comentarii

Oprinduse-n


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
Din nou pentru Dan Calin - de Ingrid la: 14/10/2003 15:39:55
(la: A existat holocaust in Romania?)
Despre trenul mortii, plimbat pe ruta Iasi-Calarasi(Ialomita), iata "amintiri" culese dintr-un site probabil neolegionar :
"Viorica Agarici – mit si adevar in problema "Trenului mortii"

Din capul locului declar ca nu am intentia de a nega sau minimaliza tragicele evenimente petrecute la Iasi in iunie/iulie 1941, care s-au derulat pana in gara Romanului. Despre asta s-a scris si se va mai scrie mult, incat modesta mea contributie s-ar pierde ca o picatura de apa intr-un ocean de venin. In schimb, voi aduce cateva elemente noi legate de cele intamplate la Roman. Cititorii au latitudinea sa le arunce in talgerul balantei ce li se va parea mai adecvat.

Asadar, la gara din Roman - Era in fatidica zi de 3 iulie 1941, cand s-a anuntat sosirea, in tranzit, a unui tren cu evrei deportati din Iasi. Pentru fetele de la Cantina Crucii Rosii, ca si pentru personalul punctului sanitar din gara condus de doctorita Veronica Falcoianu (foto alaturata), situatia parea similara cu cea a trenurilor de raniti cu stationare scurta, avand alta destinatie. In acest rastimp, li se acordau, in vagoane, ajutoarele umanitare si medicale necesare. Totusi, judecand bine, medicul de serviciu la punct in acea zi, in unire cu echipele de la cantina, au inteles ca situatia actuala va fi oarecum diferita. Din aceasta cauza au chemat-o in ajutor pe doamna Viorica Agarici, presedinta Filialei locale a Societatii nationale de Cruce Rosie. Dansa a venit fara intarziere, insotita de vicepresedinta, d-na Eliza Vargolici si de medicul primar al judetului, dr. Stefan Pasov. In urma lor a sosit si seful Comenduirii Pietei, cpt. I. Cocaneanu.

Din primul moment, duduia Viorica a inceput a-si organiza echipa cu care avea sa intre in actiune. Din aceasta faceau parte: Sofia Lazarescu (sefa cantinei), invatatoarele Zoe Iacobescu, Elena Taune si Maria Curelescu, tinerele Mura Hagiaturian, Rodica Lazarescu si doua maici detasate de la manastirea Agapia. Intre timp, cpt. Cocaneanu a luat informatii suplimentare de la biroul de miscare al garii, de unde s-a intors foarte posomorat. Cand au iesit pe peron, cantinierele cu tavi si cosuri cu de ale gurii, 4 soldati cu caldari cu ceai, doctorita Falcoianu insotita de of. san. V. Toma si infirmierele voluntare de Cruce Rosie, purtand medicamente pentru urgente si material de pansat, Cocaneanu s-a apropiat de d-na Agarici, soptindu-i ceva la ureche. Cei prezenti au spus ca niciodata n-au vazut-o decat blanda si amabila, dar acum si-a iesit din sarite!

Deodata intra trenul in gara - o garnitura lunga cu vagoane de marfa ("bou-vagon" cu portierele zavorate) din care razbateau voci disperate, cerand ajutor si apa! Pentru acest tren insa era un Ordin de la Comandatura militara germana din Iasi, ca nimeni sa nu se apropie.



Interventia Reginei-Mama (Relatare a doctorului Nicolae Horga, radiolog sef la Spitalul Precista)

La aflarea acestui ordin d-na Viorica Agarici i-a cerut cpt. Cocaneanu sa intervina pentru a fi deschise vagoanele si a se putea acorda asistenta medicala celor din interior. Cpt. Cocaneanu l-a contactat telefonic pe generalul de Divizie Stefan Ionescu, prefectul judetului Roman care tocmai atunci se pregatea sa intampine pe Regina Mama Elena, sosita intr-o vizita la spitalul din Roman.

Prefectul i-a expus Reginei situatia disperata din gara chiar in Spitalul Precista Mare (atunci Z.I. 448). cand se faceau prezentarile si i-a raportat tot ce se intampla in gara. Revoltata, regina l-a trimis pe aghiotantul ei pentru a verifica daca informatia este adevarata. Cand aghiotantul s-a intors si a confirmat cele spuse de prefect, Regina i-a cerut generalului Stefan Ionescu sa-i inlesneasca legatura cu generalul Ion Antonescu, care se afla in trenul Patria, aflat in exclusivitate la dispozitia sa. Regina cerandu-i sa ordone deschiderea portierelor si acordarea asistentei medicale evreilor din tren.

In tot acest timp, d-na Agarici a dus o adevarata "batalie" cu soldatii germani care pazeau si ei trenul. Ea a pasit hotarata inainte, facand fetelor semn sa o urmeze. Trebuiau sa strabata distanta pana la linia a 4-a, unde fusese tras trenul cu deportati, semn ca nu va avea cale libera. Prioritate aveau atunci trenurile militare germane si romanesti, care goneau spre front. Asa incat avea de stationat un timp, exact cat era nevoie a intra cu ajutoarele cerute. Soldatii germani, cand au vazut ca grupul de persoane in alb se apropie hotarat de trenul lor, le-au iesit inainte, cu pistoalele mitraliera intinse si strigand: "Zuruck Verboten!" (Indarat! Oprit!). Era o prima somatie. D-na Agarici, fara teama, li s-a adresat pe acelasi ton: "Verflucktes Gesindel, auf die Seite!" (Creaturi blestemate, la o parte!). Cpt. Cocaneanu, stiind de ce sunt in stare acesti ostasi fanatici, din trupele SS, a venit in graba rugand echipa sa se intoarca pe peron, caci la o a doua somatie, acestia vor trage in plin. A fost un moment de panica. Fetele si soldatii cu caldari au facut cale intoarsa. Numai duduia Viorica Agarici s-a repezit ca un glonte in fata locomotivei, prinzandu-se cu mainile de ea si a inceput a striga cat tinea o gura ca daca nu se deschid portierele vagoanelor, pentru a se acorda ajutor detinutilor, ea ramane acolo pana ce va trece trenul peste dansa!

In timpul acesta, nemtii isi vedeau linistiti de treaba, asteptand momentul cand vor putea ordona pornirea trenului, cu riscul, de a strivi romanca aceea furioasa... La amenintarea cu pistolul in piept a unui ofiter SS, Viorica Agarici a raspuns: "Wenn Du mich schiesst, schiesst Du deine Mutter!" (Daca ma impusti pe mine, o impusti pe maica-ta!).

Intre timp, generalului Ion Antonescu, informat de cele intamplate la Roman si neavand autoritate asupra militarilor germani care nu permiteau asistarea detinutilor, a luat legatura cu Comandantul al Armatei a XI-a germana, generalul colonel Eugen von Schorner solicitandu-i aprobarea celor solicitate de regina Mama. Acesta, in cele din urma, a ordonat asistarea deportatilor din trenului cu evrei.

In sfarsit au fost date la o parte usile de la un vagon, le-a aparut o scena de infern: vii si morti, claie peste gramada, cu imbracamintea sfasiata zaceau intr-un namol de fecale si urina. Era prea din cale afara! Pentru a nu alarma populatia orasului (din care peste 7000 erau evrei), care prinzand de veste, incepusera a aflui spre gara, s-a convenit ca trenul sa fie impins indarat, la Sabaoani. Acolo fura deschise toate vagoanele iar cei morti, dupa ce au fost verificati de cpt. Dr. Radu Popovici, chirurgul Spitalului Militar (venit si el cu sanitarii sai, foto alaturata), au fost depusi intr-o groapa sapata ad-hoc in dosul garii.

Dupa intoarcerea trenului in gara dintre cei vii, cei bolnavi au fost consultati de doctorita Falcoianu, o parte din ei fiind internati in Spitalul Militar pentru ingrijirile necesare. Intre timp, dr. Stefan Pasov, medicul orasului, colaborand cu Presedintele Comunitatii evreiesti, dr. med. Reznic Meer, au organizat transportarea, cu randul, a tuturor deportatilor valizi la baia Companiei a IV-a Sanitara de langa gara, unde au fost curatiti, reechipati cu haine noi, hidratati si alimentati, cu ajutorul si pe contul Comunitatii. Bineinteles, sub paza severa, pentru a se evita dezertarile. La randul lor, prin grija Companiei a IV-a sanitare, toate vagoanele au fost spalate, dezinfectate si capitonate pe jos cu paie proaspete, peste care s-au intins cearceafuri.

A doua zi, 4.VII.1941, cu obloanele descuiate, trenul - fost pana aici ???al mortii" - s-a repus in miscare. Pe parcurs, oprind in garile mai mari, se deschideau usile vagoanelor pentru ca echipele de Cruce Rosie sa poata controla si asista deportatii. E drept, ici - colo se mai auzea si cate o huiduiala, venita din partea unora, dar asta nu a influentat cu nimic tinuta ocrotitoare a organelor oficiale. Ajunsi cu bine la Calarasi (pe Dunare), la predare in lagar au fost numarati 776 de oameni. Precum se stie, in 1944, au fost eliberati cu totii.



Epilog

1. Prin anii ‘50, dupa razboi, victimele, in numar de 53, dezgropate la Sabaoani (nu "370" cum gresit s-a scris!), carora li s-a adaugat mortii in numar de 360, depusi anterior la Mircesti, au fost aduse la Cimitirul Israelit din Roman, unde au fost reinhumate in doua gropi comune alaturate, peste care s-au turnat placi de beton cu dimensiunea de 3/10 metri. Din cele de mai sus rezulta ca, daca intre Mircesti si Roman, cale de 20 km, si-au pierdut viata inca 53 de oameni, fara "minunea" de la Roman, la Calarasi ar fi ajuns numai cadavre.

A fost in mod incontestabil, meritul duduii Viorica Agarici, de a-i fi salvat pe acestia. Dar nu numai al ei, singura; fara concursul tuturor persoanelor sus mentionate, n-ar fi reusit aceasta performanta. Ii reamintim: capitan I. Cocaneanu, general divizie Stefan Ionescu, vicepresedinta Crucii Rosii romascane, Eliza Vargolici, cei trei medici cu ajutoarele lor. In fine, dar nu in ultima instanta, acordul in acest sens al conducatorului statului (si prin concursul prompt al Reginei Mama Elena), a tras mult in cumpana. Mai e nevoie sa amintim si compasiunea populatiei romascane (crestini si mozaici la un loc) care au contribuit cu totii la usurarea suferintelor atator oameni inocenti...?

2. La urma, inca ceva despre doamna Viorica I. Agarici, eroina acelor zile. Dupa anii 1949, a fost despuiata de toata averea ei (proprietatea de la Calugareni, jud. Roman, casa din oras de pe str. Alexandru cel Bun etc.) si aruncata in strada, fara chip de subzistenta. A avut totusi noroc de cateva familii romascane care i-au intins atunci o mana de ajutor. Familia av. Mart a primit-o intr-o odaita, iar dintre evrei, dr. medic Iosif Abraham si fotograful Jack Reinstein organizau lunar, pentru ea, o cheta (bani marunti), pe care doamna nu voia sa-i primeasca decat sub forma de recompensa pentru meditarea unor copii (printre care si elevul Radu Cozarescu). Desigur, fiind retinuta in casele acestora si la masa de pranz. In fond, era adusa in pozitia de cersetoare. De altfel, si umbla cu cosnita de papura in mana, unde i se mai arunca cate ceva...

Ar fi plecat din Roman, dar nu avea unde: sotul, mort de gangrena apendiculara in spitalul de aici (nu la Iasi, cum s-a scris!), cei trei fii, Georgel, Vasilica si Costache, bagati la puscarie... Abia in 1967, Georgel fiind eliberat, s-a mutat la dansul, in Bucuresti. De atunci si-a adus aminte si Federatia comunitatilor evreiesti de meritele doamnei Agarici, fixandu-i o mica renta viagera.

Acum, eroina de la Roman isi doarme somnul de veci intr-un cimitir din Bucuresti, in vreme de copacul sadit in amintirea ei, pe "aleea dreptilor" de langa Rechowot (Israel), creste falnic.

Dr. Epifanie Cozarescu

#1330 (raspuns la: #1328) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
lb. romana - de SB la: 30/10/2003 13:13:49
(la: Cei din occident, va invatati copiii romaneste ?)
ptr. Tolanici
...am avut senzatia ca esti "un tip subtire" si-acu imi vii cu "slogane de Giulesti"

ptr. JCC
imi vine in minte acum o poiezioara auzita nu de mult ...sper ca nu trebuie sa-ti traduc intelesul; iat-o, putin modificata!

"Romana, de te voi uita
Si dreapta sa ma uite.
Sa se lipeasca limba mea,
De cerul gurii mute".

