comentarii

Propoziție cu cuvântul nechează


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
zaraza - de rac la: 25/05/2006 14:05:40
(la: ce va enerveaza?)
Da, cuvântul corect este "voluptatea", când am scris comentariul nu-mi venea expresia în minte (se mai întâmplă). Scuze.

spaga, lacomia si neglijenta sunt acasa la ele in romania

Dacă ai scris numele ţării noastre cu literă mică intenţionat, nu mai e nevoie de nici o discuţie. Dar prefer să cred că e de la conexiunea la internet (şi mie mi se întâmplă să scriu unele cuvinte cu literă mare, apoi după ce dau drumul la comentariu să apară cu literă mică).
În ceea ce priveşte faptul că aici ar fi şpagă, lăcomie, neglijenţă..., nu neg, dar prea le spui cu... voluptate (simt şi puţină înţepătură aici).

Dacă există sau nu cazuri reale de gripă aviară, nu are nici o importanţă, eu mă referisem la circul mediatic care s-a făcut pe seama asta, la exagerări, la efectele secundare care apar de aici, ce pot aduce beneficii economice unora, asta spuneam.
Ce, în occident e totul minunat? Dar nu se face caz.

În legătură cu patriotismul: nu sunt mai patriot decât ar trebui să fiu..., decât bunul simţ, echilibrat. Mănânc produse româneşti, e normal, dar asta nu o fac din patriotism, ci din simplul motiv că sunt proaspete, preferabile, în comparaţie cu produse perisabile care, venind de la distanţă riscă să se strice datorită condiţiilor de transport, despre care nu ştiu nimic, datorută timpului necesar transportului... Apoi, calitatea produselor noastre s-a ridicat să ştii. Că nu le mai face statul, există şi firme particulare care se respectă, te asigur de asta.

În încheiere, am să te dezamăgesc şi am să-ţi spun că mănânc dintotdeauna carne de pui şi nu am făcut nici o excepţie, inclusiv în ultimele zile... De fiecare dată mănânc, mă uit la ştiri, şi mă apucă râsul... Dar e un râs nervos. A ajuns să mă enerveze de-a binelea.

Însă, discuţia asta a scos la iveală din partea ta o anume tendinţă de... cum să-i zic să nu se interpreteze... dispreţuire a României. De departe probabil se văd lucrurile rău, aşa o fi în bună măsură, dar e şi mult tendenţios aici... Totuşi, nu trăim într-o ţară bananieră.
Plus că dacă am fi porniţi toţi românii pe România ca tine, dacă ne-am supăra cu toţii pe ea, atunci stau şi mă gândesc dacă n-ar fi mai bine să o ştergem de pe hartă.

Nici mie nu-mi plac multe lucruri, dar una peste alta, în ultimii ani s-au făcut totuşi nişte paşi, iar părerea mea este să accentuăm acele părţi bune, să încercăm să sperăm mai mult, poate într-o zi o ieşi soarele şi pe strada noastră.

___________________________________________________
Nimănui nu-i pasă.
#124218 (raspuns la: #124046) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
depinde, depinde - de rac la: 15/06/2006 13:40:51
(la: "Norocul")
Nu mai ştiu unde am citit - undeva, în cafenea, cineva care aducea drept răspuns pe "depinde". Orice lucru, dacă se raportează unei situaţii este la +, dacă se raprtează altei situaţii, este la -
Deci, depinde.

Dacă ai un accident de maşină (Doamne fereşte!) şi toţi din maşină mor, iar tu te alegi "numai" cu un picior rupt, spui că ai avut noroc.
Cineva trece printr-o altă nenorocire, să zicem e călcat de hoţi, sau are "parte" de un incendiu iar paguba, deşi existentă, e mai mică decât ar fi putut fi. Ce noroc că am scăpat doar cu atât, îţi vine să exclami.

În situaţiile de mai sus avem de a face cu exemple de "noroc" în sensul unui decalaj relativ mic între situaţia iniţială şi cea avantajoasă la care se ajunge. Părerea mea este că ecartul trebuie să fie mult mai mare pentru a putea folosi cuvântul "noroc".

De exemplu, când cineva cu o situaţie materială bună câştigă la Loto 1000 de euro, să zicem, nu e chiar noroc. Noroc ar fi când un amărât câştigă banii ăştia, sau când tipul de care vorbeam la început împuşcă câteva sute de mii.

De ce oare o fi urarea minerilor "Noroc bun"? Norocul poate să fie şi rău? Ăla nu mai e noroc.
A propos de noroc: există la ieşirea din Braşov către Poiana Braşov un local cu numele "Roata norocului", îmi amintesc cu plăcere de el.

___________________________________________________
Nu tranti usa
tu ai prezentat mitul, sa presupun? - de spiritely la: 24/06/2006 19:06:51
(la: Uniunea Europeana, intre mit si realitate.)
ciudat, din vocabularul folosit dai impresia a fii un om citit, dar continutul te tradeaza enorm. cam asta ar fi modul de gandire al romanului ignorant, care traieste inca cu sechelele comunismului in mentalitate. daca ai intra pe website la UE, ai citi stirile internationale si te-ai interesa de niste tratate si carti scrise pe tema UE, ai vedea ca lucrurile nu sunt asa cum le-ai descris tu.

intitulezi post-ul: UE, intre mit si realitate...tu ai prezentat mitul. eu acum iti contraargumentez cu realitatea...

"Sunt un adept al culturii europene, sunt un adept al civilizaţiei occidentale (sau mai bine zis a ceea ce ar trebui sã fie aceasta), dar sunt categoric împotriva U.E.!"
- te contrazici singur si inca din primele randuri: nu te poti considera adept al culturii europene si in acelasi timp sa respingi UE, care se contureaza a fii urmatoarea perioada de glorie a civilizatiei europene de la sfarsitul secolului 19

"Dupã al doilea rãzboi mondial, Europa s-a trezit îngenuncheatã în faţa S.U.A. şi a U.R.S.S. fiind împãrţitã practic între aceste superputeri. Cu ajutor american - fãrã a fi totuşi niciodatã lãsate din lesã - ţãrile occidentale şi-au reconstruit economiile. S-a impus ideea unei cooperãri cât mai bune între ele şi formarea unui cadru în care sã nu poatã avea loc un rãzboi între ele. Astfel s-a nãscut in 1957, Tratatul otelului si al cãrbunelui, iar in 1972, Uniunea Europei Occidentale sau Piaţa Comunã. Pe scheletul acestei construcţii politice - demne de apreciat dealtfel - a apãrut monstruozitatea care este azi U.E."
- da, pentru ca acum exista aceasta "monstruozitate", tu te bucuri de pace si viata. daca europa ar fi avut inca un razboi asemanator cu world war 2, romania nu cred ca ar mai exista in forma in care e acum. si spun asta pe baza eternelor greseli politice facute de conducerea tarii de-a lungul timpului. multumim pentru lectia de istorie cu anii si tratatele, dar argumenteaza in nici un fel subiectul tau!

"Uniunea Europeanã este un organism extrem de birocratic. Sistemul de conducere al sãu este nedemocratic, ineficient şi extrem de corupt."
-da, UE este birocratica, intr-o oarecare masura...si America este birocratica. nu confunda insa birocratia cu coruptia. zici ca este nedemocratica...aici te joci cu un termen puternic pe care doar il arunci in propozitie ca sa sune mai bine. intereseaza-te mai intai cum se iau deciziile in institutiile europene, cum sunt formate board-urile de decision making...asta ca sa ai o idee despre cat de democratica este UE

"Din punct de vedere politic, U.E. este un stat totalitar, condus de o "elitã" birocraticã ce îşi doreşte permanentizarea puterii"
-din nou, folosesti cuvinte tari, care nu stii ce inseamna: "totalitar". plus ca UE nu este un stat!!! asta e chiar culmea!!! si care este "elita"despre care vorbesti?

"Sigur, formal existã partide politice, parlamente, chiar şi opoziţie etc. dar mişcãrile sau partidele considerate "periculoase" sunt ţinute în frâu: vezi cazul Frontului Naţional din Franţa, Partidul Libertăţii din Austria şi Partidul România Mare din România."
-vorbesti de partide nationale...nu prea inteleg de ce PRM ar avea un cuvant de spus, avand in vedere ca principiile sale politice nu sunt decat niste vorbe goale, fara pic de subtanta politica dar pline de furie catre orice sistem politic existent in romania.

"Totalitarismul U.E. se vede şi prin blocajul mediatic la care sunt supuse vocile critice faţã de U.E. - şi prin corul dezlãnţuit al aplaudacilor"
- au contraire, UE este mai criticata decat orice alt sistem politic existent la moment...si chestia asta e recunoscuta chiar de oficialii europenii.

"Acest lucru se întâmplã şi la noi - nu existã frazã în limba de lemn a politicienilor români în care sã nu se pomeneascã - ca într-o litanie - cuvântul magic U.E.: U.E. în sus, U.E. în jos, U.E la dreapta, U.E. la stânga! Acest cuvânt îl auzim mult mai des decât cuvântul România"
- statul face asta pentru a "educa masele" (intr-un fel) de existenta unei identitati europene care este deasupra celei nationale. nu e cazul sa fii nationalist aici. plus ca Romania nu e centrul pamantului...nici macar aproape nu e.

