comentarii

Peste vârf de ramurele Trec în stoluri rândunele Ducând gândurile mele Si norocul meu cu ele Si se duc pe rând pe rând Zarea lumii-ntunecând Si se duc ca clipele Scuturând aripele


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
Defecte, defecte, defecte... - de camyb1981 la: 07/02/2005 11:08:49
(la: Ce defecte aveti?)
In mod clar nu putem fi 100% obiectivi in ce prieste defectele noastre, dar iata citeva dintre ele:

1. Sint foarte incapatinata; recunosc ca asta m-a ajutat uneori, dar cel mai adesea persist intr-o idee doar ca sa-mi mentin consecventa si verticalitatea, sa nu cumva sa fiu perceputa ca indecisa, slaba etc; mai bine mor decit sa recunosc ca ma insel sau ca m-am razgindit;

2. Despic firul nu in patru ci in patru sute daca se poate; intotdeauna ma gindesc nu la ce a spus cineva, ci la ce-a vrut sa spuna, chiar daca de multe ori un sens e doar un sens, si persoana respectiva n-a vrut sa spuna decit exact ce a pronuntat.

3. Ma astept intotdeauna la ce e mai rau in jurul meu si de la oamenii din viata mea, in felul asta nemaireusind sa ma bucur de lucrurile bune care mi se intilmpla, findca mereu imi imaginez ca ma steapta ceva nasol dupa colt;n-am reusit niciodata sa vad "partea plina a paharului"; nu stiu ce e. nici cum se descopera ...

4. Sint dezamagita de toata viata mea, vesnic nemultumita ca n-a fost totul atit de usor pe cit am visat; nu sint o lasa, dar ma dezarmeaza nepasarea, ipocrizia si josnicia "mai-marilor" nostri...

5. Sufar ca un ciine pentru orice maruntis, ma fixez pe niste detalii minore peste care nu mai pot trece niciodata...

6. Sint distanta, stabilesc destul de greu relatii din jurul meu, sint foarte exigenta si lipsita de toleranta; mi se pare ca toata lumea e obligata sa gindeasca si sa actioneze exact ca mine, pentru numai hotaririle mele sint cele mai clare si mai indicate; nu sint aroganta, dar nici nu tolerez in jurul meu persoane pe care nu le consider demne nu neaparat de mine, ci de un anumit nivel al gindirii si deschiderii mintii ....

La ultimul paragraf am pus mai multe, ca ma speriasem deja de numarul lor, gata, nu mai zic:)




"Opreste trecerea. Stiu ca unde nu e moarte nu e nici iubire , si totusi te rog: opreste, Doamne, ceasornicul cu care ne masori destramarea."
Tricolorul Romanesc - de talusa la: 10/11/2003 01:24:32
(la: ROMANIA)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.





#3837 (raspuns la: #3812) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Cred ca aici e locul potrivit. - de talusa la: 10/11/2003 03:50:16
(la: TRICOLORUL ROMANESC)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.
voiam să trec mai departe... - de cosmacpan la: 15/11/2009 08:28:18
(la: ce faci cand esti deprimat?)
dar mi-am amintit că m-ar da amprentele de gol, răscolind abureala de pe clanţă...
Urâta, chiar de poartă lentile de contact tot are irisul diferit de la o persoana la alta...iar umbra ei îşi fâlfâie valurile umblând nestingherită de prozac...
povestea spune că atunci când nemereşti în Valea Plângeri...
"dar, într-o zi, se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două şi nu-l nimeri; supărat, alergă după el şi dete şi cu a treia săgeată, cu care îl nemeri; dară nefericitul, în învălmăşeală, nu băgase de seamă că, alergând după iepure, trecuse în Valea Plângerii.
Luând iepurile, se întorcea acasă; când, ce să vezi d-ta? deodată îl apucă un dor de tată-său şi de mumă-sa. Nu cuteză să spuie femeilor măiestre; dară ele îl cunoscură după întristarea şi neodihna ce vedea într-însul.
- Ai trecut, nefericitule, în Valea Plângerii! îi ziseră ele, cu totul speriate.
- Am trecut, dragele mele, fără ca să fi voit să fac astă neghiobie; şi acum mă topesc d-a-n picioarele de dorul părinţilor mei, însă şi de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. Sunt de mai multe zile cu voi şi n-am să mă plâng de nici o mâhnire. Mă voi duce dară să-mi mai văz o dată părinţii şi apoi m-oi întoarce, ca să nu mă mai duc niciodată..."
3 - de Tot Areal la: 31/12/2011 14:35:38
(la: Apartamentul)
-Şi dacă intră cineva?
-Eeee... Cine să intre aşa, ziua în amiaza mare, mai ales într-o casă din asta. Eu zic că nu-i nicio problemă.
-Ok! Dacă spui tu!
Vremea era nespus de călduroasă pentru acest sfârşit de septembrie. Cerul se menţinuse mai mult senin deşi uneori norii cenuşii, grei, par că se vor abate cu urgie asupra pământului, acompaniaţi de un vânt sălbatec ce ridică praful, frunzele şi ierburile uscate aidoma unei mici tornade.
Trecuse de ora şapte seara când se întoarseră cu cele cumpărate. Carmen smulge folia de pe pat şi se trânteşte fără fasoane rămânând aşa fără să mişte. Se vedea cum respiră doar după spatele care i se ridica şi cobora ritmic.
-Vezi, acum ştiu ce ne lipseşte cu adevărat, zice ea cu vocea estompată de pătura groasă în care îşi vârâse nasul.
-Ce?
-O baie. Un duş.
-Mda... Acum, trei zile n-om muri. Ne spălăm şi noi cum putem.
-Mă i-a cu frig, se plânge ea ridicându-se greu.
-Şi normal. Ai venit încălzită şi aici e răcoare. Casa asta ţine frig dar nici afară nu-i mai aşa cald.
-Vrei să încercăm să facem focu’ în sobă?îi vine ei ideea.
-Vrei să faci ceva de mâncare?
-Ştiu şi eu...
-Sau vrei mai mult să vezi dacă merge soba?
-Şi una şi alta. Ai văzut ce fain îi ceaunul ăsta, îl pipăie ea ca pe nu ştiu ce lucru de preţ. Oare nu-l vinde?
-Nu ştiu. Dacă vrei o să-l întrebăm.
-Mi-ar place să-l am, de ce să mint, se uită ea la obiect ca la un lucru de mare preţ.
-N-avem nici o crenguţă aici, dar merg să adun din curte, oricum trebuie să merg la baie.
-Mergi acum?
-Păi...
-Aaa, ok. Numai bine despachetez.
Ştefan ieşi fluierând pe casa scărilor, ecoul amplificând melodia ce-o fredona. Carmen trânti pe pat cele două rucsacuri răsturnându-le şi golindu-le de toate lucrurile ce le căraseră după ei.
Începu să le aranjeze. Abia sfârşi cu hainele că şi începe să aranjeze în bucătărie cele cumpărate plus ceea ce aduseră cu ei. Câteva minute mai târziu îl aude pe Ştefan cum fluieră din curte. Aruncă o privire pe geam şi-l vede cum aduna ceva de pe lângă tulpina groasă şi scorojită a unui copac înalt şi bătrân. Zâmbeşte şi deschide gura să-l strige...
Bruummm...!! Bumm...!!
Tresare speriată. Ceva căzuse undeva cu atâta forţă încât parchetul îi trepidă sub picioare. Îi trebui câteva clipe până să înţeleagă de unde se auzise. Din camera încuiată, cea fără curent. Un fior de frig îi străbătu sira spinării făcând-o să se scuture ca pătrunsă de un şoc electric. Se îndreaptă cu paşi mici şi temători spre uşa ce dă spre hol şi spre camera aia. Nu are curaj să se apropie şi se uită de departe, dintr-o parte. Uşa neagră a camerei se vede nemişcată pe fundalul întunecos. O linişte de moarte a pus stăpânire pe loc. După ce o mai scutură un fior ca de frig, închide încet înapoi uşa bucătăriei. Fuge la geam, dar Ştefan nu mai e în curte. Vede doar vântul ce parcă se joacă ridicând de la pământ frunzele ruginii şi praful adunat cu anii din tencuiala căzută de pe clădire. Spre liniştea ei, lasă totul deoparte şi iese pe casa scărilor unde îl vede pe Ştefan că urcă mai mult gâfâind decât fluierând, dar cu braţele pline de crengi, frunze şi alte vreascuri.
-Gata masa? strigă el de la un etaj mai jos, zărind-o.
-Cum să fie gata dacă abia acum aduci lemne alea!
Ştefan râde. Duce braţul de vreascuri şi-l varsă în bucătărie lângă sobă, îndreptându-se apoi greoi de spate. Ve de faţa ei ce parcă forţează un zâmbet. I se pare ciudat.
-Ce ai? o întreabă el, stergându-şi cu braţul bruboanele de sudoare ce-i lunecau pe frunte, netezindu-şi apoi spre spate cu degetele firele de păr ce-i coborâseră până peste ochi.
-Am auzit ceva, face ea nesigură.
-Ce anume? devine el curios.
-Ca şi cum ar fi căzut ceva greu la pământ. Nu ştiu ce a fost, dar a tremurat podeaua sub mine.
-Ce-a căzut? Unde?
#626569 (raspuns la: #626567) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Ion Caraion - Cantec de pecingine - de Intruder la: 15/12/2005 00:35:50
(la: Cele mai frumoase poezii)