PS as vrea sa multumesc aici ptr. aceasta poezioara

Acum citiva ani am vizitat niste prieteni ce locuiau intrun sat "uitat de lume" in Germania. Stiam aprox. unde locuiesc si stiam ca au copii mici. Oprind am intrebat ( normal, in germana) doi copilasi de 4-5 anisori unde locuiesc " cutarica" ...Culmea erau copii lor ! mergind spre casa si vorbind in continuare germana cu ei, ne intreaba( in germana): dar nu stiti romaneste? si-am continuat discutia in romana. O romana curata "de cluj"

NB copii mergeau la gradinita germana si sint nascuti in germania!
#2747 (raspuns la: #2729) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Mistretul cu colti de argint - Stefan Augustin Doinas - de Catalina Bader la: 20/12/2003 03:10:49
(la: Cele mai frumoase poezii)
Un print din Levant indragind vanatoarea
prin inima neagra de codru trecea.
Croindu-si cu greu prin hatisuri cararea,
canta dintr-un flaut de os si zicea:

-Veniti sã vanam în paduri nepatrunse
mistretul cu colti de argint, fioros,
ce zilnic isi schimba în scorburi ascunse
copita si blana si ochiul sticlos...

-Stapane, ziceau servitorii cu goarne,
mistretul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vanatul cu coarne,
ori vulpile rosii, ori iepurii mici ...

Dar printul trecea zambitor inainte
privea printre arbori atent la culori,
lasand în culcus caprioara cuminte
si linxul ce rade cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dadea buruiana-ntr-o parte:
-Priviti cum se-nvarte facandu-ne semn
mistretul cu colti de argint, nu departe:
veniti sã-l lovim cu sageata de lemn!...

-Stapane, e apa jucand sub copaci,
zicea servitorul privindu-l istet.
Dar el raspundea intorcandu-se: -Taci...
Si apa sclipea ca un colt de mistret.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
-Priviti cum pufneste si scurma stingher,
mistretul cu colti de argint, peste plaiuri:
veniti sã-l lovim cu sageata de fier!...

-Stapane, e iarba fosnind sub copaci,
zicea servitorul zambind indraznet.
Dar el raspundea intorcandu-se: -Taci...
Si iarba sclipea ca un colt de mistret.

Sub brazi, el striga indemnandu-i spre creste:
-Priviti unde-si afla odihna si loc
mistretul cu colti de argint, din poveste:
veniti sã-l lovim cu sageata de foc!...

-Stapane, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul razand cu dispret.
Dar el raspunde intorcandu-se: -Taci...
Si luna sclipea ca un colt de mistret.

Dar vai! sub luceferii palizi ai boltii
cum sta în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistret urias, si cu coltii
il trase salbatic prin colbul roscat.

-Ce fiara ciudata mã umple de sange,
oprind vanatoarea mistretului meu?
Ce pasare neagra sta-n luna si plange?
Ce vesteda frunza mã bate mereu?...

-Stapane, mistretul cu colti ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohaind, sub copaci.
Asculta cum latra copoii gonindu-l...
Dar printul raspunse-ntorcadu-se.-Taci.

Mai bine ia cornul si suna intruna.
Sã suni pana mor, catre cerul senin...
Atunci asfinti dupa crestete luna
si cornul suna, insa foarte putin.

P.S. multumesc, Mada
Pentru noi – ratia de libertate, pentru ei – ratia de moart - de SB_one la: 26/12/2003 14:29:12
(la: Ceausescu asasinat de cetateanul Iliescu si gasca lui)
...Cititzi si judecatzi singuri!

SB



Pentru noi – ratia de libertate, pentru ei – ratia de moarte


▪ Un general acuzã: „Dosarul procesului Ceausescu este fals”
▪ Mãrturii senzationale ale membrilor plutonului de executie de la Târgoviste
▪ Mãrirea si decãderea clanului Ceausescu
▪ De ce s-a sinucis Elena Stãnculescu
La 14 ani de la Revolutie, întrebãrile fãrã rãspuns devin tot mai numeroase. Istoricii nu si-au intrat în rol, martorii acelor zile de foc sunt tot mai rari si vorbesc putin. „Jurnalul National”, dupã numãrul consistent de pagini consacrat evenimentelor din
decembrie 1989, în editia de ieri, continuã astãzi sã aducã noi mãrturii, care se pot constitui în file dintr-o posibilã si necesarã istorie a unui moment de rãscruce.

„Dosarul din procesul lui Ceausescu este un fals”
Generalul Andrei Kemenici a hotãrât sã rupã tãcerea
La 14 ani de la Revolutie, comandantul unitãtii din Târgoviste, unde a fost judecat si împuscat Ceausescu, face o mãrturisire senzationalã: documentele procesului ar fi fost semnate în alb de cãtre completul de judecatã, fiind completate, mai apoi, la Bucuresti.
▪ Jurnalul National: Când a început Revolutia pentru dumneavoastrã, domnule general Kemenici?
Generalul Kemenici: Încã de pe 16 decembrie. Primisem ordin sã începem în unitate o pregãtire deosebitã pentru apãrarea Târgovistei. Eram artileristi de antiaerianã, ei ne cereau sã ne antrenãm pentru lupte de stradã. Eu am mai participat la asemenea actiuni, în 1968, în timpul Primãverii de la Praga. Eram cãpitan. Primisem ordin ca, a doua zi, sã vin sã apãr Otopeniul. Si l-am apãrat atunci pe Ceausescu. Ca sã nu i se întâmple si lui ce i s-a întâmplat lui Dubcek, care a fost luat pe sus si dus la Moscova. Alãturi de 100 de soldati, eu, cãpitanul Kemenici, eram în stare sã-mi dau viata pentru el si pentru ideea lui. Dupã 21 de ani s-a întâmplat ironia vietii mele: colonelul Kemenici îl apãra pe acelasi om. Dar, de data aceasta, de furia si de ura poporului român.
▪ Stiati cã Ceausescu se aflã în zonã?
Primisem ordin de la generalul Voinea, comandantul Armatei, sã-l prindem. Stiam cã se aflã undeva prin preajma orasului. La ora 18:30 au fost adusi în cazarmã. De la ora 12:00 noaptea se putea spune cã Revolutia s-a terminat: partidul, Securitatea, Armata, Militia, toti îl trãdaserã pe Ceausescu.
▪ Sosiserã deja membrii acelui tribunal improvizat?
Elicopterul cu Stãnculescu aterizase pe platoul unitãtii. Întelegerea dintre mine si Iliescu fusese sã vinã sã-i ia, sã-i ducã la Bucuresti si sã le facã proces. Neîncrezãtor, Stãnculescu mã întreabã: „Ei doi chiar sunt acolo?”. „Da, zic, sunt în TAB.” Credeam cã se va duce sã-i ia. Zice: „Nu, facem totul aici. Sã-i dãm drumul”. Eram mai multi pe holul unitãtii: eu, Stãnculescu, Voican Voiculescu, cei doi loctiitori ai mei, Gicã Popa, Nistor, Teodorescu, Lucescu, Tãnase. Si Stãnculescu le spune: „Domnilor, cei doi teroristi care trebuie sã fie judecati sunt Nicolae si Elena Ceausescu”. Când au auzit, ãstora au început sã le tremure pantalonii. Am primit ordin sã trec si eu în proces. Le-am rãspuns: „Nu trec, domnule!”. N-am nimic cu Voinea, dar el mi-a cerut în 1997 sã facem cumva si sã-i bãgãm în puscãrie pe Iliescu si pe Stãnculescu, sustinând cã ãstia ne-au escrocat. Dar el însusi fãcuse, în 1989, acel rechizitoriu pe dosul unor hârtii scrise de mine. Le-a datat 24 decembrie. Mandatele si celelalte, pe 23 decembrie. El nici n-a stiut pe cine judecã! Dar a spus asa: „Aveti un sfert de orã sã faceti treaba”. Executia a avut loc între orele 14:30–14:45. Totul a durat vreo douã ceasuri. A fost o buimãcealã totalã. Gicã Popa a judecat cu ochelarii, domnule! Hârtiile le uitase la mine în birou. Dupã proces, si le-a luat si a plecat. E o altã victimã a lui Voinea. Ultima este femeia asta, nevasta lui Stãnculescu.
▪ În ce relatii ati rãmas cu Stãnculescu?
Generalul Stãnculescu a eliminat, la Bucuresti, douã probleme capitale ale Revolutiei române. Mai întâi, l-a scos pe Ceausescu din CC, oprind astfel o mare vãrsare de sânge. Apoi, în perioada cât a fost ministru, fãrã sã fie ministru a dat ordin unitãtilor militare sã intre în cazarmã. Dar pentru mine Stãnculescu este dusmanul numãrul 1: el mi-a transformat unitatea în puscãrie, în tribunal si în poligon de executie. Fatã de Stãnculescu nu am decât urã. Dar stiti care este paradoxul cel mai mare? Am fost ultimul ofiter al Armatei Române care a executat întocmai ordinele lui Ceausescu, pânã în 25 decembrie. Pentru cã ele erau identice cu cele ale lui Iliescu. Ceausescu zicea: „Sã nu ascultati decât de Stãnculescu!”. Iliescu – tot asa.
▪ De ce credeti cã au dispãrut documentele procesului lui Ceausescu?
Pentru cã erau false. Un fals istoric al Justitiei române. De aici mi se trag mie toate necazurile. Toti le-am fi semnat atunci. Dar stiti cum le-au semnat ei? În alb, domnule! Au semnat pentru moartea Ceausestilor pe niste hârtii albe, pe care le-au bãtut la masinã dupã aceea, la Bucuresti. Dacã dosarul procesului nu dispãrea, intrau cu totii în puscãrie.
▪ Trãiti bine acum, domnule general?
Trãiesc din pensia mea si pensia sotiei mele, care a lucrat 28 de ani în administratie. Mi-am vândut apartamentul si masina pentru cã amândoi suntem bolnavi. În plus, am tot fost purtat prin procese. M-am mutat la douã camere, în cartierul acesta, plin de tigani. Acum câtiva ani, am constatat cu disperare cã sotia mea avea 2.200.000 de lei pensie, iar întretinerea ne venise 2.400.000 lei.
Cazarma lui Andrei Kemenici, o puscãrie pentru beznã
Bucuresti – Târgoviste, 22 decembrie 2003. Drumul Ceausestilor cãtre moarte. Drumul României cãtre economia de piatã. Flancat de case mãrunte, cu câte un maldãr de verze putrede la porti. Putini bucuresteni au aflat cã de la tarã le poti cumpãra la jumãtate de pret, iar tãranii n-au cu ce sã le poarte pânã în pietele Capitalei.
Peste Târgoviste pluteste o atmosferã de sãrbãtoare incertã. În scuarul din fata Consiliului Judetean se improvizase o scenã, se fãceau probe de microfon, pe trotuarul de alãturi se produceau niste ambulanti cu alãmuri. Începuse sã bureze, orasul respira fumul grãtarelor cu fleici.
Dimensiunea de „fost” a viitorului
Pânã sã dãm de generalul Kemenici, purtãm îndelungi discutii prin telefon cu Aurelia, distinsa sa doamnã: „A plecat cu colonelul Simescu, la niste festivitãti”. „Nu are mobil?” „Nu avem mobil, domnule, suntem necãjiti.” Izbucneste în plâns: „Si-au bãtut joc de noi, ne-au purtat prin tribunale. Stie tot orasul. Dacã vreti sã scrieti adevãrul, veniti la noi acasã, cã o sã aparã si el. Dupã ora 19:00, este invitat la o emisiune la televizor. Ne-au distrus.”
Între timp, intrãm în vestita cazarmã unde a fost judecat în pripã si executat cuplul Ceausescu.
Bulevardul Regele Carol I nr. 49, fost „Castanilor”. Fostã UM 01417, comandament al trupelor de cavalerie. Pe placa de frontispiciu încã stã scris: „Ofiterul de cavalerie trebuie sã fie si cãlãret, si cavaler”. Fost regiment 47 de artilerie antiaerianã, condus între 1986-1990 de cãtre colonelul Andrei Kemenici. Viitor sediu al Politiei municipale si al Jandarmeriei. Deocamdatã, o clãdire pustie, cãzutã în paraginã.
Urmele istoriei, acoperite cu tencuialã
Pânã se gãseste cheia de la intrare, ne îndreptãm cãtre spatele imobilului. Ne pomenim deodatã într-un pãtrat de asfalt din care rãsare zidul ciuruit. Acel zid. Incredibil de strâmt totul. S-a tras de la mai putin de doi metri si jumãtate. Peste gãurile de gloante s-au trântit câteva mistrii cu tencuialã. Parcurgem drumul, de la iesire pânã la zidul mortii. Undeva, mult deasupra aleii pavate, stã atârnatã o altã placã din PFL galben: „Clãdire nesigurã! Risc seismic ridicat. Gradul 2. Acces în zonã limitat”.
Înãuntru e aproape întuneric. Curentul a fost tãiat din octombrie, când cazarma a intrat sub administrarea Consiliului Judetean. Chiar în fatã, Biroul 3, unde s-a tinut procesul. O camerã goalã, cu ghiseu. Aceeasi sobã de teracotã, acelasi cuier de perete, aceleasi lambriuri cu miros de tutun stãtut. În dreapta – Camera 33, în stânga – o cãmãrutã strâmtã din care porneste un labirint de holuri.
Câtiva jandarmi pãzesc plictisiti puscãria asta pentru beznã. Ies în bulevard pãsind îndãrât de parcã, dacã m-as fi întors, mi s-ar fi proptit la ceafã sãrutarea unei tevi de puscã.
Când plecãm spre Bucuresti, e iarnã de-a dreptul. Ninge si plouã, nici una mai mult. Încã o Revolutie ca oricare alta, petrecutã în ziua cea mai scurtã a anului.