"Deşi nu se recunoaşte deschis, scopul U.E. este acela de a distruge naţiunile, cultura europeanã (care în mod genetic este o culturã a naţiunilor: francezã, englezã, germanã, italianã, românã etc.) şi tradiţiile naţionale şi de a forma un imperiu asemãnãtor cu S.U.A."
- tocmai, ca vrea cu orice pret sa keep alive cultura europeana!
- SUA nu e un imperiu. este cea mai mare putere la moment pt k cineva trebuie sa-si asume rolul asta pentru a asigura the balance of power. plus ca UE si SUA sunt atat de diferite...din toate punctele de vedere

"U.E. se remarcã prin introducerea de reglementãri - specifice unui control etatist totalitar - în cele mai mãrunte aspecte ale economiei şi ale societãţii. Un exemplu hilar: în U.E. se pot vinde doar castraveţi cu o curburã de un maxim precizat şi lungimi între anumite limite precise"
- bineinteles k sunt reglementari. eu nu inteleg: tu vrei anarhie sau ce? iar folosesti "totalitar"...OF! ... suna amuzanta propozitia cu castravetii, dar ca sa explic pe scurt: preferi castraveti de 30cm ca in america, plini de hormoni si chimicale, care numai sanatosi nu sunt, sau vrei mancare organiza si sanatoasa, care nu te face obez in 3 luni? eu sincer prefer sa masoare castravetii...

"Care ar fi poziţia ţãrii noastre faţã de U.E.? În primul rând, este irelevantã dorinţa României de a intra în U.E. Singurul lucru care conteazã este dorinţa U.E. de a anexa România. (în nici un caz pentru bine României!) Oare românii chiar nu se întreabă de ce doresc atât de mult oficialii U.E. extinderea acestei organizaţii? Chiar sunt atât de orbiţi de propaganda oficială încât îşi închipuie că Occidentul vrea să ne ajute cu sinceritate, şi că după "aderare" va curge lapte şi miere?"
- irelevanta? intr-adevar...avand in vedere k romania este cu 50 de ani in urma tarilor occidentale in materie de tot ce vrei tu, DA! ESTE ABSOLUT IRELEVANT CA VREM SA INTRAM IN PAS CU LUMEA! mai bine sa ramanem in epoca de piatra, nu?
- vorbesti de anexare...se cheama integrare!!! UE isi largeste granitele, dar granitele raman ale romaniei, pentru ca teritoriul este roman. nu-ti fura nimeni pamantul!
- UE vrea sa ne ajute pentru ca apoi si noi sa-i ajutam pe ei..mie mi se pare corect, nu?

"Ori este foarte simplu să vadă că nu este deloc aşa! E suficient să ne uitãm la vecinii noştri de la nord-vest. Efectele aderãrii Ungariei la U.E. se vãd cel mai bine în urmãtorul fapt banal: Pânã la data aderãrii, cetãţenii români plecau în Ungaria sã cumpere produse de acolo, pentru cã erau mai ieftine. Dupã aderare, sensul s-a schimbat: cetãţenii maghiari vin în România sã cumpere aceleaşi produse!"
- aici nu argumentezi bine asbolut deloc. si nu are nici cea mai mica legatura cu UE. este natural ca atunci cand cumperi ceva sa cauti cea mai ieftina si buna optiune. este legea cea mai de baza a economiei.

"Alinierea preţurilor la cele din U.E. va însemna sãrãcirea tot mai accentuatã a populaţiei"
- incorect. asta este un efect care va avea loc, dar numai pe o durata scurta. poti sa iei ca exemplu cele 10 tari admise de curand.

"România va trebui sã plãteascã miliarde de euro la bugetul U.E. fãrã a primi nici pe jumãtate înapoi."
-incorect. e chiar invers. vom incepe sa platim numai dupa ce UE va fii investit miliarde de euro pentru reconstructie si dezvoltare. dak ne facem treaba cum trbeuie si alocam fondurile eficient, cand va veni vremea sa platim, nu se va resimti asupra economiei.

"În scurt timp, bogãţiile naturale ale ţãrii - inclusiv terenurile agricole - vor încãpea pe mâna strãinilor (fenomen care dealtfel deja are loc cu o vitezã tot mai mare dupã modificarea prin ordonanţã de urgenţã a Constituţiei din anul 2003)."
- asta este efectul globalizarii in general si nicidecum numai al integrarii in UE. "bogatii naturale" e un termen relativ oricum, mai ales pt romania. plus ca daca eram asa de mandri de ele, de ce n-am avut grija sa le folosim cum trebuie si sa investim ca sa le mentinem la rangul de "bogatii"...

"Agricultura si taranimea vor avea cel mai mult de suferit - mica gospodarie rurala va fi practic desfiintata."
-va fii desfintata daca nu accepta faptul ca trebuie sa progresam, altfel ne e si mai rau

"Firmele româneşti mici şi mijlocii vor trebui să-şi închidă porţile (sau vor fi cumpărate de firme din occident), nefiind în stare să facă faţă concurenţei."
- dar asta este pentru ca domeniul de business romanesc este la pamant si legislatia care ar trebui sa ajute a fost aproape nula atatia ani

" În orice caz, şomajul va atinge cote înspăimântătoare. (cel putin in mediul rural)"
- asa e. poate ca ar trebui sa lucram mai mult la nivelul de educatie nationala?!?! somajul este mai mic in tarile unde tinerii sunt bine educati

"Doar astfel, cred oficialii din Bruxelles, economia U.E. - aflată într-o stare de criză prelungită - se mai poate redresa: prin acapararea colonialistă a unor piete de desfacere şi prin exploatarea fără milă a popoarelor înrobite."
-a naibii criza prelungita, d-aia e euro atat de puternic?! economia UE se extinde, pentru ca, asemenea unei firme in care daca nu investesti constant, da faliment, UE ar putea "da faliment" si ea.
- "exploatarea fara mila a popoarelor inrobite" - te intreb: tu ai trecut vreodata de manualul de istorie de clasa a 6a?!

"Mulţi români îşi închipuie că după aderare vor putea pleca mai uşor la munca în strãinãtate. Dar mai degrabă eu cred că se va întâmpla taman pe dos! Căci firmele europene care vor acapara toată economia românească vor prefera să folosească mâna de lucru ieftină din România, în România! Aşa că de fapt, după intrarea în U.E., cu mult mai greu se va putea munci în străinătate! Aviz amatorilor!"
- nu acapareaza nimeni nimic!!! esti culmea culmilor! zii mersi sa vina firmele europene la noi sa investeasca in economie! plus ca UE nu inseamna exod total.

da, la inceput am citit postul tau si am fost indignata. pe urma, chiar m-am infuriat! de ce? pentru ca ce ai scris tu aici suna ca un referat pe care l-as fi scris eu in primii ani de liceu, folosind cuvinte pompoase si nici un pic de substanta, cunostinte reale sau argument.
Un răspuns ortodox la "Codul lui Da Vinci"-Dan Brown - de aling22 la: 15/07/2006 09:05:59
(la: Codul Da Vinci (Da Vinci Code))
Un răspuns ortodox la
„Codul lui Da Vinci” – Dan Brown