Grijania ta de dragoste, târfă, muiere,
Care treci pe bulevarde si puti a tăcere
Care umbli-n ureche, cum râcâi in ochi ...
De-as fi meletar, ce te-as prinde de rochi,
Să te zgâlţii nevastă:
Ascultă, cucoană, ţi s-a făcut, ori esti proastă ?
Pe prispele casei - ştii, prispele goale ...
Mă pupau dimineţile-n creştet, mă strângeau curvele-n poale.
Degeaba ... Nu auziseră de toate
scârbele buruienii mele amare.
Credeau că am buzunarele pline şi mă căutau în buzunare
Venea toamna cu o pâine sub pardesiu
Şi mă întrebau pietonii:
Tu eşti vizitiu?
Terfelită lehuză, plină de bube, de râie,
Înjurătura nu mai putea să ne doară,
gândul nu ne mai mângâie,
Tremura, doar, în bluzele visului
câpiu-paparudă.
Amintirile se uitau in fundul meu ca să râdă,
Când scormonit de nelinişti, ca-n jug un rasteu,
Mă mai intâlneam, uneori seara, cu sufletul meu.

___________________________________
semper idem...
cute... but NON Logic - de dom.profesor la: 24/03/2006 00:16:52
(la: "Americanii sunt prosti")
A=B, B=C, deci A=C, logic, NU ???

Sunt doua felurile de sofisme. Unul este cel formulat de tine. Cu toate că spun foarte clar ca nu este bine sa generalizam, trec apoi la genul proxim, la experienta mea personala si enunt clar un adevar din punctul meu de vedere. Care tu il pui in contradictie cu partea generala, pe care am enuntat-o clar ca este generala. Aiurisanat ! Dar gandeste un pic ! Cum ai interpreta daca la Universitatea sau Agentia guvernamentala la care lucrezi, la testele Mensa de IQ tu obtii sa zicem 150 iar restul de americani vechi 130. Cum ai interpreta tu daca la concursul pentru un post de profesor asociat te clasezi primul, cu un confortabil 95 de puncte fata de urmatorul clasat, un american vechi care ia numai 77 de puncte. Cum ai interpreta tu daca doi dintre Board of Trustee te roaga la o petrecere sa renunti in favoarea americanului, care are patru copii si oricum este... american vechi, iar mie nu mi s-a uscat cerneala de pe Juramant si oricum o sa aiba ei grija de mine pentru ca sunt in atentia agentiilor guvernamentale de cercetare si ca probabil o sa castig un munte de bani de acolo. Banuiesc ca genul asta de mizerii se fac peste tot cand este vorba de bani foarte multi si de pozitii de conducere. Mie mi s-a intamplat in State. Norocul meu ! Si nenorocul lor. Acum am 11 oferte de granturi, majoritatea din Europa, dar si din Canada, care de care mai interesante pentru ca sa-mi duc tema de cercetare la final. Problemele mi le fac altii, nu le iau cu mine. Si exista un prag peste care nu pot trece. Numiti-l cum vreti : onoare, curaj, vanitate, prostie, înfumurare, intoleranta, lipsa de abilitate. Cred ca oricine face cu adevarat parte din "conditia umana" nu poate face compromisuri la infinit. Inca o data, asta este experienta mea, "adevarurile mele" si nu cred ca se poate aplica la cei care cinstit si muncind din greu in fiecare zi incearca sa-si castige o paine alba in State. Este dreptul lor, asa cum dreptul meu este sa-i averizez pe "lingatorii de vitrine" ca in State nu umbla catei cu covrigi in coada. Mie nu mi-a placut. Din multe puncte de vedere. Dar asta nu inseamna ca cei care se multumesc cu modul de viata american nu castiga imens la nivelul de trai fata de nivelul de trai din Romania. Depinde ce vrei de la viata, daca ai un punct de vedere sau un orizont de vedere. Solutia plecarii, dezradacinarii din Romania, este una dureroasa. Inca mai ma doare cu toate ca am plecat in 1983. Daca faci parte dintre cei care cum spunea latinul "ubi bene, ubi patria" nu o sa simti niciodata junghiul în piept şi nodul în gat când se pomeneste de tara de origine. Este, poate mai bine ! Suntem, devenim cetatenii lumii, poate - spre asta tinde globalizarea, nu ?
#113087 (raspuns la: #113052) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
andre29 - de Cri Cri la: 03/04/2006 13:23:43
(la: 'Cu timpul')
<>

