciu“.

Emisiunile “Actualitatea mureşană“ din 2 octombrie 2003 şi apoi emisiunea “Observator“ din 3 octombrie 2003, au prezentat în direct o listă de persoane care au practicat yoga dându-le numele şi locul de muncă. Prin acuzarea lor pentru “acte de ilegalitate“, “spălare de creiere“, “folosirea de substanţe halucinogene“, acţiunea reprezenta o incitare a opiniei publice împotriva practicanţilor yoga. Efectele au apărut imediat : unii dintre cei numiţi au fost chemaţi de către conducătorii unităţilor şi ameninţaţi că vor fi daţi afară din serviciu, dacă vor continua să urmeze cursurile de yoga. Alţii au avut probleme în familie.

Având în vedere felul în care au decurs acţiunile din Târgu Mureş, atitudinea anchetatorilor faţă de cei chemaţi la Centrul Regional, campania din toamna anului 2003 pare să fi pregătit amplele desfăşurări de forţe contra membrilor şi simpatizanţilor MISA începute în luna martie 2004, în Bucureşti.

Descinderea jandarmilor din 18 martie 2004

La data de 18 martie 2004, peste 300 sute de jandarmi, procurori, poliţişti şi lucrători SRI, folosind cagule, au forţat simultan 16 imobile în care se aflau membri MISA. Au fost sparte uşile şi geamurile deşi intrarea în clădiri se putea face fără obstacole. Cei găsiţi au fost maltrataţi, trântiţi şi ţintuiţi la pământ sub ameninţarea armelor, unora li s-au pus cătuşe. Au fost persoane care au fost ţinute sub ameninţarea armelor ore întregi. În unele clădiri s-a tras cu armele în aer.

Obţinerea semnăturilor pe declaraţiile dictate de procuror s-a făcut prin ameninţare. Au fost ridicate bunuri personale fără consemnarea în procesul verbal de percheziţie a tot ce s-a luat. Reţinuţii au fost împiedicaţi să ia legătura cu apărătorii lor.

Aceste acţiuni au fost filmate şi date la posturile de televiziune. Ulterior, în presa electronică au ajuns şi alte imagini luate cu ocazia descinderilor, menite să discrediteze pe cei reţinuţi şi să sugereze opiniei publice vinovăţia lor. Nimeni însă nu a fost arestat preventiv sau reţinut în urma descinderilor.

În zilele următoare au continuat percheziţiile - peste 20. Din imobile în care s-a intrat şi din cele 15 locuri de depozitare a bunurilor MISA s-au ridicat abuziv camioane de materiale.

Campania de presă

Prezentări incitator-calomniatoare

Următoarele citate din ziare (la fel s-a vorbit şi la posturile de televiziune) imediat după intervenţia unităţilor de jandarmi demonstrează prin ele înseşi caracterul incitator-calomnios al prezentărilor: “În timpul descinderilor au fost găsite diferite substanţe, despre care nu se poate spune, deocamdată dacă sunt stupefiante” (Cotidianul, 22 martie); “…acţiunea a fost declanşată şi ca urmare a sesizărilor formulate de mai mulţi cetăţeni cu privire la activităţi de prostituţie şi trafic de droguri în mai multe cartiere mărginaşe ale Bucureştiului”; “autorităţile statului au acţionat în imobile unde se desfăşurau activităţi de video-chat-uri pornografice şi erotice neautorizate” (Ziua, 20 martie); “Material porno în casa unui cadru didactic universitar” (Evenimentul zilei, 22 martie); “în acest camion au fost descoperite materiale compromiţătoare, printre care reviste pornografice şi cărţi ale cultului MISA” (Adevărul, 22 martie) ş.a.m.d. S-a folosit în mod deliberat, la adresa MISA, termenul “sectă”.

Presa a susţinut deci, pe parcursul primelor zile de la evenimente, acţiunile forţelor de ordine încercând să inducă în opinia publică ideea vinovăţiei celor perchezionaţi şi reţinuţi în data de 18 martie 2004. Este puţin probabil ca ziariştii să nu ştie că poliţia nu are dreptul să intre într-o casă privată pe motiv că “există delicte în cartier”. Deţinerea materialelor porno nu este ilegală şi nici dialogul erotic prin Internet nu are nevoie de aprobare. Acuzele care au pus accentul pe elementele gândite drept scandaloase - sex, urinoterapie - au fost cu atât mai gratuite cu cât aceleaşi mijloace de presă folosesc în mod curent imagini cu caracter erotic şi un limbaj ce poate fi considerat, în raport cu atitudinea pudibondă arătată în acest caz, scandalos.

Practic, majoritatea mijloacelor de presă au încercat să “asmută” populaţia împotriva membrilor şi simpatizanţilor MISA, să determine o vânătoare de vrăjitoare. Este relevant, în acest sens, anunţul dovedit fals, că Gregorian Bivolaru a fost dus la Poliţie de către un grup de persoane. Felul în care era făcut anunţul constituia o invitaţie adresată populaţiei să hăituiască membrii MISA.

Intoxicarea presei de către autorităţi

Informaţiile din presă au fost preluate de către ziarişti de la autorităţi, care au lansat în opinia publică o lungă serie de acuzaţii: folosirea drogurilor, trafic de persoane, etc. După cum s-a demonstrat la sfârşit, aceste acuzaţii au fost gratuite. Filmările din timpul percheziţiilor au fost făcute pentru a induce în opinia publică ideea de vinovăţie. Violându-se complet dreptul la propria imagine, imaginile filmate au fost transmise de către organele de anchetă presei şi prezentate pe posturile de televiziune. Astfel, una din seringele aflate în posesia unei doctoriţe a fost prezentată ca fiind folosită pentru injectarea drogurilor. Situaţia a obligat mai mulţi membri MISA să ceară Institutului Naţional Medico-Legal să constate că nu aveau droguri în sânge.

Imaginea Petrachei Natalia Elenacare a fost luată din toaletă cu chiloţii în vine şi aşezată sub ameninţarea armei lângă portarul clădirii în care se afla, a fost prezentată ca arătând promiscuitatea în care trăiesc membrii MISA. Mai multe fotografii ale practicanţilor yoga, în costum de baie, găsite la percheziţie, au fost prezentate pe posturile TV. Uneori, succesiunea de imagini reale era amestecată cu imagini preluate din alte surse, pentru a realiza un montaj convingător.

Punctul maxim al încălcării intolerabile a vieţii private a fost trimiterea Jurnalului personal al minorei Mădălina Dumitru la ziare şi publicarea lui. Autoarea a declarat că acestea reprezintă fanteziile sale erotice. Totuşi, Jurnalul a stat la baza arestării ulterioare a lui Gregorian Bivolaru.

Autosesizarea presei
Că instituţiile implicate în hăituirea MISA au fost principala sursă de intoxicare o arată faptul ca presa a luat de la un moment dat distanţă faţă de intervenţia autorităţilor. Acestea au început să observe că datele oferite de autorităţi nu se susţin: “Amploarea dată cazului Bivolaru ... este cu greu justificată de dovezile prezentate, ieri, de reprezentanţii instituţiilor implicate în această anchetă: Parchetul, Poliţia, Procuratura” (Cotidianul, 25 martie 2004).

Şi alte ziare au acuzat autorităţile, ulterior, de a fi încercat o manipulare politică. Una dintre explicaţiile cele mai vehiculate a fost aceea că întreaga campanie împotriva MISA şi a mentorului spiritual Gregorian Bivolaru s-a desfăşurat pentru a acoperi fuga unui apropiat al partidului de guvernământ închis pentru fraudă, Gabriel Bivolaru – uşor de confundat cu “Gregorian”.

Pentru manifestarea cu mai multă circumspecţie a presei a contat, într-o anumită măsură, şi un prim comunicat de protest al APADOR-CH dat publicităţii la 15 aprilie 2004.În analiza sa, APADOR-CH a subliniat că dacă unii membri sau simpatizanţi ai MISA au comis fapte penale, pentru care există dovezi certe, aceştia vor răspunde în faţa instanţelor de judecată cu titlu individual, conform unor proceduri şi judecăţi echitabile.

Violarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale

Măsurile luate de autorităţi împotriva unor membri ori simpatizanţi ai MISA şi împotriva Mişcării ca atare au fost ilegale, disproporţionate, combinând intimidarea, incitarea şi hărţuirea cu acuzarea şi reţinerea abuzivă. Au fost încălcate în aceste evenimente libertatea persoanei, prezumţia de nevinovăţie, dreptul la apărare, respectarea vieţii private, dreptul de a manifesta paşnic ş.a.:

Pe durata percheziţiilor derulate mai multe zile - începute pe 18 martie 2004, procurorii, jandarmii, poliţiştii şi cadrele din SRI, cei mai mulţi purtând cagule, au acţionat brutal, folosind nemotivat/excesiv forţa şi încalcând procedurile:

- au spart uşi şi geamuri pentru a pătrunde în locuinţe fără ca vreunul din ei să fi întâmpinat vreun obstacol;

- locatarii au fost loviţi, trântiţi la pământ şi ameninţaţi cu arma. Peste 80 dintre ei au fost duşi la parchet unde au fost obligaţi să dea declaraţii sub ameninţare;

- au ridicat mari cantităţi de obiecte şi înscrisuri fără o raţiune palpabilă: încheierea şi conţinutul proceselor verbale de percheziţie au fost viciate;

- mandatele de percheziţie nu au fost prezentate întotdeauna la intrarea în imobile;

- în multe descinderi nu a fost lăsată vreo copie a Procesului Verbal de percheziţie;

- au filmat membri ori simpatizanţi MISA îmbrăcaţi sumar sau aflaţi în posturi umilitoare;

- au împiedicat membrii sau simpatizanţii MISA să ia legătura cu apărătorii lor.

Încălcarea drepturilor şi libertăţilor din timpul acţiunilor începute de “organele de ordine” pe 18 aprilie 2004 au continuat prin violarea vieţii private şi a dreptului la propria imagine. Fotografiile şi filmările făcute în timpul descinderilor au fost utlizate în scopul discreditării victimelor. Autorităţile au trimis la posturile de televiziune imagini însoţite de comentarii falsificatoare.

Acţiunile în forţă ale procurorilor, jandarmilor, poliţiştilor şi cadrelor SRI au încălcat normele garantate de Constituţie, de legislaţia internă (în particular, de Codul de procedură penală) şi de documentele internaţionale ratificate de România.

Victimele au depus numeroase plângeri în care au reclamat încălcarea drepturilor şi libertăţilor lor. Caracterul flagrant al acestor încălcări obligă Ministerul public să se autosesizeze, iar conducătorii Ministerelor ori a altor instituţii implicate au datoria să ia încă din acest moment măsuri administrative împotriva vinovaţilor. Cercetarea şi sancţionarea lucrătorilor SRI, a poliţiştilor, jandarmilor şi procurorilor care au încălcat drepturile omului şi libertăţile fundamentale înainte, în timpul şi după descinderile şi investigaţiile în cazul MISA sunt indispensabile pentru salvarea principiilor statului democratic.

Violarea dreptului la asociere

Dreptul de asociere include asigurarea personalităţii juridice, iar acest drept i-a fost acordat MISA în 1990 şi nu i-a fost retras după această dată. Totuşi, dreptul de asociere înseamnă şi că nimeni nu va fi afectat prin participarea la activităţile organizaţiei în cauză. De asemenea, nimeni nu va fi intimidat dacă doreşte să adere la organizaţie; dacă doreşte să colaboreze cu ea sau să-şi exprime simpatia; dacă vrea să participe la acţiunile ei. În caz contrar, asocierea formală sau subiectivă a persoanei în cauză nu este liberă.

De ani de zile, membrii MISA şi simpatizanţii ei sunt supuşi discreditării şi hărţuirii publice, cu incitarea şi participarea directă a unor instituţii româneşti - Parchetul, Jandarmeria, Serviciul Român de Informaţii, Ministerul Justiţiei, Ministerul Admnistraţiei şi Internelor ş.a.

În mod particular, sunt preocupante:

- percheziţionarea şi reţinerea nejustificată a unor membri şi simpatizanţi MISA;

- calomnierea lor;

- ameninţarea membrilor şi simpatizanţilor MISA de a fi daţi afară din serviciu datorită afilierii lor;

- investigarea MISA şi a simpatizanţilor de către Serviciul Român de Informaţii.

Urmare a acţiunilor de denigrare şi hărţuire, mai multe persoane au fost nevoite să renunţe la frecventarea cursurilor de Yoga organizate de MISA iar relaţiile unor membri ori simpatizanţi MISA cu colectivul de lucru sau cu familia au avut de suferit.

8. Implicarea Serviciului Român de Informaţii în hărţuirea MIS

Serviciul Român de Informaţii s-a implicat direct în acţiunile de supraveghere şi hărţuire cu justificarea că MISA ar fi o formaţiune paramilitară şi că ar reprezenta un pericol pentru siguranţa naţională. Persoana juridică MISA a fost vizată ca atare, deşi acuzaţiile curente: încălcarea legii drepturilor de autor, răspândirea de materiale pornografice ş.a. nu au legătură cu siguranţa naţională. În ceea ce priveşte alte acuzaţii, mai grave - crearea unor formaţiuni paramilitare, trafic de droguri, trafic de persoane - ele s-au dovedit fără absolut nici un temei.

Acţiunile SRI au încălcat dreptul fundamental la viaţă privată şi la libertatea de asociere. Decizia de supraveghere a MISA de către instituţia care protejează siguranţa naţională a României a fost cu totuldisproporţionată.

9. Tratamentul minorei Mădălina Dumitru

Între abuzurile comise de autorităţi în cazul MISA, una impresionează prin gravitate: tratamentul inuman şi degradant la care a fost supusă Mădălina Dumitru, minoră în vârstă de 17 ani. Deşi nu avea decât calitatea de martoră în procesul intentat lui Gregorian Bivolaru, minora, reţinută la 18 martie 2004 în timpul descinderilor în locuinţa unde locuia, a fost tratată ca o infractoare. Ea a fost privată de libertate, supusă unor presiuni şi violenţe pentru că a revenit asupra unei declaraţii iniţiale, smulse pentru a-l incrimina pe mentorul MISA. Pe 1 aprilie 2004, Mădălina Dumitru a fost dusă cu forţa la INML unde urma să fie examinată ginecologic, în ciuda refuzului categoric al victimei. Minora a fost permanent înconjurată de poliţişti şi jandarmi, la INML a fost despărţită de apărătoarea ei, fără ca ulterior să mai ia legătura cu ea. A fost izolată de colegii şi logodnicul ei. Tratamentul inuman la care a fost supusă a făcut-o să treacă prin momente de criză.

Comisia pentru Protecţia Copilului a hotărât la 7 aprilie 2004 să o plaseze pe Mădălina Dumitru în familia surorii mamei sale. Această măsură a fost luată împotriva voinţei ei. Minora este ţinută în familia surorii, neavând voie să se deplaseze singură şi fără să se poată întâlni cu nimeni. Minora este împiedicată:

- să urmeze şcoala;

- să ia legătura cu apărătorii ei;

- să facă plângeri împotriva celor care îi încălcă drepturile şi libertăţile;

- să se căsătorească cu logodnicul ei, cerere adusă la cunoştinţa opiniei publice de către cei doi.

Faptul că regimul la care a fost supusă Mădălina Dumitru de către autorităţi nu a avut motive umanitare şi educaţionale s-a probat prin actul lor scandalos de a da presei jurnalul ei privat. Presa a publicat copios citate din fanteziile erotice ale minorei. Acţiunea de discreditare publică la care au cooperat cei care au confiscat jurnalul privat şi presa intră în conflict flagrant cu invocarea responsabilităţilor faţă de minoră.

III. Concluzii
(a) Descinderile brutale, nemotivate, efectuate la data de 18 martie 2004, la Bucureşti, la care au luat parte peste 300 sute de jandarmi, procurori, poliţişti şi lucrători SRI, sunt un eveniment dintr-o lungă serie de acţiuni care au avut ca ţintă MISA şi mişcarea yoga din România. Acţiuni represive şi campanii calomniatoare contra MISA şi simpatizanţilor yoga au avut loc şi anterior, şi în alte locuri din ţară. Dar intervenţia parchetului, jandarmilor şi Servicului Român de Informaţii în evenimentele din martie 2004 nu a atins totuşi niciodată asemenea proporţii. Este vorba despre cea mai gravă încălcare a democraţiei de la mineriade încoace.

(b) Presa a fost implicată în campaniile calomniatoare împotriva MISA, folosind fără discriminare “datele” puse la dispoziţie de autorităţile publice. A fost grav încălcat codul deontologic al presei: obligaţia de a informa corect opinia publică, prezumţia de nevinovăţie, verificarea informaţiilor, respectul demnităţii umane. De o gravitate deosebită trebuie considerată difuzarea prin presă a jurnalului minorei Mădălina Dumitru, conţinând fanteziile sale erotice. De la un punct încolo, unii ziarişti au luat distanţă faţă de abuzul autorităţilor. Mulţi dintre ei au acuzat autorităţile de folosirea cazului MISA în scopuri politice.

(c) În timpul descinderilor şi în timpul investigaţiilor ulterioare, autorităţile statului au încălcat grav drepturile şi libertăţile fundamentale, printre care : intimidarea, incitarea şi hărţuirea, reţinerea abuzivă, prezumţia de nevinovăţie, dreptul la apărare, respectarea vieţii private, dreptul de a manifesta paşnic, dreptul la propria imagine ş.a.



#92417 (raspuns la: #92254) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Un răspuns ortodox la "Codul lui Da Vinci"-Dan Brown - de aling22 la: 15/07/2006 09:05:59
(la: Codul Da Vinci (Da Vinci Code))
Un răspuns ortodox la
„Codul lui Da Vinci” – Dan Brown


S-ar putea spune că trăim într-o lume în care se vorbeşte enorm de mult, o lume în care nu mai există loc şi timp pentru tăcere, dar, în acelaşi timp, o lume în care nu se spune nimic. Dacă am putea să ne „măsurăm” existenţa prin cuvinte rostite în chip demn, valoros, în prea puţine cazuri am găsi un rost al existenţei, al cuvântului.
Gravitatea stă în faptul că locul cuvintelor bune, locul înţelepciunii şi al cuminţeniei, nu poate rămâne gol, nu se constituie într-un vid. Acolo unde nu există binele, se instaurează răul. Întunericul este lipsa luminii, iar boala este o alterare, o lipsire de sănătate. Deci, dacă cuvântul bun lipseşte, nu este rostit sau nu este scris, atunci se naşte anti-cuvântul.
Ce este acest „anti-cuvânt”? Poate fi numit pur şi simplu „trădare”, „minciună”, „blasfemie”, „sperjur” etc. Este un cuvânt pornit dintr-un suflet care nu este totuşi un suflet. Pare ilogic, dar aici s-ar găsi dezlegarea nonsensului verbal sau existenţial în care ne aflăm. Aceasta pentru că sufletul este, la urma urmelor, legat de Dumnezeu. Adică de Adevăr, Viaţă, Sens.
Iar ceea ce se desprinde de Viaţă, decade în non-viaţă, în moarte.
Vorbim de suflete moarte, ascunse, îngropate în trupuri ce dau dovadă de toate semnalmentele unei existenţe normale! Oameni ce trăiesc în moarte, lipsiţi de sens, de valoare, de demnitate. Deşi dramatic, astfel de „oameni” ridică societatea actuală. Tot ei propun noi coordonate de viaţă, de gândire şi chiar de simţire. Neavând Adevărul, îşi permit să impună „adevăruri” maselor ce se complac într-o tot mai josnică incultură şi imoralitate. Se ridică din rândul inform al acestor mase şi propun „adevăruri” proprii. Iar lumea, în toată obtuza ei întunecime şi lipsire de verticalitate, acceptă aceste „adevăruri”. Le consideră normale, necesare şi universale. Nimeni nu se mai sinchiseşte să le cerceteze, să le caute sufletul. Înghiţim absolut orice ni se oferă, acceptăm orice ni se spune, aplaudăm frenetic tot ceea ce se vede, dorim tot ce ni se pune înainte. Ne place enorm de mult să nu mai fim liberi. Strigăm, urlăm chiar în gura mare că nu acceptăm să ni se lezeze libertatea, dar zâmbim dulce şi complice atunci când ne sunt dirijate, impuse, dictate coordonatele vieţii. Important este că s-a găsit cineva care să gândească pentru noi. S-a găsit cineva să ne spună ce să facem, ce şi cum să gândim şi chiar cine suntem. De acum putem dormi liniştiţi!
Putem fi fericiţi! Altcineva răspunde de noi şi pentru noi. Partea noastră de existenţă constă în a ne lăsa moale, diafan şi visători în voia unuia sau a unora care „riscă” totul pentru noi, pentru „fericirea” noastră.
Astfel, deci, se zideşte societatea actuală. Acest sărăcăcios articol îşi propune să abordeze un simplu aspect al acestei trădări la scară mondială. Şi voi trece direct la subiect!
Editura „Rao” propune publicului cititor român o carte extrem de interesantă: „Codul lui Da Vinci”. A nega valoarea artistică a acestei cărţi este inadmisibil. Partea acestui articol este însă alta: a intra în miezul acestui roman, în mesajul pe care absolut orice carte doreşte să îl transmită cititorului. Iar în cazul de faţă avem un mesaj cu totul anti-creştin. Dacă m-aş adresa unui public realmente trăitor întru Hristos, nu ar fi nevoie de o demonstraţie complexă. Simpla citire a unor pasaje din acest roman ar leza inimi şi conştiinţe ce trăiesc în şi pentru Hristos. Dar lucrurile nu stau tocmai aşa...
E drept, suntem creştini. Suntem, prea mulţi dintre noi, pentru că aşa ne-am născut, aşa sunt şi cei din jur, pentru că astfel şade bine. Dar care sunt coordonatele şi condiţiile acestui creştinism nu prea ştim. Iar golul acesta de cunoştinţe şi de trăire trebuie umplut cumva. Cum afirmam şi mai sus: aşteptăm să ni se spună cum, să ni se arate ce şi când trebuie să gândim sau să credem. Din păcate chiar şi în punctul esenţial al existenţei oricăruia dintre noi: cunoaşterea şi iubirea lui Iisus Hristos.
Ocazia s-a ivit. "Fericirea” ne-a venit iarăşi incognito! Dan Brown a devenit instantaneu un deschizător de drumuri, un luminător de conştiinţe. "Adevărul” a ieşit la suprafaţă. Până şi cei din urmă dintre oameni, românii (sic!), pot cunoaşte de acum ceea ce au gândit, ce au trăit şi ce i-a caracterizat de aproape două mii de ani! A venit ziua iluminării, a înţelegerii acestui dificil creştinism...
Nu îmi voi permite să relatez conţinutul acestui roman. Poate chiar cu spaimă am înţeles că este arhicunoscut. Simpla pronunţare a titlului făcea să apară pe chipul interlocutorilor mei zâmbete pline de complicitate. Parcă toţi ar fi vrut să îmi spună:”Aşa, deci ai aflat şi tu!” Dar apoi toţi se încruntau puţin şi parcă se temeau ca nu cumva să îmi permit să neg acest nou „adevăr”. De prea mult timp doreau să-l afle, să guste ceva senzaţional.
În tot acest „amalgam” indefinit de dogme, practici şi slujbe, din care mulţi nu înţeleg nimic, simţeau ei că trebuie să fie ceva ascuns, vreo conspiraţie a Bisericii! Da, acesta este cuvântul cheie al romanului: „conspiraţie”! Şi, după cum spuneam, se temeau ca nu cumva să vin eu, un oarecare, şi să îmi permit să neg, să mă opun, să refuz această dezvăluire a „conspiraţiei”.
Dar tocmai aceasta îmi propun, cu ajutorul Domnului! Nu căuta aici un răspuns ştiinţific, bine documentat! Hristos nu poate fi demonstrat! Însă poate fi trăit, iubit, rostit.
Ideea de bază a romanului este una mai mult decât evidentă: Iisus Hristos nu a fost şi nu este cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Nu I se neagă existenţa istorică. Nu se mai face asta, căci până şi ateismul a devenit ridicol, iar dovezile istorice sunt mai mult decât evidente. A existat Iisus Hristos.
Însă D.B. aduce câteva lămuriri bine venite! A fost un om, ca toţi ceilalţi. Un evreu ceva mai răsărit, cu iz profetic şi cu alură harismatică. Toate bune şi frumoase până ce acest Iisus îşi găseşte şi nevastă! Pe cine? Pe Maria Magdalena. Iar culmea chestiunii în cauză este că a mai avut şi copii. Unde mai pui că era îndrăgostit lulea, vorba românului. Se îmbrăţişa, se săruta pe unde apuca cu această Magdalenă. Toată lumea era fericită şi voioasă; doar Petru, Apostolul, era mai supărat. Că de, soţia lui era acasă şi nu avea pe cine să sărute...
Cum de nu s-a cunoscut acest „adevăr” până acum? Totul este o uriaşă conspiraţie a Bisericii, care a considerat necesar să „fabrice” un Iisus Hristos cu totul nou, să rectifice în mod flagrant Evangheliile şi să mintă în mod impertinent pe om timp de două mii de ani. Iar D.B. aduce adevărul la suprafaţă, încadrându-l într-un scenariu extrem de complex, palpitant şi chiar bine închegat.
Aspecte ale afirmaţiilor cuprinse în acest roman vor fi reliefate mai pe larg în cadrul acestui eseu. Pentru început consider necesar să punctez ceea ce găsesc a fi „cheia de boltă” a acestui roman. Ce urmăreşte la urma urmelor, care se dovedeşte a fi „target”- ul acestei scrieri?
Eu consider că este însăşi desfiinţarea, negarea calităţii de Dumnezeu a lui Iisus Hristos. A Celui pe Care Biserica Îl consideră a fi Fiul lui Dumnezeu, întrupat din Fecioara Maria, pentru noi şi pentru a noastră mântuire.
Totul se reduce la a admite sau nu lui Hristos această calitate. Nu este absolut nimic mai important între cadrele acestei existenţe.
D.B. se străduie, iar prin el o întreagă armată de mercenari ai conştiinţelor şi ai sentimentelor umane, să demonstreze că Iisus Hristos este un simplu om, supus păcatului şi morţii. Un om bun, un exemplu de (i)moralitate şi un profet al conştiinţelor acelor timpuri. Un om „îmbrăcat” de Biserică cu calităţi supranaturale şi apoi afişat timp de două mii de ani în scopuri mercantile, cât se poate de josnice şi de mincinoase.
Ce reiese de aici? Că timp de două mii de ani am trăit în minciună. Că pe minciună s-au zidit miliarde de vieţi, lipsite de sens, de valoare şi de o moarte să zicem echitabilă. Că timp de două mii de ani existenţa s-a consolidat pe un mit plin de artificii şi de neadevăruri grosolane. Căci dacă Hristos a fost doar un om, atunci în zadar au crezut, au sperat, au trăit şi au murit prea multe miliarde de oameni. Căci nu se face să trăieşti şi să mori pentru un om mai păcătos decât tine. Hristosul lui D.B. nu a făcut minuni, nu a cunoscut mila, iubirea, iertarea. Hristosul acesta nu a pătimit pe Cruce, căci patima lui nu îşi mai avea rostul. Apoi a murit ca oricare alt ins. Şi atât... Nimic ceresc, nimic sfânt...
Cine este Hristosul lui D.B.? Un afemeiat mizer? Un familist nu prea convins de propria moralitate? Un acerb propagator al feminismului? Un ins cu idealuri măreţe dar cu fapte josnice? Probabil nu vom cunoaşte niciodată „adevărul”, căci nici măcar D.B. n-a catadicsit decât să-şi lase cititorul în ceaţă şi să lase cortine peste simple supoziţii. Dar rămân prea multe întrebări fără răspuns, iar eu voi aminti doar o mică parte din acestea.
Hristosul lui D.B. nu este Fiul lui Dumnezeu. S-a născut şi el în urma unei relaţii sexuale la limita animalicului. Nu a săvârşit nici o minune, căci un simplu om nu le poate săvârşi. A făcut păcate, ca oricare alt om. A murit pe o cruce, nu din iubire de oameni, ci pentru simplul fapt de a se fi dovedit neascultător faţă de autorităţile romane. Mai înainte de aceasta a trăit totuşi bine! Cu toate condimentele necesare unei vieţi „frumoase”: reputaţie, ucenici, bani, desfătări şi până şi o viaţă sexuală intensă. Iar ceea ce este cu mult mai grav se arată faptul că nu a înviat! A murit şi basta! Mă întreb de ce o viaţă atât de comună şi totuşi atât de jalnică a interesat ulterior Biserica?!
Acest infam Hristos, profetul de doi bani al lui D.B. este deci un simplu om. Cu vicii, cu neajunsuri, visător şi idealist. Dar...
În Numele şi cu puterea Lui s-a ridicat şi încă există ceea ce D.B. numeşte parcă cu greaţă „Biserica”. Pentru El au murit prea mulţi creştini. Pentru El au trăit, au iertat, au iubit, au îndurat chinuri înfricoşătoare. Pentru El au refuzat păcatul, în toate formele lui posibile şi imposibile. Pentru El încă se mai învaţă demnitatea, adevărul şi iertarea. De două mii de ani ne ţine vii un mit ce abundă în minciună şi în compromis? Am crezut oare, noi şi strămoşii noştri, într-un infam desfrânat? Lui ne rugăm? Iubim un mit? Murim pentru un mit?
Conform lui D.B., de la acest „profet” nu ne-a rămas decât un curios exemplu de viaţă şi...un plod ce ar fi inaugurat o dinastie „regală”!
Anulăm toate învăţăturile Bisericii, inclusiv toate Sfintele Taine?
Te-ai botezat? Ai fost păcălit cu simplă apă. Te-ai împărtăşit? Erau pâine şi vin. Te-ai rugat? Cui oare? Ai postit? A fost doar un regim dietetic. Ai iertat în Numele Lui? Ai fost umanist. Ai spus la Înviere: „Hristos a înviat!”? Zadarnic vis, deşarte speranţe. Ai crezut în învierea morţilor, în învierea ta? Te înşeli, prietene. Cum a sfârşit „profetul”, aşa sfârşi-vei şi tu. Pământ şi cenuşă. Ai crezut că ai un suflet? Nu, doar instinctul te conduce. Ai crezut că Biserica te îndeamnă şi consideră corect a nu săvârşi păcate? Nu ai ştiut să te bucuri de viaţă şi ai fost minţit o viaţă întreagă.
Astfel totul se dărâmă...Rămânem astfel doar ca nişte animale. Care vin de nicăieri şi merg spre nicăieri. Trăiesc pentru a muri şi mor fără a fi trăit. Nimic sfânt, nimic curat, nimic veşnic. Totul este aici şi acum. Ridicol, trist şi lamentabil.
Dar cine este această „Biserică” care s-a folosit de un ins de acum două mii de ani pentru a subjuga miliarde de oameni? D.B. greşeşte în mod voit din start, refuzând, conştient sau nu doar cel rău mai ştie, să amintească că Biserica nu este reprezentată de Vatican. Nu ceea ce acest compromis Vatican afişează la ora actuală înseamnă Biserica instituită de Iisus Hristos.
Oare să nu fi auzit de existenţa Bisericii Ortodoxe acest D.B.? S-a temut cumva că nu îi poate pună în cârcă greşelile istorice ale Catolicismului? S-a temut să se apropie de Adevărul, de Sfinţii şi de Taina Ortodoxiei? A simţit cumva că Hristos este viu în, prin şi pentru Biserica Ortodoxă? De ce se fereşte de Adevăr, susţinând totuşi că propagă adevărul?
D.B. vorbeşte la un moment dat de „teama Bisericii”. De cine? Biserica aceasta este totuşi o instituţie? Şi cum îi poate fi frică unei instituţii? Sau este acea mână de oameni, mereu în umbră, gata să manipuleze şi să mintă, la care face mult prea des referire? Cine sunt aceşti oameni ce formează „Biserica”? Apostolii, care au murit crucificaţi, decapitaţi, schingiuiţi sau torturaţi? Martirii, milioane şi zeci de milioane, care au crezut că a muri înseamnă a fi mereu cu Cel ce a înviat, cu Hristos Iisus? Pustnicii, călugării sau doar cei ce au trăit în lume, însă iubind cinstea, demnitatea şi adevărul? Dacă nu aceştia, atunci cine? Căci D.B. vede Biserica ca pe un fel de societate secretă care cuprinde ca o caracatiţă pe cei naivi, pe cei retardaţi...
Citez iarăşi! „Istoria violentă şi plină de falsitate a Bisericii nu putea fi trecută cu vederea. Campania ei brutală de „reeducare” a credinţelor păgâne, feministe, se întinsese pe durata a trei secole şi folosise metode pe cât de originale, pe atât de cumplite."
D.B. frizează ridicolul, bazându-se pe lipsa de cunoştinţe religioase minime a cititorilor! Şi prea des îi reuşeşte!
Deci vorbim de primele trei secole ale creştinismului. Şi noi admitem existenţa unei prigoane, a persecuţiilor, a unor mijloace cumplite de „reeducare” a maselor. Dar cu o fantastică deosebire! Persecuţiile au fost duse de autorităţile romane, în speţă păgâne, împotriva creştinilor. Deci păgânismul căuta să reeduce creştinismul şi nu invers! D.B. uită că Biserica nu era nici măcar recunoscută, admisă de stat. Cum putea să persecute pe alţii?! Violenţa amintită de D.B. a făcut, de fapt, milioane de martiri creştini, care susţineau cu preţul vieţii un adevăr negat azi de mii din speţa lui D.B.
Deci Biserica s-a opus credinţelor păgâne, implicit celor feministe. Astfel recunoaştem în tendinţa feministă actuală rădăcinile păgâne! Iar Hristos ar fi fost şi El un păgân, implicit un feminist. Biserica s-a opus cu încăpăţânare, a ucis mişeleşte nenumăraţi păgâni, a distrus credinţe străine de ale ei şi, în final, a martirizat proprii ei membri. Începând cu cei ce se încăpăţânau să rămână păgâni. Diabolic scenariu! Dar eu tot nu am înţeles cine este Biserica aceasta...atât de însetată de sânge!
D.B. ne spune că Biserica a folosit metode cumplite de subordonare a celor neascultători! Autorul nu ne spune care, dar ne asigură că erau cumplite...Să fie ceva de genul sectei lui Jim Jones? Sau să aibă drept preoţi pe câte unul de talia lui Hitler sau Stalin? Cumplita ei sete de sânge să fi dus la existenţa unor macabre „slujbe” de tipul unui Auschwitz sau din cadrul închisorilor comuniste?
Adevărul e prea evident pentru a nu ne îndoi de buna credinţă şi de iubirea de sens a lui D.B.
Ulterior autorul ne informează cum că Biserica a luptat cu furie împotriva vrăjitoarelor. Ce înţelege D.B. prin „vrăjitoare”? „Femeile învăţate, preotesele, ţigăncile, misticele, iubitoarele naturii, tămăduitoarele." Tacâmul e complet, deci se poate trece la arderea pe rug. Ni se spune chiar câte arderi pe rug a săvârşit „Biserica”! Nici mai mult, nici mai puţin de cinci milioane de femei. Cifră curios de rotundă şi de sigură...Biserica a fost un abator de femei...Deşi studiile istorice mai recente reduc numărul total al victimelor Inchiziţiei Catolice la 4500 de oameni (bărbaţi şi femei), D.B. susţine că au fost doar femei cinci milioane!
Să presupunem prin absurd că are dreptate. Ce vină are Biserica Ortodoxă?
Ce vină are învăţătura de credinţă creştin-ortodoxă dacă nu admite practicile păgâne nici măcar la ora actuală? Iar a nu le admite nu înseamnă în mod implicit a condamna pe cel ce greşeşte la moarte.
În numele cărei libertăţi se cade să admitem pierderea sau alterarea unui adevăr pe care noi îl considerăm a fi perfect, inalterabil şi veşnic? Şi dacă Biserica este aşa de misogină, de ce nu ar fi ucis toate femeile, păstrând doar un număr restrâns, care să nască şi să crească pe cei ce, la rândul lor, vor ucide femei, vrăjitoare, preotese etc.?
Cunoştinţele mele teologice îmi „spun” că Biserica nu a făcut decât să îşi exprime, să îşi formuleze adevărul de credinţă. Dacă Hristos este Fiul lui Dumnezeu, atunci El continuă să existe. Adică este viu, este veşnic viu. Iar Biserica Îl cunoaşte, trăieşte în El, pentru El şi prin El. Dogmele formulate în anul 325, la Sinodul de la Niceea, nu au urmărit să condamne „vrăjitoare” la moarte, ci să dea o formă să zicem umană Tainei Fiului lui Dumnezeu, Întrupării, Patimii şi Învierii Lui pentru mântuirea noastră. A avut atunci Biserica reacţia pe care o are organismul uman atunci când este ameninţat de viruşi ce îi pot afecta integritatea biologică vitală. S-a definit pe sine şi propria învăţătură. Altfel ar fi pierdut legătura cu Iisus Hristos, Cel ce S-a arătat nouă ca Adevăr veşnic şi indisolubil.
Bisericii nu i-a fost frică de „vrăjitoare” şi de „păgâni”, ci de propria ei moarte. Corpului uman nu îi este „frică” de viruşi, ci de propria moarte, ce intervine prin acceptarea acestor viruşi în cadrele proprii de vieţuire. A te apăra nu înseamnă a urî şi nu presupune a condamna pe eretic la moarte. "Vrăjitoarele” continuă să existe şi astăzi doar pentru că există Adevărul Bisericii, pe care caută să-l distorsioneze, să-l coboare în propriul întuneric.
D.B. se contrazice şi în privinţa Împăratului Constantin cel Mare. Pe de o parte afirmă că a rămas un păgân convins până în clipa morţii şi nu a crezut în dumnezeirea lui Hristos, iar pe de altă parte afirmă că a făcut jocul Bisericii de a impune o falsă imagine a lui Iisus, în scopuri politice, mercantile, sociale. Oare un împărat păgân şi-ar dărâma propria poziţie şi şi-ar submina propriul imperiu promovând o religie care îi neagă cu desăvârşire cultul imperial – prin care orice împărat era cinstit ca un zeu – şi propune în schimb egalitatea între oameni, incluzând defăimarea religiilor păgâne?
De ce ignoră D.B. actele istorice neutre, adică cele ce nu aparţin oamenilor Bisericii? Aceste documente demonstrează clar că timp de trei secole, împăraţii păgâni au prigonit Biserica, au condamnat la moarte mult prea mulţi creştini, au ridiculizat sau au blamat învăţăturile creştine. Şi nu pentru că acestea erau feministe sau pentru că propuneau un Hristos cinstit ca simplu om, fie El şi un profet. Ci pentru că erau de o noutate absolută şi, în acelaşi timp, la limita absurdului. Dumnezeu întrupat dintr-o Fecioară, pătimeşte ca un muritor pe Cruce şi înviază a treia zi – o învăţătură ce greu poate fi acceptată raţional!
Ca o simplă curiozitate proprie ar fi şi următorul aspect: ştim că la Cina cea de Taină au participat cei doisprezece Apostoli, dar şi Mântuitorul Iisus Hristos. Dar D.B. ne spune că ar fi participat şi Maria Magdalena. Dar confuzia devine mai mult decât evidentă! Căci tabloul lui Da Vinci, pe care se bazează şi cartea sus numită, reprezintă doar un număr de treisprezece participanţi la Cină. Iar eu nu înţeleg cum ar putea ca cei doisprezece Apostoli, cu Mântuitorul, dar şi cu Magdalena, să dea un număr de treisprezece participanţi la Cina cea de Taină! Paisprezece participanţi sau treisprezece? D.B. ne crede chiar atât de infirmi intelectual?
Sau lângă Mântuitorul era Sfântul Evanghelist Ioan, deci nu era nici o Magdalenă la Cină sau lipsea unul dintre Apostoli! Unde stă „adevărul” lui D.B.? Sau poate că unul dintre Apostoli era deja plecat la vânătoare de „vrăjitoare”!? Dincolo de ironia cu care trebuie „muşcată” minciuna lui D.B., trebuie să înţelegem că nu se cade să ne lăsăm doborâţi de cei ce urăsc pe Hristos.
Citez din nou pe D.B.:”Biserica acelor începuturi l-a confiscat pe Iisus, deturnându-i mesajul universal, învăluindu-l într-o aură impenetrabilă de divinitate şi folosindu-l pentru a-şi spori propria putere."
Poţi confisca în totalitate adevărul? Poate această curioasă „Biserică” să mintă cu neruşinare timp de două mii de ani? Oare chiar nu s-a putut găsi un personaj istoric mai răsărit decât acest profet evreu? Oare chiar nimeni nu a putut păstra şi nu a putut arăta lumii acest aşa zis mesaj universal? Şi dacă Iisus a fost doar un om, păcătos şi muritor ca şi noi, de ce este atât de important mesajul Lui? Oare Biserica să fi ucis chiar pe toţi cei ce deţineau acest „adevăr”?
Prea multe miliarde de creştini trăiesc şi au trăit în „minciună”, crezând în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Şi nu s-au simţit manipulaţi, manevraţi, minţiţi, dirijaţi, ostracizaţi etc. Au fost prea mulţi dintre ei fericiţi. Au gustat demnitatea şi verticalitatea morală. Au avut idealuri veşnice. Au iubit, au crezut, au iertat. Se pot trăi oare toate acestea în numele unei minciuni?!
Şi care era, la urma urmelor, acest mesaj universal al lui Iisus? Biserica, ca o tirană, ca o perversă şi inumană instituţie, o străveche Mafie, conform lui D.B., a înlocuit tainicul mesaj al lui Iisus cu un altul, mistificat. Autorul nu ne spune care este acesta. Aşa că se cade să deschidem Noul Testament. Ce găsim în această scriere a unei Biserici ce ucide milioane de femei şi ascunde adevăruri universale?
Curios, dar găsim Fericirile! Îndemnuri la milostenie, iertare, răbdare. La o iubire necondiţionată a aproapelui. La o puritate a inimii, a sufletului. Îndemnuri la bucurie şi veselie. O continuă afirmare la înălţarea duhovnicească prin ferirea de tot ceea ce lezează, răneşte şi întunecă propriul suflet şi inima aproapelui. O nouă viziune asupra celui de lângă tine, înţeles ca frate de care răspunzi cu o iubire veşnică. O apropiere tainică de Dumnezeu prin Acest Iisus Hristos, cu consecinţe eterne.
Curios mesaj al unei Biserici însetate de sânge! Dar este unul clar şi plin de viaţă. Spre deosebire de cel al lui D.B....
Să revenim la „adevăr”! Iisus s-a însurat cu Magdalena. Aceasta i-a făcut şi copii. Biserica, începând cu Petru, o urăşte pe „însoţitoarea Mântuitorului” şi ascunde o bună parte din viaţa şi învăţătura profetului. Care este misterul? Ne spune tot D.B.!
Pentru Biserică „utilizarea actului sexual ca un mijloc de a comunica direct cu Dumnezeu constituia o ameninţare serioasă pentru puterea şi autoasumata ei poziţie de unic intermediar între om şi divinitate”. Se putea ceva mai clar?
De două mii de ani, din cauza Bisericii, nu s-a mai comunicat direct cu Dumnezeu?! Şi nu îmi este dat să pricep cum ar putea actul sexual al unei persoane să pericliteze puterea şi poziţia unei „Biserici”?
Mai mult decât atât! Cum poate fi cunoscut Dumnezeu prin actul sexual? Nu ni se dau lămuriri. Se lasă doar să înţelegem că Biserica ne-a castrat moral şi fizic pe toţi, iar D.B. a venit să ne elibereze. Cum? Printr-un roman, gen thriller...
Totul se reduce la actul sexual… D.B. nu îşi ascunde apartenenţa la mişcarea New Age de promovare a Erei Vărsătorului, care ar înlocui şi ar elibera de acum perimatul mesaj creştin.
Ni se spune că în Era Vărsătorului vom afla adevărul. Iar acest „adevăr” este o curioasă sumă de învăţături preluate din hinduism, brahmanism şi budism. Se adaugă ceva „piper” islamist pentru a da un chip fioros Bisericii. Iar în final se presară ceva creştinism, ca să facă învăţătura cât mai credibilă. Deci „coptura” New Age este gata, iar cei creduli şi, totodată, obsedaţii sexual sunt gata s-o înfulece nemestecată !