S-ar putea spune că trăim într-o lume în care se vorbeşte enorm de mult, o lume în care nu mai există loc şi timp pentru tăcere, dar, în acelaşi timp, o lume în care nu se spune nimic. Dacă am putea să ne „măsurăm” existenţa prin cuvinte rostite în chip demn, valoros, în prea puţine cazuri am găsi un rost al existenţei, al cuvântului.
Gravitatea stă în faptul că locul cuvintelor bune, locul înţelepciunii şi al cuminţeniei, nu poate rămâne gol, nu se constituie într-un vid. Acolo unde nu există binele, se instaurează răul. Întunericul este lipsa luminii, iar boala este o alterare, o lipsire de sănătate. Deci, dacă cuvântul bun lipseşte, nu este rostit sau nu este scris, atunci se naşte anti-cuvântul.
Ce este acest „anti-cuvânt”? Poate fi numit pur şi simplu „trădare”, „minciună”, „blasfemie”, „sperjur” etc. Este un cuvânt pornit dintr-un suflet care nu este totuşi un suflet. Pare ilogic, dar aici s-ar găsi dezlegarea nonsensului verbal sau existenţial în care ne aflăm. Aceasta pentru că sufletul este, la urma urmelor, legat de Dumnezeu. Adică de Adevăr, Viaţă, Sens.
Iar ceea ce se desprinde de Viaţă, decade în non-viaţă, în moarte.
Vorbim de suflete moarte, ascunse, îngropate în trupuri ce dau dovadă de toate semnalmentele unei existenţe normale! Oameni ce trăiesc în moarte, lipsiţi de sens, de valoare, de demnitate. Deşi dramatic, astfel de „oameni” ridică societatea actuală. Tot ei propun noi coordonate de viaţă, de gândire şi chiar de simţire. Neavând Adevărul, îşi permit să impună „adevăruri” maselor ce se complac într-o tot mai josnică incultură şi imoralitate. Se ridică din rândul inform al acestor mase şi propun „adevăruri” proprii. Iar lumea, în toată obtuza ei întunecime şi lipsire de verticalitate, acceptă aceste „adevăruri”. Le consideră normale, necesare şi universale. Nimeni nu se mai sinchiseşte să le cerceteze, să le caute sufletul. Înghiţim absolut orice ni se oferă, acceptăm orice ni se spune, aplaudăm frenetic tot ceea ce se vede, dorim tot ce ni se pune înainte. Ne place enorm de mult să nu mai fim liberi. Strigăm, urlăm chiar în gura mare că nu acceptăm să ni se lezeze libertatea, dar zâmbim dulce şi complice atunci când ne sunt dirijate, impuse, dictate coordonatele vieţii. Important este că s-a găsit cineva care să gândească pentru noi. S-a găsit cineva să ne spună ce să facem, ce şi cum să gândim şi chiar cine suntem. De acum putem dormi liniştiţi!
Putem fi fericiţi! Altcineva răspunde de noi şi pentru noi. Partea noastră de existenţă constă în a ne lăsa moale, diafan şi visători în voia unuia sau a unora care „riscă” totul pentru noi, pentru „fericirea” noastră.
Astfel, deci, se zideşte societatea actuală. Acest sărăcăcios articol îşi propune să abordeze un simplu aspect al acestei trădări la scară mondială. Şi voi trece direct la subiect!
Editura „Rao” propune publicului cititor român o carte extrem de interesantă: „Codul lui Da Vinci”. A nega valoarea artistică a acestei cărţi este inadmisibil. Partea acestui articol este însă alta: a intra în miezul acestui roman, în mesajul pe care absolut orice carte doreşte să îl transmită cititorului. Iar în cazul de faţă avem un mesaj cu totul anti-creştin. Dacă m-aş adresa unui public realmente trăitor întru Hristos, nu ar fi nevoie de o demonstraţie complexă. Simpla citire a unor pasaje din acest roman ar leza inimi şi conştiinţe ce trăiesc în şi pentru Hristos. Dar lucrurile nu stau tocmai aşa...
E drept, suntem creştini. Suntem, prea mulţi dintre noi, pentru că aşa ne-am născut, aşa sunt şi cei din jur, pentru că astfel şade bine. Dar care sunt coordonatele şi condiţiile acestui creştinism nu prea ştim. Iar golul acesta de cunoştinţe şi de trăire trebuie umplut cumva. Cum afirmam şi mai sus: aşteptăm să ni se spună cum, să ni se arate ce şi când trebuie să gândim sau să credem. Din păcate chiar şi în punctul esenţial al existenţei oricăruia dintre noi: cunoaşterea şi iubirea lui Iisus Hristos.
Ocazia s-a ivit. "Fericirea” ne-a venit iarăşi incognito! Dan Brown a devenit instantaneu un deschizător de drumuri, un luminător de conştiinţe. "Adevărul” a ieşit la suprafaţă. Până şi cei din urmă dintre oameni, românii (sic!), pot cunoaşte de acum ceea ce au gândit, ce au trăit şi ce i-a caracterizat de aproape două mii de ani! A venit ziua iluminării, a înţelegerii acestui dificil creştinism...
Nu îmi voi permite să relatez conţinutul acestui roman. Poate chiar cu spaimă am înţeles că este arhicunoscut. Simpla pronunţare a titlului făcea să apară pe chipul interlocutorilor mei zâmbete pline de complicitate. Parcă toţi ar fi vrut să îmi spună:”Aşa, deci ai aflat şi tu!” Dar apoi toţi se încruntau puţin şi parcă se temeau ca nu cumva să îmi permit să neg acest nou „adevăr”. De prea mult timp doreau să-l afle, să guste ceva senzaţional.
În tot acest „amalgam” indefinit de dogme, practici şi slujbe, din care mulţi nu înţeleg nimic, simţeau ei că trebuie să fie ceva ascuns, vreo conspiraţie a Bisericii! Da, acesta este cuvântul cheie al romanului: „conspiraţie”! Şi, după cum spuneam, se temeau ca nu cumva să vin eu, un oarecare, şi să îmi permit să neg, să mă opun, să refuz această dezvăluire a „conspiraţiei”.
Dar tocmai aceasta îmi propun, cu ajutorul Domnului! Nu căuta aici un răspuns ştiinţific, bine documentat! Hristos nu poate fi demonstrat! Însă poate fi trăit, iubit, rostit.
Ideea de bază a romanului este una mai mult decât evidentă: Iisus Hristos nu a fost şi nu este cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Nu I se neagă existenţa istorică. Nu se mai face asta, căci până şi ateismul a devenit ridicol, iar dovezile istorice sunt mai mult decât evidente. A existat Iisus Hristos.
Însă D.B. aduce câteva lămuriri bine venite! A fost un om, ca toţi ceilalţi. Un evreu ceva mai răsărit, cu iz profetic şi cu alură harismatică. Toate bune şi frumoase până ce acest Iisus îşi găseşte şi nevastă! Pe cine? Pe Maria Magdalena. Iar culmea chestiunii în cauză este că a mai avut şi copii. Unde mai pui că era îndrăgostit lulea, vorba românului. Se îmbrăţişa, se săruta pe unde apuca cu această Magdalenă. Toată lumea era fericită şi voioasă; doar Petru, Apostolul, era mai supărat. Că de, soţia lui era acasă şi nu avea pe cine să sărute...
Cum de nu s-a cunoscut acest „adevăr” până acum? Totul este o uriaşă conspiraţie a Bisericii, care a considerat necesar să „fabrice” un Iisus Hristos cu totul nou, să rectifice în mod flagrant Evangheliile şi să mintă în mod impertinent pe om timp de două mii de ani. Iar D.B. aduce adevărul la suprafaţă, încadrându-l într-un scenariu extrem de complex, palpitant şi chiar bine închegat.
Aspecte ale afirmaţiilor cuprinse în acest roman vor fi reliefate mai pe larg în cadrul acestui eseu. Pentru început consider necesar să punctez ceea ce găsesc a fi „cheia de boltă” a acestui roman. Ce urmăreşte la urma urmelor, care se dovedeşte a fi „target”- ul acestei scrieri?
Eu consider că este însăşi desfiinţarea, negarea calităţii de Dumnezeu a lui Iisus Hristos. A Celui pe Care Biserica Îl consideră a fi Fiul lui Dumnezeu, întrupat din Fecioara Maria, pentru noi şi pentru a noastră mântuire.
Totul se reduce la a admite sau nu lui Hristos această calitate. Nu este absolut nimic mai important între cadrele acestei existenţe.
D.B. se străduie, iar prin el o întreagă armată de mercenari ai conştiinţelor şi ai sentimentelor umane, să demonstreze că Iisus Hristos este un simplu om, supus păcatului şi morţii. Un om bun, un exemplu de (i)moralitate şi un profet al conştiinţelor acelor timpuri. Un om „îmbrăcat” de Biserică cu calităţi supranaturale şi apoi afişat timp de două mii de ani în scopuri mercantile, cât se poate de josnice şi de mincinoase.
Ce reiese de aici? Că timp de două mii de ani am trăit în minciună. Că pe minciună s-au zidit miliarde de vieţi, lipsite de sens, de valoare şi de o moarte să zicem echitabilă. Că timp de două mii de ani existenţa s-a consolidat pe un mit plin de artificii şi de neadevăruri grosolane. Căci dacă Hristos a fost doar un om, atunci în zadar au crezut, au sperat, au trăit şi au murit prea multe miliarde de oameni. Căci nu se face să trăieşti şi să mori pentru un om mai păcătos decât tine. Hristosul lui D.B. nu a făcut minuni, nu a cunoscut mila, iubirea, iertarea. Hristosul acesta nu a pătimit pe Cruce, căci patima lui nu îşi mai avea rostul. Apoi a murit ca oricare alt ins. Şi atât... Nimic ceresc, nimic sfânt...
Cine este Hristosul lui D.B.? Un afemeiat mizer? Un familist nu prea convins de propria moralitate? Un acerb propagator al feminismului? Un ins cu idealuri măreţe dar cu fapte josnice? Probabil nu vom cunoaşte niciodată „adevărul”, căci nici măcar D.B. n-a catadicsit decât să-şi lase cititorul în ceaţă şi să lase cortine peste simple supoziţii. Dar rămân prea multe întrebări fără răspuns, iar eu voi aminti doar o mică parte din acestea.