Vrei sa spui... cineva iubeste fara sa-si dea seama c-o face? Atunci, din punctul sau de vedere, nu iubeste. Dar cei din jur poate ca stiu. Adesea pentru altzii este evident, fiindca el nici nu incearca sa ascunda manifestarile unui sentiment care, pentru el, nu exista. Cu alte cuvinte, in nici un caz nu i-as alatura "abtzinerea"... poate ca e chiar unica situatzie in care nimeni nu incearca sa impiedice, sa ascunda sau sa reprime ceva in sine. :)

Cat despre cei care nu iubesc si n-au iubit niciodata... cred ca timpul trece "mai normal si mai egal" decat pentru ceilaltzi. Poate ca suna bizar... Adica stiu si eu ca, dupa ceas, timpul e egal pentru toata lumea si mai stiu ca totusi, nu curge in acelasi ritm pentru toata lumea, ba chiar,aceeasi persoana il percepe diferit in fiecare zi.
Dar cand iubesti... am sa-ti dau un citat (tot eu am scris, dar n-as mai regasi cuvintele). :)
"Incontestabil, o iubire îţi schimbă viaţa, până a te duce la antipozi, dar apoi? Cum poţi trăi fără să mai recunoşti nimic în jur? ...Şi nu te poţi întoarce... şi unde să te-ntorci?
Şi cum era înainte? Aproape nu mai ştii. Şi de ce ai crede că era mai bine înainte decât acum, la polul opus? Şi iubirea nu depinde în nici un fel de tine... şi iubirea îţi alungă trecutul fără să-ţi arate viitorul, lăsându-ţi doar „azi”... şi nu „azi” tot timpul, ci doar „acum”. Şi te descoperi mirându-te că, deşi te-ai ancorat dincolo de timp, timpul tot trece. Iar tu eşti tot azi, tot acum. Până cand iubirea se sfârşeşte, moment în care tu te trezeşti aruncat într-o lume necunoscută, care a evoluat şi s-a schimbat radical în lipsa ta. Începi să simţi din nou timpul alergând, dar nimic nu mai seamănă cu ce era."
Cred ca ai prins ideea.
Dar... astfel simt eu. La urma urmei, fiecare iubeste in felul lui. :)
#115133 (raspuns la: #115101) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
partea a IXa - de cosmacpan la: 15/04/2008 07:23:02
(la: Leandru)
Poate că aceea era trecerea spre lumea de dincolo îşi zise. Lăsă calul să-şi poarte singur de grijă şi după ce făcu trei mătănii şi spuse câteva rugăciuni de încurajare şi întărire, pătrunse în întunecimea aceea. Nu făcu el nici suta de paşi şi simţi că-I vine cineva în întâmpinare. Îşi pregăti paloşul şi aşteptă să vadă ce este, iar când simţi făptură în faţa lui ridică paloşul să lovească.
-Cum se face că ai ajuns şi prin aceste părţi voinice? auzi dar de văzut nu vedea nimic.
-Numai nevoile îl împing pe om la drumuri lungi şi la încercări pe măsură. Dar cu cine vorbesc? Căci paloşul nu ştie dacă-mi eşti prieten sau duşman?
-Cine altul voinice decât puiul de zmeu căruia i-ai dăruit viaţa când cu războiul cela cumplit. Poate că acum voi putea să-ţi întorc binele făcut, cu toate că în acel război au fost omorâţi toţi cei din neamul meu.
-Ştii bine că dacă nu erau păcatele mari şi voinţa celui de sus nu s-ar fi prăpădit toată seminţia voastră.
-Atâta timp cât stăm de vorbă înseamnă că Celui de Sus I s-a făcut milă şi a dorit să mai rămână şi cineva din seminţia mea pe acest pământ. De când ne-ai scapat, pe mine şi pe aceea care îmi va fi soaţă, ne adăpostim aici şi facem ce putem pentru un loc de hodină şi ceva mâncare, căci nu mai avem curajul de a ieşi în lumea voastră. Dar cu ce treburi pe-aci prin Casa Morţilor?
Leandru îi povesti despre porunca prinţesei şi despre dorinţa lui de a o îndeplini. Zmeul îi spuse că aceasta nu poate fi dorinţa unei prinţese, a unei femei, ci numai a unuia care vrea să-l prăpădească şi să scape de el. Îi spuse să aştepte afară că îi va aduce el calul negru şi turbat, de trei ori înaripat care nu sufera suflet de om viu. După aceea scoase o punguţă cu un praf fermecat şi îi mai spuse că pentru a-l putea stăpâni trebuia să-i sufle pe nări din acel praf şi atunci calul îl va şti de stăpân. Plecă zmeul iar Leandru se apropie de ieşire căci nu putea suferi întunericul acela gros şi umed ca însăşi moartea. Nu trecu mult şi iată că apăru din întumecine zmeul care se chinuia să tragă de căpăstru o întunecime de cal mândru şi fioros totodată cu trei părechi de aripi ce cuprindeau toată încăperea aceea. Când se apropiară destul, Leandru scoase din praful cela fermecat şi îl suflă în nările Întunecatului care pe loc se cuminţi şi se potoli devenind ca mielul. Atunci Leandru îl luă de căpăstru şi îi mulţumi din suflet zmeului pentru binele făcut după care îşi luă ziua bună şi plecă spre palat.
Dar dacă la dus era cătrănit şi nici nu vedea pe unde merge, acum de drag mergea căci avea lângă el cel mai frumos cal de pe lume şi ştia că acum putea să plece în sfârşit acasă la părinţii lui. La un popas îşi lăsă calul să pască şi încălecă pe Întunecatul dorindu-şi să zboare ca vântul şi ca gândul străbătând pământul, să zboare ca păsările răscolind cerurile. Nu-şi termină bine gândul că odată se ridică Întunecatu până în tăria cerurilor şi de acolo încă odată până la calea stelelor şi de acolo coborâ ca o săgeată şi înconjurând pământul coborâ chiar în locul de unde plecase.
-Mulţumit stăpâne?
-Dacă ştii să citeşti şi gândurile chiar că eşti cel mai priceput şi fermecat cal pe ce l-am văzut. Dar din păcate nu-mi este dat mie să am un astfel de cal, căci eu doar te duc în dar Împăratului Verde şi miresei lui, Ziurel de Ziuă.