Clanul Ceausescu la 14 ani dupã Revolutie
Mãrirea si decãderea primei familii din România comunistã
Rãsturnarea de la putere a dictatorului Nicolae Ceausescu a însemnat o cãdere în gol pentru toatã familia sa. Copiii si fratii sãi care detineau functii importante în stat si-au pierdut privilegiile si au fost inculpati în mai multe procese. Unii au murit, ceilalti trãiesc discret.
În zilele fierbinti ale lui decembrie 1989 de dupã fuga sotilor Ceausescu, copiii acestora, Zoe, Valentin si Nicu, au fost arestati sub acuzatia de subminare a economiei nationale. Tot atunci li s-au confiscat bunurile, printre care bijuterii si obiecte de artã care, în anul 2001, erau evaluate la douã miliarde de lei. Zoe si Valentin au fost eliberati la scurt timp de la arestare si cercetati în continuare în stare de libertate. Nicu Ceausescu a fost condamnat la închisoare, dar eliberat din motive medicale.
Abia pe 12 ianuarie 1996, Parchetul General a dispus scoaterea copiilor lui Ceausescu de sub urmãrire penalã si revocarea mãsurilor asiguratorii.
Marin Ceausescu
Marin Ceausescu, si el unul dintre fratii lui Nicolae Ceausescu, a fost seful Reprezentantei Economice a României în Austria. A murit în conditii suspecte chiar în zilele Revolutiei, pe 28 decembrie 1989. A fost gãsit spânzurat în pivnita ambasadei, pe 28 decembrie 1989, la trei zile dupã împuscarea dictatorilor. În lipsã de alte probe, varianta oficialã a mortii a fost sinuciderea.
Ion Ceausescu
Fratele cel mic al dictatorului, Ion Ceausescu, a avut o carierã didacticã la Institutul Agronomic din Bucuresti si a condus Academia de Stiinte Agricole. Dupã Revolutie a înfiintat o firmã si în acest an a lansat o lucrare în horticulturã.
Maria Agache
Maria Agache, sorã a lui Nicolae Ceausescu si sotia ministrului Metalurgiei, a fost condamnatã la închisoare pentru înselãciune si trafic de influentã, dar a fost gratiatã în noiembrie 1994 de cãtre Tribunalul Bucuresti. Ea a fost pusã sub acuzare pentru cã s-a angajat la Electromagnetica Bucuresti pe post de maistru, fãrã a avea calificarea necesarã. Electromagnetica a solicitat salariile pe care le-a plãtit Mariei Agache în perioada 1977-1990 (an când a fost pensionatã), fãrã sã fi prestat vreo muncã în întreprindere. Instanta a hotãrât ca Maria Agache sã restituie 581.344 lei cãtre Electromagnetica, plus dobâzile aferente sumei. Sora dictatorului a murit în urmã cu câtiva ani.
Valentin Ceausescu
Fizician atomist de formatie, fiul cel mare al Ceausestilor a lucrat înainte de decembrie ’89 pe Platforma de la Mãgurele, unde mai este angajat si astãzi. Numele sãu este legat mai ales de echipa de fotbal Steaua, pe care a iubit-o si a sprijinit-o foarte mult, pânã la câstigarea Cupei Campionilor Europeni în ’86. A fost cãsãtorit cu fiica lui Petre Borilã, lider comunist. Cãsãtoria nu a convenit familiei dictatorului, nora fiind trimisã, dupã divort, în Canada, cu tot cu copilul lui Valentin. În iulie a.c., Valentin Ceausescu a obtinut si el o hotãrâre definitivã a Curtii de Apel Bucuresti, prin care Muzeul National de Artã al României a fost obligat sã-i restituie bunurile.
Elena Bãrbulescu
Elena Bãrbulescu, sora lui Nicolae Ceausescu, si-a petrecut retrasã ultimii ani de viatã, într-o locuintã plinã cu fotografii ale lui Nicolae Ceausescu, construitã chiar lângã faimoasa casã pãrinteascã a familiei din Scornicesti. Înainte de 1989, ea a ocupat functia de sef al Inspectoratului Judetean de Învãtãmânt Olt. Dupã Revolutie a devenit proprietara unui mic magazin din Scornicesti, iar printre produsele vândute se numãra si un sortiment de votcã numit „Ceausescu”. A murit pe 24 mai 2001, la 72 de ani, si a fost înmormântatã la Scornicesti.
Zoe Ceausescu
Înainte de 1989 a fost matematician si lucra la Institutul de Cercetãri Matematice al Academiei. Dupã Revolutie a continuat sã mai lucreze o vreme, dupã care s-a pensionat din motive medicale. Este cãsãtoritã cu Mircea Oprean, profesor la Politehnica din Bucuresti. Dupã câtiva ani de procese, Zoe a obtinut o hotãrâre judecãtoreascã în care autoritãtile erau obligate sã-i restituie patru bijuterii si alte câteva dintre obiectele de artã din cele care îi fuseserã confiscate în decembrie 1989, când fusese arestatã. Acum evitã sã aparã în public. (Claudiu Tãrziu, Cristina Hurdubaia)
Florea Ceausescu, cel mai iubit dintre frati
Florea Ceausescu, imediat nãscut dupã Nicolae, a fost poate cel mai apropiat sufleteste de cel care avea sã devinã în 1965 conducãtorul României. Florea era cel mare, mergea cu pachetele la închisorile prin care a trecut Nicolae, condamnat pentru convingerile comuniste înainte de al doilea rãzboi mondial. Dupã ce Nicolae Ceausescu a avansat rapid în ierarhia comunistã, dupã 23 august 1944, Florea a ales cariera de ziarist. A lucrat multi ani la „Steagul Rosu”, ziarul de partid al regiunii Bucuresti, în redactia cãruia a fost coleg cu Nadia Constantinescu, sotia viitorului presedinte al tãrii.
De la acest ziar a trecut apoi la „Scânteia”, organul CC al PCR, fiind mai întâi corespondent pentru judetul Ilfov, apoi redactor pe probleme agrare în redactia centralã. Cei din redactie si-l amintesc ca un om modest, deschis, plin de umor. Lui Florea, care semãna izbitor cu Nicolae, i se întâmpla deseori sã fie confundat cu seful statului. Poate si de aceea, Elena avea o atitudine foarte rece fatã de Florea, tinut cel mai la distantã de „curtea prezidentialã”. Fratii Ceausescu se reuneau de Sfântul Nicolae, când, potrivit obiceiului românesc, nu se fac invitatii la cel sãrbãtorit.
Florea Ceausescu a intrat în conflict cu câtiva satrapi locali în urma unor articole scrise în „Scânteia”. Cazul Duzineanu, despre care multi ieseni îsi amintesc, a stârnit furia prim-secretarului de la judeteanã sau a lui Ion Dincã, vizat direct de un articol care blama condamnarea unui inginer agronom din Cãlãrasi la ordinul lui Ion Te Leagã.
Dupã Revolutie, multi colegi de la „Adevãrul” i-au întors spatele. S-a pensionat. Trãieste în Bucuresti, unde are un apartament. Duce o viatã normalã.
Nicu Ceausescu fusese pregãtit pentru preluarea puterii
A fost cel mai implicat politic: prim-secretar al CC al UTC, ministru al Tineretului si, apoi, pânã în decembrie 1989, prim-secretar PCR al Sibiului. El era pregãtit pentru a prelua puterea de la tatãl sãu. A fost arestat la 22 decembrie 1989 si adus în Studioul 4 al TVR de cãtre revolutionari, dupã ce fusese rãnit cu o loviturã de cutit. La 21 septembrie 1990, Tribunalul Militar Bucuresti l-a condamnat la 20 de ani închisoare. Pe 3 iunie 1991 i s-a redus pedeapsa de la 20 de ani la 16 ani detentie. În noiembrie 1992 a fost condamnat la cinci ani închisoare pentru port ilegal de armã. A fost pus în libertate conditionatã pe motive medicale. Pe 16 septembrie 1996, Nicu Ceausescu a fost internat, în stare gravã, la Spitalul Clinic Universitar cu diagnosticul cirozã hepaticã cronicã. Dupã douã zile a fost transportat la o clinicã din Viena, unde a si murit la 30 septembrie în acelasi an. Avea 43 de ani. A fost cãsãtorit întâi cu Poliana Cristescu, iar apoi cu fiica lui Radu Constantin, lider comunist.
Ilie Ceausescu stia cã fratele sãu urma sã se retragã
Ilie Ceausescu, frate al dictatorului, a fost adjunctul ministrului Apãrãrii si secretarul executiv al Consiliului Politic al Armatei, pânã la 22 decembrie 1989. A condus mai multi ani Institutul de Istorie Militarã. Dupã Revolutie a fost acuzat si judecat pentru instigare la omor deosebit de grav în Revolutia de la Cluj. Ilie Ceausescu a mai spus cã bãnuia cã fratele sãu stia de aparitia evenimentelor din 1989, deoarece, din stenograma întâlnirii Nicolae Ceausescu – Mihail Gorbaciov, din 4 decembrie ’89, rezulta cã presedintele URSS l-a întrebat: „De unde stiti dumneavoastrã cã veti mai trãi pânã în ianuarie?”. Declaratiile fãcute de dictator la procesul sumar de la Târgoviste par sã confirme ipoteza lui Ilie Ceausescu. Pe holurile tribunalului, Ilie Ceausescu a declarat presei cã, din datele pe care le avea în 1989, reiesea cã la alegerile pentru Marea Adunare Nationalã, care trebuia sã aibã loc în martie 1990, Nicolae Ceausescu intentiona sã se retragã. Ilie Ceausescu a murit pe 3 octombrie anul trecut.
Andruta Ceausescu, condamnat la 15 ani de închisoare
Generalul în rezervã Andruta Nicolae Ceausescu, si el frate al despotului, a fost comandant al Scolii de Ofiteri de Securitate Bãneasa. A fost inculpat singur într-un dosar, fiind acuzat de complicitate la genocid. A fost condamnat definitiv la 15 ani de închisoare, deoarece, în decembrie 1989, în calitate de comandant al Scolii de Ofiteri de Securitate, a dat ordin elevilor sã tragã în manifestantii care protestau fatã de regimul comunist în Piata Universitãtii din Bucuresti. A stat în arest din 1990 pânã în august 1994, când a fost eliberat, pe motiv cã suferea de afectiuni hepatice si renale. El a fost reîncarcerat pe 28 ianuarie 1998, în arestul Penitenciarului Jilava, pentru a executa restul de 11 ani de închisoare, din pedeapsa de 15 ani de detentie datã de cãtre Curtea Supremã de Justitie. În scurt timp a fost iarãsi eliberat, pe motive medicale. A mai rezistat diabetului si cirozei hepatice pânã la 14 decembrie 2000, când si-a dat obstescul sfârsit. Avea 76 de ani.