Hristosul lui D.B. nu este Fiul lui Dumnezeu. S-a născut şi el în urma unei relaţii sexuale la limita animalicului. Nu a săvârşit nici o minune, căci un simplu om nu le poate săvârşi. A făcut păcate, ca oricare alt om. A murit pe o cruce, nu din iubire de oameni, ci pentru simplul fapt de a se fi dovedit neascultător faţă de autorităţile romane. Mai înainte de aceasta a trăit totuşi bine! Cu toate condimentele necesare unei vieţi „frumoase”: reputaţie, ucenici, bani, desfătări şi până şi o viaţă sexuală intensă. Iar ceea ce este cu mult mai grav se arată faptul că nu a înviat! A murit şi basta! Mă întreb de ce o viaţă atât de comună şi totuşi atât de jalnică a interesat ulterior Biserica?!
Acest infam Hristos, profetul de doi bani al lui D.B. este deci un simplu om. Cu vicii, cu neajunsuri, visător şi idealist. Dar...
În Numele şi cu puterea Lui s-a ridicat şi încă există ceea ce D.B. numeşte parcă cu greaţă „Biserica”. Pentru El au murit prea mulţi creştini. Pentru El au trăit, au iertat, au iubit, au îndurat chinuri înfricoşătoare. Pentru El au refuzat păcatul, în toate formele lui posibile şi imposibile. Pentru El încă se mai învaţă demnitatea, adevărul şi iertarea. De două mii de ani ne ţine vii un mit ce abundă în minciună şi în compromis? Am crezut oare, noi şi strămoşii noştri, într-un infam desfrânat? Lui ne rugăm? Iubim un mit? Murim pentru un mit?
Conform lui D.B., de la acest „profet” nu ne-a rămas decât un curios exemplu de viaţă şi...un plod ce ar fi inaugurat o dinastie „regală”!
Anulăm toate învăţăturile Bisericii, inclusiv toate Sfintele Taine?
Te-ai botezat? Ai fost păcălit cu simplă apă. Te-ai împărtăşit? Erau pâine şi vin. Te-ai rugat? Cui oare? Ai postit? A fost doar un regim dietetic. Ai iertat în Numele Lui? Ai fost umanist. Ai spus la Înviere: „Hristos a înviat!”? Zadarnic vis, deşarte speranţe. Ai crezut în învierea morţilor, în învierea ta? Te înşeli, prietene. Cum a sfârşit „profetul”, aşa sfârşi-vei şi tu. Pământ şi cenuşă. Ai crezut că ai un suflet? Nu, doar instinctul te conduce. Ai crezut că Biserica te îndeamnă şi consideră corect a nu săvârşi păcate? Nu ai ştiut să te bucuri de viaţă şi ai fost minţit o viaţă întreagă.
Astfel totul se dărâmă...Rămânem astfel doar ca nişte animale. Care vin de nicăieri şi merg spre nicăieri. Trăiesc pentru a muri şi mor fără a fi trăit. Nimic sfânt, nimic curat, nimic veşnic. Totul este aici şi acum. Ridicol, trist şi lamentabil.
Dar cine este această „Biserică” care s-a folosit de un ins de acum două mii de ani pentru a subjuga miliarde de oameni? D.B. greşeşte în mod voit din start, refuzând, conştient sau nu doar cel rău mai ştie, să amintească că Biserica nu este reprezentată de Vatican. Nu ceea ce acest compromis Vatican afişează la ora actuală înseamnă Biserica instituită de Iisus Hristos.
Oare să nu fi auzit de existenţa Bisericii Ortodoxe acest D.B.? S-a temut cumva că nu îi poate pună în cârcă greşelile istorice ale Catolicismului? S-a temut să se apropie de Adevărul, de Sfinţii şi de Taina Ortodoxiei? A simţit cumva că Hristos este viu în, prin şi pentru Biserica Ortodoxă? De ce se fereşte de Adevăr, susţinând totuşi că propagă adevărul?
D.B. vorbeşte la un moment dat de „teama Bisericii”. De cine? Biserica aceasta este totuşi o instituţie? Şi cum îi poate fi frică unei instituţii? Sau este acea mână de oameni, mereu în umbră, gata să manipuleze şi să mintă, la care face mult prea des referire? Cine sunt aceşti oameni ce formează „Biserica”? Apostolii, care au murit crucificaţi, decapitaţi, schingiuiţi sau torturaţi? Martirii, milioane şi zeci de milioane, care au crezut că a muri înseamnă a fi mereu cu Cel ce a înviat, cu Hristos Iisus? Pustnicii, călugării sau doar cei ce au trăit în lume, însă iubind cinstea, demnitatea şi adevărul? Dacă nu aceştia, atunci cine? Căci D.B. vede Biserica ca pe un fel de societate secretă care cuprinde ca o caracatiţă pe cei naivi, pe cei retardaţi...
Citez iarăşi! „Istoria violentă şi plină de falsitate a Bisericii nu putea fi trecută cu vederea. Campania ei brutală de „reeducare” a credinţelor păgâne, feministe, se întinsese pe durata a trei secole şi folosise metode pe cât de originale, pe atât de cumplite."
D.B. frizează ridicolul, bazându-se pe lipsa de cunoştinţe religioase minime a cititorilor! Şi prea des îi reuşeşte!
Deci vorbim de primele trei secole ale creştinismului. Şi noi admitem existenţa unei prigoane, a persecuţiilor, a unor mijloace cumplite de „reeducare” a maselor. Dar cu o fantastică deosebire! Persecuţiile au fost duse de autorităţile romane, în speţă păgâne, împotriva creştinilor. Deci păgânismul căuta să reeduce creştinismul şi nu invers! D.B. uită că Biserica nu era nici măcar recunoscută, admisă de stat. Cum putea să persecute pe alţii?! Violenţa amintită de D.B. a făcut, de fapt, milioane de martiri creştini, care susţineau cu preţul vieţii un adevăr negat azi de mii din speţa lui D.B.
Deci Biserica s-a opus credinţelor păgâne, implicit celor feministe. Astfel recunoaştem în tendinţa feministă actuală rădăcinile păgâne! Iar Hristos ar fi fost şi El un păgân, implicit un feminist. Biserica s-a opus cu încăpăţânare, a ucis mişeleşte nenumăraţi păgâni, a distrus credinţe străine de ale ei şi, în final, a martirizat proprii ei membri. Începând cu cei ce se încăpăţânau să rămână păgâni. Diabolic scenariu! Dar eu tot nu am înţeles cine este Biserica aceasta...atât de însetată de sânge!
D.B. ne spune că Biserica a folosit metode cumplite de subordonare a celor neascultători! Autorul nu ne spune care, dar ne asigură că erau cumplite...Să fie ceva de genul sectei lui Jim Jones? Sau să aibă drept preoţi pe câte unul de talia lui Hitler sau Stalin? Cumplita ei sete de sânge să fi dus la existenţa unor macabre „slujbe” de tipul unui Auschwitz sau din cadrul închisorilor comuniste?
Adevărul e prea evident pentru a nu ne îndoi de buna credinţă şi de iubirea de sens a lui D.B.
Ulterior autorul ne informează cum că Biserica a luptat cu furie împotriva vrăjitoarelor. Ce înţelege D.B. prin „vrăjitoare”? „Femeile învăţate, preotesele, ţigăncile, misticele, iubitoarele naturii, tămăduitoarele." Tacâmul e complet, deci se poate trece la arderea pe rug. Ni se spune chiar câte arderi pe rug a săvârşit „Biserica”! Nici mai mult, nici mai puţin de cinci milioane de femei. Cifră curios de rotundă şi de sigură...Biserica a fost un abator de femei...Deşi studiile istorice mai recente reduc numărul total al victimelor Inchiziţiei Catolice la 4500 de oameni (bărbaţi şi femei), D.B. susţine că au fost doar femei cinci milioane!
Să presupunem prin absurd că are dreptate. Ce vină are Biserica Ortodoxă?
Ce vină are învăţătura de credinţă creştin-ortodoxă dacă nu admite practicile păgâne nici măcar la ora actuală? Iar a nu le admite nu înseamnă în mod implicit a condamna pe cel ce greşeşte la moarte.
În numele cărei libertăţi se cade să admitem pierderea sau alterarea unui adevăr pe care noi îl considerăm a fi perfect, inalterabil şi veşnic? Şi dacă Biserica este aşa de misogină, de ce nu ar fi ucis toate femeile, păstrând doar un număr restrâns, care să nască şi să crească pe cei ce, la rândul lor, vor ucide femei, vrăjitoare, preotese etc.?
Cunoştinţele mele teologice îmi „spun” că Biserica nu a făcut decât să îşi exprime, să îşi formuleze adevărul de credinţă. Dacă Hristos este Fiul lui Dumnezeu, atunci El continuă să existe. Adică este viu, este veşnic viu. Iar Biserica Îl cunoaşte, trăieşte în El, pentru El şi prin El. Dogmele formulate în anul 325, la Sinodul de la Niceea, nu au urmărit să condamne „vrăjitoare” la moarte, ci să dea o formă să zicem umană Tainei Fiului lui Dumnezeu, Întrupării, Patimii şi Învierii Lui pentru mântuirea noastră. A avut atunci Biserica reacţia pe care o are organismul uman atunci când este ameninţat de viruşi ce îi pot afecta integritatea biologică vitală. S-a definit pe sine şi propria învăţătură. Altfel ar fi pierdut legătura cu Iisus Hristos, Cel ce S-a arătat nouă ca Adevăr veşnic şi indisolubil.
Bisericii nu i-a fost frică de „vrăjitoare” şi de „păgâni”, ci de propria ei moarte. Corpului uman nu îi este „frică” de viruşi, ci de propria moarte, ce intervine prin acceptarea acestor viruşi în cadrele proprii de vieţuire. A te apăra nu înseamnă a urî şi nu presupune a condamna pe eretic la moarte. "Vrăjitoarele” continuă să existe şi astăzi doar pentru că există Adevărul Bisericii, pe care caută să-l distorsioneze, să-l coboare în propriul întuneric.