-Nedesluşite sunt căile Domnului voinice. Spune-mi rogu-te dragă ţi-i fata?
-Ce gânduri sunt astea, căluţul meu? Am un legământ şi am să mi-l ţin, chiar dacă s-ar surpa pământul şi m-ar înghiţi cu tot cu gândurile mele necurate.
-O stăpânul meu. Cine a adunat vântul în căuşul pumnilor lui? Cine a strâns toate apele în haina lui? Poate cineva să ia foc în sân fără să i se aprindă hainele? Din toată neştiinţa mea, toate acestea nu le poate face decât cel nebun sau cel ce iubeşte cu înfocare. Şi mai ştiu că, mai bine o mustrare pe faţă decât o prietenie ascunsă. Poate că ar trebui să-ţi deschizi inima şi să mărturiseşti totul.
-Niciodată. Niciodată. Mai bine mor decât să fac o astfel de ruşine numelui tatălui. Nu pot să vin ca un fur pe ascuns, să junghii inima care m-a iubit şi să străpung mâna întinsă. Dar ajunge cu vorba. Să mergem dar ca să ajungem la timp.
era sa uit (IV) - de cosmacpan la: 08/01/2010 01:33:03
(la: era să uit...exerciţii de imaginaţie...)
Norocul meu e că îmbrăţişând tehnica budisto-zen sunito-americană şi repetând ca pe-o mantră zicerea: nu sunt frustrat, frustrările nu mă cunosc, sunt fericit, sunt împlinit, sunt, exist, şi dacă vreau pot! Am uitat despre toate frustrările mele şi am pornit în viaţă cu un rictus pictat pe faţa interioară a măştii…
Dar nu despre asta voia să bat câmpii astăzi ci despre iubire; da domnule, despre iubire. Ce te uiţi disperat în jur? Ce, nu-ţi vine să crezi? Despre înălţimea la care te ridică liftul acesta sentimentaloid ce te face să uiţi că nu ai cumpărat pâine feliată şi nici eclerele alea mici şi rotunde pe care să le termini dintr-o înghiţitură…
Da despre iubirea pură pentru o broscuţă WW nouă, lucitoare şi sclipicioasă…şi nu pentru că ai vrea să-ţi schimbi maşina din cauză că nu mai găseşti un loc de parcare ca lumea sau că te poţi strecura mai repede cu fâşneaţa cea mică verde brotac că-ţi vine să o tot lingi ca pe îngheţata de fistic…nu domnule, să o iubeşti pur şi simplu pentru că există…
Sau o groapă în trotuar în care îţi pierzi piciorul vopsindu-l în violetul diafan şi ezoteric…să iubeşti groapa aia pentru că ea, nevinovata îţi redeşteaptă vrejul cel amorţit al spiritului de dreptate şi adevăr ce caracterizează tot cetăţeanul, pentru că fără ea, fără groapa noastră cea de toate zilele uităm că a fi cetăţean înseamnă şi obligaţia de a arăta cartonaşul roşu odată la patru ani pentru toţi cei prinşi în ofsaid…
Să iubeşti un preot care la prima strigare îţi fură minţile şi te face să te uiţi cruciş stuchind de trei ori înainte şi de trei ori în spate nu pentru că ar fi el mai breaz decât muritorii cărora le place maneaua împletită pe grătar şi nici pentru că ar fi el sfântul sfinţilor fără pată şi fără greşeală ci pentru că te ajută să bagi mâna în buzunar răsturnând cu dărnicie sau teamă-nfrigurată dania pentru bobotează, pentru Paşti, pentru biserică, pentru lucrarea Domnului şi pentru câte şi mai câte parastase, colive şi alte molifte şi prilejuri de pomenire şi aduceri aminte…
Să iubeşti un loc chatos pentru că acolo îţi place…acolo te simţi bine când lumea se face sau se preface că te bagă în seamă când de fapt, ea, lumea caută să se oglindească în luciul ochilor tăi pierduţi prin meandrele şi idiosincraziile prezentului… pentru că goagâlul este motorul şi inima prezentului care te pompează printre alte noutăţi şi informaţii ce se trec aşa de repede că nici nu şti dacă ai apucat să răsufli… păi nu era scandalul acela mare cu google ale cărui servere şi unităţi de stocare ar azvârli tot atâtea gaze reşapate ca şi o maşină dintr-o mie sau sute de mii de broscuţe micuţe, verzi-prăzulii care te-ndeamnă să-ţi lipeşti limba într-o pătimaşă şi libidinoasă lingăveală…
Da, iubirea dezinteresată, platonică, iubirea mecenoasă pornită a face binele cu de-a sila…iubirea aproapelui pe care nu mai ai timp să-l compătimeşti, dar pe care îl iubeşti şi pentru care plângi când te apasă bombeul, iubirea pentru câinii comunitari pe care îi urâm în adâncul sufletului pentru că ne latră pe stradă când îndrăznim să ne scoatem şi noi prietenul patruped, maidanezul comunitar care are voie să se răhăţească peste tot fără să-i pese că nu este nimeni în urma lui să strângă, acel câine comunitar care sfâşie sacii de plastic înşiraţi la bordură, plini de toate mizeriile şi scursorile consumiste…fraţilor, în anul crizei am redescoperit iubirea, iubirea care are multe feţe, faţete, laturi şi…mă rog multe…alte…aspecte…
Să iubeşti o carte nu pentru că ai vrea s-o cumperi şi s-o duci acasă să ţi-o faci mireasă, tăvălită pe sub pătura moale şi călduroasă, nu, nici măcar pentru că ai citit o recenzie care te-a făcut curios, nici pentru motivul că îl cunoşti pe autor, nu domnule, să o iubeşti pentru că miroase a tuş şi te umple pe buricele degetelor de tuş plăcut mirositor, să o iubeşti pentru că peste 57 de ani o să o găseşti numai în biblioteci sau prin librăriile abandonate sub lacăte grele…dar câte nu se pot spune despre iubire…cea mai mare realizare emoticonoasă a umanităţii…iubirea! te iubesc, iubire! Şi încă nu-i tot…dar aşa este iubirea, mare, multă şi măreaţă…