Ceausestii, condamnati înainte de judecatã
Ovidiu Gheorghiu si Dorin Cîrlan, membrii plutonului de executie de la Târgoviste, mãrturisesc
Adjutantul-sef Octavian Gheorghiu a fost unul dintre cei trei „cãlãi” ai cuplului dictatorial. Dupã ce i-a împuscat pe Ceausesti, nici nu s-a îmbogãtit, nici n-a cãpãtat putere. I-au rãmas doar niscai gânduri negre, care-i mai bat uneori la usã, noaptea, chiar si dupã 14 ani.
Dimineata zilei de 25 decembrie 1989. Colonelul Cantuniari, comandantul Regimentului de parasutisti de la Boteni, face revista de front. „Vreau opt voluntari pentru o misiune cu 10% sansã de întoarcere. Sunt teroristi pe Bucuresti – Pitesti”. Opt oameni ies în fatã.
Se îmbarcã în douã elicoptere. Decoleazã. În aer primesc un nou ordin: aterizati pe Ghencea. Pe Ghencea se trãgea. Din TAB-urile parcate pe stadion ies: Stãnculescu, Mãgureanu, Gelu Voican si toti ceilalti care vor face parte din completul de judecatã a cuplului Ceausescu. Urcã în elicoptere fãrã nici o vorbã.
În aer, din nou, se schimbã ordinul. Destinatia – Târgoviste.
„Aici sã-i împuscati”
„Am fost surprinsi sã aterizãm în curtea unei unitãti militare, îsi aminteste Octavian Gheorghiu. Generalul Victor Stãnculescu ne priveste. Tu, tu si tu, veniti cu mine. Eram eu, Boieru si Cîrlan. Ne spune: vedeti TAB-ul ãsta? Înãuntru sunt Ceausestii. Dacã n-am fi fost zdrobiti de obosealã, am fi hohotit de râs: putea sã fie si Papa Pius. Ei erau. I-au bãgat în salã, la judecatã. Boieru a pãzit usa pe dinãuntru, eu cu Dorin, pe dinafarã. Aveam ordin sã tragem dacã cineva, oricine-ar fi, se apropia de usã. Stiam si ce urma sã se întâmple: generalul Stãnculescu ne arãtase zidul si ne spusese: «Aici o sã-i împuscati». Erau, asadar, condamnati înainte de-a fi judecati”.
„Le-am dat o sansã”
„Am auzit procesul prin usã. El striga tare: «Nu spun nimic decât în fata Marii Adunãri Nationale». Se auzea si ea «Taci, Nicule!». La sfârsit a iesit Lucescu, avocatul lor, cam agitat. Ne-a zis: «I-am întrebat dacã nu vor sã recunoascã faptul cã nu sunt sãnãtosi mintal. Au refuzat. Le-am dat o sansã si au refuzat...». Ar fi fost interesant ce-ar fi fost dacã Ceausestii spuneau cã sunt ticniti. I-ar fi condamnat si asa? Am primit ordin sã-i legãm. Ea tot striga: «Copiii mei!». Eu am legat-o. Si-am si înjurat-o, sã tacã. I-am pus la zid, câtiva pasi înapoi si pac! Am golit încãrcãtoarele. Boieru s-a dus, cu arma fumegând în mânã, cãtre completul de judecatã care asista. Le-a strigat: «Am fãcut-o pentru colegii care au murit la Televiziune». 11 parasutisti muriserã pe 22”.
„A fost bine? A fost rãu?”
„Am luat cadavrele, le-am suit în elicopter, am luat si «pasagerii de la Bucuresti», i-am depus pe Ghencea, cu escalã Otopeni. Ei s-au cãrat înapoi cu TAB-urile, noi am pus mortii pe gazon si-am asteptat. Am asteptat mult si bine. Spre searã a venit ordin sã ne întoarcem la bazã. Sã lãsãm cadavrele acolo. Dar cui? Sã le mãnânce câinii? În preajmã se trãgea. L-am chemat pe un locotenent tânãr si i-am zis cã-i lãsãm în grijã niste colete. «Cine sunt?» «Nu-i treaba ta!» Ne întoarcem la unitate. Am tãcut. Unul si-a scos casca si m-a întrebat dacã a albit. Nu albise. La bazã ne asteptau plângând Cantuniari si comandorul Suciu. Cel care a cãzut apoi la mijloc, cu «Tigareta II». Mult timp ne-am întrebat: a fost bine ce-am fãcut? A fost rãu? În fond, suntem militari, nu cãlãi. Nu i-am împuscat cu plãcere, ci, as zice eu, din necesitate. Soarta le era dinainte pecetluitã”. (Valentin Zaschievici)

La exact 14 ani, nici o orã mai mult, de la momentul în care a tras un încãrcãtor întreg în capul Elenei Ceausescu, fostul plutonier de parasutisti Dorin Cîrlan rememoreazã deziluzionat acea zi care avea sã-i schimbe viata din rãu în tot mai rãu.
Povesteste Dorin Cîrlan: „În drum spre zid, eu eram în spatele lui Ceausescu. S-a întors, s-a uitat în ochii mei. Cãpitanul Ionel Boeru trãgea de el, îl ducea pe sus. A strigat: «Trãiascã Republica Socialistã România liberã si independentã!» si a început sã cânte ca pentru el «Internationala». Atunci Ionel s-a pierdut, nu stiu cum, i-a izbit pe amândoi de zid si a tras cu automatul de la sold.
Ea cãzuse într-o pozitie ciudatã, avea pulpele dezgolite si se zbãtea… I-am tras un încãrcãtor în cap, am vãzut cum sãreau pe mine bucãti de os, sânge, dar nu-mi dãdeam seama de grozãvie. Nu stiu ce instincte animalice s-au descãtusat atunci în mine. Atunci a apãrut si generalul Stãnculescu, m-a vãzut galben si înlemnit si mi-a spus: «Dã-o, bã, în mã-sa, stii cât rãu a fãcut tãrii!».”
Dorin Cîrlan a plecat în „misiunea de gradul zero” alãturi de Octavian Gheorghiu si de camarazii lor.
Mãgureanu voma
Despre completul de judecatã, îmbarcat în elicoptere pe Ghencea: „I-am recunoscut doar pe Stãnculescu, Voican Voiculescu, Virgil Mãgureanu. Ãsta, pânã la Târgoviste, a vomat tot timpul într-o gãleatã. Nu stiam atunci cã însotim tribunalul exceptional. Cum am aterizat la Târgoviste, Stãnculescu ne-a spus cã îl vor judeca pe Ceausescu si cã cine se oferã sã ducã misiunea pânã la capãt – si s-a uitat la zid… Am înteles despre ce era vorba… Ne-am oferit toti opt care plecaserãm din Boteni, am zis asa, un DA anemic, da’ Stãnculescu a zis: «Nu, un pas în fatã!»
Fãrã somatie
Am pãsit toti opt. Si atunci generalul a zis: «Numai tu, tu si tu». Adicã eu, Ionel Boeru si Octavian Gheorghiu. La ceilalti le-a dat misiuni exacte. Eu am pãzit intrarea în sala de judecatã. Aveam ordin sã trag fãrã somatie în oricine voia sã intre si dacã eram atacati, din interior sau din afarã, aveam ordin de la Stãnculescu: intrati în salã si executati foc asupra sotilor Ceausescu. Dupã ce i-au scos din salã, în 10 minute erau morti. Am tras noi, cei trei, a tras un soldat, sofer, si a mai tras unul cu mitraliera de pe TAB, adjutantul Costicã Stoican. Abia dupã aceea au iesit în curte Stãnculescu, Voican, Mãgureanu si ceilalti. A semãnat mai mult a linsaj decât a executie…”
„Totul, de când a început Ceausescu sã cânte si pânã au murit amândoi, a durat, cred, vreo 30 de secunde” – îsi aminteste Cîrlan… „Pe urmã, repede, în 10 minute, «coletele», cum le spuneau ei, cadavrele adicã, au fost învelite în foi de cort si în pãturi, urcate în elicopter, iar noi am decolat imediat. Nu mai era loc în elicopter, am stat cu fundul pe Ceausescu, o sãptãmânã i-am purtat sângele pe pantaloni. Am fãcut o escalã în unitate, la Boteni, acolo s-a dat ordin sã rãmânã la sol patru dintre noi, printre care si eu… Ceilalti au decolat cu cadavrele… “
Regret
Mintit de superiori, supus la tot felul de presiuni, mutat de colo-colo, Dorin Cîrlan a trecut în rezervã, cu ordonanta, pensie nu are, a divortat si a rãmas fãrã casã, doarme pe unde apucã, o face când pe soferul, când pe garda de corp. „Acum regret cã l-am împuscat pe Ceausescu… Pe el l-am iubit, l-am idolatrizat, dar am tras, am tras… Pe el îl va judeca istoria. Eu, cãlãul, am pierdut totul”, încheie Dorin. (Viorel Ilisoi)

Gavroche a ajuns PSD-ist de Cornetu
Simbolul Revolutiei trãieste modest, dar a intrat în politicã
Într-o altã tarã ar fi trãit ca un rege. În România trãieste dintr-un salariu de sofer, într-un apartament modest si înghesuit din Pantelimon. De parcã nu ar fi fost simbolul Revolutiei.
Dupã decembrie 1989, viata i-a oferit lui Florin Vieru, supranumit Gavroche al României, mai multe necazuri decât bucurii. A fost si somer, a avut si datorii la întretinere, dar si probleme cu Justitia, fiind condamnat pentru furt. Abia de un an încoace trãieste mai bine.
SOFER. A intrat si în politicã. Constantin Bebe Ivanovici l-a fãcut vicepresedinte la grupul de tineret al PSD din Comuna Cornetu. Un an si jumãtate a fost soferul personal al lui Bebe Ivanovici. Si acum este sofer, dar al unui om de afaceri, si are un salariu, zice el, „decent”.
COLEGII CERSETORI. Nu-i bai. Nu e singurul revolutionar cu o viatã destul de grea. „Îmi pare rãu de oamenii care s-au sacrificat. Plânge sufletul în mine când vãd colegi revolutionari cersind. Sã tineti minte. Sunt revolutionari care fac foamea, sunt purtati pe drumuri, nu sunt luati în seamã.” Asa vorbeste, dupã 14 ani de promisiuni si neîmpliniri, Florin Vieru, acum în vârstã de 28 de ani.
O BUCATÃ DE PÃMÂNT. Are brevet si certificat de revolutionar si cam atât. „Îmi doresc o bucatã de pãmânt sã-mi construiesc o casã. Poate s-o rezolva”, spune Gavroche. Deocamdatã trebuie sã se multumeascã doar cu apartamentul strâmt, pe care si l-a cumpãrat si unde locuieste cu sotia, Beatrice, fiica acesteia din prima cãsãtorie si fiul sãu, Adrian Alexandru, în vârstã de trei ani. (Lavinia Tudoran)
Momentul eroic
În 1989, fotografia lui Vieru, atunci un pusti de 14 ani din comuna Dobroesti, cu steagul gãurit înfãsurat în jurul corpului a fãcut înconjurul lumii. A venit de acasã, de unde a furat steagul de pe clãdirea Primãriei, si a ajuns în Bucuresti în mijlocul revolutionarilor. Ziaristii francezi l-au surprins în memorabila fotografie de pe coperta „Paris Match” si i-au spus Gavroche, dupã numele eroului lui Victor Hugo. În scurtã vreme a devenit simbolul Revolutiei Române. Vieru mai are un singur numãr din „Paris Match”. De câte ori îl rãsfoieste îi revine speranta într-o viatã mai bunã, de erou.