D.B. se contrazice şi în privinţa Împăratului Constantin cel Mare. Pe de o parte afirmă că a rămas un păgân convins până în clipa morţii şi nu a crezut în dumnezeirea lui Hristos, iar pe de altă parte afirmă că a făcut jocul Bisericii de a impune o falsă imagine a lui Iisus, în scopuri politice, mercantile, sociale. Oare un împărat păgân şi-ar dărâma propria poziţie şi şi-ar submina propriul imperiu promovând o religie care îi neagă cu desăvârşire cultul imperial – prin care orice împărat era cinstit ca un zeu – şi propune în schimb egalitatea între oameni, incluzând defăimarea religiilor păgâne?
De ce ignoră D.B. actele istorice neutre, adică cele ce nu aparţin oamenilor Bisericii? Aceste documente demonstrează clar că timp de trei secole, împăraţii păgâni au prigonit Biserica, au condamnat la moarte mult prea mulţi creştini, au ridiculizat sau au blamat învăţăturile creştine. Şi nu pentru că acestea erau feministe sau pentru că propuneau un Hristos cinstit ca simplu om, fie El şi un profet. Ci pentru că erau de o noutate absolută şi, în acelaşi timp, la limita absurdului. Dumnezeu întrupat dintr-o Fecioară, pătimeşte ca un muritor pe Cruce şi înviază a treia zi – o învăţătură ce greu poate fi acceptată raţional!
Ca o simplă curiozitate proprie ar fi şi următorul aspect: ştim că la Cina cea de Taină au participat cei doisprezece Apostoli, dar şi Mântuitorul Iisus Hristos. Dar D.B. ne spune că ar fi participat şi Maria Magdalena. Dar confuzia devine mai mult decât evidentă! Căci tabloul lui Da Vinci, pe care se bazează şi cartea sus numită, reprezintă doar un număr de treisprezece participanţi la Cină. Iar eu nu înţeleg cum ar putea ca cei doisprezece Apostoli, cu Mântuitorul, dar şi cu Magdalena, să dea un număr de treisprezece participanţi la Cina cea de Taină! Paisprezece participanţi sau treisprezece? D.B. ne crede chiar atât de infirmi intelectual?
Sau lângă Mântuitorul era Sfântul Evanghelist Ioan, deci nu era nici o Magdalenă la Cină sau lipsea unul dintre Apostoli! Unde stă „adevărul” lui D.B.? Sau poate că unul dintre Apostoli era deja plecat la vânătoare de „vrăjitoare”!? Dincolo de ironia cu care trebuie „muşcată” minciuna lui D.B., trebuie să înţelegem că nu se cade să ne lăsăm doborâţi de cei ce urăsc pe Hristos.
Citez din nou pe D.B.:”Biserica acelor începuturi l-a confiscat pe Iisus, deturnându-i mesajul universal, învăluindu-l într-o aură impenetrabilă de divinitate şi folosindu-l pentru a-şi spori propria putere."
Poţi confisca în totalitate adevărul? Poate această curioasă „Biserică” să mintă cu neruşinare timp de două mii de ani? Oare chiar nu s-a putut găsi un personaj istoric mai răsărit decât acest profet evreu? Oare chiar nimeni nu a putut păstra şi nu a putut arăta lumii acest aşa zis mesaj universal? Şi dacă Iisus a fost doar un om, păcătos şi muritor ca şi noi, de ce este atât de important mesajul Lui? Oare Biserica să fi ucis chiar pe toţi cei ce deţineau acest „adevăr”?
Prea multe miliarde de creştini trăiesc şi au trăit în „minciună”, crezând în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Şi nu s-au simţit manipulaţi, manevraţi, minţiţi, dirijaţi, ostracizaţi etc. Au fost prea mulţi dintre ei fericiţi. Au gustat demnitatea şi verticalitatea morală. Au avut idealuri veşnice. Au iubit, au crezut, au iertat. Se pot trăi oare toate acestea în numele unei minciuni?!
Şi care era, la urma urmelor, acest mesaj universal al lui Iisus? Biserica, ca o tirană, ca o perversă şi inumană instituţie, o străveche Mafie, conform lui D.B., a înlocuit tainicul mesaj al lui Iisus cu un altul, mistificat. Autorul nu ne spune care este acesta. Aşa că se cade să deschidem Noul Testament. Ce găsim în această scriere a unei Biserici ce ucide milioane de femei şi ascunde adevăruri universale?
Curios, dar găsim Fericirile! Îndemnuri la milostenie, iertare, răbdare. La o iubire necondiţionată a aproapelui. La o puritate a inimii, a sufletului. Îndemnuri la bucurie şi veselie. O continuă afirmare la înălţarea duhovnicească prin ferirea de tot ceea ce lezează, răneşte şi întunecă propriul suflet şi inima aproapelui. O nouă viziune asupra celui de lângă tine, înţeles ca frate de care răspunzi cu o iubire veşnică. O apropiere tainică de Dumnezeu prin Acest Iisus Hristos, cu consecinţe eterne.
Curios mesaj al unei Biserici însetate de sânge! Dar este unul clar şi plin de viaţă. Spre deosebire de cel al lui D.B....
Să revenim la „adevăr”! Iisus s-a însurat cu Magdalena. Aceasta i-a făcut şi copii. Biserica, începând cu Petru, o urăşte pe „însoţitoarea Mântuitorului” şi ascunde o bună parte din viaţa şi învăţătura profetului. Care este misterul? Ne spune tot D.B.!
Pentru Biserică „utilizarea actului sexual ca un mijloc de a comunica direct cu Dumnezeu constituia o ameninţare serioasă pentru puterea şi autoasumata ei poziţie de unic intermediar între om şi divinitate”. Se putea ceva mai clar?
De două mii de ani, din cauza Bisericii, nu s-a mai comunicat direct cu Dumnezeu?! Şi nu îmi este dat să pricep cum ar putea actul sexual al unei persoane să pericliteze puterea şi poziţia unei „Biserici”?
Mai mult decât atât! Cum poate fi cunoscut Dumnezeu prin actul sexual? Nu ni se dau lămuriri. Se lasă doar să înţelegem că Biserica ne-a castrat moral şi fizic pe toţi, iar D.B. a venit să ne elibereze. Cum? Printr-un roman, gen thriller...
Totul se reduce la actul sexual… D.B. nu îşi ascunde apartenenţa la mişcarea New Age de promovare a Erei Vărsătorului, care ar înlocui şi ar elibera de acum perimatul mesaj creştin.
Ni se spune că în Era Vărsătorului vom afla adevărul. Iar acest „adevăr” este o curioasă sumă de învăţături preluate din hinduism, brahmanism şi budism. Se adaugă ceva „piper” islamist pentru a da un chip fioros Bisericii. Iar în final se presară ceva creştinism, ca să facă învăţătura cât mai credibilă. Deci „coptura” New Age este gata, iar cei creduli şi, totodată, obsedaţii sexual sunt gata s-o înfulece nemestecată !
Biserica a îndemnat la cumpătare, la abstinenţă înainte de căsătorie, la monogamie şi la ferirea de orice împătimire de ordin sexual. A condamnat doar verbal şi nu prin foc şi sabie homosexualitatea, pedofilia sau orice altă deviaţie carnală. E drept că toate acestea însemnau o unire cu divinitatea, dar o „divinitate” ceva mai întunecată, mai împătimită, mai josnică…
Curentul New Age „eliberează” pe om. Îl eliberează de condiţia sa umană, pentru o condiţie animalică, fără nici o oprelişte, fără nici o normă morală. Actul sexual este unicul adevăr. Priveşte bine situaţia şi condiţia (i)morală a societăţii în care trăim şi îmi vei da dreptate.
Eu un singur aspect ţin să mai punctez aici. De ce anume Biserica lui Iisus Hristos a cerut fiilor ei să nu cadă în ceea ce a numit „păcatul desfrânării”. Nu pentru că s-ar fi văzut ameninţată sau terorizată de nişte obsedaţi. Nu pentru că Hristos ar fi fost un profet pervers, iar ea avea nevoie de un Cap sublim şi pur, pe care se cădea să-l „fabrice”. Nimic din toate acestea!
Răspunsul găseşte-l tu însuţi la cei ce s-au „eliberat” de Biserică şi trăiesc după îndemnuri New Age, alias D.B. Ce vezi? Cumva oameni liberi şi fericiţi? Priveşte la cei ce au o viaţă sexuală intensă şi care s-au unit direct cu „divinitatea”, fie ei yoghini, practicanţi „tantra” sau simpli tineri americani, europeni. Dincolo de „fericirea” afişată în mod actoricesc, au devenit de abia de acum simple marionete. Nu ale Bisericii, ci ale propriilor trupuri, ale propriilor instincte şi patimi, ale propriilor boli incurabile. De atâta „libertate” se tot sinucid...
Se automutilează, se urăsc, se chinuie reciproc. Se aruncă pătimaş unul asupra altuia, încercând să găsească ceea ce doar Iisus Hristos le poate dărui: sens, valoare, adevăr, viaţă. Şi, mai presus de toate, veşnicie.
D.B. nu aminteşte nimic din ceea ce oferă „adevărul” lui după trecerea pragului morţii. Pentru că nu are ce."Profetul” lui e ţărână. Magdalena lui e pământ. (O curiozitate! Ne spune că acum Magdalena s-ar odihni în pământul natal, adică în Franţa. Să înţelegem că era franţuzoaică? Adică galică? Păi tot el spune că Magdalena face parte dintr-o spiţă nobilă iudaică şi că Hristos a trăit doar între graniţele iudaice! Va fi ajuns din greşeală şi în Franţa?!)
„Adevărul e că nimic nu e original în creştinism”, susţine D.B.
În care? În cel „autentic” sau în cel „falsificat” de Biserică? În primul ar fi autentic doar actul sexual ca mesaj universal. În cel „falsificat” găsesc că sunt totuşi prea multe aspecte autentice, unice şi inconfundabile. Iertarea şi iubirea duşmanului şi Dumnezeul întrupat. Mila şi îngăduinţa nelimitată, dar şi Naşterea dintr-o Fecioară. Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, dar şi Învierea Lui din morţi. Puterea inexplicabilă a iertării şi a dragostei, a abstinenţei, a disciplinării morale, dar şi bucuria de a trăi, de a simţi, de a iubi pe Cel ce totuşi există. Suferinţa inevitabilă în viaţa tuturor celor ce cred şi iubesc pe Hristos, dar şi puterea demnităţii, a verticalităţii, a purităţii. Şi lista ar putea continua...