PS: astăzi facem o pauză şi nu avem temă: nici de curat, nici de maculator şi nici măcar de gândire...libertate...te iubesc...
( 3/4 ) - de Tot Areal la: 10/03/2010 15:01:37
(la: Pensia de moarte ( 3 ))
Într-o pauză, ferindu-se de George, Mona căuta un loc mai puţin aglomerat şi urcă scările spre un mic spaţiu verde cu arbuşti şi flori aflat în curtea clădirii. Îl întâlni acolo pe secretarul de partid al fabricii care se afla la curs de un an la PCR. Aştepta de mult un moment prielnic să-l tragă de limbă. Succesele ei la concursuri şi faptul că era în anul al treilea la facultate i-au adus mult câştig de imagine în faţa conducerii şi a tovarăşului secretar. După ce discutară câteva minute despre viaţa la cursuri şi alte lucruri puţin importante, întinse arcul şi trimise săgeata:
- Domnule Purdea, de mult am vrut să ştiu cărui fapt s-a datorat acea sesizare de la judeţ despre comportarea mea imorală?
- Aa, fii liniştită...Ce-ţi mai pasă?...A fost treaba aia cu Ţugui, că te-a luat gura pe dinainte!...Nu te mai gândi la ea...
Ţugui?! Cum de nu şi-a dat seama?
Nu era încă intrată la facultate şi activa ca agent teatral, vânzând bilete pentru spectacole în fabrică. A primit recomandare de la secretarul UTC şi a încheiat un contract cu impresarul teatrului. Avea intrarea asigurată la orice spectacol şi căuta să profite din plin de acest lucru. Văzuse mai toţi marii actori din capitală jucând pe scena braşoveană, şi mai ales vedetele de operă şi operetă. Când era mică asculta la radio muzică simfonică şi concerte, opere şi îl adora pe Iosif Sava cu vocea lui de excepţie. Apoi la liceul din Iaşi avea abonament la operă şi la teatru. Acolo rămase uimită când s-a dus la primul spectacol, în clădirea aceea atât de fastuoasă unde erau doamne cu rochii lungi şi evantai, bărbaţi în frac, parcă era o altă lume, din cărţi. La Braşov s-a văzut puţin descumpănită şi dezamăgită. Nu mai erau rochii lungi, fracuri...ci blugi, tricouri. Dar pe scenă aceeaşi lume fascinantă şi mulţi dintre interpreţi, de cea mai înaltă clasă. Trecuse aproape un an de când se ocupa de acest lucru. O dată sau de două ori pe săptămână mergea cu prietenii în Poiană, la discotecă şi aducea câte un cartuş de ţigări BT pentru şeful de birou. Într-o zi a fost chemată la Comitetul UTC. Biroul era plin cu vreo cinsprezece tineri din comitet. A venit şi Purdea:
- Tovarăşi, am fost sesizat de la Comitetul Judeţean de partid că o tovarăşă dintre dumneavoastră, secretară de organizaţie UTC, membră de partid are un comportament imoral fiind văzută în anturaje imorale, la Teatrul Dramatic şi în Poiana Braşov. Vă rog să o puneţi în discuţie şi să fie sancţionată...
Colegii de comitet nu au spus nimic împotriva ei, dar în situaţia dată nu aveau de ales, i-au retras recomandarea de agent teatral. Mai multe persoane i-au sugerat că nu pentru ce-a făcut ci pentru că spune ce nu trebuie i s-a întâmplat acest lucru. Dar ea suferea cumplit şi se gândea la bancurile pe care nu le zicea numai ea sau poate a fost văzută în vreo postură nepotrivită cu vreun băiat? Dar cine putea să o reclame la judeţ? Cine să o cunoască acolo? Acum după patru ani de la acea întâmplare afla adevărul. Ţugui, şeful de cadre al fabricii şi preşedintele de sindicat! Cum de nu se gândise la asta?!
Venise în biroul lor o programatoare nouă, nepoată a şefului de cadre. Într-o zi se deschise ora de bârfă şi din întâmplare erau toţi adunaţi. Se dăduseră locuinţele:
- Soră-mea iar n-a primit apartament. I-a tăiat Toleanu de pe listă!
- Apăi, ăla aşa îi. Când era inginer şef parcă nu avea altă problemă decât să deschidă uşa de două-trei ori pe zi să vadă dacă lucrez, spuse dactilografa.
- Atât o fi învăţat şi el la facultatea muncitorească. Toată lumea zice c-a pus fabrica pe butuci, adăuga Mona.
- Ce vrei să spui? Că cei cu facultatea muncitorească sunt proşti? Întreba nepoata şefului de cadre.
#530347 (raspuns la: #530346) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Anahoret - de nyx la: 13/11/2010 16:52:04 Modificat la: 13/11/2010 16:52:39
(la: Confa lui nyx si a lui modigliani)
1. În ce moment al zilei vă place să beţi cafeaua?

intrebare pusa gresit.
ne place s-o bem impreuna.

2. Descrieţi cum vă preparaţi cafeaua (dacă acum aţi renunţat la cafea, cum o preparaţi înainte).

ii ora sase.
telefonu..alarma lui ... suna.
amedeo oprejte alarma.
io ma nerfez.
sa vezi ca asta mai sta zece minute pana suna din nou.
imi fuge somnu, ajtept nerfoasa sa sa faca si zece.
alarma suna.
ma pregatesc sa-i scot ochii lu amedeo daca o amana din nou.
amedeo sare din pat la fix, ramane cu ochii intregi.
se duce pe bajbaite la bocatarie, ia borcanul de cafea, mosmondejte la filtru, arunca zatul de ieri peste tot, mai putin la cos.
pune apa-n masinarie si dispare la bae.
io mai incerc sa dorm zece minute, da' incepe filtru sa face zgomot si miroase fain de tot.
ma ridic cu ochi lipiti, si torn cafea.
jumate pe mine, jumate pe dulap, si sigur mai ramane ceva de dat pe jos.
ma nerfez, al dracului filtru, urlu la amedeo sa iasa-n pana mea din baie ca fac pe mine.
iese.
ii fac scandal ca de ce o dat zatu peste tot.
el ma injura si zice taci femeie, e prea dimineata.
io suorb cafia si ma simt bine.
zice papui plec la munca si isi duce la masina pa'arutu de cafea.
il saftuiesc a mia oara ca, spre binele lui, sa nu verse cafia in masina.
zice ceva de nereprodus pana la mezu noptii.
io raz. imi bag iar nasu in ceajca si ma gandesc ce fain ar fi sa ma duca si pa mine careva la scuoala.
imi trece prin minte sa ma duc sa ma culc si sa sun la munca sa spun ca-s bolnava.

etc.

ajung la munca si cer o cafia de la administratie, ca n-am avut timp sa beau acasa.

3. Când ieşiţi în oraş cum preferaţi să beţi cafeaua: în picoare la un fast food sau la masă într-o cafenea?

io o prefer ferbinte si fara zahar.
amedeo o prefera multa.

4. Motivaţi răspunsul la întrebarea nr. 2.

nu poci. ca n-am baut cafeaua.