De ce s-a sinucis Elena Stãnculescu
Sotia generalului Stãnculescu s-a sinucis într-un chip care a descumpãnit pe mai putin cunoscãtorii firii omenesti. Dispãruta a invocat, în biletele lãsate, hãrtuirea la care a fost supus sotul în ultimii ani.
Pentru a întãri aceastã semnificatie, ea si-a datat înscrisurile cu 22 decembrie, ziua în care fostul ministru al Apãrãrii Nationale a schimbat soarta evenimentelor. Preluând comanda de la Vasile, el a ordonat armatei sã fraternizeze cu demonstrantii si i-a dus pe Ceausesti la elicopter. Dupã pãrerea mea, nu le-a înlesnit fuga, cum s-a scris, ci i-a trimis la Târgoviste, via Snagov, unde comandantul Kemenici primise ordin sã-i iluzioneze cã-i protejeazã de atacurile fortelor strãine (în acest scop se simulau atacuri grozave împotriva unitãtii) pânã când generalul Stãnculescu restabilea situatia. Descumpãnirile unora la motivul invocat în bilete de Elena Stãnculescu îsi au cauza în reducerea durerii omenesti doar la nivelul celor care tin de fiziologie. Sub acest unghi, e greu sã crezi cã se poate sinucide cineva altfel decât din faptul cã nu mai are ce mânca sau din faptul cã-l însalã nevasta. Celor care s-au uimit de motivatia în plan moral trebuie sã le reamintim cã existã si sinucideri din onoare.
Am cunoscut-o pe sotia generalului, fiind unul dintre jurnalistii care, pe vremea regimului CDR-ist de tristã amintire, am scris împotriva hãrtuielii la care au fost supusi Victor Stãnculescu si colonelul Kemenici (în viatã), dar si Stefan Guse, Vasile Milea (post-mortem). Am fãcut-o si voi continua s-o fac, deoarece, asa cum am arãtat de nenumãrate ori, nu putem judeca penal Istoria.
Ordin si moralã
La Timisoara, la Bucuresti, la Cluj, armata s-a confruntat cu o situatie iesitã din comun, definitã prin conflictul dintre datoria de a îndeplini ordinul dat si datoria de a nu reprima o revoltã pe care toti militarii de la general pânã la soldat o considerau si a lor. Nu întâmplãtor, am evitat expresia a trage în popor, exploatatã pânã la deselare în ultimii ani, pentru formula a reprima. Asta deoarece rãmân convins, dupã 13 ani de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, cã, exceptie fãcând cazurile de provocare fãtisã, armata n-a tras. Victimele zilelor anterioare lui 22 decembrie sunt persoane izolate din multime. Martori mai onesti, care refuzã politizarea adevãrului, recunosc cã s-a tras din altã parte decât din fatã, unde erau militarii. Dar chiar si fãrã aceste mãrturii, minima cunoastere a vietii ne spune cã un pluton adus în fata unor demonstranti nu trage selectiv. Ori trag toti soldatii deodatã, fãcând mãcel, ca în 1929, la Lupeni, ori nu trage nici unul.
Pretext si realitate
Cu toate acestea, sub regimul Constantinescu s-a început o adevãratã vânãtoare de vrãjitoare. Pretextul invocat: sã se facã victimelor dreptate. În realitate, motivul era altul, fãrã nici o legãturã cu dreptatea. S-a urmãrit un scop politic meschin. Acela de a lovi în Ion Iliescu, aflat la vremea respectivã în opozitie, acuzat subtil de a-i fi protejat pe generali, inclusiv pe generalul Stãnculescu. Dacã fostul regim ar fi actionat în planul înalt al moralei, n-ar fi fost pus sã instrumenteze dosarele însusi Dan Voinea, procurorul din Procesul Ceausescu. Orice politician moral l-ar fi lãsat pe linie moartã si nu l-ar fi promovat ca sef al Parchetelor Militare, fie si pentru cã numele lui apare în toate enciclopediile lumii la capitolul Procese abjecte. Noua putere, a lui Ion Iliescu si a lui Adrian Nãstase, stând si ea sub semnul oportunismului, n-a avut curajul sã înfrunte gãlãgia unor ziare si a unor cercuri care au continuat, dupã cãderea regimului Constantinescu, ura oarbã, imbecilã de pe vremea când erau rãsfãtatele puterii alese în 1996. Chiar si acum, când generalul Stãnculescu traverseazã o tragedie, un ziar care i-a fost si-i este dusman a scris un pamflet numindu-l generalul-infractor. Meritã mentionat acest caz, pentru cã el ne face sã întelegem de ce au perceput românii guvernarea CDR-istã ca pe un cosmar. Era o guvernare absurdã, întemeiatã pe ranchiunã, influentatã de intelectuali sterpi, frustrati, o guvernare fãrã o minimã întelegere a vietii.
Elena Stãnculescu a trãit, alãturi de generalul Stãnculescu, drama hãrtuielii pe motive politice. A fãcut însã gestul suprem sub guvernarea PSD-istã. Aparent, fãrã logicã. Dupã 2000, actualul regim a introdus recurs în anulare si actualul regim a fãcut ca Înalta Curte de Casatie sã amâne de câteva ori sentinta pe motive de procedurã. A fãcut-o acum, pentru cã abia acum, sub regimul PSD, a ajuns la deprimare absolutã. Ion Iliescu e seful statului si datoritã lui Victor Stãnculescu. Adrian Nãstase e premier si datoritã lui Victor Stãnculescu. Fãrã gesturile decisive ale generalului, alta ar fi fost soarta celor doi. Si iatã cã în timp ce Ion Iliescu se plimbã de la o sindrofie la alta, vorbind despre evenimentele din decembrie 1989, în timp ce Adrian Nãstase apare la televizor depunând coroane de flori, Victor Stãnculescu, cel care si-a riscat viata ordonând armatei sã fraternizeze cu demonstrantii, spunându-le celor doi Ceausesti sã meargã la Târgoviste, scotându-i din Comitetul Central, nu numai cã e uitat, dar, mai mult, e si un om pe care-l asteaptã 15 ani de puscãrie.
Deprimare absolutã
Elena Stãnculescu a fost purtãtorul de cuvânt al generalului în fata puterii de azi, în fata societãtii românesti, în fata noastrã, a tuturor. Iubindu-si sotul pânã la dramatism, asumându-si deplin toate trãirile acestuia, ea s-a sinucis. A fãcut-o în locul generalului. A fost veriga slabã din personalitatea altfel puternicã, stãpânã pe sine, a lui Victor Stãnculescu. Gestul ei ne explicã pânã unde a ajuns însusi generalul cu disperarea. Pentru ca Ion Iliescu sã fie azi presedinte, pentru ca Adrian Nãstase sã fie prim-ministru, pentru ca Ioan Mircea Pascu sã meargã la simpozioane NATO, iar Mircea Geoanã sã fie partener de dialog cu americanii, generalul Victor Stãnculescu a trãdat. Ce infern poate fi în sufletul unui om care stie ce rol a avut el în ridicarea unei clãdiri somptuoase, vãzând cã cei dinãuntru îl tin pe la usi, ba mai mult, cã-i alungat de acolo cu pietre!
Sperante înselate
Dacã de la regimul Constantinescu generalul Victor Stãnculescu nu se putea astepta la nimic bun, fostul presedinte apartinând altei lumi, nu acelasi lucru se poate spune despre regimul Ion Iliescu. Victor Stãnculescu stie cã actualul presedinte al României stie ce rol au jucat Victor Stãnculescu, alti generali si nu numai generali, dar si personaje civile din umbrã, în victoria Revolutiei. Si, desi stie, desi a lucrat împreunã cu ei, le-a cerut ajutorul, s-a bazat pe ei în cariera sa de început, domnul presedinte evitã sã le recunoascã public importanta.
De ce evitã asta Ion Iliescu? Pentru cã domnia sa are marota revoltei spontane, a unei revolutii în care strada a decis totul, politicienii, militarii fiind absolut secundari. În aceste conditii, în acest an, mai mult ca niciodatã, confruntat cu atacuri vizând lovitura de stat, Ion Iliescu a exagerat pânã la paroxism rolul strãzii. Ar fi fost normal ca acum, la 14 ani de la prãbusirea comunismului, sã se recunoascã public si rolul avut în Revolutie de personalitãti. Fie si pentru cã teza lui Marx privind rolul determinant al maselor în istorie, personalitãtile fiind niste marionete ale strãzii, e complet falsã.
Ion Iliescu exagereazã aceastã revoltã spontanã si pentru cã se teme. Nu numai de consecinta logicã a recunoasterii rolului personalitãtilor – acceptarea tezei complotului sau mãcar a minimei pregãtiri anterioare –, dar si de scandalul care ar izbucni dacã ar aduce în prim-plan, la comemorarea Revolutiei, si pe cei care, precum generalul Victor Stãnculescu, au contribuit decisiv, nu în stradã, ci în birouri, la victoria Revolutiei.
Lectie de curaj
Tãria unui mare om politic, si ceea ce-l face sã fie si om istoric, stã în capacitatea de a înfrunta la un moment dat presiunea exercitatã de contemporani pentru a-l obliga sã facã un anumit lucru sau sã declare un anumit lucru.
Nici unul din liderii României de azi n-are aceastã tãrie. Sinucigându-se, Elena Stãnculescu le-a dat o lectie de curaj. Si de bãrbãtie. (Ion Cristoiu)

Note:



Moto:
Crede in cel ce cauta Adevarul,
Fereste-te de cel ce l-a gasit.
(A.Gide)
#7271 (raspuns la: #7268) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Pacat ca "dinozaurii prosti" mor greu !!!! - de Misoginul la: 29/07/2004 16:16:14
(la: Ce regretati de pe vremea lui Ceausescu?)

Stau si ma uit cu mirare...

la prostiile pe care sunt unii in stare sa le debiteze pe net (vezi onor "Domnul"
de mai sus..)



Stimate Domn,

Se pare ca fie nu v-ati dat seama si suferiti de o boala incurabila pentru care
din pacate inca nu s-au deschis saloanele la noile ospicii, fie bateti campii
"cu gratie" neavand alta ocupatie...

Este adevarat ca net-ul este un loc liber unde fiecare poate sa isi exprime
opiniile insa ... cu bun simt.

Americanii (pe care ii blamati atat de mult) au un cuvant "netiquette"
ceea ce in traducere libera in limba materna ar insemna "eticheta", "politete
pe net", "bun simt", etc.

(Mi-am permis sa fac traducerea intrucat din cate vad, Dumneavoastra, comunist
convins fiind, nu cred ca v-au interesat vreodata "valorile capitaliste"
aici incluzand si limbile straine...)

Sa revenim "la concret tovarashu' " cum se spunea pe vremea
Dumneavoastra (de fapt si a mea tinand cont de faptul ca am sarit de 40 de ani
de ceva timp).

Se pare ca Domnia Voastra isi aminteste cu nostalgie de anii respectivi
cand in orice clipa iti putea bate un securist la usa ca sa te ia ...nu se stie
pana cand (asta in cazul fericit in care mai vedeai lumina zilei vreodata),
ani in care stateai la coada doua zile pentru o punga de "tacamuri de
pui
" sau pentru o punga cu "nechezol" (pentru cei
tineri "tacamuri de pui" = capuri + gheare, "nechezol"=cafea
cu foooarte multi inlocuitori in ea, naut, soia, etc in proportie de 80% inlocuitori
si...ceva cafea pe acolo :).....

Se pare ca uitam prea usor serile cand programul la televizor dura 2 ore din
care 1 ora era telejurnalul cu "ispravile Tovarasului Nicolae Ceausescu"
iar inca o ora erau ODE, de lauda despre marile realizari ale
comunismului...

Nu vreau sa fiu inteles gresit, am trait acei ani, e adevarat ca s-au facut
multe dar cu multa munca, fara nici o bucurie, in "foame" de
mancare, de cultura, de informatie si cu multe vieti sacrificate degeaba (din
pacate)...

Da recunosc, s-au construit mii de blocuri, poduri, sosele, tot ce doriti...dar
la fel recunosc ca am crescut cu frica in suflet ca nu cumva sa spun vre-un
banc fereasca Dumnezeu ca mama (singurul parinte) sa nu isi piarda painea din
cauza asta.

Dumneavoastra va amintiti cu nostalgie ce bine era atunci ?

Eu imi amintesc ce sarbatoare era cand veneau de Craciun portocale in "Alimentara"
si cum mama dupa ce statea la coada 3-4 ore pentru 2 Kilograme, nu manca ca
sa pot manca eu !!!!!

Sunteti un "TRIST" Domnule , trist pentru ca sunteti "ORB",
nu din fericire nu in sensul fizic ci "ORB" referitor
la amintirile triste.

Stiu, ma veti intreba cu ce este mai bine astazi cand mii de oameni nu au de
lucru, sunt someri, etc, etc, bla, bla, bla...?

Spre diferenta de Dumneavoastra am invatat ceva in anii de dupa '89.

Somerii sunt de doua feluri:

- temporari (pentru ca isi schimba munca sau isi cauta alt serviciu)

- permanenti (pentru ca sunt incapabili sa se reprofileze sau sa faca ceva,
sau sa munceasca, sau sunt puturosi, etc)

Personal sunt inginer mecanic insa vazand ca incep sa "fac foamea" m-am reprofilat,
am invatat ani de zile si inca mai invat si har Domnului am avut ce manca si
eu si familia mea tot timpul.

"Onorate Domn", munca e grea de aceea din pacate sunt someri,
nu pentru ca nu sunt locuri de munca ci pentru ca fie nu vor, fie le considera
degradante, refuza, sunt lenesi si puturosi, etc.

Am uitat sa va spun:

- NICI O MUNCA NU E RUSINOASA !!!!! (daca nu v-a spus nimeni
pana acum, asa ca lasati chestiile cu somerii, altceva ?)

Oh, nu...

Hai sa anticipez, crimele....


"Musiu", crime erau si pe vremea aceea numai ca nu se spunea
si nu se recunostea nimic.

Altceva ?

Parca imi amintesc ca scriati ca pe vremea lui Ceausescu Romania avea "miliarde"
de dolari in vistierie ?

HAHAHAHA, SUNTETI HILAR Stimate Domn !!!!

Aveti notiunea de milion sau miliard, stiti cate cifre (zerouri) are fiecare
si in cazul afirmativ, chiar stiti ce bani avea Romania atunci ? Mai interesati-va
!!!!

Bateti campii !!!!! (scuze)

Revenind la tampeniile pe care le-ati debitat in "epistola trista"...

Scrieti acolo ca americanii isi consuma tot salarul pe chirie si sunt vai de
mama lor...

Aveti macar idee la cat se cifreaza venitul mediu in America pentru un american
normal cu un serviciu normal si cat costa o chirie, mancarea si necesitatile
pe luna?

Vad ca stiti sa accesati internetul, datele sunt publice, cautati-le Dumneavoastra
si veti fi mirat sa constatati ca dupa ce isi plateste chiria, "prostul
de american"
mai cheltuie 3-400 de dolari pe luna pe mancare si
mai si ramane cu 6-800 de dolari lunar in buzunar
!!!

Hai sa concluzionez pentru ca deja am obosit si nu cred ca merita sa pierd timpul
cu "EX" activisti de partid, securisti, sau ce veti fi fost
pe vremea aceea..

DA, la Domnia Voastra ma refer !

E adevarat ca azi viata nu e roz insa, personal, prefer sa muncesc 14 ore pe
zi si sa le pot oferi copiilor mei portocale si tot ce isi doresc decat sa ii
vad ca saliveaza de pofta sau le e foame cum se intampla pe vremea aceea.

Prefer sa "ignor" RAP-ul si MANELELE si sa caut un post de radio sau o muzica
adevarata pe CD decat sa aud stau si ma uit la "ODE"
si "LAUDE CONDUCATORULUI IUBIT" sau prefer sa ma
uit cu mirare la prostiile pe care sunt unii in stare sa le debiteze pe net
(DA, la Domnia Voastra ma refer !!! )


In incheiere:

Bunicii mei au fost invatatori (ai Domniei Voastre ce au fost, activisti care
au introdus comunismul in Romania ???)