Biserica nu este anti-feministă. Dovada ne-o dă tot D.B. atunci când ignoră cu bună ştiinţă şi în mod drăcesc o anumită persoană din istoria mântuirii noastre, din viaţa lui Iisus Hristos. Să zicem că nu a auzit de existenţa Bisericii Ortodoxe, dar să nu fi auzit de existenţa Maicii Domnului este de neadmis! Sau s-a temut că admiţând existenţa Ei, ar fi periclitat pretenţiile feministe ale „adevărului” său?
Oare chiar nu cinsteşte Biserica femeia? Oare chiar a subjugat-o în aşa măsură? Sau aceasta se întâmplă de fapt abia acum, când „adevărul” New Age prinde forme, iar libertinajul sexual transformă femeia, fata, copilul în obiecte impersonale ale plăcerii?
Ce om are o cinste egală sau mai mare decât cea adusă Maicii Domnului? Prin Ea ne-a venit mântuirea. Prin Ea ni s-a dăruit veşnicia. Prin Ea gustăm adevărata demnitate şi împlinirea staturii de om. Prin Ea omul este veşnic.
Sau cultul atâtor sfinte care au trăit în aşa-zisa „minciună” împotriva căreia cei de teapa lui D.B. luptă cu atâta înverşunare...
„Practica sacră – uniunea sexuală sacră dintre bărbat şi femeie, prin care cei doi deveneau un tot spiritual, fusese defăimată, considerată un act profan, ruşinos. Credincioşii care înainte simţeau nevoia comuniunii cu corespondentul lor feminin pentru a deveni una cu Dumnezeu, îşi reprimau acum impulsurile sexuale fireşti şi le considerau lucrarea diavolului”, ne învaţă din nou D.B.
De ce nu au supravieţuit religiile ce promovau astfel de „practici sacre”? De ce nu au supravieţuit societăţile ce cultivau această uniune sexuală? De ce s-au auto-ruinat prin imoralitate, decadenţă şi prin lipsirea de o serie de minime valori? De ce acest aşa-zis „tot spiritual” antrenează doar trupurile, ignorând elementul esenţial al făpturii numită „om” şi anume sufletul? De ce toţi cei care s-au lăsat integraţi în această „practică sacră” au decăzut moral, spiritual, intelectual sau chiar fizic, culminând mulţi în sinucidere? De ce o astfel de „practică sacră” se poate împlini până şi cu cea din urmă prostituată din această lume? De ce cooptează până şi minori, ajungând la perversiuni şi imoralităţi inimaginabile? De ce impulsurile sexuale au ajuns să fie motivul şi condiţia cunoaşterii şi comuniunii cu Dumnezeu? De ce este îndestulătoare împlinirea spirituală cu acte ce ţin de instinct, pe care le săvârşeşte orice animal? De ce apropierea de Dumnezeu se face prin plăcere epidermică, printr-o carnalitate ce des-figurează pe om? De ce această „uniune sacră” este atât de impersonală, atât de pasageră şi atât de scurtă? De ce nu pot avea parte de ea copiii şi cei bătrâni, nemai vorbind de cei bolnavi moral, intelectual sau chiar fizic? Să înţelegem că doar cei activi sexual pot cunoaşte pe Dumnezeu?
Întrebările pot continua astfel la infinit, iar răspunsurile vor întârzia la infinit să apară...
D.B. se cramponează de faptul că nu admite Biserica preotese în cadrul cultului. Dar Hristos şi implicit Biserica admite mame demne şi cinstite, surori curate şi împlinite moral şi intelectual, copii ce încă păstrează puritatea, candoarea şi inocenţa ce se pierd iremediabil prin actul sexual.
Feminismul cere integrarea femeii în cler, în cadrul cultului creştin. Biserica nu poate accepta aceasta din motive mai mult decât rezonabile. Nu pentru că ar discredita femeia, ci tocmai pentru că o cinsteşte. Rolul mâinii este acela de a scrie, de a spăla sau de a ajuta la întreţinerea nutritivă a vieţii. Acest rol nu poate fi suplinit în cadrul existenţei organismului uman de picior sau de ochi. Cultul divin este strict „masculin” pentru că în acest cult este jertfit Hristos, Capul Bisericii.
Pentru că în acest cult nimic nu are conotaţii sexuale. Aceasta pentru a ţine cont de faptul că în cadrul Sfintei Liturghii are loc o chemare a lui Hristos, o invocare continuă şi o primire a Lui. Pe El, pe Iisus Hristos, Îl cheamă, Îl invocă şi Îl primeşte un alt „el”. Rolul femeii este de a naşte preoţi, care să hrănească lumea cu Trupul lui Hristos. Demnitatea ei stă în a cinsti, a sfinţi viaţa peste care coboară harul invocat de bărbat, de preot. Acesta slujeşte o Liturghie care sfinţeşte o existenţă ce nu o are de la sine, ci de la o femeie. Fiecare gen are un rol bine definit, pe care feminismul îl ignoră cu desăvârşire.
Cuvântul rostit de Hristos trebuie rostit din nou de un bărbat. Minunile săvârşite de El sunt re-făcute tot de un bărbat-preot. Jertfa lui Hristos trebuie în-chipuită, re-prezentată tot de un bărbat. Cum ar putea o femeie să ne pună înainte viaţa lui Iisus Hristos? Înaintea Sfintei Treimi stă totuşi un bărbat, vorbind desigur de Sfânta Liturghie. Iar extrapolând, viaţa este adusă printre noi doar de o femeie. De ce se caută a se anula nişte rosturi bine definite? Nu consideră Biserica că femeia ar fi nevrednică sau impură. Dar ea, femeia, este potirul, primitoarea, receptacolul a tot ceea ce este sfânt prin intermediul bărbatului. Nicidecum sexual, ci în chip tainic, liturgic, divin. Precum Iubirea...
Dar acestea sunt Taine pe care D.B. nu le poate cuprinde. Femeia, pentru el, nu mai este viaţă, maternitate, dăruire, candoare şi lumină. Este un obiect sexual, mascat în aşa zise „practici sacre”.
„Biblia este un produs al omului”. Dacă Iisus Hristos este doar un om, are dreptate D. B. Dar ce facem dacă El este Fiul lui Dumnezeu? Cartea „Codul lui Da Vinci” este un produs al omului. Punem Biblia pe acelaşi cântar? Ceea ce cuprinde ultima naşte sfinţi, martiri şi genii ai adevărului şi
şi demnităţii. Ce naşte prima însă? O generaţie de obsedaţi sexual, o generaţie lipsită de ideal, de frumuseţe, de cultură şi de vigoare. Atât!
Cei infirmi moral vor să aibă un Dumnnezeu infirm moral şi El, Care să le îngăduie şi chiar să le susţină toate căderile, păcatele şi patimile lor josnice. Adevăratul Hristos nu poate cuprinde în braţele Sale iubitoare pe cei pătimaşi, pe cei înlănţuiţi de păcatele trupeşti. De aceea D.B. şi cei de teapa lui s-au gândit să „fabrice” un „Hristos” murdar, josnic şi mult prea uman.
Autorul caută să ne convingă că se bazează pe texte relevante, descoperite la Qumran sau la Marea Moartă. Nu ne explică de ce este atât de sigur cum că „Evanghelia lui Toma” chiar a fost scrisă de Sfântul Apostol Toma. Doar pentru că acest fals moral cuprinde o învăţătură ce susţine o viaţă imorală şi se arată a fi pe linia păgână a curentului New Age?
De ce are siguranţa faptului că aceste scrieri realmente cuprind adevărul? Cele de la Qumran sunt doar amintite de D.B., ignorând însă esenţialul! Ele aparţin unei comunităţi monastice, cu reguli de vieţuire extrem de aspre. Abia comunitatea de la Qumran ar putea fi bănuită de anti-feminism, căci impunea o strictă deosebire între sexe, cu o abstinenţă ce frizează regulile monahale de astăzi. Se presupune că însuşi Sfântul Ioan Botezătorul ar fi făcut parte din cadrul acestei comunităţi.
Deci cum ar putea acest tip de comunitate să elaboreze scrieri ce susţin practici sexuale dubioase? Cum ar putea promova această iresponsabilitate, această pervertire şi însăşi această tăgăduire a lui Dumnezeu, atât timp cât modul lor de vieţuire era unul ascetic, cu stricte norme morale şi cu o vie credinţă în venirea lui Mesia? Iar dacă Biserica nu recunoscut aşa-zisa „Evanghelie a lui Toma” sau pe cea „a lui Iuda”, nu a făcut-o din frică, cu un sentiment de culpabilitate. Se cade să admitem falsuri grosolane doar pentru a nu fi acuzaţi de ipocrizie, de trădare a adevărului, de bigotism? Iubim pe Iisus Hristos şi apărăm adevărul Lui. La fel cum copilul îşi iubeşte mama şi apără demnitatea, integritatea şi numele acesteia. Toţi cei care cred în „cuvintele” lui Iuda vor avea acelaşi sfârşit ca şi el.
Articolul de faţă se cuvine să se apropie de final. Cine a gustat măcar o clipă în viaţa sa din dulcea demnitate, din credinţa şi dragostea faţă de Iisus Hristos, nu se va lăsa lezat de astfel de cărţi. Satana are şi el un cuvânt de spus. Fie prin „Evangheliştii”lui Pippidi, fie prin falsul Hristos al lui D.B. Curios este că ambele „cuvinte” sunt impregnate de o făţişă sexualitate. Sau că ambele sunt apreciate de cei fără de Dumnezeu, învăluiţi de necredinţă, imoralitate, incultură şi egoism profund. Iubitorii de plăceri carnale, adică cei mici, murdari şi întunecaţi moral, vor primi benevol „adevărul” New Age. Cei cocoşaţi sufleteşte nu văd soarele decât în bălţile de noroi şi de mizerie ale acestei lumi. Şi consideră că soarele e strâmb, murdar şi negru, aşa cum le este şi lor inima şi conştiinţa.
Adevărul este Iisus Hristos. Cine Îl iubeşte, va rămâne pentru veşnicie în Adevăr!








#133332 (raspuns la: #133174) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
N-am vrut să dau impresia de - de Simeon Dascalul la: 25/07/2006 13:48:56
(la: Chiar nu intereseaza pe nimeni?)
N-am vrut să dau impresia de varză, găseam o asemănare de esenţă – incidente puţin cunoscute, dar reflectându-şi foarte bine epoca. Ori, pentru perioada post-decembristă, foarte relevante mi se par procesul Ursu, mătuşa Tamara şi tratatul semnat cu ruşii în aprilie 1991.

Am menţionat afacerea Strousberg nu că ar fi cel mai ţapăn exemplu de corupţie antebelică, ci pentru că arată importanţa României şi consideraţia de care se bucura în context european şi, mai ales, pentru că nu cred că lucrurile s-au schimbat prea mult.

Evenimente de felul ăsta nu-s nici irelevante, nici izolate. Istoria noastră, aşa cum e predată în şcoală, îmi dă impresia unei camere relativ curate, dar în care tot gunoiul s-a măturat sub preş. Altă mostră de ce s-ar putea găsi ridicând covorul ar fi circulara pastorală dată de episcopatul ortodox din Oradea, la 1 septembrie 1916.

Omiţând toate incidentele neconvenabile avem o istorie purificată, onorabilă, dar nu ştiu cât de realistă. Poate fi admirată şi poate să inducă un fel de mândrie, cel puţin până începi să te lămureşti cum stau lucrurile.

Peleşul – n-am nimic împotriva lui, arată bine şi e number one în topul castelelor noastre. Asta probabil pentru că şi la Bucureşti, şi la Suceava, şi la Târgovişte n-au rămas decât nişte ruine prea puţin aspectuoase din fostele curţi domneşti. Dar de unde până unde act de patriotism a-ţi construi o reşedinţă de vară? În ce priveşte moartea lui înclin totuşi spre varianta oficială – cauze naturale: dezamăgirea că nu şi-a putut ţine cuvântul faţă de Puterile Centrale. Nu pot privi imparţial pe cineva dezinteresat de românii de dincolo de Carpaţi, dar înţeleg nevoia de modele – şi eu am simpatiile mele istorice şi toate faptele lor mi se par justificate.

Lipsa de acţiune – nu prea văd ce acţiune ar putea fi utilă. Mersul la vot mi se pare o aiureală, mă raliez la părerea părinţilor mei: n-are rost să te deplasezi la vot numai ca să schimbi o garnitură de escroci cu alta.
Tocmai s-a terminat cu armata şi din ce spuneau cei mai mari ca mine nu-i o experienţă pe care să regret că am ratat-o. Aşa că nici implicarea fizică în recuperări de teritorii nu mai pare a fi de viitor.

Singura acţiune cât de cât utilă la mă pot gândi e transmiterea de informaţii mai departe. Când o să am copii o să le povestesc şi o să-i îndemn să citească, în măsura în care or să fie interesaţi, suplimente mai naşpa şi mai aproape de realitate ale istoriei oficiale. Poate că în contextul actual nu foloseşte la nimic să ştii, dar cine ştie ce va fi peste cincizeci de ani. Istoria nu se întoarce, dar se schimbă cu 180 de grade.
de ce credeti in dumnezeu? - de Motzoc la: 14/09/2006 19:45:31
(la: de ce credeti in dumnezeu?)
Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, ca omul să aibă părtăşie cu El. Prin căderea în păcat s-a rupt părtăşia dintre Creator şi omenire. Căderea în păcat a dat naştere unei seminţe. De aceea Dumnezeu a trebuit să pună vrăjmăşie între cele două seminţe diferite, şi i-a spus Evei că-şi va naşte copiii cu dureri. În acea legătură a fost dată făgăduinţa venirii lui Mesia, care va fi „Sămânţa” lui Dumnezeu, venind prin femeie, ca să zdrobească capul Şarpelui care a fost blestemat.
La începutul creaţiei naturale, Satana a înşelat-o prin şarpe pe Eva, iar ea l-a tras şi pe Adam în fărădelege, şi astfel duşmanul a câştigat influenţa asupra creaţiei care prin neascultare şi păcat, a fost separată de Dumnezeu, mergând în moarte. La începutul creaţiei supranaturale, prin al doilea Adam Dumnezeu a smuls Satanei omenirea căzută. EL a umbrit-o pe Maria, şi astfel s-a născut Fiul lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt – S-a născut în această lume ca să repare stricăciunea, prin răscumpărare şi împăcare, şi să restabilească părtăşia cu Dumnezeu.
Taina răscumpărării omenirii pierdute se află în faptul că însuşi Răscumpărătorul a plătit preţul. Cuvântul s-a făcut trup, a devenit om sută la sută, ca să poată suferi şi să poată muri în trupul de carne, şi să biruiască moartea şi iadul, biruinţă dovedită prin învierea Sa glorioasă. Deoarece căderea în păcat s-a întâmplat în carne şi în sânge, a fost necesar ca răscumpărarea omenirii căzute să fie făcută de Răscumpărătorul în trup de carne. Pe crucea de pe Calvar, El Şi-a vărsat sângele Său sfânt, în care pulsa viaţa divină, ca să ne răscumpere.
Astfel, în ciuda întreruperii temporare, sfatul ireversibil al lui Dumnezeu îşi continuă desfăşurarea, şi va fi dus la desăvârşire cu aceia care Îl cred pe Dumnezeu. Ei sunt aceia care primesc oferta de har a lui Dumnezeu, şi sunt iertaţi. Ei vor fi luaţi în slava şi în fericirea veşnică.
După ce se încheie planul de mântuire al lui Dumnezeu, timpul trece în veşnicie.
De aceea credem in Dumnezeu!
cagule - de Simeon Dascalul la: 14/09/2006 16:57:47
(la: Licheaua si musca)
„jefuind vreun bancomat cu cagule pe fata ?”

Păi în acelaşi stil se poate spune că nici Mona n-a rupt oase de disidenţi, a dat doar informaţii despre studenţi străini, activitate care – dacă include arabi – în zilele astea e chiar onorabilă. Şi paralela poate continua: Vântu are spaţiu editorial, securitatea te scăpa de navetă, în felul ăsta putem continua cine ştie cât.

Nu pretind că orice contact trebuie evitat sistematic, un individ obişnuit care vrea să se angajeze nu-şi poate permite să facă prea multe mofturi în materie de patron şi să lucrezi pentru Vântu e absolut acceptabil, numai să nu ajungi printre angajaţii sacrificabili ca madam Vlas.
Inversând zicerea aş spune „quod licet bovis …”. Compromisurile la care consimte un individ de pe stradă ar trebui să streseze un pic o instanţă morală.

Sau Liiceanu se arată intransigent numai în materie de comunism, în rest e om normal, în sensul pe care-l dă Patapievici cuvântului când spune că norma devine normalitate? În fine, aş fi aproape convins de paralelismul ziarist – patron media dacă Liiceanu şi-ar fi publicat articolul, să zicem, într-un ziar de-al lui Vadim Tudor.

Dacă lăsăm raportul Liiceanu –Vântu despre care nu ne putem pune de acord dacă-i vinovat au ba, putem discuta despre influenţa ante-CNSAS a Monei, influenţă care susţii că ar fi fost aşa de mare încât se justifică virulenţa articolului.
Nu mă pot pronunţa, întrucât nu eram un fan de-al tipei, abia auzisem de ea înainte de scandalul cu informările.

Dar să ne uităm la partidul care vrea să strângă voturi bătând monedă pe subiectul ăsta cu comuniştii. Păi şi după extirparea Mona-Ghişe rămân nişte coincidenţe tulburătoare: Tăriceanu cu tatăl vitreg, pardon, soţul mamei, dovedit de mult ca informator – oare raportările lui erau mai inofensive ca ale Monei? -, apoi Ludovic Orban, odraslă nici măcar de informator, ci de securist plin şi cireaşa de pe tort, şeful camerei deputaţilor, nepot de veche nomenclaturistă.

Nu vreau să fac mişto de reciclarea progeniturii potentaţilor, ci să argumetez că, în condiţiile în care vechiul sistem era atâta de întreţesut cu societatea civilă, excluderea Monei sub pretextul anemicei colaborări e ipocrită şi penibilă. Ca şi cum Monica lui Iri ar declanşa o campanie anti-prostituţie.

Pt. onutza - de Paianjenul la: 04/10/2006 09:19:59
(la: Nu gasesc un titlu pt aceasta conferinta.)
"asisderea in loc de asijderea"


- Ai dreptate... (deşi - dată fiind etimologia cuvîntului - mai aproape de origine ar fi forma "aşişderea"... ( http://dexonline.ro/search.php?cuv=asijderea , vezi ultima definiţie)...