5. Cum i-ai prepara cafeaua perechii tale din concurs?

cum i-o pregatesc la iubitu mio.
adeca asa: - amedeo, nu faci si tu o cafia?
#581787 (raspuns la: #581613) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
7 - de Tot Areal la: 26/12/2011 08:56:19
(la: Adâncul rece al nopţii )
Sticla plutea parcă în ciudă la câţiva centimetri mai departe de cât puteau întinde băţul de pescuit.
-Las-o baltă şi aşa nu ajungi la ea, îl sfătuieşte Mihnea. Dă-o-ncolo. Las’ că bem la mal.
-Ah, de era un pic mai încoace o scoateam. Măcar de-ar bate vântul puţin...
Mihnea se întoarce spre mal unde Ramona răde pe înfundate de stăruinţele lor deşarte.
-Aşa, râzi. Ce-ţi pasă, tu ţi-ai pus burta la cale, o cicăleşte el în glumă.
Ea îi zâmbeşte dând din umeri ca un copil care face o şotie. Radu nu-i bagă în seamă şi mai încearcă odată să recupereze sticla cu preţiosul lichid. Întinde braţul cu băţul de pescuit atât cât poate de tare, dar nici de data asta nu ajunge la sticla care se încăpăţânase să plutească câţiva centimetri mai spre larg. Icneste înfundat, se mişcă încercând să rămână totuşi în echilibru în barcă iar sforţările lui par a fi încununate de succes. Reuşeşte să atingă sticla cu inelul de metal din vârful undiţei, dar... apa se învolburează, o clipă pare că începe să fiarbă, un vârtej surd, puternic prinde sticla într-un joc al ielelor. Apa pare că se ridică, sticla se îndreaptă, ca apoi, într-o fracţiune de secundă, o gură hulpavă, imensă, ce-şi arătase colţii albi strălucind în reflexia lunii să o înghiţă şi să dispară în adânc lăsând în urmă un vârtej şi valuri.
Radu, cu ochii ieşiţi din orbite de spaimă, se trage înapoi lăsând să-i scape băţul din mână, de parcă l-ar fi ars.
-Ce faci?! îl repede Mihnea rămas perplex, când vede bâţul care se scufundă sub ochii lui. De ce i-ai dat drumul ?! L-ai scăpat?!
Radu, incapabil să reacţioneze, stă ca un tetraplegic ghemuit pe fundul bărcii. Mihnea se apleacă asupra lui, îi pune mâna pe umăr scuturându-l.
-Ce faci mă, de ce ai aruncat băţu-n baltă? L-ai scăpat? Ce naiba stai aşa? îl priveşte nedumerit.
-Ai văzut? bâlbâie el încet.
-Ce să văd? Că ai scăpat bâţu’ în baltă? Da am văzut. Puteai să ai grijă... acum dă-l naibii şi aşa nu era nu ştiu ce de el.
Radu se încruntă şi îşi întoarce figura întrebător spre Mihnea, dar nu zice nimic. Secunde bune se uită unul la celălalt încapabil să înţeleagă ceva. Glasul Ramonei sparge tăcerea.
-Ce faceţi acolo?! Ce s-a întâmplat?
Mihnea se ridică .
-Blegu ăsta scăpat o undiţă în apă. S-a dus şi cafeaua şi bâta. Off, că nu ştiu ce să mă fac cu voi.
-Sigur, cum să nu, dă ea a lehamite din mână întorcându-i spatele.
Cu un gest nesigur, Radu se ridică încercând să-ţi ţină echilibrul în barca nesigură ridicată de câteva valuri mici şi îşi mai freacă obrajii cu palmele. Mihnea continuă să-l privească cu neînţeles.
-Ce bai ai? Ce s-a întâmplat cu tine? Ce naiba-i cu tine?
Radu prinse a tremura ca şi cum întreaga răcoare a nopţii se abătuse doar asupra lui.
-E ceva acolo în apă. Nu ştiu ce e dar nu e ceva normal...
-Poftim?!
-Du-mă la mal. Serios, nu mai stau aici.
-Te-ai îmbătat cu aerul ăsta? Nici n-am început să pescuim şi deja... Parcă eşti vorbit cu asta să mă băgaţi în sperieţi. Sper că nu v-a trecut aşa ceva prin cap?! Am venit să ne distrăm, nu să facem glume proaste.
-Du-mă la mal. Şi nu fac niciun fel de glumă proastă cu tine. E ceva în apă. A fost aici lângă barcă şi e ceva mare.
-Peşte?
-Nu ştiu. Dracu’ îl ştie. Tu nu l-ai vâzut ?
-Îţi baţi joc de mine, devine Mihnea serios.
Radu se ridică deodată de parcă ar fi stat pe arcuri şi se răsteşte la el.
-Trage la mal, nu auzi! N-ai decât să rămâi aici, eu nu mai stau.
Vocea lui ridicată, amplificată de liniştea nopţii atrage atenţia Ramonei ce ridică capul speriată şi nedumerită.
-Ce faceţi acolo?! vrea ea să ştie venind până lângă mal.
Mihnea, rănit în orgoliu lui de aventurier de acest comportament, mai ales că-şi vede compromisă orice continuare a aventurii, prinde de creangă şi trage barca lângă mal. Dintr-un pas, Radu sare pe pământ răsucindu-se pe călcâie.
-Hai şi tu. Pescuim de aici.
-Nu merci, răspunde Mihnea sec, vizibil iritat, şi imediat îşi face vânt împingând barca din nou pe apă.
Ramona îl prinde pe Radu de braţ.
-Ce s-a întâmplat? De ce vă certaţi? Ce-i cu voi?!
Radu se întoarce şi porneşte spre cort fără să-i răspundă, dar ea se ţine după el ca un scai. Trece în faţa lui încercând să-i bareze drumul, dar el
#626446 (raspuns la: #626445) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
INCUBUS 5 - de Tot Areal la: 18/06/2014 17:10:05
(la: INCUBUS)
- Stai că mai aveam parcă o sticlă la mine, zice el târându-se în cort şi răscolind prin rucsac. La naiba, şi puteam să jur că mai aveam o sticlă de jumătate la mine! Vezi dacă nu poţi să iei din lac, să umpli sticla aia... strigă el să acopere vuietul vântului.
Ea ridică sticla agitând-o în glumă spre el, şi se apropie de lac. Era uşor să i-a apă. Malul acoperit de iarbă era solid. Se apleacă şi începu să umple sticla. Un miros groaznic, greu şi totodată greţos, a hoit, venea dinspre apa ce părea acoperită de o pâclă uşoară. Strâmbând din nas, rezistă să umple sticla şi se ridică.
Ar fi vrut să ţipe, dar vocea n-o mai asculta. Scăpă sticla din mâna, care se rostogoli apoi în apă. Cu ochii măriţi de groază, şi paralizată de frică, rămase aşa, nici nu mai respira. În faţa ei, creatura hidoasă, părea un copac imens, răsărit din ceaţa nopţii. Trupul, părea acoperit cu păr des, negru, braţele-i lungi semănau ca două rădăcini, iar ochii, mari, roşiatici, înfiţi în craniul osos, cu bot lung, ca de lup, de unde, printre colţii albi, ascuţiţi, însiruiţi ca lama unui ferăstrău, curgea ceva ce aducea a balele unul cal înspumat. Acei ochi imenşi, înfiorători ascuni sub sprâncenele păroase, o fixau acum pe ea. Un horcăit înfundat se auzi când creatura îşi miscă capul lăsând pentru o clipă ca luna să-i lumineze înspăimântătorul profil de lup gigantic. Valentina leşină.
...
Deschise ochi tresărind din tot corpul şi zvâcni instinctiv.
- Vali... Vali, mă auzi, aude ea vocea blândă şi liniştită a lui Mihnea. Doamne ce m-ai speriat. Ce ai păţit? Abia te-am găsit...erai căzută jos lângă apă şi...
Adunându-şi puterile, se ridică în capul oaselor şi vede, în lumina unui foc mare, că lângă Mihnea mai era cineva.
- Dânsul e pădurar aici în pădure. Mai şti când ne-am speriat de trosnetul acela din pădure? Dânsu' era...şi tot dânsu' m-a ajutat să te găsesc. M-a auzit cum te strigam şi ... Dar ce ai păţit? Erai căzută leşinată.
- Ce a fost aia? bâlbâie ea
- Ce anume?
- Ceea ce a ieşit din apă.
- N-a fost nimic... ce anume să fie...n-am văzut nimic... Te-am strigat şi n-ai răspuns, apoi te-am căutat până a venit domnu' pădurar cu lanterna şi aşa te-a găsit. Ţi-a fost rău?! Vom pleca de cum se luminează şi direct la medic.
- Ce a fost aia ce-a ieşit din apă? repetă ea .
- N-a fost nimic. Ţi s-a părut. Poate că...ai visat...
- Cum să visez?! se agită ea ridicându-se încă ameţită. Am văzut ceva ce ieşise din apa asta...
Pădurarul se aproprie de ea şi în raza de lumină a lanternei se prezintă:
- Gheorghe... apoi continuă. Domnişoară, nu a fost nimic în apă. Eu sunt pădurar aici de mulţi ani şi în acest lac, în afară de broaşte nu există nimic. Probabil că vi s-a părut... Eu am venit când am auzit pe prietenul dumneavoastră cum vă strigă şi vă caută. Îmi făceam rondul...
Valentina se întoarce spre Mihnea şi se lipeşte de el luându-l în braţe.
- Vreau să plecăm de aici.
- Plecăm imediat ce se luminează...
- Nu trebuie să vă fie frică domnişoară. Nu există niciun animal care să vă poată face rău. În pădure, se întoarce el cu faţa spre întunericul fad, sunt ceva animale, dar nu din acelea care să vă facă rău. Dealtfel nici nu se apropie ele de lac, doar, aşa, uneori vara când este secetă, altfel...
- Bine, dar eu vreau să plecăm, rămâne ea hotărâtă.
- Oricum plecăm dimineaţă, se amestecă şi Mihnea. Numai noaptea asta ne-am hotărât să rămânem.
Pădurarul suspină prelung, apoi îşi scutură mâinile de cracul pantalonului cu un clar aer de drum.
- Eu plec acum. Trebuie să-mi continui rondul.
- Nu ne lăsaţi nouă lanterna, aproape se roagă Valentina de el.
- Oh, dar nu pot. Cum să continui fără lanternă, numai asta o am. Voi aţi venit peste noapte fără lanternă?
- Ne-am gândit că facem foc...se disculpă Mihnea.
- Hai că am plecat...
- Vă mulţumesc pentru ajutor! nu uită Mihnea.
- Staţi liniştiţi, nu este nimic aici care să vă facă rău.
În timp ce pădurarul se pierdea în negura nopţii, Mihnea o strângea mai tare în braţe pe Valentina. Îi lipi capul de pieptul lui mângâind-o uşor.
- Vezi, nu are de să-ţi fie teamă...
- Ştiu ce am văzut, rămâne ea consecventă. A fost ceva acolo.
#652098 (raspuns la: #652097) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
sierva - de Cri Cri la: 05/04/2006 20:25:50
(la: IUBIRE CIUDATA, IUBIRE IMPOSIBILA...)
Hai.. n-o lua in tragic.. sunt si eu cam bulversata... asta e. N-am pretentzii sa citeasca cineva tot ce aiurez eu pe-aici...:)
In afara de asta, suntem intre prieteni (cel putzin eu asa am simtzit) si n-au loc scuze pentru toate... intzelegi tu.
Marea (dar cea mai mare) problema, dupa cum ti-ai dat seama probabil din "Sometimes I just feel like shit" e ca sunt si intr-o pasa in care ma cam lasa rece toate... EL era un mijloc de a iesi din ea. :) Si, intr-un fel, chiar corespunde rolului... adica ma duce la antipozi: de la fericire intensa la disperare, de la zambete ghidushe pana la nervi.. cum am scris... uneori l-as strange duios la piept, ca pe un copil, alteori l-as sfashia pur si simplu... E si acesta un motiv pentru care, desi uneori doare al naibii sa-l stiu la un pas si sa trebuiasca sa ma abtzin din rasputeri sa alerg la el, totusi nu "tai raul din radacini". E ciudat... vorbeam serios cu "iubirea ciudata"... e ciudat, zic, ca trec prin toate starile: a doua zi dupa ce pleaca, ma simt in sigurantza si iubita... dureaza vreo 3-4 zile... se diminueaza, ma intristez, apoi disper... pe masura ce trece timpul ma enervez si-mi vine sa ma duc sa-l scutur de guler: "Auzi? Tu ce-ai de gand cu mine?"... apoi devin indiferenta, apoi... vine. Si tot ce-am simtzit in lipsa lui se spulbera... ma incearca toate pasiunile lumii si ma scutura vreun milion de fiori, fiecare altfel. Apoi o iau de la capat... :)
Daca tu crezi ca stiu ce e de facut... imi acorzi prea mare credit :P
#115512 (raspuns la: #115447) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Pt. VIM - de Paianjenul la: 05/11/2006 05:19:04
(la: Teoria conspiratiei)
"Tot ce doresc acuma este sa am o imagine cat mai corecta a realitatii.