Pe vremea aceea (tot capitalism era) o duceau saracii asa de greu incat bunicul
lucra iar bunica nu era nevoita decat sa stea acasa si sa aiba grija de casa
si copii chiar daca era si ea invatator...


E adevarat ca nu aveau de niciunele (in afara de 2 vaci, cateva hectare de
teren, ca nu era Craciun fara porc + vitel taiat, ca mama a facut o facultate
si a fost profesor toata viata....)

Si toate astea dintr-un amarat de salar de invatator (al bunicului) care lucra
intr-un sistem capitalist de rahat !!!

Nu DOMNULE, nu CAPITALISMUL este de vina ci
indivizii de teapa Dumitale care il deformeaza batand campii
si oprind schimbarile !!!

Pe scurt:

Uite ce-i "BADIE" , personal mi-e rusine ca mai sunt oameni care desi
ar trebui sa aiba capul pe umeri ne fac tara de rahat batand campii pe net,
prin strainatate si prin ziare!!!

Ia du-te si impusca-te MATALE, dar nu oricum, in cap sau in
gat !

O sa obtii doua mari avantaje:


  • o sa mori repede si fara chinuri


  • ne vei scuti pe viitor de prezenta Dumitale obositoare, tampa si incomoda





  • Cu.....consideratie (desi e prea mult cred, de stima nici nu poate fi vorba...)


    Un...."batran" realist !!!



    Misoginul

    #18544 (raspuns la: #18438) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
    Menhirul îsi avea psihologia lui. - de DESTIN la: 03/09/2004 03:19:12
    (la: SUFLETUL ESTE NEMURITOR)
    Amintem in ultimile comentarii ca raspuns dat:

    "Milenara noastra istorie, cultura si credinta dacilor, odata citite, studiate sunt reale surse ce vin sa ne vorbeasca despre nemurirea sufletului."

    TRECUTUL ESTE GARANTIA VIITORULUI - DACIA STRABUNA

    O dovada ce sta marturie – formidabila ideologie, pe care dacii au raspandit-o în toata lumea, prin marele flux dacian,asezand, totodata, pe langa temelia scolilor teozofice si temelia unei singure biserici.

    Biserica daciana universala, dupa cum constata marele Pitagora.

    Simbolul acestei biserici este bolovanul de piatra – menhirul.

    Carpatii nostri devin sfinti: “Piatra Domnului” (Car ˆ piatra; pati ˆ Domn), în limba clasica armeana, care este o ramura dacica.

    Menhirul este un cuvant compus: men ˆ spirit; hir ˆ hire – hirea (firea) omeneasca, în perioada ei de trecere din tertiar în cuaternar.

    Menhirul = Simbolul perfectiunii si al vietii eterne.

    El stabileste o norma în viata omului.

    Este un nucleu divin.

    Menhirul îsi avea psihologia lui.

    Strabunii nostri i se închinau,cu credinta ca se adreseaza însasi divinitatii, iar în aceasta forma sadita adanc în sufletele lor, ca trimis de sus, menhirul se raspandeste peste tot pamantul.

    “Sub acest înteles a patruns peste tot locul unde exista suflare omeneasca, punand temelia unui singur lacas – biserica universala si a celei dintai scoli doctrinare, desavarsite de marii initiati care le conduc.”

    Pentru explicarea faptului,amintesc de profesorului arheolog Archinti, care, în cartea sa Degli steli, vorbind de menhire, spune:

    “Istoria si descrierile calatorilor antichitatii, ca si arheologii moderni, au semnalat existenta unei imense cantitati de monumente brute, mai primitive decat toate monumentele cele mai frumoase ale antichitatii”. Aceste “razii”, de cea mai veche arta primitiva se gasesc raspandite în întreaga omenire. Oriunde ramane amintirea unei stravechi civilizatii”

    Intalnim aceste monumente pe toata suprafata pamantului, pe ambele emisfere, în unele locuri sunt mai numeroase, iar în altele sunt dispuse la distante foarte mari si rare.

    Cele situate în afara Europei sunt putine si foarte departe unele de altele, iar cea mai mare parte au aspectul de adevarate opere de arta, care au scapat atentiei arheologilor.

    Cele existente în Europa starnesc de secole curiozitatea si interesul oamenilor de stiinta si inspira o teroare mistica celor din jur.

    Numele lor e menhir sau menir, iar cea mai mare parte se gasesc în Franta (Bretania), Anglia, Irlada, Scotia etc., formand mari aliniamente sau cercuri sfinte (Cromlech). Noi avem Curm. Numele lor sunt luate din vechile dialecte galice.

    În regiunile unde este prezent menhirul, populatia vorbeste un dialect neanteles nici de francezi, nici de englezi etc. ceea ce denota ca numele lor sant luate din vechile dialecte: menhiri, cromlechi; în Sardinia – “Pietre del circo”“ toate cu acelasi caracter religios.

    Obiecte de groaza mistica, sau de teroare, de legende stranii, fabuloase si socotite opere supranaturale, ele sunt anterioare oricarei arte orientale egiptene sau asiatice.

    Intrebarea este :
    cum si cu ce mijloace preistoricii au putut ridica în picioare acei monoliti, menhiri, de înaltimi si grosimi considerabile atingand zeci de metri?

    Asemenea monumente se afla în nordul Frantei (Armorica), în Anglia (Irlanda), în Spania, dincolo de Gibraltar, în nordul Africii.

    Ptolemeu, marele geograf, le gaseste în Egipt.

    Se mai semnaleaza în Rusia, prin Siberia, India, Asia (Chaldeea, Persia, Palestina), în America si peste tot pamantul.

    Profesorul italian Ed Morse a descoperit grupuri de dolmene la baza muntilor situati la 10 mile de Osaka (Japonia).

    În toate aceste regiuni, traditiile locale spun ca popoarele vechi îsi faceau rugaciunile înaintea acestor pietre, încredintati ca se adreseaza însasi divinitatii.

    Cu ele si-au facut oamenii lacasuri de rugaciune, mari aliniamente, cercuri sacre.

    Menhirul este temelia bisericii universale, temelia adevaratului ortodoxism, în sensul strict al cuvîntului.

    Cu toate acestea …de ce?
    Conciliul Ecumenic tinut la palatul Trulli din Constantinopole, compus dintr-o preotime influentata de Vechiul Testament, a hotarat sa se darame pretutindeni aceste pietre sfinte, oprind pana si pomenirea numelui lor.

    Unul dintre membrii Conciliului a dat ordin sa se distruga pietrele sfinte din Galia.

    S-a lovit, însa, de rezistenta antropologului Quatrefages, care s-a opus acestui ordin.

    Pe întinsul Galiei, s-au descoperit peste 15.000 de asemenea monumente sacre, cu toate intemperiile si mai ales distrugerea oamenilor.

    Pitagora spune:

    “Ceea ce se misca în tine, ceea ce se numeste – tu – sufletul tau este un dublu eterat al corpului, care cuprinde în sine un spirit nemuritor.
    Acest corp spiritual este organul spiritului. El slujeste sa însufleteasca corpul, care fara dînsul ar sta inert”.

    (va urma in conferinta: Cum gandim?)

    Bibliography:

    Herodot:Historiarum Liberi IX edidit Henri Rudolph Dietsch. Editio altera Curavit H. Kellenberg vol. I Lipsiae, in Aedibus, B. G. Tenbueri, 1885;

    Herodot:Traducerea româneasca publicata dupa manuscrisul gasit în manastiirea Cosula, de N. Iorga, Valenii de Munte. Tip. Neamul Rom. Soc. Pe actiuni, 1909, p. 553;

    Dione Cassius: Historia romana, vol. I-V, Leipzig, Taubner, 1864;

    Hoefer, tomes I-IV, ed. II, Paris, Hachette, 1865;

    W. Froehner: La Colonne Trajane d’après le surmoulage exécuté à Rome en 1861-1862;

    Salomon Reinach: La Colonne Trajane, Paris, Leroux, 1886;

    A.D. Xenopol: Istoria Românilor din Dacia Traiana, ed. III, vol. I-IV, Iasi;

    A. D. Xenopol: Materiale arheologice, vol. I si II;

    Ph. Le Bas: Histoiire romaine depuis la fondation de Rome jusqu’à la chute de l’empire d’Occident, vol. II, p. 558, Paris, Didot, 1846;

    Gr. G. Tocilescu: Dacia înainte de Romani, Tip. Acad. Rom, 1880, p. 594;

    N. Densusianu: Dacia preistorica, Buc. Instit. De Arte Grafice, Tip. Carol Göbl, 1913, p. 1152;

    Teohari Antonescu: Lumi uitate. Studii liiterare si arheologice, Iasi, Tip. Edit. Dacia, P. Iliescu si D. Grossu, 1901, p. 214
    Columna lui Traian, vol. I-III, Iasi, Tip. Goldner, 1910, p. 271

    Dionisiu Fotino: Istoria generala a Daciei. Trad. G. Sion, Tom I, Buc., Impr. Nat. Rom., 1859;

    Teohari Antonescu: Cetatea Sarmisegetuza reconstituita, Iasi, Tip. Goldner, 1906;

    Anton D. Velcu: Contributii la studiul crestinismului Daco-Roman sec. I-IV d. Chr.,Imp. Nat. Buc.;

    Vasile Pârvan: Dacia. Recherches et découvertes aechéologiques, vol. I/1924, vol. II/1925. Buc. Cultura Nationala;


    Cine se teme de suferinta...va suferi de teama.

    #20914 (raspuns la: #20911) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
    Eu cred ca as avea ceva sanse - de mya la: 03/10/2004 09:29:32
    (la: Incepeti un business (afacere personala),va incanta ideea?)
    Eu cred ca as avea ceva sanse daca m-as apuca de o chestie pe cont propriu. Am eu asa...o "intuitie intuitiva"...;-).

    De mult timp ma gandesc la asta, ba chiar am si testat terenul oarecum si cred ca as face ceva bani din ideile mele. Am vandut cu ani in urma martisoare, cutii de cadouri (de sampanie, etc.), felicitari pictate, pulovere facute la comanda, camasi gen fondul plastic, chestii de genul asta. Se vindeau ca painea calda, nu apucam eu sa fac cate as fi vandut. Asta se intampla in Romania.

    M-am interesat in Germania, Elvetia si Canada ce trebuie sa fac ca sa deschid o firma mica, de familie sa-i zicem ca sa vand diverse chestii (unele aduse din Romania). In Germania si Elvetia era complicat, dura mult, costa, aveam nevoie de spatiu separat, secretara, bani mai multi si apoi nu puteam sa vand produsele decat prezentandu-le la targuri (se tin de doua ori pe an si inscrierile pe listele de participare se fac cu un an inainte de targ...:-(...). Am incercat sa prezint diverse produse unor firme, magazine din Basel, Freiburg, etc. da´toti ma trimiteau la targuri, ei nu aveau voie sa cumpere ce le prezentam eu...chiar daca le placeau ofertele.

    In Canada era o formalitate, dura vreo doua saptamani, costa ceva de genul 200 de CAN $ si trebuia sa investesc numai intr-o casa de marcat pe care insa puteam si sa o inchiriez lunar la o adica. Acolo puteam sa vand produsele la inceput la o masuta amarata intr-un mall. Sau sa trimit prospecte la firme si aia sa-mi vanda produsele mele in magazinele lor (Sears sau altele mai amarate, nu conteaza in fond) oprind un procent din castig pentru ei, normal. Puteam sa le vand si pe Internet cu timpul..., sau sa ma duc la targuri cu ele, aveam mai multe optiuni acolo.

    O sa fac asta in Sua. Ma gandesc ca la inceput sa vand chiar pe plaja, la o masa sau ceva de genul asta, modest de tot...esarfe facute de mine, curele brodate, fuste de vacanta (lungi din materiale diafane...;-) ...), posete din sfoara cu bilute din lemn, prostii d´astea. Cred ca s-ar vinde. De regula tipele cu care intru in contact ma intreaba de unde imi cumpara hainele fiindca le plac asa ca...O sa vad. In functie de preferintele oamenilor o sa ma orientez rapid.

    Factori care m-ar impiedica in deschiderea afacerii nu prea vad. Am ceva bani la ciorap (tocmai pentru asta), am si om in Romania care sa-mi faca legatura cu niste fabrici (de unde ca cumpar anumite produse) si am si elan. Contabilitatea pot sa mi-o tin singura fiindca sunt studenta la contabilitate (am inceput facultatea in Canada si o sa o continui in Sua). Daca tine bine...daca nu, nu.

    Eu incerc. Poate cine stie...cu timpul o sa pot sa si traiesc din asta. Ce ca lumea ar fi, mi-ar placea mult de tot! Pentru inceput insa m-as multumi macar cu doua-trei sute de $ in plus pe luna. As putea sa-mi platesc mancarea cu ei si tot ar fi o chestie.

    Mistretul cu colti de argint - St.Augustin Doinas - de Intruder la: 16/05/2005 11:45:07
    (la: Cele mai frumoase poezii)
    Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
    prin inimă neagră de codru trecea.
    Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,
    cântă dintr-un flaut de os şi zicea:

    - Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
    mistreţul cu colţi de argint, fioros,
    ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
    copita şi blana şi ochiul sticlos...

    - Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
    mistreţul acela nu vine pe-aici.
    Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
    ori vulpile roşii, ori iepurii mici ...

    Dar prinţul trecea zâmbitor înainte
    privea printre arbori atent la culori,
    lăsând în culcuş căprioara cuminte
    şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.

    Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
    - Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
    mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
    veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!...

    - Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
    zicea servitorul privindu-l isteţ.
    Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
    Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.

    Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
    - Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
    mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
    veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!...

    - Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,
    zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.
    Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
    Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.

    Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:
    - Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
    mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
    veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!...

    - Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
    zicea servitorul râzând cu dispreţ.
    Dar el răspunde întorcându-se: - Taci...
    Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.

    Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
    cum stă în amurg, la izvor aplecat,
    veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
    îl trase sălbatic prin colbul roşcat.

    - Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
    oprind vânătoarea mistreţului meu?
    Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
    Ce veştedă frunză mă bate mereu?...

    - Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
    chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
    Ascultă cum latră copoii gonindu-l...
    Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. - Taci.

    Mai bine ia cornul şi sună întruna.
    Să suni până mor, către cerul senin...
    Atunci asfinţi după creste luna
    şi cornul sună, însă foarte puţin.
    sattwa - mit sau realitate? - de donquijote la: 07/12/2005 11:23:38
    (la: Codul Da Vinci (Da Vinci Code))
    spui:
    Cartea distruge anumite mituri fundamentale,
    si pe urma
    evenimentele invocate in carte pentru a da sens firului actiunii sunt denaturari de la realitate

    hotarastete - e mit ori realitate istorica?

    si vad ca tare te apasa grija pentru altii (cam in spiritul propagandei comuniste care avea grija sa ne fereasca de 'putreziciunea' capitalismului cenzurand filme si carti si oprind fluxul de informatie din lumea libera):
    Pentru cineva care nu are cunostinte despre subiectele religioase dezbatute in carte sau macar despre evenimentele istorice reale cartea este un adevarat pericol pentru ca va crea o imagine f falsa despre ele.
    la care evenimente istorice reale te referi? la ce documente cu valoare istorica pe care dan brown le-ar fi falsificat te referi?
    dupa cate stiu in afara de cateva speculatii, si poate folosirea unor documente 'dubioase' dupa unii (priority of sion) toate informatiile din carte sunt corecte sau cel putin nu sunt contrazise de documente cu valoare istorica. si ceea ce nu e infirmat de documente e in cel mai rau caz speculatie sau imaginatie literara.


    'telectualii - de M a o la: 08/01/2006 19:01:18
    (la: Telectualu' si studiile superioare)
    Prin natura meseriei mele am avut de-a face cu oameni din toate categoriile sociale. Citind titlul conferintei, mi-am adus aminte cum un absolvent al facultatii (conteaza mai putin care) imi povestea mandru (nu exagerez deloc) cum tatal sau l-a dus la cladirea facultatii si, oprind jeep-ul, i-a aratat cladirea spunandu-i: Uite ba, sa stii si tu unde ai facut facultatea! No comment.
    "Strainul de dincolo"- de data asta:) - de M a o la: 14/05/2007 19:42:42
    (la: Ora de compunere (5) - "Strainul de dincolo")

    STRAINUL DE DINCOLO


    Drumul pe care o luasem nu-mi inspira mai multa incredere decat o mlastina cu nisipuri miscatoare. Cei doi slabanogi imi indicasera insa drumul din defileu ca fiind cel mai scurt pana la satucul unde speram sa gasim o farama de adapost, daca nu un han, ceva. Ce banuiam se adeverise deja de mai bine de doua ore, adica noaptea cazuse peste noi cu viteza specifica latitudinii, fara surlele si trambitele carora li se zice amurg. Copilul adormise deja iar Aisha incerca sa tina ochii cat mai bulbucati, "sa vad eu drumu!", lucru care ma enerva la culme, mai putin acum. Inca o pereche de ochi erau o binecuvantare pentru ai mei, deja obositi.
    Panoul hexagonal al unui STOP luminat de un felinar si o bariera abia ghicita ma facura sa incetinesc si apoi sa opresc, pe marginea drumului, desi se putea ghici usor ca nu mai trecea p-acolo nici dracu'. Lasand farurile aprinse (bateria era noua), am linistit-o pe Aisha si am coborat in praful de doi tzoli. Abia atunci am observat micul canton de dincolo de rapa, cu un felinar la usa si altul in interior, la geam. Crapatura avea o deschidere de vreo paisprezece-cicisprezece metri si era traversata de un pod suspendat, din scanduri, deloc imbietor.
    "Hei!" am stigat cu vocea gajaita de praf si nefolosire, spre ceea ce banuiam a fi silueta cantonierului, inapoia ferestrei. "Mai avem de asteptat?" .O slaba miscare sau o palpaire a flacarii felinarului de la fereastra ma incuraja, dar nu indeajuns pentru a ma aventura pe podet. "La ce ora trece trenul?" am strigat, cu mainile facute palnie. Raspunsul a venit prompt, insa sub forma de ecou. Dupa o vesnicie, usa se deschise, de data asta cu un dres de voce, urmat imediat de raspunsul venit de sub felinar. "Mai aveti de asteptat, domnule!". Era cat pe ce sa pic in curul meu lat, ajutand la formarea santului de pe marginea drumului. Parca vorbise crainicul de la BBC, cu accentul lui londonez cu tot! Pana si uniforma (m-am frecat la ochi) parea, in lumina slaba, curata si cu nasturii incheiati pana la gat. Momentul trecuse deja, pana sa inchid gura ramasa cascata si s-o deschid din nou, omul inchise usa odata cu palpairea ambelor felinare.

    Aisha ma intampina cu un cascat din care am reusit sa extrag un soi de "Cat mai stam?" anemic. "Habar n-am!", am raspuns la fel de voios, trantindu-ma in scaunul moale odata cu o tona de oboseala si lehamite. "Tre' s-o ridice pan' la urma..."

    Ma trezi brusc zgomotul infernal al unui motor care trecea in viteza, insotit de un claxon care imi infigea piroane de doua's'cinci in creier, drept prin moalele capului. Dumnezeii si sfintii invocati s-au risipit repede, cand am aruncat o privire la ceas. Noaptea aproape trecuse. Cand am invartit cheia in contact, am inceput sa-i invoc din nou; bateria era pe moarte. Adormisem cu farurile aprinse. Mi-a luat inca o ora pana ce, oprind toate contactele, am reusit sa dau putina viata acumulatorului, atat cat sa porneasca masina. Era deja ziua cand am trecut de bariera ridicata.

    Intrarea in sat era blocata de multimea pestrita, adunata in jurul a nu se stie ce. Cand ne-am apropiat destul pentru a zari cate ceva prin franturile trecatoare create de trupurile in miscare, mi-am dat seama ca priveam stupefiat la ceea ce ramasese din masina care trecuse in viteza pe langa noi. Parbrizul spart, luneta asijderea, orbitele goale ale farurilor se cascau sinistru dinspre radiatorul care inca mai fumega. Cele trei persoane, carora nu le puteam identifica sexul, erau inca in masina, avand chipurile strambate intr-o grimasa de uimire si groaza. Uimit, am intrebat in stanga si-n dreapta ce se intamplase. Abia dupa ce am oprit o juma' de duzina de oameni, unul a rostit intr-o engleza aproximativa:" Rahormi. Ataca doar noaptea". Cu greu am mai scos de la el ca ataca doar in jurul satului. Cand i-am spus ca am fi putut fi noi in locul celor din masina, avand noroc cu bariera si cantonierul, a inceput prin a se uita ciudat la mine si a terminat intr-un hohot de ras: "Ce canton, ce cantonier, dom'le! Bariera aia n-a mai fost coborata de mai bine de 50 de ani! Iar ultimul cantonier, un englezoi ratacit p-aci, e mort de tot atat timp! N-ai vazut ca nu mai exista nici cale ferata? Hi, hi, hi!" facu un semn spre cap cu mana, semn pe care l-am ignorat cu buna stiinta si pleca, chicotind in continuare si facand gesturi numai de el stiute.

    Am plecat din sat in aceeasi ora, neluand cu noi decat ceva mancare, fericiti, totusi ca, in ciuda pacatelor multiple, o mana a reusit sa ne protejeze. Mana strainului, de dincolo...
    marona - de om la: 18/10/2007 02:32:29
    (la: CONFERINTA - Sfaturi pentru tinerele mame!)

    (i) de copiii astia de pa site; = nu-mi plac plozii! Sunt plangaciosi si fac kk in chilotzei :))

    (ii) nici de mamicile care sunt si ele tot copiii = daca te referi la LA (do si la sol dooo :), din contra. Nici nu-mi vine sa cred prin ce a trecut fatuca asta. Auzi tu, sa te rogi de cezariana:((( Chiar daca a scris un pic emotional, unele dovezi medicale se pot desprinde;))
    Pt mamicile carora li "se rupe apa", relax dragelor, se elimina majoritar lichidul amniotic de la capul fatului. Capul se angajeaza pe...traseu... si blocheaza cam ca un dop "iesirea" din uter oprind scurgerea masiva a restului de lichid amniotic. Sunt extrem de rare cazurile cand plodul ramane total fara lichid amniotic. Sa mai spuna cineva ca natura este proasta.

    (iii) nici de tagma mea mah ! = care tagma esti dear, ca cher(e) nu esti ;))
    #245541 (raspuns la: #245486) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
    :) Vai de capu` meu!!! - de Giordano Bruno la: 19/10/2007 09:47:02
    (la: ???)
    Mi-a fost greu sa scriu amorul viselor (este neterminat inca, acum scriu inceputul :) ) defapt mi-a fost greu sa-l continui fiind constient de existenta unui final nesatisfacator si trist. Marturie vie statea in fata mea "Luceafarul" , dar si realismul meu. Inca speranta ma coteste si cred ca este doar un vis din care ma trezesc maine dimineata :) "right" . Dar sa trecem peste ... ce semnifica ultima strofa infara de chesti personale:
    In cateva clipe s-au perindat imagini fulgeratoare prin fata mea. Vedeam opere de arta scrise din durere, "cuvinte simple" puse in versuri din suferinta, picturi, cantece etc etc. Ce mai ... era "O lume intreaga" neinteleasa, suferinda, zdrentuita de pasiuni profunde. La un momentdat imaginile, in derulajul lor, au trecut prin cafenea oprinduse la poeziile lui alex andra si Sancho Panza continuand spre trecut, prezent si viitor prin diversitate. Am terminat de scris strofa cu lacrimi in ochi. Plangeam, pe langa durerea mea nesemnificativa comparativ cu durerea trecuta, actuala si viitoare din eternitate. Plangeam...
    Partea buna este ca acuma rad... cum de cine ??? de picky! evident :D (nu a durat decat un minut jumate sa o gandesc & scriu):P
    Sinceritate si adevar - de apol la: 11/03/2008 20:44:42
    (la: Avem nevoie de minciuna?)


    Sâmbătă de dimineaţă
    Anca fu nehotarata
    Sa se duca inspre piata
    Sau s-o ia pe alta ruta
    Facand coltul de la strada
    Nas in nas ea da cu Oana
    Imbracata de parada
    Insa-n negru ca vadana.
    Cu toate ca pe cer sunt nori
    Oana poarta ochelari.
    Prietenia deseori
    Ii face pe oameni tari
    Fac un nou itinerariu
    Oprind la restaurant
    S-ashaza lang-un acvariu
    Servind o cafea Instant.
    Ochelarii Oana-i lasa
    Si-un ochi vanat, cam umflat,
    O priveste peste masa
    Pe Anca in mod ciudat
    -Ce-ai patit tu,fata draga,
    De ai ochiu-asa umflat?
    Oana nu mai vru s-o dreaga
    Si-l para pe-al sau barbat:
    -Boul meu mi-a facut asta
    Finca i-am spus simplu TU!
    Pe-Anca o mira napasta
    Cu motiv ambiguu
    -Stai sa-ti spun ce s-a-ntamplat:
    Aseara stateam la masa
    Cand Mirel zice deodat
    Cu o fata dragastoasa
    Ca noi n-am mai facut sex
    De vreo trei luni sau chiar patru
    Nestiind ca-i dau in plex
    I-am spus sincer:Poate TU!
    Iaca-ta sinceritatea
    Cum provoaca nedreptatea!







    "să mă autodenunţ. pentru plagiat" - de cosmacpan la: 24/03/2008 19:19:24
    (la: C)
    "- Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
    mistreţul cu colţi de argint, fioros,
    ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
    copita şi blana şi ochiul sticlos..."

    "- Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
    oprind vânătoarea mistreţului meu?
    Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
    Ce veştedă frunză mă bate mereu?..."