Biserica a îndemnat la cumpătare, la abstinenţă înainte de căsătorie, la monogamie şi la ferirea de orice împătimire de ordin sexual. A condamnat doar verbal şi nu prin foc şi sabie homosexualitatea, pedofilia sau orice altă deviaţie carnală. E drept că toate acestea însemnau o unire cu divinitatea, dar o „divinitate” ceva mai întunecată, mai împătimită, mai josnică…
Curentul New Age „eliberează” pe om. Îl eliberează de condiţia sa umană, pentru o condiţie animalică, fără nici o oprelişte, fără nici o normă morală. Actul sexual este unicul adevăr. Priveşte bine situaţia şi condiţia (i)morală a societăţii în care trăim şi îmi vei da dreptate.
Eu un singur aspect ţin să mai punctez aici. De ce anume Biserica lui Iisus Hristos a cerut fiilor ei să nu cadă în ceea ce a numit „păcatul desfrânării”. Nu pentru că s-ar fi văzut ameninţată sau terorizată de nişte obsedaţi. Nu pentru că Hristos ar fi fost un profet pervers, iar ea avea nevoie de un Cap sublim şi pur, pe care se cădea să-l „fabrice”. Nimic din toate acestea!
Răspunsul găseşte-l tu însuţi la cei ce s-au „eliberat” de Biserică şi trăiesc după îndemnuri New Age, alias D.B. Ce vezi? Cumva oameni liberi şi fericiţi? Priveşte la cei ce au o viaţă sexuală intensă şi care s-au unit direct cu „divinitatea”, fie ei yoghini, practicanţi „tantra” sau simpli tineri americani, europeni. Dincolo de „fericirea” afişată în mod actoricesc, au devenit de abia de acum simple marionete. Nu ale Bisericii, ci ale propriilor trupuri, ale propriilor instincte şi patimi, ale propriilor boli incurabile. De atâta „libertate” se tot sinucid...
Se automutilează, se urăsc, se chinuie reciproc. Se aruncă pătimaş unul asupra altuia, încercând să găsească ceea ce doar Iisus Hristos le poate dărui: sens, valoare, adevăr, viaţă. Şi, mai presus de toate, veşnicie.
D.B. nu aminteşte nimic din ceea ce oferă „adevărul” lui după trecerea pragului morţii. Pentru că nu are ce."Profetul” lui e ţărână. Magdalena lui e pământ. (O curiozitate! Ne spune că acum Magdalena s-ar odihni în pământul natal, adică în Franţa. Să înţelegem că era franţuzoaică? Adică galică? Păi tot el spune că Magdalena face parte dintr-o spiţă nobilă iudaică şi că Hristos a trăit doar între graniţele iudaice! Va fi ajuns din greşeală şi în Franţa?!)
„Adevărul e că nimic nu e original în creştinism”, susţine D.B.
În care? În cel „autentic” sau în cel „falsificat” de Biserică? În primul ar fi autentic doar actul sexual ca mesaj universal. În cel „falsificat” găsesc că sunt totuşi prea multe aspecte autentice, unice şi inconfundabile. Iertarea şi iubirea duşmanului şi Dumnezeul întrupat. Mila şi îngăduinţa nelimitată, dar şi Naşterea dintr-o Fecioară. Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, dar şi Învierea Lui din morţi. Puterea inexplicabilă a iertării şi a dragostei, a abstinenţei, a disciplinării morale, dar şi bucuria de a trăi, de a simţi, de a iubi pe Cel ce totuşi există. Suferinţa inevitabilă în viaţa tuturor celor ce cred şi iubesc pe Hristos, dar şi puterea demnităţii, a verticalităţii, a purităţii. Şi lista ar putea continua...
Biserica nu este anti-feministă. Dovada ne-o dă tot D.B. atunci când ignoră cu bună ştiinţă şi în mod drăcesc o anumită persoană din istoria mântuirii noastre, din viaţa lui Iisus Hristos. Să zicem că nu a auzit de existenţa Bisericii Ortodoxe, dar să nu fi auzit de existenţa Maicii Domnului este de neadmis! Sau s-a temut că admiţând existenţa Ei, ar fi periclitat pretenţiile feministe ale „adevărului” său?
Oare chiar nu cinsteşte Biserica femeia? Oare chiar a subjugat-o în aşa măsură? Sau aceasta se întâmplă de fapt abia acum, când „adevărul” New Age prinde forme, iar libertinajul sexual transformă femeia, fata, copilul în obiecte impersonale ale plăcerii?
Ce om are o cinste egală sau mai mare decât cea adusă Maicii Domnului? Prin Ea ne-a venit mântuirea. Prin Ea ni s-a dăruit veşnicia. Prin Ea gustăm adevărata demnitate şi împlinirea staturii de om. Prin Ea omul este veşnic.
Sau cultul atâtor sfinte care au trăit în aşa-zisa „minciună” împotriva căreia cei de teapa lui D.B. luptă cu atâta înverşunare...
„Practica sacră – uniunea sexuală sacră dintre bărbat şi femeie, prin care cei doi deveneau un tot spiritual, fusese defăimată, considerată un act profan, ruşinos. Credincioşii care înainte simţeau nevoia comuniunii cu corespondentul lor feminin pentru a deveni una cu Dumnezeu, îşi reprimau acum impulsurile sexuale fireşti şi le considerau lucrarea diavolului”, ne învaţă din nou D.B.
De ce nu au supravieţuit religiile ce promovau astfel de „practici sacre”? De ce nu au supravieţuit societăţile ce cultivau această uniune sexuală? De ce s-au auto-ruinat prin imoralitate, decadenţă şi prin lipsirea de o serie de minime valori? De ce acest aşa-zis „tot spiritual” antrenează doar trupurile, ignorând elementul esenţial al făpturii numită „om” şi anume sufletul? De ce toţi cei care s-au lăsat integraţi în această „practică sacră” au decăzut moral, spiritual, intelectual sau chiar fizic, culminând mulţi în sinucidere? De ce o astfel de „practică sacră” se poate împlini până şi cu cea din urmă prostituată din această lume? De ce cooptează până şi minori, ajungând la perversiuni şi imoralităţi inimaginabile? De ce impulsurile sexuale au ajuns să fie motivul şi condiţia cunoaşterii şi comuniunii cu Dumnezeu? De ce este îndestulătoare împlinirea spirituală cu acte ce ţin de instinct, pe care le săvârşeşte orice animal? De ce apropierea de Dumnezeu se face prin plăcere epidermică, printr-o carnalitate ce des-figurează pe om? De ce această „uniune sacră” este atât de impersonală, atât de pasageră şi atât de scurtă? De ce nu pot avea parte de ea copiii şi cei bătrâni, nemai vorbind de cei bolnavi moral, intelectual sau chiar fizic? Să înţelegem că doar cei activi sexual pot cunoaşte pe Dumnezeu?
Întrebările pot continua astfel la infinit, iar răspunsurile vor întârzia la infinit să apară...
D.B. se cramponează de faptul că nu admite Biserica preotese în cadrul cultului. Dar Hristos şi implicit Biserica admite mame demne şi cinstite, surori curate şi împlinite moral şi intelectual, copii ce încă păstrează puritatea, candoarea şi inocenţa ce se pierd iremediabil prin actul sexual.
Feminismul cere integrarea femeii în cler, în cadrul cultului creştin. Biserica nu poate accepta aceasta din motive mai mult decât rezonabile. Nu pentru că ar discredita femeia, ci tocmai pentru că o cinsteşte. Rolul mâinii este acela de a scrie, de a spăla sau de a ajuta la întreţinerea nutritivă a vieţii. Acest rol nu poate fi suplinit în cadrul existenţei organismului uman de picior sau de ochi. Cultul divin este strict „masculin” pentru că în acest cult este jertfit Hristos, Capul Bisericii.
Pentru că în acest cult nimic nu are conotaţii sexuale. Aceasta pentru a ţine cont de faptul că în cadrul Sfintei Liturghii are loc o chemare a lui Hristos, o invocare continuă şi o primire a Lui. Pe El, pe Iisus Hristos, Îl cheamă, Îl invocă şi Îl primeşte un alt „el”. Rolul femeii este de a naşte preoţi, care să hrănească lumea cu Trupul lui Hristos. Demnitatea ei stă în a cinsti, a sfinţi viaţa peste care coboară harul invocat de bărbat, de preot. Acesta slujeşte o Liturghie care sfinţeşte o existenţă ce nu o are de la sine, ci de la o femeie. Fiecare gen are un rol bine definit, pe care feminismul îl ignoră cu desăvârşire.
Cuvântul rostit de Hristos trebuie rostit din nou de un bărbat. Minunile săvârşite de El sunt re-făcute tot de un bărbat-preot. Jertfa lui Hristos trebuie în-chipuită, re-prezentată tot de un bărbat. Cum ar putea o femeie să ne pună înainte viaţa lui Iisus Hristos? Înaintea Sfintei Treimi stă totuşi un bărbat, vorbind desigur de Sfânta Liturghie. Iar extrapolând, viaţa este adusă printre noi doar de o femeie. De ce se caută a se anula nişte rosturi bine definite? Nu consideră Biserica că femeia ar fi nevrednică sau impură. Dar ea, femeia, este potirul, primitoarea, receptacolul a tot ceea ce este sfânt prin intermediul bărbatului. Nicidecum sexual, ci în chip tainic, liturgic, divin. Precum Iubirea...
Dar acestea sunt Taine pe care D.B. nu le poate cuprinde. Femeia, pentru el, nu mai este viaţă, maternitate, dăruire, candoare şi lumină. Este un obiect sexual, mascat în aşa zise „practici sacre”.
„Biblia este un produs al omului”. Dacă Iisus Hristos este doar un om, are dreptate D. B. Dar ce facem dacă El este Fiul lui Dumnezeu? Cartea „Codul lui Da Vinci” este un produs al omului. Punem Biblia pe acelaşi cântar? Ceea ce cuprinde ultima naşte sfinţi, martiri şi genii ai adevărului şi
şi demnităţii. Ce naşte prima însă? O generaţie de obsedaţi sexual, o generaţie lipsită de ideal, de frumuseţe, de cultură şi de vigoare. Atât!
Cei infirmi moral vor să aibă un Dumnnezeu infirm moral şi El, Care să le îngăduie şi chiar să le susţină toate căderile, păcatele şi patimile lor josnice. Adevăratul Hristos nu poate cuprinde în braţele Sale iubitoare pe cei pătimaşi, pe cei înlănţuiţi de păcatele trupeşti. De aceea D.B. şi cei de teapa lui s-au gândit să „fabrice” un „Hristos” murdar, josnic şi mult prea uman.
Autorul caută să ne convingă că se bazează pe texte relevante, descoperite la Qumran sau la Marea Moartă. Nu ne explică de ce este atât de sigur cum că „Evanghelia lui Toma” chiar a fost scrisă de Sfântul Apostol Toma. Doar pentru că acest fals moral cuprinde o învăţătură ce susţine o viaţă imorală şi se arată a fi pe linia păgână a curentului New Age?
De ce are siguranţa faptului că aceste scrieri realmente cuprind adevărul? Cele de la Qumran sunt doar amintite de D.B., ignorând însă esenţialul! Ele aparţin unei comunităţi monastice, cu reguli de vieţuire extrem de aspre. Abia comunitatea de la Qumran ar putea fi bănuită de anti-feminism, căci impunea o strictă deosebire între sexe, cu o abstinenţă ce frizează regulile monahale de astăzi. Se presupune că însuşi Sfântul Ioan Botezătorul ar fi făcut parte din cadrul acestei comunităţi.
Deci cum ar putea acest tip de comunitate să elaboreze scrieri ce susţin practici sexuale dubioase? Cum ar putea promova această iresponsabilitate, această pervertire şi însăşi această tăgăduire a lui Dumnezeu, atât timp cât modul lor de vieţuire era unul ascetic, cu stricte norme morale şi cu o vie credinţă în venirea lui Mesia? Iar dacă Biserica nu recunoscut aşa-zisa „Evanghelie a lui Toma” sau pe cea „a lui Iuda”, nu a făcut-o din frică, cu un sentiment de culpabilitate. Se cade să admitem falsuri grosolane doar pentru a nu fi acuzaţi de ipocrizie, de trădare a adevărului, de bigotism? Iubim pe Iisus Hristos şi apărăm adevărul Lui. La fel cum copilul îşi iubeşte mama şi apără demnitatea, integritatea şi numele acesteia. Toţi cei care cred în „cuvintele” lui Iuda vor avea acelaşi sfârşit ca şi el.
Articolul de faţă se cuvine să se apropie de final. Cine a gustat măcar o clipă în viaţa sa din dulcea demnitate, din credinţa şi dragostea faţă de Iisus Hristos, nu se va lăsa lezat de astfel de cărţi. Satana are şi el un cuvânt de spus. Fie prin „Evangheliştii”lui Pippidi, fie prin falsul Hristos al lui D.B. Curios este că ambele „cuvinte” sunt impregnate de o făţişă sexualitate. Sau că ambele sunt apreciate de cei fără de Dumnezeu, învăluiţi de necredinţă, imoralitate, incultură şi egoism profund. Iubitorii de plăceri carnale, adică cei mici, murdari şi întunecaţi moral, vor primi benevol „adevărul” New Age. Cei cocoşaţi sufleteşte nu văd soarele decât în bălţile de noroi şi de mizerie ale acestei lumi. Şi consideră că soarele e strâmb, murdar şi negru, aşa cum le este şi lor inima şi conştiinţa.
Adevărul este Iisus Hristos. Cine Îl iubeşte, va rămâne pentru veşnicie în Adevăr!








#133332 (raspuns la: #133174) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
1.1 - Mâna care (mă) prinde - de zaraza sc la: 24/11/2006 23:50:33
(la: Concurs "Miss Cafenea 2006" - editia II-a - ARENA VA APARTINE !!)
1.1 - Mâna care (mă) prinde bine fără să rănească şi să doară;
1.2 - De poziţia de sluj a partenerului. Eu comand şi el execută.

2.1 - Poza de grup a iubiţilor.
2.2 - Sunt o Anais Nin care nu poate renunţa la puritatea Ioanei d'Arc. Ce mai rămâne? Non-conformismul si lumea interioară.

3.1 - Cuibul străin e mai arătos şi e gata făcut, gândeşte cuca; pasărea-mamă e mai sexy, gândeşte cucul...
3.2 - Nici grosimea, nici lungimea, Dorinţa!
3.3 - Morcovul, că are cu ce gâdila.

4.1 - O femeie căreia îi doresc să fie mulţumită când va trage linie.
4.2 - înafara jocului/pe picior greşit.
4.3 - Dacă mi-ar place ceva, ar fi amabilitatea.

5.1 - Cânt fără să-mi pese că-i cineva să m-asculte,/Îmi place doar toamna când umblu prin frunzele multe./Visez o iubire cum n-a fost şi nu e,/Deşi tot mai rece şi singur, cărarea mă suie. - simt că mă reprezintă.
5.2 - Se identifică muşchiul gracilis pe partea medială a coapsei, se determină originea pe ramura inferioară a pubelui şi acolo unde se face inserţia lui pe faţa medială a tibiei se găseşte "laba de gâscă".
5.3 - Aproape tot filmul "Undeva, cândva"="Somewhere in time"

6.1 -d) Uite un bărbat bine educat de părinţi.
6.2 - Cele inteligente ştiu să-şi pună în evidenţă frumuseţea.
Toate femeile care iubesc sunt frumoase.

7.1 - "Toate la timpul lor" ...sau toţi ?...
7.2.1 - Sfânta Maria, nu e cazul să aduc argumente...
7.2.2 - imposibil de ales, toate personalităţile sunt importante, mai ales când ne gândim că femeile au dat naştere sau au susţinut personalităţi masculine.
7.3 - O scenă lângă perete, din filmul Basic instinct. E veche, dar prima iubire nu se uită...

8.1 - Într-un brad împodobit cu instalaţie de lumini intermitente.
8.2 - Pretind ca este orgasmul.

9.1 - Planul A
dacă relaţia e în momentele ei de glorie, îmi exersez imaginaţia căutând explicaţii optimiste ale lipsei lui de punctualitate.
Planul B
dacă relaţia e într-un moment dificil, îmi exersez imaginaţia ca să nu mă afecteze lipsa lui de punctualitate.

9.2 - Mulţumesc de informaţie, seamănă foarte mult cu ce ne-a spus la cursul de medicină Ayurveda. Trebuie să fie conştienţi cât mai mulţi bărbaţi de importanţa lui.

Toate la timpul lor
*** - de Muresh la: 04/06/2007 08:42:35 Modificat la: 04/06/2007 20:51:38
(la: Cucoşul vestise o noua zi.)
Cum necum, dar am sarit un fragment.
Ma scuzati gratzioase doamne et domni:



1751
Ben-Gal
Israel
ben_gal_2@yahoo.ca
2007-06-0320:26:56
Cucoşul vestise o nouă zi …..
-----
Dar s-o luăm de la capăt.Cinzeci de ani trecură de cînd tînăr şi voios parăsise satul pentru a căta de lucru la oraş.Acasă cinci flăcăi erau. Parinţii muriseră şi dupa datină lor lăsaseră ca moştenire mai tot avutul fratelui celui virstnic. Mihăiţă, sau nea Mihai, dupa numele lui acum, plecă să caute slujba la oraş.La oraş găsise şi gazda. O văduvioara tînără a carui soţ murise căzînd de pe schele. Maria se numea vădana. Plină de nuri şi Mihăiţă, care nu cunoscuse femeia pînă atunci, se îndrăgostise de ea pînă peste cap. Spuse Mihăiţă vădanei:
"Mult imi mi-eşti dragă Mario. Io zic să facem nuntă. Tu ce spui?
"Da, Mihăiţă. Oi vinde casă aici şi cu banii căpătaţi om cumpăra ceva pămînt în satul tau, caci io la ţara m-am născut şi aici la oras ma înăbuş".
Zis şi făcut.Cumpără Mihăiţă o casă de-a Primarului şi o glie de cinci hectare şi încă o sfoară de pădure şi se pune pe treabă. Noaptea tinerii dorm într-un fel de cort încropit din feluri de resturi, iar ziua lucră la o casă nouă. Cam singur e Mihăiţă în treaba asta, căci nevestica e cam delicată şi lipsită de puteri. Colac peste pupăză, doamna lui rămîne grea, dar bucuria e mare. Cu puteri sporite taie Mihăiţă buşteni de stejar şi, încetul cu încetul vede cum treaba dă roade. Cam la vreo saptamînă înainte de naşterea pruncului casă e gata. Bună, trainică uscată şi largă e casa, dar Mihăiţă nu se culcă pe lauri şi mai durează şi mobila. O lavită larga în colţul de răsărit, o masă mare de stejar în mijlocul casei şi un cuptior bine întocmit. Astea facute, cumpără Mihăiţă din restul banilor o pereche de boi şi un plug greu cu taiş de fier şi o vaca, căci doamna lui spune că alăptatul nu face bine frumuseţii.
Prima recolta e cam slabă, dar Mihăiţă nu descurajează. Aşa trec ei cinci ani şi Ionel, moştenitorul, e un băieţel măricel deacum. Veşnic vesel, cu braţe tari şi minte cercetătoare. Şi unde e nevestica în toata povestea aiasta? Femeie de cam treizeci de ani, rujata, fardata, tocuri_înalte-fusta_scurtă. Şi într-o buna zi ia-o de unde nu-i. Plecase ea cu un ibovnic de la oraş si-şi lăsase vraişte şi plod şi soţ. Ba mai şi golise seiful cu economiile lor.
Gîndeşte Mihăiţă:„Ce să-i faci? Aşa-mi trebuie dacă am luat o orăşancă".Dupa un răstimp spune preotul:
„Mihai nu e bine singur. Domnul i-a dat Lui Adam pe Eva ca să-şi rodească sămînţa.Mărioara e văduvă şi m-am gîndit la ea pentru tine. Ea nu spune mult, dar vorbeşte de iubire... Deh, femeie. Aş vrea să vă întălniţi în biserică şi să vorbiţi”.
Tînără era Mărioara, dar nici pe departe frumoasă ca prima. Crescuse în casa unchiului ei căci părinţii ei muriseră de tifos pe cînd ea avea doar patru ani. Sfielnică şi tăcută era, dar ochii ei vorbeau singuri.“Marioaro, vrau să-l vezi pe Ionel al meu. Dacă îţi va place facem nunta.”.
Urmare I:
Ionel şi Mărioara s-au înţeles din prima clipă
---
Mai departe scrie'n carte..
#202685 (raspuns la: #202680) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
PRETUIESTE PREZENTUL - de Areal la: 14/07/2008 08:36:34
(la: POVESTIRI CU TALC (III))
Imaginează-ţi că există o bancă care îţi creditează în fiecare dimineaţă contul cu 86.400 lei. E un cont special. În fiecare seară şterge tot ceea ce nu ai reuşit să foloseşti în timpul zilei.
Ce ai face? Nu ai scoate până la ultimul bănuţ din acel cont?
Fiecare dintre noi avem un astfel de cont. Se numeşte TIMP.
În fiecare dimineaţă te creditează cu 86.400 de secunde. În fiecare noapte trece la pierdere tot ceea ce nu ai reuşit să foloseşti în mod util. Nu are sold, nu transferă ce nu ai folosit de la o zi la alta. În fiecare zi îţi deschide un nou cont. Dacă nu foloseşti tot depozitul dintr-o zi, e pierderea ta.
Nu există recuperare, nu se poate lăsa pe mâine. Trebuie să foloseşti depozitul zilei de azi.
Investeşte-l în aşa fel încât să obţii maxim de sănătate, fericire şi succes.
Ceasul ticăie. Profită din plin de fiecare zi.
Pentru a realiza valoarea UNUI AN, întreabă un student care şi-a picat examenele.
Pentru a realiza valoarea UNEI LUNI, întreabă o mamă care a dat naştere prematur copilului ei.
Pentru a realiza valoarea UNEI SĂPTĂMÂNI, întreabă editorul unui ziar săptămânal.
Pentru a realiza valoarea UNUI MINUT, întreabă o persoană care a pierdut trenul.
Pentru a realiza valoarea UNEI SECUNDE, întreabă un şofer care tocmai a evitat un accident.
Pentru a realiza valoarea UNEI FRACŢIUNI DE SECUNDĂ, întreabă persoana care a câştigat medalia de argint la Olimpiade.

Preţuieşte fiecare moment pe care îl ai! Preţuieşte-l şi mai mult pentru că ai pe cineva drag alături cu care merită să îţi petreci timpul.
Şi ţine minte: timpul nu aşteaptă pe nimeni!

LHC - partea II-a - de Intruder la: 10/09/2008 22:35:07
(la: Big Bangul de la Geneva)
Doi magneţi într-unul

Găzduit într-un tunel circular, lung de 27 de km, LHC este un adevărat uriaş. Este cel mai complex instrument ştiinţific construit vreodată. Centrul său este reprezentat de nişte magneţi superconductori extrem de eficienţi, bazaţi pe bobine făcute din fire de niobiu şi titan care conduc electricitatea fără a impune rezistenţă la temperaturi joase. Magneţii LHC-ului vor funcţiona la o temperatură de aproximativ 1.9 grade peste 0 absolut (în jur de -271˚ C), fiind răciţi de heliu superfluid.

Fiecare magnet are o arhitectură doi în unul pentru a ghida ambele fascicule într-o singură structură. LHC-ului foloseşte 1232 magneţi bipolari pentru a ghida fasciculul, împreună cu aproximativ 400 de magneţi cu patru poli pentru a focaliza fasciculele şi alţi câteva mii de magneţi suplimentari pentru a direcţiona bine orbitele. Cu totul, LHC-ul foloseşte suficiente filamente superconductoare pentru a se întinde până la Soare şi înapoi de cinci ori, rămânând suficiente pentru a face încă şi câteva călătorii pe Lună.

Înalta intensitate a fasciculelor LHC-ului, care dă naştere enormei rate de coliziune, prezintă propriile sale provocări. De exemplu, la intensitate maximă fiecare fascicul deţine aproape acceaşi cantitate de energie ca şi un tren TGV aflat în viteză. Acesta înseamnă de 200 de ori mai mult decât energia cea mai mare obţinută de un accelerator precedent.

Culturi diferite, scop comun

LHC este situat la aproximativ 100 metri sub pamânt, nefiind vizibil de la suprafaţă, cu excepţia clădirilor de deasupra coloanelor care conduc către inel, unele din ele duc către cavernele experimentale care conţin detectoarele de particule care vor captura rezultatele coliziunilor de particule din LHC.

Patru experimente principale - ALICE, ATLAS, CMS, şi LCHb - se pregătesc la LHC. De asemenea, două experimente mai mici, TOTEM şi LCHf au fost aprobate şi alte propuneri sunt în discuţie. ATLAS şi CMS sunt detectoare cu scop general, construite pentru a « vedea » orice ar putea LHC dezvălui. Fiecare înconjoară un punct în care protonii se ciocnesc şi măsoară energiile şi traiectoriile particulelor apărute. Fiecare a fost construit de o colaborare a aproximativ 2000 de cercetători din toată lumea, un prim exemplu de culturi diferite care lucreazâ pentru a îndeplini un scop comun. Particulele Higgs şi supersimetria sunt capul listei de priorităţi pentru a fi descoperite în aceste detectoare. ALICE şi LHCb sunt experimente mai mici care se concentrează într-o singură direcţie de cercetare. ALICE va studia materia aşa cum era ea în primele clipe ale Universului într-o încercare de a înţelege cum a evoluat în materia pe care noi o cunoaştem astăzi. LHCb va studia de ce Natura preferă materia mai mult decât antimateria.

De fiecare dată când protoni se ciocnesc în interiorul unui detector de particule, sute sau milioane de particule vor apărea. Din moment ce vor fi aproape un miliard de coliziuni pe secundă, rezultă că se va produce o cantitate enormă de date experimentale. Sisteme electronice performante vor selecta coliziunile interesante, respingându-le pe acelea care sunt neinteresante şi înregistrând datele rămase. Chiar şi în urma acestei selecţii riguroase, volumul de date care va fi înregistrat de fiecare experiment va umple în fiecare an o stivă înaltă de 20 km de CD-ROM-uri.

La graniţa fizicii

Conceput în anii 1980, aprobat în anii 1990 şi planificat să înceapă în 2007 (n.t. 2008, după ultimele estimări), LHC-ul este o învestiţie uriaşă şi un proiect pe termen lung. În prima sa fază de funcţionare, el va explora o vastă arie nouă din fizică şi va ajuta la alegerea unei strategii de cercetare pentru viitor. Ce noi experimente va aduce viitorul ramâne de văzut, însă LHC-ul va rămâne cel puţin un deceniu experimentul unde se poate studia cel mai bine fizica particulelor. Mai mult, LHC-ul însuşi ar putea să facă parte din viitorul peisaj al ştiinţei, căci el poate fi îmbunătăţit pentru a produce mai multe coliziuni de energie mai înaltă.

Ceea rezultate va aduce LHC-ul nu se cunoaşte încă, însă oricum, o întreagă lume de potenţiale descoperiri ni se în timp ce încercăm să înţelegem structura fundamentală a Universului.

(Tradus de Marinela Spiridon din revista "Symmetry", din august 2006, autorul fiind James Gillies.)
CEI TREI FRATI - de Areal la: 16/10/2008 11:01:34
(la: POVESTIRI CU TALC (IV))
Au fost odată, într-un sat, trei fraţi gemeni. Semănau foarte mult, atât de mult încât ţi se părea că vezi unul şi acelaşi om, de trei ori, dar în trei situaţii diferite. Unul, cel mai mare, era foarte egoist şi zgârcit. Tot timpul era nemulţumit cu ceea ce are, şi faţa sa era posomorâtă. Nici când ieşea de la biserică faţa sa nu era senină.
Al doilea era un om obişnuit, când vesel, când trist. Când era trist, era leit fratele cel mare. Când era vesel, era leit fratele cel mic. Despre acesta din urmă, ce să spunem… Parcă trăia pe altă lume. Bucuria care i se citea pe faţă era molipsitoare. Era cel mai credincios dintre fraţi. Chiar dacă fraţii mai mari nu erau mult mai mari decât el, între el şi fratele cel mare părea o diferenţă de câţiva ani. Şi nu la trupuri, că erau aproape la fel de bine dezvoltaţi. Doar la chip…
Ce să mai spunem despre fratele mic? Chiar şi atunci când părinţii lor au murit, răpuşi de o boală necruţătoare, fratele mic a ştiut să îi îndemne pe ceilalţi să îşi pună nădejdea în Dumnezeu. Şi, cu muncă, cu răbdare, au ştiut să o scoată la capăt.
Au crescut, s-au căsătorit cu fete harnice şi frumoase, au avut copii… Au mai trecut mulţi ani, copiii au crescut mari şi gemenii noştri au ajuns bunici.
Într-un an, când fraţii îşi sărbătoreau ziua de naştere, şi toată familia era laolaltă, cu mulţimea de copii şi nepoţi, a apărut un bătrân cu o faţă senină, cu părul lung şi alb. A spus că are daruri pentru toţi. Şi a cerut să stea de vorbă doar cu sărbătoriţii…
- Spuneţi-mi, vă rog, cât de mult îi iubiţi pe cei din familia voastră, pe copii şi nepoţi? Eu pot să vă ajut să le faceţi un cadou, să le dăruiţi o parte din viaţa voastră.
Fraţii mai mari se uitau, miraţi, spre cel mai mic. Aveau încredere în el şi se gândeau că el îşi va da seama dacă musafirul nepoftit era mincinos sau nu. Dar fratele cel mic nu dădea nici cel mai mic semn de neîncredere… Era vesel ca de obicei. Zise:
- Ăsta da cadou, să poţi să primeşti puterea de a da o parte din tine altora…
Cel mare nu părea prea încântat:
- Ce să dau? O parte din viaţa mea? Şi de ce să dau? Că, dacă dau, mor mai repede, nu? Eu nu dau nimic. Cât mai am de trăit, să trăiesc. Bătrâneţea e grea, dar mai bine bătrân decât mort…
- Eu aş da un an, zise fratele mijlociu. Dar să fiu sigur că ajunge la copii şi nepoţi.
- Aş da şi eu un an, nu zic nu, zise fratele cel mare. Dar să ştie toţi ce cadou le-am făcut. Dar, dacă stau să mă gândesc mai bine… Cât ar reveni fiecăruia? O lună, două, câteva zile? Mai bine le ţin pentru mine.
Fratele cel mic deveni din ce în ce mai serios. Ceilalţi nu îl mai văzuseră niciodată aşa. Îl întrebă pe musafir:
- Şi chiar putem face celorlalţi cadou o parte din viaţa noastră? Atunci, eu, eu sunt gata să mor chiar acum. Am avut o viaţă frumoasă şi fericită. Şi ce bucurie mai mare ar fi decât să dau o parte din mine celorlalţi? Nu vreau să mă laud cu cadoul pe care l-aş face, dar cred că orice copil şi nepot ar înţelege măreţia darului meu. Eu, eu sunt aproape gata de moarte… Mai vreau să mă spovedesc, să mă împărtăşesc mâine dimineaţă şi gata… Dacă aş şti că mai am de trăit zece ani, pe toţi i-aş da, fără să şovăi…
Musafirul le spuse:
- Lucrurile stau altfel… În aceeaşi zi aţi venit pe lume, şi părinţii voştri, înainte de a muri, s-au rugat să părăsiţi această lume împreună. Dar, precum se vede, nu sunteţi toţi la fel de pregătiţi pentru moarte. Deşi sunteţi bătrâni şi timp să vă pregătiţi aţi avut…
În timp ce musafirul vorbea, fratele cel mare se aşezase pe un scaun şi începu să respire din ce în ce mai greu.
- Cel mai mic ar fi dat şi zece ani de viaţă celorlalţi. O viaţă întreagă a trăit pentru ei, aşa a rămas şi la bătrâneţe. Zece ani de viaţă o să mai trăiască. Dar bătrâneţea nu îi va fi grea, nu va fi o povară pentru ceilalţi, ci o bucurie… Tu, mijlociule, un an o să mai trăieşti de acum înainte.
- Doar un an? – întrebă mijlociul, nemulţumit.
- Da, un an. Bucură-te şi de acesta, zise musafirul. Vezi, fratele cel mare nu a avut parte nici de atât…
Fraţii şi-au întors privirile spre acesta. Şi au văzut că închisese ochii, pentru totdeauna. Avusese totuşi parte de o moarte liniştită…
- Preţuiţi bine timpul care v-a rămas, zise bătrânul celor doi. Şi nu uitaţi cât de mare e puterea iubirii pentru ceilalţi. Ea, doar ea vă mai ţine în viaţă. Pentru această iubire v-a mai lăsat Dumnezeu să trăiţi, ca să îi puteţi ajuta şi pe alţii prin această iubire. Care vă pregăteşte pentru viaţa cea adevărată…
Atât le mai spuse bătrânul. Şi, deodată, dispăru din faţa ochilor lor. Cei doi fraţi se frecau la ochi, nevenindu-le să creadă că ceea ce văzuseră era adevărat. Dar, lângă ei, trupul fratelui lor zăcea fără suflare…
#351996 (raspuns la: #350256) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Ghilotină pentru speranţă - de cosmacpan la: 05/12/2008 15:52:15
(la: de unul singur........)

Vom trăi această zi ca şi când ar fi ultima
torceau rând pe rând degetele
înţepenite gheare
retractile.
Şi securea a căzut,
scurtcircuitând treimea neadunată.
“Şi de te sminteşte mâna ta, tai-o că mai bine îţi este...”

Hai mama că eşti frumoasă şi aşa
De unde atâta frumuseţe?
că doar v-am dat-o
parte, fiecăruia
la naştere.
Şi mi-au rămas doar ridurile
“Şi de te sminteşte ochiul tău, scoate-l, că mai bine îţi este”

Şi ochii mei plângeau culori
tenori ai asfintitului
plin de sânge.
Doamne, ce culoare are viaţa?
“Şi de vei vedea n-or să-ti ajungă lacrimile”
dar fie ţie după durerea ta
căci nu toţi cei ce văd înţeleg.
Ce vezi?
“zăresc oamenii; îi văd ca pe nişte copaci umblând.”
Dar nu ştiu care-i frumuseţea
unde să mă uit după ea?
Cât ai fost orb o aveai în faţa ochilor
Şi nu credeai.
Astăzi vezi dar n-o vezi.

Si Dunărea curgea lacrimi de vals
spălând frumuseţea.
wp - de M a o la: 08/12/2008 12:51:20
(la: "Dumnezeu este mort" vs "Dumnezeu traieste")
Consider ca fiind legat de "rabufnire" trecerea de la sustinerea ideii la atacul direct: "tu nu stii; tu nu cunosti, nu esti indreptatit," etc, fara un suport clar. Este raspunsul, in general, al celor care, lipsiti de argumente, lovesc direct. Poate doar mi s-a parut, nu pari omul lipsit de argumente.

Privitor la dogme, am spus ca nu vreau sa discut. Intre imaculata conceptie si intruparea lui Dumnezeu, din punctul meu de vedere este doar diferenta de nuanta. Ca sa folosesc un cuvant monden, este fitza. Am amintit o dogma catolica si una ortodoxa, ambele crestine, doar pentru diversificare, nu am spus ca cele doua dogme sunt ortodoxe, mai mult, nu am spus de niciuna ca ar fi ortodoxa, pomenindu-le doar in contextul relatiei cu stiinta.
Dupa cate stiu eu, cei trei ierarhi au avut un rol hotarator in adoptarea de catre cele doua sinoade ecumenice a conceptului de sfanta treime, desi n-au participat direct la lucrari, mai putin unul dintre ei, la al doilea parca, ceilalti fiind, unul mort, celalalt prea tanar. Nu intru in amanunte, e ca si cand as povesti despre cum era incaltat Fat Frumos.;)

A crede în atotputernicia nelimitată a raţiunii este o dogmă pe care, tu singur ţi-ai stabilit-o şi cu care, poţi înlocui alte dogme, doar pentru că ele sunt dogme, punând în locul lor o altă dogmă, de data asta personală, fără însă ca de data asta să te deranjeze că este o dogmă....
Insusi conceptul de ratiune elimina dogma. Nu am ce inlocui, pentru ca din pmdv dogmele religioase sunt construite avand la baza rationamente false sau bazate doar pe imaginatie. Cu alte cuvinte, nu cred in... ci cred ca...;)

Nu este locul să discutăm aici despre ortodoxie versus alte religii/confesiuni. Nu doresc o discuţie de genul ăsta, pentru că tema este prea mare şi nu văd nici ce folos ai putea să ai din ea , tu fiind ateu.
Pai atunci n-ar trebui sa vezi nici rostul discutiei noastre, ateismul fiind un concept adoptat chiar de unele religii. Orice discutie are un folos. Iti respect insa dorinta, desi discutia ar fi putut fi interesanta.

Despre fundamentalism, iata primele 10 criterii:
10 – Negi viguros existenţa altor mii de zei ale celorlalte religii, dar te simţi ofensat când cineva neagă existenţa zeului tău.

9 – Te simţi insultat şi dezumanizat când oamenii de ştiinţă spun că oamenii au evoluat din alte forme de viaţă, dar nu ai nicio problemă cu aserţiunea biblică (,) că omul a fost creat din noroi.

8 – Răzi de politeişti, dar nu ai nicio problemă în a crede într-un Dumnezeu întreit.

7 – Te înroşeşti la faţă când auzi de atrocităţile atribuite lui Allah, dar nici măcar nu schiţezi un gest când auzi cum Dumnezeu/Iehova omoară copiii Egiptului în „Exod” sau ordonă eliminarea unor grupuri etnice în „Iosua”, incluzând femei, copii şi…copaci!

6 – Râzi în faţa credinţelor hinduse ce deifică oameni, şi a credinţelor vechilor greci ce narează zei culcându-se cu femei, dar nu ai nimic împotriva doctrinei că Sfântul Spirit a impregnat-o pe Maria, care a dar naştere unui om-zeu ce a fost omorât, a revenit la viaţă şi apoi s-a ridicat la cer.

5 – Eşti în stare să-ţi petreci viaţa căutând mici găurele în vârsta ştiinţific stabilită a Pământului (câteva miliarde de ani), dar ţi se pare normal să crezi în date scrise de oameni din epoca de bronz ce trăiau în corturi şi ghiceau că Pământul există de câteva generaţii.

4 – Crezi că întreaga populaţie a acestei planete, cu excepţia celor ce aderă la credinţele tale (totuşi, excluzând sectele rivale), vor petrece o eternitate într-un iad infinit de suferinţă. Cu toate acestea, consideri religia ta cea mai tolerantă şi iubitoare.

3 – În timp ce ştiinţa modernă, istoria, geologia, biologia şi fizica nu au reuşit să te convingă, un idiot făcând tot felul de tumbe şi vorbind în limbi e tot ceea ce ai nevoie ca să te convingă de adevărul creştinismului.

2 – Defineşti 0.01% ca o rată mare de succes când vine vorba de rugăciuni împlinite. Crezi că restul de 99.99% e pur şi simplu voia Domnului.

1 – Ştii cu mult mai puţine decât mulţi atei şi agnostici despre Biblie, creştinism şi istoria bisericii – cu toate acestea, te consideri creştin.

Nu sunt de acord cu toate, unele sunt ilare dar recunosc ca cele mai multe se potrivesc cu starea de fundamentalist.
Pentru tine, ajunge definitia din DEX.


Însă pentru că te lansezi în asemenea discuţii, ca un om care, pune accent pe demersul ştiinţific, credinţa ar trebui să-ţi se prezinte ca o ipoteză de lucru. Iar ipotezele de lucru trebuiesc verificate şi eliminate rând pe rând după nişte criterii, argumenatat. Tu însă nu le-ai verificat...
Ai dreptate, in prima parte. Pentru a verifica insa o ipoteza, aceasta presupune sa fie verificabila. Or religia se bazeaza tocmai pe "adevaruri" neverificabile. Prietenii stiu de ce!:)



#370735 (raspuns la: #369549) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
yuki - de cuminte la: 07/07/2009 15:24:53
(la: Neexistentiale - simtul umorului)
Nu ţin să mă citez, dar eu am spus atât:

"Pruncu' acela de unde învaţă abecedarul-râsetului? Cine-i arată că fălcuţele pot servi la surâs? Gânguritu' nu-i va fi vesel, joaca îi va fi monotonă, tăcută, netransformată-n hohot de râs, nevalorificată.
În cel mai bun caz, odată cu grădiniţa, privindu-i pe ceilalţi, interacţionând cu ei, va învăţa ce fain e să râzi, să-ţi gâlgâie sunetul în gâtlej, să-ţi pocnească bucuria, să fie ca o explozie."

Adicătelea dacă nu învaţă de la părinţi ce e râsetul, măcar prin interacţiunea cu alţi copii sau cu nişte adulţi mai destupaţi la minte, îşi va forma surâsul.

Dar care-i supărarea? Zâmbetul meu a fost un şcolar cuminte care a învăţat mai întâi să-şi destindă comisurile, să-şi bucleze obrajii, să tragă cu praştia înspre urechi, iar al dumneavoastră e luat din naştere.
Bine şi aşa, şi aşa, numai să fie.
#459129 (raspuns la: #459120) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
( 3/3 ) - de Tot Areal la: 10/03/2010 15:00:28
(la: Pensia de moarte ( 3 ))
- ...Oricum, meriţi apreciată...E un lucru cu adevărat valoros! Mă bucur că am aflat! Bine, am să găsesc eu o scuză...
Ceva asemănător i-a spus şi doamna secretară de partid pe TESA care nu avea nume românesc, atunci când intrase la facultate.
- Asta e cu adevărat valoros. Politica nu înseamnă nimic...
O lăuda uneori pentru felul în care ştia să redacteze materialele acesta fiind um motiv foarte serios de a fi promovată în ierarhia de tineret şi de partid.
- Vasăzică, eşti studentă! Exclamă George entuziast. Ştiam eu că eşti deşteaptă!
Printre cursanţi se afla şi un băiat voinic cu o alură sportivă, înalt din delegaţia capitalei, care a fost desemnat drept responsabil pentru tot cursul. Într-una din zile îi spuse:
- De ce nu ceri ajutor? Mama mea e secretară la Universitate...
Rămase surprinsă de întrebare. Auzise comentarii ciudate despre el, că stă cu „urechea la perete”.
Ea şi George erau consideraţi cei mai inteligenţi cursanţi, o pereche perfectă. Toate fetele îi înşirau calităţile parcă îl râvneau, ei nu-i păsa. Nu era vreun subiect mai dezbătut. Iar el furniza mereu un motiv.
Îşi sărbătorise ziua de naştere fără a-i spune ceva. După petrecerea avută cu colegele de la căminul fabricii şi prieteni, colegi, după ce a dansat toată noaptea se simţea obosită. În drum spre curs rupse o ramură mică de tei înflorit, cum obişnuia să facă în fiecare an, de ziua ei. Se născuse de Rusalii. George îi puse pe masă câteva versuri şi începu să-i cânte un refren cu „ce parfum di tei”din Chiriţa, lucru ce o amuză foarte tare.
Într-o zi, când s-a întors să se îndrepte spre bancă a dat peste faţa lui aplecată pe a ei, cu ochii lui în ochii ei.
- Eu o să te fac femeie! Spuse pe un ton apăsat, arzător, zâmbind. Tu nu ai iubit niciodată un bărbat!
Se simţea desigur stânjenită. Colegii care au putut urmări cum George îi pregătea scena, se uitau aproape la fel de uimiţi, surprinşi. Aproape toţi aveau pereche, din primele zile, chiar căsătoriţi fiind. Dar desigur, nu le-ar fi trecut prin minte să cucerească vreo fată în acest mod.
- Cu tine aş împlini politica demografică a partidului! Vedea-te-aş la maternitate!
O cascadă de râsete a umplut aerul sălii de curs şi comentariile au luat avânt.
- Am să te iau într-o zi cu forţa şi te duc în braţe până în centrul oraşului!
Fiecare gest al ei era urmărit şi raportat lui George. A început să se teamă de el, căuta acum tot felul de metode de a nu sta în calea lui, dar erau zadarnice. O căuta pauza întreagă până o găsea peste tot, afla totul despre ea.
Într-o pauză la sala mare de cursuri, era la o ţigară cu doi băieţi.
- Nu ştiu ce are colegul meu de cameră. E nebun. A slăbit ca un ogar! Nu mă lasă să dorm. Scrie poezii. E disperat!...
Nu sesiza săgeata aţintită a subiectului pus în discuţie.
- Cu cine stai? Întrebă celălalt băiat.
- Cu George!
Tresări. Era un mesaj pentru ea. Îşi stinse ţigara şi plecă. Se aşeză tăcută pe scaunul ei şi i se părea că orice vorbă ce i se spune are un conţinut disimulat.
.......................
#530346 (raspuns la: #530345) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
( 6/2 ) - de Tot Areal la: 12/03/2010 14:21:19
(la: Pensia de moarte ( 6 ))
- Am vorbit şi cu domnul doctor, a mai spus ea. E în concediu, dar probabil o să vină mâine dimineaţă.
Moaşa o asculta tot mai des şi Mona se străduia să nu adoarmă. Durerile nu mai veneau. S-a făcut dimineaţa şi moaşa a plecat. A venit alta, o ascultă, se uită pe prosopul pătat şi plecă crispată. Pe hol începuse o gălăgie foarte mare. „Se ceartă de la prima oră” îi trecea ei prin gând. Uşa se deschise şi mai multe femei îmbrăcate în alb dădura buzna în salon.
- Urcaţi-vă pe masă doamnă! zise una din ele. După ce o controlă zise alarmată:
- Dilataţie zero! Lichid nu, pulsul slab, de ce trebuie să se întâmple chiar azi?!
A doua zi era revelionul. Toată lumea agitată pentru sărbători, numai de o naştere cu probleme nu le ardea. Veni soţul.
- Mi se pare că ceva nu e-n ordine. Asistentele s-au alarmat şi doctorii nu sunt aici.
- Fii liniştită, o să fie bine.
După plecarea soţului a venit o asistentă:
- Doamnă, o să fiţi operată la ora două. Şefa vine la zece şi o să vină şi domnul doctor. Dacă vi se pare că nu mai mişcă copilul, anunţaţi-ne.
Mona a cerut să dea un telefon şi sună la socri.
- O să fiu operată la două.
- Ştim, am fost anunţaţi, îi zise socrul.
Îşi făcu apariţia doctorul:
- Ia să văd şi eu prosopul acela, e chiar aşa de alarmant cum zic doamnele?... Probabil are cordonul înfăşurat în jurul gâtului.
Amândoi medicii o văzură din nou la ecograf, amândoi au fost de părere că ar fi o fetiţă, dar nu puteau fi siguri. Ar fi fost după dorinţa ei.
Începu operaţia. O asistentă la capul ei îi vorbea şi căuta un loc pentru perfuzare.
- Toate persoanele care n-au vene sunt predispuse la operaţii, comentă ea... Toată familia e aici. Şi socrii, şi d-na profesoară cu fetiţa.
Nu dură mai mult de zece minute, până când auzi:
- E totuşi băiat...
- Cordonul dublu înfăşurat! Bine că nu s-a declanşat travaliul! E deja slăbit. N-ar fi rezistat.
- Ce copil frumos! zise cineva.
Auzi strigătul de venire pe lume al copilului şi se simţi copleşită. Era salvat! Dumnezeu o ascultase, se rugase atât de mult...Ochii i se umplură de lacrimi.
Strigătul copilului nu era puternic, dar a pătruns în holul unde timpul aştepta. Bucuria îi cuprinse pe toţi. Un alt medic veni cu un coşuleţ arătându-le minunea abia petrecută:
- Felicitări! Aveţi băiat, îi zise doctorul proaspătului tătic şi plecă cu copilul spre incubator.
Bucuria avea să destindă chipurile crispate de aşteptare, dar în sala de operaţii, problemele se aflau la început.
- A scăzut tensiunea!
- A ieşit perfuzia!
- Stăm pe loc! Zise şefa. Hai rezolvaţi repede...
Asistenta căuta iar o venă şi în cele din urmă găsi un loc să pună perfuzia. Tensiunea a revenit şi medicii şi-au reluat treaba întreruptă.



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...