Sunt curios daca mai exista cineva cu aceeasi dorinta."



- Eu aş fi pus întrebarea invers:

"Există (oare) cineva care să nu aibă aceeaşi dorinţă?"...

Deţinerea (de către cineva a) unei imagini cît mai corecte a realităţii presupune deţinerea (de către acel cineva) a cît mai multă informaţie (de calitate) despre tot ce se întîmplă pe planeta pe care trăim (sau chiar şi înafara acesteia - în limitele accesibilului). Informaţie poate să însemne beneficiu - de un fel sau altul - şi e de aşteptat ca cei care deţin monopolul informaţiei (oricine ar fi ei) să fie tentaţi să o manipuleze în beneficiul lor. În momentul în care asta începe să se întîmple - şi cînd nu se întîmplă asta?!...- putem afirma că avem de-a face cu o conspiraţie... iar în momentul cînd se suspectează că are loc o conspiraţie, e şi firesc să apară şi teorii în jurul suspectatei conspiraţii...

Unele teorii ale conspiraţiei sînt confirmate numai de trecerea timpului (de obicei atunci cînd conspiratorii nu mai au nimic de ascuns... pt. că ştiu că pedepsirea lor nu mai interesează pe nimeni... sau nu mai este posibilă...)... sau de vre-un concurs neaşteptat de împrejurări (accident/e care dezvăluie detalii ale conspiraţiei... sau trădare din partea unui partener de conspiraţie...).

Alte teorii ale conspiraţiei nu vor fi confirmate niciodată (chiar dacă conspiraţia există în realitate!...), pur şi simplu pt. că conspiratorii sînt şi destul de diplomaţi ca să ştie cum să mascheze conspiraţia, şi şi destul de norocoşi ca să scape nedescoperiţi ... Alte teorii ale conspiraţiei nu vor fi confirmate niciodată pt. că sînt doar teorii (conspiraţia neexistînd niciodată în realitate...)...
porumbelul - de Sancho Panza la: 29/04/2007 15:48:01
(la: Bivalenţe)
L-am admirat câteva minute bune. Incepuse ploaia şi trecătorii se strecurau pe sub streşini, cu capul în piept, înfruntând vântul cu miros de furtună. El era singurul stăpânitor al străzii, în mijlocul ei, bucurându-se de baia venită pe neaşteptate. Işi ridica apripile...cea stângă, cea dreaptă, pe urmă iar cea stângă, ştergându-şi uneori ciocul de oglinda pavajului ud. Rând pe rând, aripile îndepărtate tot mai mult de trupul cenuşiu, penajul lăsat generos ploii. Se bucura! Ce simplu! Oamenii nu aveau timp să-l observe, unora le stârnea un zâmbet de-o secundă...dar el găsea că ploaia aceea e bună.Şi-a luat zborul pe urmă, continuându-şi baia pe ţiglele unui acoperiş.
Mie mi-a lăsat un gând: oare pârgia acelui echilibru nu stă tocmai în bucuriile mici pe care ni le îngăduim, oricât de neînţelese ar fi de ceilalţi, oricât de utopici şi rupţi de reguli le-am părea?
manta - de Lady Allia la: 08/05/2007 13:41:06
(la: din trecut...)
...în primul rând îţi mulţumesc că te-ai oprit aici...lângă gândurile mele! Permite-mi un zâmbet prietenesc şi fericit!
Îţi mulţumesc din suflet pentru sfaturi şi garantez că voi ţine cont de ele încercând să mai trec odată peste text! Ştiu...:( că am probleme cu unele repetiţii absolut nelalocul lor...sper să scap de ele!
#195006 (raspuns la: #194997) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
nu îmi este frică de moarte... - de Lady Allia la: 30/05/2007 11:05:47
(la: Va e frica de moarte?)
Nu sunt ateu şi nici nu am fost vreodată!
Mă mai iau câteodată în gândurile mele "de piept" cu Doamne Doamne, dar sfârşesc prin a mă bucura că există şi îmi este cel mai bun prieten.
Înainte de a-mi fi frică de moarte...mie îmi este frică de viaţă!
Eu cred că înainte de a ne gândi ce este moartea, dacă ne este frică de ea sau nu...ar trebui să ne gândim ce este viaţa şi cum ajungem noi la capătul ei!
Eu nu caut sensul vieţii sau al morţii! Le accept pe amândouă aşa cum sunt ele!
În viaţă însă îmi doresc să merg înainte culegând clipe, trăiri, învăţăminte şi sper ca în drumul meu să nu lezez, să nu rănesc pe nimeni atât cât îmi stă în putinţă!
Vreau să râd, să profit de prezenţa celor dragi în preajma mea, să adun albume întregi de amintiri frumoase şi vreau să pot să spun la sfârşit: "am trăit frumos, am fost fericită, am iubit şi am avut o viaţă bună!", altfel...ar fi cel mai mare păcat pe care l-aş săvârşi trăind!
Vreau ca viaţa să îmi fie o călătorie frumoasă, vreau să ajung la capătul ei cu bagaje frumoase şi folositoare, vreau ca nepoţii, copiii şi familia mea să îşi amintească de mine zâmbind fără durere şi amintindu-şi că mi-am trăit viaţa iubind-o!
Iar când va fi să fie...că de moarte vorbim...aş vrea să trec dincolo privind pe dragul meu, ochii lui caldă şi căprui pentru a putea să îi iau cu mine toată dragostea cu care m-a alintat, m-a spijinit şi m-a încălzit! Vreau să îl ţin de mână şi să îmi umplu sufletul de iubirea lui şi amintirile noastre ca să pot să mor şi să mă nasc din nou cu el în suflet!
Nu de moarte îmi e mie teamă ci de faptul că las atâtea persoane şi amintiri frumoase în urmă şi poate niciodată nu voi mai avea privilegiul să îi reîntâlnesc!
Da, Cosbuc - de juli la: 03/01/2008 13:11:12
(la: plimbare hai-hui)
e printre preferati.

un pastel in dar.

"Prin vişini vântul în grădină
Cătând culcuş mai bate-abia
Din aripi, şi-n curând s-alină,
Iar roşul mac închide floarea,
Din ochi clipeşte-ncet cicoarea
Şi-adoarme-apoi şi ea.

Eu cred c-a obosit pădurea,
Căci ziua-ntreag-a tot cântat
Şi tace-acum gândind aiurea.
Sub dealuri amurgeşte zarea,
Se-ntunecă prin văi cărarea
Şi-i umbră peste sat.

Peste culmi încet amurgul moare
Şi-ntors cu faţa cătr-apus
Dă semne nopţii din ponoare.
Ea-mbracă haine-ntunecate
Şi liniştit din aripi bate
Plutind tăcută-n sus.

Tăciunii-n vatră dau lumină;
Pe drumul de drumeţi sărac
Mai vezi fugind câte-o vecină
Să ceară cu-mprumut jaratec;
Grăbit, dă roate, singuratec,
Tăcutul liliac.

Şi tot mai noapte-apoi se face,
Păduri şi ape-adorm acum;
Dun cer scoboar-adânca pace.
Ici-colo vrun zăvor mai sună -
Începe-a se zări de lună
Şi-i linişte pe drum.

Copiii dorm, visându-şi jocul.
Mai toarce mama. În curând,
Pe vatră ea-nvăleşte focul,
Încuie uşile la tindă,
Se culc-apoi. Iar cariu-n grindă
S-aude-acum rozând."

rolia
#270122 (raspuns la: #270119) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...