    "Pustie şi albă e camera moartă...
    Şi focul sub vatră se stinge scrumit... --
    Poetul, alături, trăsnit stă de soartă,
    Cu nici o scânteie în ochiu-adormit...
    Iar geniu-i mare e-aproape un mit...
    Şi nici o scânteie în ochiu-adormit."
    pe vremea când Jean Moscopol - de Bucu la: 30/01/2009 22:20:21
    (la: lingura de lemn...muzicala)
    se plimba cu trasura prin Bucurestiul interbelic, oprind la botul calului, Aurelian Temisan înca nu se nascuse.

    asa se explica si stilul cravata-de-pionier pe care-l afisa pe scenele lumii, la mamaia-plaja.

    piesa "Nu, nu, nu" e reprezentativa pentru el :


    "nu vreau sa fiu bine vazut,
    nici ca îmi pasa,
    iar când mi se cere un foc,
    nervii ma lasa

    nu sunt amabil, nu, nu, nu
    nici rezonabil, nu, nu, nu

    nu port cravata,
    nu, niciodata ...

    cred ca mai sunt întrebari
    ce n-au fost puse,
    nimic n-aduce înapoi
    zilele duse ....."


    ce sa mai zic? decât ca instrumentatia piesei e (si ea!) oribila .... o piesa care merita cu siguranta o lingura de lemn. iar artistul rosii si oua clocite din public . huuuoooo !!...:)))

    #400053 (raspuns la: #400019) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
    zaraza - de Honey in the Sunshine la: 09/02/2009 17:49:49
    (la: Eluana)
    eluana a zis in timpul vietii ca daca e sa intre in coma, nu vrea sa fie tinuta in viata de aparate.

    dupa ce a intrat in coma si dupa ce toata lumea s-a lamurit ca nu isi va mai reveni vreodata, tatal ei a inceput o "batalie" pentru ca simtea ca singurul lucru pe care il mai poate face pentru fata lui e sa-i respecte dorinta.

    a incercat la inceput sa ia legatura cu presedintele, primul ministru, etc. dar nu i-a raspuns nimeni.
    apoi a cerut acordul la tribunal.
    dupa o gramada de procese in care cererea de eutanasiere a fost respinsa de diferiti judecatori, Curtea de Casatie a aprobat-o.

    Asa ca acum cateva zile "a inceput" moartea Eluanei.
    Zic "a inceput", pentru ca Eluana de fapt nu e tinuta in viata de aparate in mod propriu zis. Adica respira singura, dar are nevoie sa fie hranita artificial.
    Asa ca eutanasia se face oprind administratia de mancare si apa. Asta inseamna ca in cateva zile Eluana va muri de foame si sete.

    Bineinteles, taica-su n-a ales metoda asta din cruzime, ci pentru ca de eutanasie (gen injectie, etc.) in Italia nu se pune problema. Dar Constitutia garanteaza dreptul de a refuza ajutorul medical, judecatorii au considerat ca si hrana fortata intra in categoria asta, deci poate fi refuzata.


    Problema e ca dupa sentinta asta, opinia publica si Guvernul au luat foc si incearca sa impiedice "condamnarea la moarte" a Eluanei. Guvernul a facut un decret de urgenta care impune testamentul biologic scris ca sa blocheze eutanasia, dar asta nu a fost emanat de presedintele republicii, care nu e de acord.

    Asa ca as we speak, parlamentul incearca sa transforme decretul in lege cat mai repede posibil, avand in vedere ca daca mai intarzie cateva zile, Eluana moare.

    Astea-s faptele.
    In jurul lor s-a construit un intreg circ, cu o tabara care vrea ca decizia Eluanei sa fie respectata (stanga si presedintele republicii) si alta (catolicii si guvernul) care vrea sa-i salveze viata.

    Evident, toti urmarim ca la Big Brother cum isi da Eluana duhul, ce moaca a mai facut taica-su si suntem macinati de suspans...
    #404044 (raspuns la: #403932) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
    Dorele - de munteanu rodica la: 09/12/2009 08:56:27
    (la: si totusi, cu cine votati)
    incerc sa-ti raspund aici la comentariul cu babuta si nepotica pentru ca in cealalta conferinta nu pot sa
    deschid comentariile.
    Daca intimplarea este reala,este doar o încercare jalnică a unui om foarte simplu de a manipula.Nu copilul ,(care în timp se va forma şi uneori societatea isi spune mai mult cuvintul decât familia)ci pe cei din jur.De cele mai multe ori acest tip de oameni sunt auto-convinsi exact ca si pocaiţii care umbla pe strazi oprind oamenii.Deci, cu toate ca educatia are un cuvint bun de spus cred ca cel mai mult trebuie lucrat la schimbarea mentalitatilor.
    Despre preşedintii nostrii(cu p mic de tipar)eu nu mai am voie sa spun nimic caci nu am ales.
    1f - de Tot Areal la: 07/10/2011 14:22:24
    (la: SANATORIUL(1))
    Brusc, cu un scrâşnet ascuţit, drăguţul de şofer frânează violent, trăgând de volan spre stânga, când un cârd de raţe cu boboci ne apare în faţă din iarba sanţului, drept în faţa maşinii. Cum n-aveam pusă centura de siguranţă şi luată prin surprindere, m-am prăvălit într-o primă fază spre el, apoi, din inerţie spre parbriz lovindu-mă zdravăn chiar în frunte. Noroc că n-aveam viteză, altfel sigur se putea sfârşi mai rău. Am simţit o arsură puternică şi involuntar pipăi locul cu mâna.
    Drăguţul de şofer, mormăie o înjurătură la adresa înaripatelor şi trage pe dreapta oprind.
    -La dracu! spun eu de-a dreptul foc şi pară.
    -V-aţi lovit rău? mă întreabă el grijuliu examinându-mi atent faţa.
    -Normal! mă răstesc.
    Se pune şi cotrobăie ceva prin bord, apoi pe sub scaunul său şi scoate o trusă medicală, dar în clipa următoare o aruncă înapoi aducându-şi aminte de ceva. Caută prin mânerul de la uşă şi scoate triumfător un cuţit de bucătărie cu lamă lată.
    -Ăsta-i mai bun dacă nu v-aţi spart capul. Va trage şi nu lasă să se facă cucui.
    Eu deja îmi pipăiau un cucui ce-mi pare cât un ou de găină.
    -Poftim, puneţi-l acolo, îmi întinde el unealta de bucătărie.
    Mai mult i-am smuls cuţitul din mână, presându-l încet pe lovitură.
    -Îmi pare rău, face el aproape muşcându-şi buza de sus. Au apărut aşa dintr-o dată şi n-am mai avut ce face. Bine că n-am avut viteză.
    -Ce naiba nu eşti atent?! Nu puteai să fi mai atent la drum? Acum voi apărea ca un rinocer!
    -Inorog, mă corectează el schiţând un zâmbet şi fără să mă privească când o spune.
    -Aşa! Bate-ţi joc!
    -Imi cer scuze, dar...nu e în totalitate vina mea. Dacă aveaţi pusă centura nu se întâmpla aşa ceva.
    Nu i-am mai răspuns.
    Pornim mai departe. Imediat cum ieşim din sat, un alt indicator cu tăblia ruginită zăcea pe jumătate răsturnat în şanţ, dar cel puţin pe acesta se putea desluşi numele satului, în ciuda dungii roşii care marca sfârşitul localităţii. Drăguţul de şofer încetini şi după ce se asigură atent, coteşte la stânga pe un drum de piatră.
    Maşina începe să se scuture din toate încheieturile. Scârţâia şi trosnea din toate încheieturile de ziceai că acum se desface în bucăţi. Chiar dacă drăguţul de şofer încetini şi mai mult, tot eram aruncată de colo colo, în stânga şi-n dreapta. M-am agăţat cu putere de mânerul portierei. Nici vorbă să mai pot ţine cuţitul la rană. Mă ţin cu ambele mâini de mânerul ăsta ce mişca ca un dinte slăbit şi o clipă am crezut că voi rămâne cu el în mână, smuls din uşă. Simt cum sângele îmi inundă obrajii, iar barometrul nervilor mei scade dramatic spre o mare „furtună”. Oricum, de mult îmi luasem figura mea de ziuă proastă.
    Traversăm iar printr-o pădure, dar nici pe departe atât de frumoasă şi maiestuoasă precum cea dinaintea intrării în sat. Aici copacii nu formau o boltă deasura drumului, erau mult mai rari, chiar dacă erau mai înalţi şi mai înfricoşători la vedere, înconjuraţi de liane sălbatice încolăcite pe trunchiurile noduroaseiat iarba şi tufele sălbatice de pe marginea drumului erau înecate în praf şi piatră. Chiar şi aerul e mai rece aici.
    Mă gândesc cu groază la faptul că poate va trebui să trec pe aici singură. Doamne, fă să nu trebuiască să circul singură pe aici. Locul este întunecat şi ziua, atunci cum o fi noaptea? Îmi alung acest gând. O fracţiune de secundă mă gândesc şi că nu e drumul cel bun şi că drăguţul de şofer m-a dus pe aici... La naiba! Devin paranoică.
    #623401 (raspuns la: #623400) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
    *** - de pescadorul la: 24/01/2014 20:29:38 Modificat la: 24/01/2014 20:42:56
    (la: Vindecarea sta in subconstient)
    Baby sa nu faci prostia asta ca uite ca am gasit in sfarsit ce fac medicii alopati cand cineva reuseste sa vindece ce ei nu sunt in stare. Sunt mnacati de gelozie si invidie si nu mai stiu cum sa puna bete in roate. Un exemplu stralucit fiiund dr. Kozak un roman, medic dermatolog care a reusit sa-i bata la cur pe toti alopatii lu peste in domeniu inventnd niste tratamente bazate pe plante, medicina alternativa si a vindecat mii de cazuri in fata carora alopatii ridicau din umeri plimband bolnavii de la unul la altul fara rezultate.
    Din nenorocire pentru alopati respectivul a devenit o personalitate mondiala tratand bolnavi din toate colturile lumii, personalitati, oameni politici si inclusiv medici dermatologi alopati.
    A pleca din Romania, unde a fost batjocorit si bagat in puscarie datorita complicitatii medicilor alopati ce se simteau amenintati de succesele obtinute de el, in Canada unde i se facuse deja un Instut ce-i fusese destinat.
    O verisoara de mea, fiica matusii mele din partea tatalui a beneficiat de tratamentulm acestui doctor inainte ca acesta sa plece din Romania insanatosindu-se dupa ce urmase calvarul tratamentelor alopate si care din pacate si-au dovedit limitele. Ea traieste acum in Anglia si este absolut sanatoasa, cel poutin fata de boala de piele (incurabila) pe care a avaut-o in copilarie.
    Cel mai probabil ca foarte multi au auzit de el si poate chiar au beneficiat de "tratamentele Kozak". Tin sa subliniez ca nu a depasit orice in domeniul alopat din Romania ci pe plan mondial in acel moment de aceea era asteptat ca Messia in strainatate unde a ramas dupa un Congres de specialitate unde reusit sa participe. Cel mai probabil cu mari "presiuni" din Occident pentru a i se da drumul.
    Astazi fiul respectivului incearca sa continue munca parintelui sau (decedat intre timp) intr-o clinica din Romania.
    domn Doctor alopat iata linkul aici desi nu cred ca-ti mai trebuie ca probabil ca cunosti si tu foarte bine cazul, o personalitate "alternativa" de nivel mondial.

    http://www.formula-as.ro/1998/331/sanatate-35/sanatate-95

    Si n-ar fi numai asta dar nu mai stau sa fac studii de caz ca oricum n-are rost. Cazul este prea cunoscut pentru a mai necesita dovezi.

    Deci stimati pacienti in cazul in care alopatul da din umeri aveti cel putin sanse teoretice sa va insanatositi prin alte metode, singura problema este sa gasiti un veritabil specialist nu unul dintre multii sarlatani care profita de disperarea dvs. Tin sa subliniez ca sarlatani exista cu gramada si sub halatele albe, dovezile sunt cu dumiumul mai ales in spatiul mioritic unde mare parte din valorile alopate si-a luat lumea in cap.
    Si apropo yoghinul ala care nu papa si nici nu bea apa o face de 70 de ani nu din cand in cand si a destainuit tainele "siintei" sale si unei femei care nici aia nu mai trece pe la market dar care s-a legat sub juramant fata de maestru ca nu va dezvalui taina performantei.
    Pana la urma in orice domeniu iti desfasori activitatea daca o faci cu pasiune si esti efectiv atras de domeniul respetiv o sa obtii performante, caci fara doctori si cercetarile in domeniu vis-a-vis de maladiile ce pot face ravagii in omenire probabil ca eram acum pe Terra o mana de oameni imuni (natural) la taote nenorocirile posibile. Da poate nu era mai bine asa? Deci pana la urma medicina a facut un serviciu omenirii de am ajuns sa ne calcam pe picioare ca sobolanii sau un mare deserviciu, oprind natura sa-si faca menirea exact ca in jungla. Traieste cel mai puternic si dotat... si nu doar sexual... :)))))))))
    #649560 (raspuns la: #649559) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului



    Cursuri de matematica si fizica online!
    Incearca-le gratuit acum

    Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
    www.prepa.ro
    loading...


    loading...

    cautari recente
    mai multe...

    linkuri de la Ghidoo: