comentarii

O ZI IN LOCUL MAMEI


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
Dar de ce sa pleci? Eu l-am c - de (anonim) la: 24/12/2003 15:58:08
(la: Casatorie in Franta)
Dar de ce sa pleci? Eu l-am cunoscut pe cel care mi-a devenit sot intr-o vacanta in Franta, si dupa citeva luni de dus intors Franta-Romania efectuat de ambele parti ne-am casatorit in Romania si aici am ramas; acum avem si doi copii. El si-a gasit de lucru la citeva zile inainte de nasterea primului copil si de atunci nu a mai fost nici o zi fara loc de munca, si a schimbat vreo patru pina acum!
Si ca sa nu ai dubii, e francez "de souche", din Bretagne, nu vreo a doua-treia generatie cu cetatenie, pe care, apropo, eu nu am cerut-o niciodata!
munca la negru - de (anonim) la: 31/12/2004 14:50:55
(la: Munca la negru)
am peste 6 ani de cind muncesc in strainatate! dinntre care numai 8 luni(primele) legal! momentan sunt in franta cu viza pe 3 luni pe care mereu am depasit_o!am mai mult de 2 ani aici(plus 4 in israel) dar nu-i nici o problema ptr ca intotdeauna cind ma intorc in RO merc cu masini particulare cu baieti care au cunoscuti in frontiera romana si pentru o suma de bani pe care o cistigi in 2 zile aici poti trece linistit! fara nici o interdictie!PRINCIPALUL LUCRU E SA CUNOSTI PE CINEVA ACOLO UNDE MERGI!!! te poate ajuta!un risc exista, ca in orice lucru dealtfel ,dar daca nu risti nu cistigi!nimeni nu va venii la tine acasa sa te ia de mina si sa te duca in strainatate!cecilia spune ca nu merita riscul dar eu i-ti spun ca merita!ex. personal:mam trezit la virsta de 22 ani diponibilizat de la intreprinderea miniera unde am lucrat de la 16 ani !ce puteam face?singurul lucru pe care stiam sa-l fac era mineritul (omeserie care nu mai are viitor de mult)!in valea jiului nu aveam nici un viitor asa ca am mrs in bucuresti la o firma care facea contracte cu ISRAEL dar fiind prea tinar nu aveam nici o sansa totusi pina la urma dupa cea am plasat unui functionar 1000dolari am mers dupa aproape un an de asteptare.Am lucrat acolo oficial 8 luni cu un salariu de 300-400 lunar fata de 1000 cit mi s-ar fi cuvenit!am ales sa merg la negru ptr ca cunosteam un prieten la ierusalim care putea sa-mi ofere gazduire!i-ti spun sincer ca in 3-4 luini am adunat mai multi bani decit dincolo !apoi mam casatorit am avut un copil iar dupa 4 ani maèm intors in RO!nam rzistat mai mult de citeva luni!cel mai mult ma durut indiferenta oamenilor!EX:avusesem 3 zile zbuciumate din cauza unei probleme nu dormisem 2 nopti fiindca condusesem aprope 2000km in toiul problemelor mi se stricase masina a trebuit sa merg pina la deva 80km de petrosani ne-avind alt mijloc am urcat in maxi tatxi ,pe drum dupa citiva kilometrii unei fete din spate i se facuse rau,si credema nimeni din cei care aveau locuri in fata nu se oferise sa schimbe locul cu ea !dintre toti sint sigur ca eu eram cel mai obosit!credema ca am fost singurul care i-am propus sa schimbam locul si ptr ca era cu mama ei care nu avea luc i-am oferit locul mamei iar eu care i-ti repet cred ca eram cel mai obosit am mers in picioare!stateau toti ca nesimtitii in fata pe scaune si fata vomita mereu in punga in spate!in felul asta nu vom inainta niciodata cu tara asta credema!vreau sati impartasesc di ex^perienta mea in strainatate care sper sa te ajute deci scriemi pe costaromani@hotmail.com si-ti voi raspunde la toate intrbarile!
#32515 (raspuns la: #32475) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Pentru YRCH - de LUCIUS 666 la: 14/04/2005 17:20:15
(la: Este religia un element pozitiv sau negativ in societate?)
Te-as ruga sa faci o incursiune in orice cartier al Bucurestiului si ai sa te convingi. Numarul acestor biserici a fost dat publicitatii si acesta se raporteaza la numarul total de locuitori.
Si pe timpul lui Ceausescu lumea se aduna de paste. Presupun ca ti-ai dat seama ca este vorba doar de o traditie. Cati ,oare,mai cred cu adevarat in Dumnezeu ? Daca ar crede cu adevarat, bisericile ar fi pline in fiecare zi.
Linga locul in care locuiesc s-a construit o mare biserica. Trec zilnic prin fata ei si vad vreo doi -trei pensionari care o frecventeaza. Unde este, oare, multimea de credinciosi de care mi-ai vorbit ? Stii oare ca musulmanii se roaga in fiecare zi impreuna? Oriunde s-ar afla ei ingenuncheaza, isi desfasoara covorasul si-si spun rugaciunile. Aproape toti dintr-un oras. Sa-ti mai spun de moschee daca sunt pline sau nu in fiecare zi ? Te rog nu-mi mai da exemple puerile cu adunaturile de paste. Majoritatea care se aduna atunci, se duc apoi la petreceri si iesiri la iarba verde. M-ar mira ca nu ai observat pana acum acest amanunt. Cu exceptia faptului CA TE-AI FI PREFACUT CA NU OBSERVI !
Cu stima ! LUCIUS 666
#43551 (raspuns la: #43455) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
belle - de gigi2005 la: 12/07/2005 22:36:02
(la: Trancaneala Aristocrata "4")
crezi ca potzi sa-mi spui despre ce e vorba?

Apropos de inghetzata... mi-a spus cineva o dieta, care de fapt nu e chiar dieta ca sunt putzine restrictii, bazata pe consumul a 2 l de ceai de sunatoare/zi in loc de apa. Evident fara zahar. Conditia este ca sa se bea o cana dimineatza pe stomacul gol si una seara inainte de culcare. %Restul toata ziua. Ceaiul de sunatoare are niste proprietati... nu stiu exact. O sa ne spuna Jimmy, poate stie ea.
#59188 (raspuns la: #59171) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
belle - de gigi2005 la: 12/07/2005 22:37:09
(la: Trancaneala Aristocrata "4")
crezi ca potzi sa-mi spui despre ce e vorba?

Apropos de inghetzata... mi-a spus cineva o dieta, care de fapt nu e chiar dieta ca sunt putzine restrictii, bazata pe consumul a 2 l de ceai de sunatoare/zi in loc de apa. Evident fara zahar. Conditia este ca sa se bea o cana dimineatza pe stomacul gol si una seara inainte de culcare. %Restul toata ziua. Ceaiul de sunatoare are niste proprietati... nu stiu exact. Oricum nu mai asimilezi. O sa ne spuna Jimmy, poate stie ea.
#59190 (raspuns la: #59171) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
citesc aproape oriunde - de casyana la: 05/10/2005 20:01:59
(la: Cum va place sa cititi)
...o sa vi se para aiurea dar am ajuns sa citesc si cand merg la sala de gimnastica.cand merg pe bicicleta imi iau cartea dupa mine.cum tre´sa pedalez 30 minute pe zi in loc sa ma uit la timp imi iau cartea dupa mine si asa imi trec mai repede cele 30 de minute.imi place f mult sa citesc.in general cand sunt in casa,linistita si fara prea mult zgomot.dar daca imi place f mult cartea pot sa fac fata galagiei cu usurinta.
Mugetul provocator - de alex andra la: 08/12/2006 17:58:55
(la: DOMNULE, CU TOT RESPECTU' : ESTI UN BOU !)
Din păcate a intervenit o modificare de ultimă oră în programul conferinţei de astăzi. În locul disertaţiei despre "mugetul afectuos" vă propun ca temă, cu scuzele de rigoare, "mugetul provocator". Conferinţa anunţată va fi reprogramată pentru o dată ce vă va fi comunicată în timp util.

Vaca cu ochi alunecoşi şi inimă zburdalnică. Făcută pentru iubire. Nu dă lapte, nu dă socoteală nimănui, nu dă bineţe, dă doar din gene şi din alte părţi anatomice (era să zic anatomo-patologice). N-are creier, pentru că nu-i trebuie. N-ar face decât să-i creeze probleme. Ei şi mai ales partenerului/partenerilor ei. Aşa, pe fond de tabula rasa, nu tu circumvoluţiuni, nu tu necazuri. Doar o dulce stare de lâncezeală, o lascivă leneveală, o adâncă linişte cerebrală. Si un zâmbet fermecător, buze umede, ochi adormiţi, respiraţie precipitată, cu sufletul la gură.
La toate astea se adaugă minunea numită glas şi cântul numit muget.
Răscolitor şi glasul, şi cântul. N-au a face cu ghiersul ciocârliei sau al privighetorii. Nuuuuu. Aici e cu totul altceva. Ceva mult mai grav, mai profund, mai catifelat, mai moarat, mai promiscuu, mai provocator, mai promiţător. Ceva asemănător cu vocea sirenelor. Bietul marinar rătăcitor pe mările dorinţei dezlănţuite e ca şi mort. Taurul pierdut ca boul în contemplarea frumuseţii goale de haine şi de spirit şi în ascultarea vocii instinctuale, a chemării fără nume, a mugetului amoros, pufos, cărnos, solzos, nămolos, mlăştinos, vâscos, lipicios.

- Fatăăă, ţi-am zis sa nu mă suni că-s ocupată. Am decât două minute la dispoziţie, până iese bou ăsta de la baie... Nu, nu. Cu ăla ? nici vorbă, fă. Dă-l în mă-sa de sărăntoc. Hai, pa, tu, că vine... Da. Hai, pa pa. Mai vorbim.

Lost without music in a world of noises
#162120 (raspuns la: #162077) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
latest news :)) - de irma la: 15/01/2007 20:22:03
(la: BURICUL, GLORIA MUNDI)
intre timp am fost trasa de maneca in legatura cu postarea mea anterioara.

deci baietii nu-s obligati sa raspunda la nicio intrebare, din cauza acestui banc pe care nu-l stiam cand am pus intrebarea.

Barbatii se hotarasc, intr-o zi, sa convoace un congres extraordinar.Primul punct pe ordinea de zi:schimbarea locului unde e amplasat penisul, pe motiv de...accesibilitate problematica.Se vehiculeaza diverse idei, se fac diverse propuneri,spiritele se incing...cineva spune
-in palma!e usor de folosit!
-nu, dom'le, i se raspunde,locul e mult prea acesesibil si va ridica probleme de igiena.
Un tanar se ridica si spune,mandru:
-am gasit eu! IN FRUNTE! amplasare optima! usor de folosit,il poate vedea oricine,nu ridica probleme de igiena!
-heeeeeiii, tiiineereee...zice un batranel, abia saltandu-se din scaun...da' matale ti-ar conveni sa-ti sufli parul de pe frunte din doua in doua minute??!

multumesc!
_____________________________________
fetele bune ajung in rai dar cele cele rele se duc unde vor
#168881 (raspuns la: #168694) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Cri Cri Gri - de DANG la: 22/01/2007 22:15:22
(la: DEMAGOGIE)
Domnule , parerea dumitale trebuie respectată, dar să-l citeşti pe Vasile Ernu.
De exemplu :
Pînă şi cei mai mari duşmani ai capitalismului recunosc unanim un lucru: Capitalul transformă în marfă totul. De la Isus la Lenin, de la îngeri la demoni, de la nimicuri la poezie, totul se transformă în marfă prin simpla binecuvîntare a Capitalului. Oamenii şi lucrurile dispar şi devin simple branduri. Ne trăim viaţa între branduri precum Coca-Cola, McDonald’s, Marx, Madonna, Sony, Derrida sau Eminescu. Lumea noastră a devenit de mult un fel de brandshaft, adică un loc unde brandul face parte absolut necesară din viaţa noastră de zi cu zi. După căderea comunismului, maşinăria capitalistă s-a cocoţat pe hoitul ideologiei muribunde, a împachetat ce se mai putea împacheta, iar eroii vremurilor noastre au fost trimişi la produs. Comunismul a căzut – cum îmi place mie ironic să spun – datorită faptului că producţia de mărfuri a bătut producţia de cozi, iar dictatura mărfii a fost mai tare decît dictatura cozii. Capitalul poate transforma în marfă şi vinde pînă şi critica îndreptată împotriva sa. Astăzi, duşmanul de moarte al Capitalului, Lenin cel brănduit, lucrează în slujba lui. Cel mai tare brand al comunismului şi cel mai tînăr simbol al veşniciei, produs de om, poate fi vizitat luni, miercuri, joi şi sîmbătă între orele 10 şi 13 în mausoleul din Piaţa Roşie. Această „minune a lumii“ aduce statului 1,5 milioane de USD, iar acest lucru îi garantează şi îi asigură veşnicia mult mai bine decît ar fi făcut-o Partidul Comunist. À propos, mai nou, brandul Lenin aparţine unei firme elveţiene, ţara în care Lenin se autoexila ca să scape de mîinile lungi ale poliţiei ţariste.

„Lenin e viu“ (aşa cum spuneau toate lozincile vremii) presupune că Lenin este eficient, iar „Lenin e mort“ (cum confirmă noua ideologie) presupune că Lenin e sigur, căci nimic nu poate fi mai sigur decît moartea. Dar să nu uităm că siguranţa şi eficienţa sînt trăsăturile de bază ale mărfii. Lenin, brandul ideologic de altădată, la auzul căruia ne fremătau tinerele inimioare de oktombrei, s-a transformat într-un brand-marfă, care nu are decît un singur scop: profitul. Însă, oare, aceasta e problema, să constatăm care este ideologia dominantă? Sau mai important e cum ne raportăm ca intelectuali la ideologia şi puterea dominantă? Modul şi felul în care domină o anumită ideologie se datorează în cea mai mare parte modului în care intelighenţia se raportează la ea. În perioada comunistă intelighenţia română a contribuit în mod fundamental la dezvoltarea şi întărirea sistemului prin angajare, colaborare şi, în cea mai mare parte, prin tăcere. Tăcerea se vindea şi ea bine, indiferent dacă era făcută din frică, laşitate sau interes. Astăzi se vinde cel mai bine ceea ce ar fi trebuit să fie un discurs în interiorul sistemului comunist: discursul anticomunist. Discursul anticomunist în perioada postcomunistă este – vorba lui Daniel Barbu – competent, dar ilegitim. Competent, căci aparţine unui trecut la care am fost martori şi despre care avem documente, şi ilegitim pentru că intelighenţia practică acest discurs doar pentru a acuza un fenomen la care a fost martoră şi faţă de care nu a luat poziţie. Discursul anticomunist deţine multe adevăruri, însă sînt nişte adevăruri construite pe impostură fiindcă sînt rostite şi asumate într-o vreme care nu mai poate îndeplini o funcţie critică, ba mai mult, el deturnează scopul, rolul şi problematica discursului critic însuşi. Astăzi în loc să interogăm, noi condamnăm şi denunţăm, în loc să vedem efectele vechii ideologii asupra societăţii actuale, noi construim o contraideologie. Ideologiei comuniste dispărute i se opune o nouă ideologie: anticomunismul. E o ideologie ce nu presupune risc, ci doar profit. Marea tragedie a intelighenţiei române este faptul că prin astfel de gesturi ea se delegitimează, iar odată cu discuţiile în jurul problemei (ca de obicei prost puse) a colaboraţionismului, totul se reduce de fapt la o singură problemă esenţială: incapacitatea intelighenţiei de a lua poziţie critică faţă de puterea şi ideologia dominantă a momentului, oricare ar fi acel moment. În Republica absentă, Daniel Barbu face o remarcă exemplară care sintetizează perfect această problemă: „Intelectualii români nu sînt critici faţă de putere decît atunci cînd autorităţile politice consideră firească această critică. Intelectualul român este carlist sub regimul carlist, naţionalist şi anticomunist sub regimul antonescian, burghezo-democrat de stînga sub Guvernul Groza, marxist-leninist şi patriot sub regimul comunist. El nu se află în opoziţie decît atunci cînd, ca înainte de 1938 sau după 1989, instituţia opoziţiei este tolerată, cu mai multă sau mai puţină îngăduinţă. De altfel, intelectualul român nu acceptă să fie în opoziţie decît din dorinţa de a ajunge cît mai repede la putere“. Mai puţine aplauze, mai multe idei, mai puţine discursuri laudative, mai multe întrebări incomode şi nu e cazul să facem aport la primul rînjet al puterii, căci e un rînjet cinic al interesului şi al dispreţului faţă de intelighenţie.

#170602 (raspuns la: #168310) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
anisiei - de maan la: 20/07/2007 14:01:23 Modificat la: 20/07/2007 14:02:31
(la: Obligativitatea si simtul raspunderii)
nu ii scoti pe ei din mediul lor. te adaptezi tu, adultul, la nou.
da.
"noul" meu e casa iubitului meu, in care el abia asteapta sa ma primeasca, pe cand "noul" copiilor e o femeie straina, in locul mamei lor - echitabil, huh?

cu ce drept le spun io acestor copii ca merit sa ma cunoasca, si cum o dovedesc cand in casa lor nu mai e loc pentru mama lor, din pricina mea?
cu ce drept le cer io sa se chinuie un an, doi, trei ... de unde stiu ca ma voi apropia de ei si le voi fi prietena, de unde stiu ca firavi psihic, nu vor fi atata de socati incat vor ajunge niste adulti frustrati?

...da' vorbim de 2, 3 copii cand ar putea foarte simplu sa fie doar unul.

daca reusesti sa cladesti o prietenie cu ei, esti OM MARE!!
si daca nu ...?
daca nu reusesc ce sunt?

#217395 (raspuns la: #217389) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
anisia - de maan la: 20/07/2007 18:06:16
(la: Obligativitatea si simtul raspunderii)
cand ai propus exercitiul, nu am luat nici o secunda in calcul ca tu, adultul liber, inlaturi pe mama lor ca sa te asezi. NU! cu asa ceva nu sunt de acord.

:)) stai, mai...eu ma puneam in pielea copilului. el va considera intotdeauna ca locul mamei e langa tata si oricine altcineva e uzurpator.
#217446 (raspuns la: #217439) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
am sa fac matanii..... - de cosmacpan la: 17/11/2007 21:56:28
(la: Hartia de o suta)
cate zece pe zi, in loc de body-building....am zis io ca lantzul slabiciunilor e cel ce ma tzine legat de piciorul mesei....(din cafenea)...am gresit, da orbit de rapejunea de lasa o urma pa geamu cafenelei nici nu vazui ca m-i s-a imboldit scrisu'. Dragelor si dragilor, am sa astept cu sufletu falfaind ca zmeul de hartie rezultatele concursului si fiindca nu o sa fiu prin preajma imi permit sa fiu eu lebadoiul care sparge gheata: http://www.youtube.com/watch?v=YamDoDK71Ds&feature=related

of sa-mi trag putin sufletul....ca am vorbit cu Sf Andrei sa dea dezlegare lupilor dar i-am cerul sa ocoleasca locanta ca sa nu sparie fetele
iar de Mos Neculai in ciubote va las un link: http://www.allthingschristmas.com/music/lyrics.html#jollyold

si daca sunt cuminte ne mai auzim dupa ce o-i face o crima sa-mi injunghii porku daca nu il las sa fuga-n lume ca o fi neam de pork d'ala fercat care se da de trei ori peste cap (ca sarmaua) si se tufleshte langa mamaliga aia galbena ca floarea soarelui

iar daca nu si nu, dupa anul nou la Revelionul ospatarilor, ca la cate o-i gati parca m-oi si hodini.

Multzumesc pentru cuvintele de-ncurajare si daca nu s-o toci pana mai chelfanesc un top di hartie virtuala.

la buna auzire.
#257003 (raspuns la: #256946) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Nu ştiu... - de cosmacpan la: 17/09/2008 08:47:10
(la: Razlete amintiri in carje )
Nu ştiu...

Ce-i timpul?
Cine va fi el să tremur,
Când toată oastea de decenii a murit
Pe cruce, agăţate-n vânt vecernii
Hotarul dintre ieri şi mâine-i ruginit.
În locul unde timpul nu-i stăpân
Doar spaţiul se întinde-n trei cărări
si crucea punctului se pierde-n patru zări
În locul unde timpul nu-i stăpân.
Ce-i spaţiul oare?
Fi-va el trecut în catastif?
Desfăşurată e lumina ce n-apune
Iar de-i aduni cărările din lume
doar timpu-ţi spune de s-a mai rostogolit o zi.
În locul unde spaţiu nu-i şi nu-i nici timp
Ţi-as spune ce-i, dar milă mi-e de tine
Repere în oglindă fără cui
ce nu reflectă nici o adiere.
De mă arăt în lumea-n care timpul
împarte zile si decenii fără rost
Mi-e spaţiul plin de simţăminte
iar paşi-mi pribegesc
că nu am adăpost.
Când mă retrag le iau din lume
şi le închid în punctul ce n-a fost
un nou big-bang aşteaptă-n adormire
Să dau iar timpului şi spaţiului un rost.
Mai crezi că poţi vorbi de amintiri
Când n-ai repere ci doar amăgiri?
#342847 (raspuns la: #342836) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
eutanasia romanească - de Homo Stultus la: 24/11/2011 16:18:11
(la: Eutansierea maidanezilor sau puneti mana pe bata)
e la fel ca iadul românesc. Era un banc:
Un om moare şi, pentru că nu a ieşit pe plus la bilanţ, e pus să-şi aleagă tipul de iad unde doreşte să petreacă veşnicia.

Variante:
a. Iadul Românesc- tot timpul în smoală încinsă
b. Iadul Francez - jumătate din zi în smoală încinsă, jumătate nu.
c. Iadul englezesc - toată ziua eşti în regulă dar la cinci vine un demon şi aruncă pe tine o oală cu smoală încinsă.

Urmând o logică sănătoasă tipul alege iadul englezesc.
În prima zi totul decurge firesc. La cinci fix vine demonul şi zvâc... oala cu smoală încinsă. Omul cătrănit se îndreaptă spre casă să se spele. Pe drum se întâlneşte cu un tip la patru ace.
"De unde vii amice?"
"Din iadul românesc".

A doua zi acelaşi lucru. Pe drum acelaşi tip la patru ace. Acelaşi dialog. Omul intră la bănuieli.

A treia zi acelaşi lucru. Când se întâlneşte cu tipul care venea din iadul românesc nu se mai poate stăpâni şi întreabă.
"Mă, dar voi acolo în iadul românesc n-ar trebui să fiţi tot timpul în smoală?"
"Ba da!"
"Păi atunci cum se face că tu eşti tot timpul la patru ace?"
"Simplu. Alaltăieri n-a venit ăla cu smoala. Ieri n-a venit ăla cu lemnele. Azi nu veni ăla care trebuie să facă focul..."

Cam aşa văd eu şi eutanasia asta. Se va face la fel cum s-a făcut castrarea. Adică pe hârtie.

În altă ordine de idei, cred că ar trebui să ne preocupe mai mult bipezii care trăiesc prin gunoaie şi sutele de copii care mănâncă printre şobolani.

În fiecare zi sunt sute de infracţiuni comise de minori care n-au alt mijloc de supravieţuire. Pe ei îi închidem în medii care îi vor abrutiza şi care reuşesc să transforme hoţul în jefuitor şi jefuitorul în criminal.

Sunt foarte multe ong-uri care investesc emoţie şi bani pentru drepturile animalelor. Probabil că au impresia că nu mai sunt probleme în ceea ce priveşte bipezii.

În fiecare zi are loc un masacru al găinilor, oilor, porcilor, vacilor şi aşa mai departe. Pentru ele nu există discuţie publică. Din fericire, noi nu mâncăm câini. Dacă am mânca, toate ong-urile astea ar rămâne fără obiect de activitate.

E adevărat că nu e deloc civilizată legea asta. Problema nu e însă acolo. Problema e că ne îmbătăm cu apă rece dacă avem impresia că suntem un popor civilizat. E o lege care arată perfect impotenţa şi barbaria noastră. Nu suntem în stare să găsim soluţii civilizate. Şi staţi liniştiţi că nu suntem în stare să punem în practică nici soluţiile barbare pe care se pare că ştim să le găsim.
Colegii mamei ce statut au? - de Kon Stantin la: 30/08/2006 19:29:52
(la: Licheaua si musca)
Departe de mine gândul de a lua apărarea doamnei Muscă. Sunt prea tânăr pentru a pune la îndoială capacitatea şi dreptul domnului Liiceanu de a se revolta într-o astfel de situaţie. Nu este pentru prima oară când o face dar, de această dată, în mintea mea bolnăviciosă a răsărit o întrebare: nu cumva Hoţul strigă Hoţii? Mulţi vor spune că sunt naiv, poate că aşa şi este, dar până acum nimeni nu a cerut şi nu a făcut public dosarul de „urmărit de către Securitate” al domnului Liiceanu.

Dar dosarul de dizident al domnului Dinescu unde este? Este fost deţinut politic; nu este puţin prea energic domnul Ticu Dumitrescu la cei 80 de ani (mulţi şi sănătoşi înainte) după temniţa grea din închisorile comuniste? Dinescu, Ticu Dumitrescu, Cazimir Ionescu şi alţii se adună la o cafea şi decid astăzi: X nu a colaborat cu Securitatea. Supăraţi probabil că X nu a fost recunoscător astăzi dupăamiază, CNSAS-ul se va răzgândi mâine şi va face public raportul de colaborare al lui X cu Securitatea. Dosarele membrilor CNSAS le-a verificat cineva?

În 1975, pe nepusă masă (oricum mama nu ştia), un frate al tatălui meu s-a hotărât să se înscrie la şcoala de ofiţeri de securitate (sau cum i-o fi spunând). Toţi colegii mamei, începând de la directorul Centrului de Calcul şi terminând cu femeia de serviciu, au fost invitaţi la BDS (Birou Documente Secrete) pentru a explica tovarăşilor ofiţeri de la Securitate ce hram poartă tovarăşa ... ... . Ultima care a aflat că are un cumnat ce va deveni ofiţer Secu a fost mama. Paisprezece ani mai târziu, aceeaşi tovarăşă neştiutoare îşi exprimă dorinţa de a pleca într-o excursie peste hotare. Toţi colegii sunt invitaţi la BDS să explice care sunt lucrările tovarăşei şi dacă nu există riscul ca aceasta să divulge secrete de stat intrând în contact cu persoane străine (mari secrete, pe hardughiile numite Felix şi Independent, în limbaj Fortran sau Cobol, tovarăşa lista salariile muncitorilor, sau alte fişiere legate de producţia unei intreprinderi de stat ce exporta 99% din produsele sale în URSS).

Dacă cineva mi-ar spune astăzi că părinţii mei sunt foşti colaboratori ai securităţii, nu aş avea prea multe argumente să-l combat, dar aş pune totuşi o întrebare: Colegii mamei ce statut au? Acestea sunt doar două situaţii concrete în care ei au oferit Securităţii informaţii despre mama. (într-o discuţie recentă cu mama am aflat că cel puţin odată la trei luni fiecare angajat al Centrului trecea pe la BDS). Unii veţi spune că nu i-au pricinuit mamei nici un rău, aşa cum nici mama nu a pricinuit vreunui coleg vreun rău, deci nu au făcut poliţie politică, nu pot fi acuzaţi de colaborare cu Secu. Dar Mona Muscă a pricinuit cuiva vreun rău prin notele date decanului său?

Această isterie a dosarelor este doar un joc politic. Sacrificăm unu – doi de la vârf, dintre cei care au vorbit neîntrebaţi, ameţim un pic poporul cu câteva dosare bine cosmetizate, mai zgândărim niţel societatea civilă prin câteva voci aşa-zis reprezentative şi neutre (gen Liiceanu, Patapievici, Pipidi) şi noi ne vedem de ale noastre (un Rafo, un Daewoo) că vorba aia mai e de unde fura, important e să nu afle mârlanu’.

Poate sunt naiv, dar acest "circ" al dosarelor este doar o furtună într-un pahar cu apă de ochii închişi ai Occidentului, care are nevoie de noi şi care se bucură că stăm ca proştii cu mâna întinsă, în loc să profităm de bogăţiile noastre.
Cred ca aici e locul potrivit. - de talusa la: 10/11/2003 03:50:16
(la: TRICOLORUL ROMANESC)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.
Este intr-adevar un loc unde - de cenusareasa la: 08/03/2004 19:01:09
(la: cine sunteti?)
Este intr-adevar un loc unde nu pot sa ma abtin sa nu intru si as vrea ca asta sa se intample si in viitor.....sunt de acord (e prea pretentioasa aceasta afirmatie din moment ce nu sunt un personaj activ) sa platesc un abonament anual.
Chiar daca nu scriu in fiecare zi( au fost zile in care am scris dupa care am sters mesajul.....nu stiu de ce), va asigur ca citesc in fiecare zi ( ceea ce mi se pare mie intweresant).

E unul din locurile unde chiar imi face placere sa-mi beau cafeaua.

Ganduri bune!!
#11662 (raspuns la: #11661) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
lasitatea este pe primul loc la emigrantul roman - de nadia la: 28/03/2004 18:27:51
(la: Castigati 1 milion de euro. Ce veti alege: Romania sau occident?)
lasitatea este pe primul loc la emigrantul roman... Cuvintele unui anonim, care probabil n-a plecat de langa fusta mamei, de cand s-a nascut. Spui ca de 4 ani traiesti intr-o alta tara, ca astepti cetatenia, ca ai vazut toata lumea. Stii ceva? Nu cred ca macar un singur cititor al cafenelei crede tampeniile ce le scrii... Daca intr-adevar ai fii plecat din tara, ai stii ca, de fapt, iti trebuieste muuuuuuuuult curaj sa pleci, sa iei viata de la capat intr-o tara straina, unde nu cunosti, practic, pe nimeni, unde te roade stomacul de foame daca n-ai banii tai sa-ti cumperi mancare, ca nu vine nici mama, nici bunica si nici vreo alta matusa sau vreun prieten sa-ti dea... Lasitate? Cred ca nici macar n-ai habar ce inseamna "lasitate" sau "curaj"! Te sfatuiesc sa iei un dictionar sa studiezi bine termenii, sa iesi vreo luna-doua, macar din tara si apoi mai vorbim. Si poate vrei sa te si inregistrezi. Nu vorbi sub anonimat, ca lasii!
#12963 (raspuns la: #5845) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
the Passion of the Christ de Mel Gibson: O marturie de credinta - de SB_one la: 18/04/2004 14:10:33
(la: Filmul "The Passion of the Christ" si antisemitismul)
the Passion of the Christ de Mel Gibson: O marturie de credinta

Pr. Claudiu Bãrbut

Pe data de 15 martie 2004, actorul Jim Caviezel, care a avut rolul principal în filmului The Passion of the Christ a lui Mel Gibson, a fost primit de cãtre Sfântul Parinte. Seara, actorul a dorit sã prezinte el insuºi filmul intregii Curii Romane prezente in aula amfiteatrului Regina Apostolorum al Ateneului Pontifical. Am avut marea ocazie sã vãd acest film în avanpremierã ºi sã stau de vorbã cu actorul Jim Caviezel la sfârºitul proiecþiei. A fost o experienþa extraordinarã pe care aº dori s-o împãrtãºesc în aceste câteva rânduri.

Jim Caviezel:

“Interpretarea rolului lui Isus m-a ajutat sa-L cunosc mai bine pe Mantuitorul”
“Nu m-am gandit niciodata de ce, cand eram mic, imi placea mult sportul, in mod special baschetul. Am crezut, pana nu de mult, ca voi ajunge un bun atlel. Cand eram adolescent, in perioada cautarilor, m-am dus la tatal meu si i-am spus: 'Cred ca Domnul ma chiama sa fac un lucru deosebit in viata, insa nu descopar inca ce anume trebuie sa fac. Simt ca ma chiama, insa nu stiu in ce directie sa merg'. Tatal meu mi-a raspuns: 'Poate te chiama sa fii preot'. Anii care au urmat nu au confirmat cuvintele tatalui meu, insa crescand, parintii m-au ajutat sa descopar - in Biserica Romano-Catolica - darul credintei in Isus. Cu anii am descoperit ºi calitati proprii, in mod special talentul de a intepreta. Am inceput sa ma pregatesc pentru a fi actor, totul mergea fantastic, am crescut din toate punctele de vede si am ajuns la Hollywood unde...reputatie, faima si glorie (pamanteasca).
Intr-o zi primesc un telefon de la managerul lui Mel Gibson: 'Sunteti cautat de Gibson pentru a interpreta un rol in care este esential sa stiti sa faceti Surf '. Am acceptat si m-am intalnit cu Mel Gibson…In primele minute regizorul mi-a vorbit despre surf si apoi m-a întrebat daca eu cred in Dumnezeu si ce cred eu despre Patimirea lui Cristos. Imediat mi-am dat seama ca surf-ul nu avea nici o legatura. Era numai un motiv. I-am raspuns: Vrei sa fac rolul lui Isus? El nu mi-a spus nimic si mi-a lasat timp de gandire pana a doua zi.
Primesc un telefon a doua zi de la el. 'Cine e?' 'Mel', raspunde. 'Mel si mai cum?' intreb. 'Mel...Cross'. 'In acest caz eu sunt Isus Cristos', am raspuns. Mel a inceput sa-mi spuna ca acest rol este dificil, incomod, ca imi pot ruina cariera de actor, ca o sa fiu luat in ras de colegii mei actori de la Hollywood. A incercat sa ma convinga sa nu accept acest rol, însa am decis contrariul.
Astfel am descoperit ca sporturile pe care le-am facut, evolutia pe care am avut-o din punct de vedere uman si artistic au avut un anume scop: acela de a putea interpreta acest rol crucial din viata mea. Nu a fost usor: chiar din punct de vedere fizic a fost un rol extenuant. Mi-am amintit ca Mel imi povestea ca a avut momente dificile in viata, odata ajungand chiar in pragul sinuciderii, insa credinta in Isus l-a salvat. Atunci a promis Domnului ca va face un film pentru ca el, si poate si altii de langa el, sa poata pretui marele dar al Mantuirii.”

Experienta personala de intalnire cu Jim Caviezel

-         Acest film te-a ajutat sa cresti in credinta? l-am intrebat la sfarsitul filmului pe Jim Caviezel. Iata ce mi-a raspuns:

-Da, si cred ca foarte mult. Am avut o ocazie privilegiata de a ma apropia de cuvantul lui Isus, de a avea o comuniune speciala cu El. Cand am inceput filmarile mi-am dat seama ca fiecare minut insemna o noua sansa de a ma apropia de Mantuitorul. Am inceput sa studiez latina si aramaica. Nu eram pregatit si stiam ca am nevoie de ajutorul Sau ca sa-l pot face cunoscut. Prietenii mei preoti m-au ajutat sa inteleg si sa ma rog. Stiam ca nu as fi putut sa intereptez acest rol fara ajutorul lui Isus si al Mamei sale Sfinte. Intrarea in comuniune cu Dumnezeu m-a ajutat sa trec bariere umane pe care nu credeam ca sunt capabil sa le depasesc: frigul pana la congelare, biciurea si oboseala fizica pana la extenuare. In zilele in care am filmat momentul crucificarii, a trebuit sa raman pe cruce ore intregi. Datorita frigului si a pozitiei, nu eram capabil sa mananc. Au fost zile in care m-am hranit numai cu Trupul Domnului, dimineata, la Sfanta Liturghie. I-am cerut in acele momente, precum si in toate zilele cat au durat filmarile, sa ma ajute sa-l comunic lumii pe El si nu pe mine ca protagonist

-         Astazi a fost o zi speciala pentru tine?

- Absolut. Dimineata am avut marea onoare de a-l intalni pe Sfantul Parinte si de a-i multumi pentru tot ceea ce face. I-am marturisit ca pentru mine el a fost un model de curaj care mi-a dat forta in momentele dificile. Ma aflu in acesta aula in fata multor cardinali, episcopi, preoti si surori si sunt emotionat. Va multumesc pentru tot ceea ce faceti, pentru ca v-ati oferit viata Domnului, pentru marturia voastra de credinta.
Voi sunteti eroii mei si veti ramane astfel pentru totdeauna in sufletul meu. Rugati-va pentru mine.

Filmul

In timp ce Jim Caviezel urca scarile amfiteatrului, pe ecranul panoramic incepea proiectia filmului. Umbra actorului proiectata pe ecran disparea cu fiecare treapta urcata, pentru a da spatiu unicului portagonist al acestui film: Isus Cristos.
Muzica, atmosfera apasatoare, imaginea Mantuitorului, suferinta de pe fata sa ne-a proiectat in cateva secunde in realitatea din Getsemani.
Ritmul imaginilor, putinele cuvintel rostite in limba aramaica ne-a predispus spre o profunda meditatie.
Fiecare detaliu devine un element important in realizarea simfoniei Mantuirii, stiind bine noi toti ca ultima parte a acestei simfonii nu este Crucea si Invierea.
Toate personajele traiesc momentul patimii intr-o continua tensiune care se dovedeste a fi benefica pentru unii, iar pentru altii un cosmar.
Maria,intepretata de actrita romanca de origine evreiasca Maia Morgenstern, este tot timpul alaturi de fiul sau pe drumul Clavarului. Ea reprezinta imaginea durerii dar si a bucuriei de a fi mama. Gesturile sublime si pline de gingasie din copilaria si adolescenta lui Isus cristalizeaza dragostea de mama si forta credintei. Imi amintesc cu placere de cuvintele lui Jim Caviezel care, afland ca sunt un preot din Romania mi-a spus: “Maia Morgenstein este si ea romanca. O femeie extraodinara si o actrita deosebita. A fost pentru mine un privilegiu s-o cunosc si sa pot interpreta Patimirea lui Isus langa o persoana din poporul lui Isus, dar dintr-o cultura a Europei rasaritene. A interpretat rolul Mariei sublim.”
Maria Magdalena, intepretata de Monica Belluci, participa alaturi de Mama lui Isus la drama Calvarului.
Titlul filmului ne arata intentia autorului de a se concentra mai mult asupra Patimirii, asupra misterului Mantutirii noastre prin cruce, insa mesajul este clar: acela al vietii si sperantei. Sangele preotios a lui Cristos varsat in curtea lui Pontiu Pilat la biciure, pe drumul Clavarului ºi pe Cruce este pretul mantuirii noastre.
Giulgiul in care era infasurat Mantuitorul se goleste si trupul sau se ridica de la pamant pentru a lua locul la drepta Tatalui. Iar fetele tuturor celor care au sperat in El se insenineaza, se umplu de lumina, de pace si de viata.

Concluzie

The Passion of the Christ vizionat cu ochii credintei te patrunde in profundul sufletului, te face sa constientizezi marele dar al mantuirii dat noua prin Cristos, stimulandu-te sa meditezi asupra vietii tale, asupra lucrurilor realizate pana acum si a celor pe care trebuie sa le infaptuiesti, in lumina marelui dar al credintei primite la botez. Este o ocazie care ni se ofera si prin care noi putem sa ne apropiem mai mult de realitatea credintei noastre, ocazie la care noi putem sa raspundem cu un act de credinta, facand viata nostra asemeni cu cea a lui Cristos.

Claudio Barbut
claudiob27@hotmail.com




SB
................................................................
it's nice to be important, but it's more important to be nice !
#14049 (raspuns la: #13830) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Cercetarea la fata locului - de (anonim) la: 28/05/2004 00:31:35
(la: Explozia la Mihailesti: adevarata fata a autoritatilor romanesti)
Strimate d-le Mario
Am citit cu placuta surprindere comentariile dvs. pertinente la "evenimentele"amintite. E adevarat ca nu se mai acorda importanta Criminalisticii. Pe de alta parte, cum altfel cind lumea de azi e lumea Comercialului si a Civilului? Facultatile de Drept rasar ca ciupercile dupa ploaie... si sunt la fel de gaunoase (unele). Facem juristi pe banda, iar la scolile de tot felul pentru pregatirea magistratilor se uita sa se mai includa printre materii si adevarata Criminalistica. Si apoi, ce si cit poti preda unui student din anul IV la Drept in ultimul semestru de scoala cind materia Criminalisticii chiar daca il intereseaza nu o inteleg complet nici cei care se cred mari penalisti. Sa nu mai vorbim aici de magistratii care "impart dreptatea" prin instante si care nu au uneori nici rudimente de cunostinte despre cum se apreciaza o proba. Desi legea zice ca "magistratul decide dupa luminile sale" unora le sunt de mult duse bateriile.
Avem un exemplu al Germaniei ,care a scos din curricula scolilor de drept acum vreo 20 de ani Criminalistica, iar acum se face un lobby intens pentru reintroducerea ei.. Considerata o "treaba a politiei" ( probabil de la gresita intelgere a termenului de "Politie stiintifica") munca de criminalist e lasata pe seama unor oameni care uneori sunt coplesiti de probleme. Se uita ca ea este o munca de echipa si una de uzura si durata. Imaginea Criminalistului solitar si cu pipa deductiilor geniale mereu in gura e doar o pastisa falsa de " Guru " semi-senil si infumurat. Dar sa revenim la ale noastre, am vazut si eu acei sefi in costum la locul faptei...!!!!.. Dar unde sunt hainele de protectie la locul de cercetare?..Nu neaparat o salopeta muncitoreasca.. dar parca daca tot luam modele de ce nu am lua si pe cele favorabile?.. Vezi hainele FBI, ATF etc. si sa nu uitam ca ne laudam cu oamenii nostri.. Or fi ei buni.. dar nu exista o grija pentru remodelarea metodologiilor, nu intereseaza parca pe nimenei realizarea unorstrategii unitare de lucru si cooperare in catastrofe-fie ele naturale, fie dezastre, explozii, samd...Sa nu uitam ca alt lucru daunator este pompierismul romanesc... acum va da navala Procurorul general sa faca el ancheta.. a saptea zi dupa scripturi... Este un specialist in Criminalistica.. A propos, de ce nu isi scrie si titlul de Dr. alaturi de nume?..Sper ca nu ii e rusine.. Ca d-na Stanoiu il recomanda ca stie karate si engleza, iar altii il stiu ca e doctor in Criminalistica.
#15959 (raspuns la: #15902) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...