#149424 (raspuns la: #148938) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Nu suport::) 1. Barbatul ce - de For ever la: 24/10/2006 09:13:46
(la: D’ALE BĂRBAŢILOR)
Nu suport::)
1. Barbatul ce ironizează totul la orice pas;
2.Barbatul ce abia aşteaptă să te vadă căzând pentru a pufni în râs;
3. Barbatul care nu vine la întâlnire sau nu-şi ţine cuvântul dat;
4. Barbatul care astăzi te ridică în slăvi şi mâine te coboară în infern spunându-ţi cu seninătate că totul e un joc pasionant;
5. Barbatul care bârfeşte femeile cu care a avut o relatie.
6. Barbatul care mereu aminteşte de fostele sale relaţii comparându-te eventual cu fostele lui partenere (comparaţii de cele mai multe ori negative pentru tine);
7. Barbatul avar ce îţi numără banii din portofel dintr-o singură privire dupa fiecare kg de cartofi 
8 Barbatul expertă în probleme « de femei ».
9. Barbatul care se spala azi pt toata saptamana.
10. Barbatul care se alintă prosteşte;
11. Barbatul-„soldat” încredinţat că deţine în raniţă bastonul de mareşal;
12. Barbatul care vorbeşte prea puţin spunand ca gandeste.:)
13. Barbatul care se crede superior privind de sus pe oricine i-ar ieşi în cale;
14. Barbatul care te judecă/critică pentru fapte pe care nu le-ai făcut încă;
15. Barbatul care vrea întotdeauna cu orice preţ să aibă dreptate;
16. Barbatul care îţi dă iluzii deşarte;
17. Barbatul care nu ştie să facă diferenţa între un gest de tandreţe şi unul de complezenţă;
18 Barbatul. care nu râde la glumele mele;
19. Barbatul care joacă farse altor femei de faţă cu mine;
20. Barbatul care înjură;
21. Barbatul care fumează ca turcul;
22. Barbatul care bea peste măsură;
23. Barbatul care îşi petrece timpul şi-şi cheltuieşte banii în cazinouri;
24. Barbatul -„foileton” care trăieşte prin campionate si goluri.
25. Barbatul care se admira in oglinda mai rau ca o femeie.
26.Barbatul care molfăie gumă tot timpul, ca un antrenor de fotbal;
27. Barbatul care scuipă oriunde si oricand.
28. Barbatul care distruge căsniciile şi relaţiile altor barbati pt a le lua femeile.;
29. Barbatul care te foloseşte în experimente personale;
30. Barbatul care îşi aduce aminte de tine numai când are nevoie;
31. Barbatul care practică prostitutia (de orice fel);
32. Barbatul care îţi deformează afirmaţiile ca să te scoată vinovata;
33. Barbatul „surd” care se gândeşte la cu totul altceva atunci când tu îi vorbeşti;
34. Barbatul încredinţat că ştie absolut totul despre femei.
35. Barbatul care le tratează pe toate femeile la fel;
36. Barbatul mizerabil care nu ştie de cate ori mananca copilul pe zi.
37. Barbatul tip „instituţie publică” la care intră şi ies în permanenţă aşa-zişi „prieteni/prietene”-sunt !!!
38. Barbatul care nu ştie sau nu vrea să facă anumite compromisuri;
39. Barbatul care caută scuze în loc de mijloace de rezolvare a problemelor;
40. Barbatul fără idealuri;
41. Barbatul care nu dă atenţia cuvenită sufletului/spiritului (atât al ei cât şi al celorlalţi) şi se îngrijeşte doar de aspectul lui exterior;
42. Barbatul închistat în dogme despre relaţii cu femei.
43. Barbatul isteric.
44. - Barbatul „cobră” care ţi se bagă pe sub piele pentru a te învenina;
45. Barbatul care îşi face veacul pe stadion sau la bere.
46. Barbatul -„robot” care nu-şi mai face/găseşte timp pentru intimitate;
47 Barbatul mofturos şi veşnic nemulţumit de ceva;
48. Barbatul are trezeşte în mine frustrări şi temeri de mult apuse;
49. Barbatul care se dă în spectacol prin locurile publice ca şi cum n-ai fi de faţă;
50. Barbatul care joacă rolul tatalui atunci când ar trebui să-l joace de fapt pe cel al sotului/iubitului;
51.Barbatul care te sâcâie şi te cerne pentru orice lucru mărunt;
52.Barbatul care nu te respectă dar aşteaptă să il tratezi ca pe un rege;
53. Barbatul care râde atunci când alţii plâng;
54.Barbatul care face din ţânţar armăsar;
55 Barbatul. care crede că nu are egal pe lume şi că fără ea lumea ar sta pe loc;
56. Barbatul suspicios care vede lucruri teribile ascunse sub gesturile, vorbele sau faptele tale;
57. Barbatul care are mania luxului exagerat
58. Barbatul pentru care doua femei se iau la bătaie;
59. Barbatul care îţi face comentariul literar la rândurile pe care i le-ai scris sau, mai rău, nu le consideră demne de atenţia lui;
60 Barbatul. care se ruşinează cu mine în public;
61 Barbatul. care vrea să aibă întotdeauna ultimul cuvânt de zis într-o discuţie;
62Barbatul misogin.
s.a.m.d.:)
Bitterdream - de Lady Allia la: 03/04/2007 18:36:13
(la: copiii nu ştiu)
"Uite ca eu nu pot sa apreciez la fel ca tine, ca mie nu mi-a raspuns." - nici lui nu i-am răspuns şi sinceră să fiu simt că toate răspunsurile sunt închise undeva înăuntrul meu..., deja mi-e teamă să mai spun ceva.
De ce?
Absolut toate răspunsurile mele sunt întoarse după bunul plac şi interpretate. Nu înţeleg însă de ce... E chiar atât de greu de crezut că cineva spune exact ce simte?...Probabil!

Bitterdream...am mai spus şi parcă simt că vorbesc singură...nu mă consider poet, nu am pretenţia să mi se spună că scriu bine...ştiu că nu am cum să mă ridic la nivelul multora de aici...eu doar scriu...atât!
Nu mă consider victima celor care critică...fiecare face ceea ce îi place, dar ceea ce nu îmi place mie este atacul la persoană şi presupunerile neîntemeiate...atât!
Îmi cer scuze şi acum şi mi-am mai cerut de nenumărate ori...nu vreau să vă încerc răbdarea, nici să vă inund cu scrieri..., dar chiar nu pot să înţeleg de ce vă deranjează faptul că într-un fel sau altul îmi deschid şi eu sufletul în ceea ce scriu...?! Poate că scriu absolut banal, sec, gol..., dar e din suflet...sunt trăirile mele! E oare atât de rău că încerc şi eu să "trăiesc" în acest fel care mie întâmplător îmi place?

Nu vreau nimic...nici să mi se ridice statui, nici să îmi fie declarate scrierile ca fiind "proze" sau "poezii", nu mă simt omniscientă şi am ţinut cât am putut cont de fiecare remarcă asupra greşelilor mele ortografice...ŞTIU...că le am...uneori din grabă, alteori din ignoranţă. De ce ignoranţă? Pentru că mi-am permis cu neruşinare să mă las câţiva ani copleşită de problemele vieţii şi mi-am lăsat creierul să lâncezească în ..., dar asta nu mai are importanţă! Nu am scuze şi nu caut scuze pentru faptul că fac multe greşeli în exprimare!
Bitterdream...eu am vrut ca atunci când am greşit ceva să mi se spună: "măi tâmpito...ai scris aşa în loc să scrii...aşa...", am vrut păreri constructive pentru ca să pot eventual să îmi îmbunătăţeasc creaţiile viitoare.
maan, cri-cri, sancho au fost câteva care m-au ajutat în această privinţă şi de câte ori am avut şansa am încercat să corectez..., restul...doar au jignit şi au făcut presupuneri şi...ŞI AŞA...nu m+ar fi deranjat dacă ar fi fost la adresa textului şi nu a persoanei...pentru că nu ţin minte să fi discutat în particular cu cineva de aici ca să mă cunoască...
Nu sunt o persoană deosebită...sunt o femeie normală care încearcă în viaţa particulară să treacă peste amintiri grele şi foarte dureroase, care încearcă atât cât poate să fie o soţie bună, iubitoare şi înţelegătoare, care încearcă să fie un om bun pentru cei din jur şi speră să fie o mamă bună pentru copii ei...! Atât!
În speranţa că vorbele mele nu vor mai fi răstălmăcite şi nu voi fi tratată cu superioritate ci...vorbele mele vor fi luate exact aşa cum le-am scris: SINCERE...sper ca de acum să ştii cine este Lady Allia...un om ca oricare altul!
Mulţumesc de înţelegere şi ai cuvântul meu că nu am să te mai deranjez cu alte scrieri în care să te pierzi ca într-o junglă!


Comentariu(7) - de Sicofantul la: 04/04/2007 14:26:28
(la: Filmul documentar "The Secret")
Cine nu crede în cuvântul ce-l spune este deja cu un pas in groapa acelui cuvânt. Este o regulă de bun simţ ce ne îndeamnă să plusăm cuvintele cu credinţa noastră în ele, oferind pe altarul lor o parte din ce ne susţine sa trăim. De aici rezultă următorul lucru, neputând sa fim neutri faţă de cuvintele noastre, nu putem sa fim neutri nici faţă de noi înşine, altfel psihopatologia ar avea mai multe de spus în această prinvinţă. Este uimitoare această fraternitate a cuvântului cu natura umană şi te trimite cu gândul la valenţele religioase ale cuvântului. În mentalitatea arhaică, cuvântul nu era neutru nici omului si nici cosmosului, un singur cuvânt ce era rostit într-un ritual prin puterile sale magico-religioase contribuia la regenerarea concretă a lumii. Acum acest aspect s-a pierdut şi, la fel cum, iniţial, şamanii urcau in corpore la cer, iar apoi doar in spiritu, ca urmare a greşelii omului, tot după acelaşi tipar, nu mai putem spera de la cuvânt decât la o regenerare simbolică a lumii. Se pare că s-a ajuns la capătul unui resort de devalorizare a forţei cuvântului ce are drept consecinţă pierderea caracterului său informal, adică mitologic. Această situaţie ar reflecta, dacă ne putem permite o anume psihanaliză, vulnerabilitatea structurală a ‘omului modern’ (ghilimelele îşi au rostul doar în cazul in care modernitatea a convertit mentalul uman în totalitatea sa). Această slăbiciune, această ‘debolizare’ dovedeşte un lucru esenţial: nu putem refuza armele, şansele pe care ni le oferă această lume. Această joacă cu cuvântul înseamnă de asemenea că ceva s-a stricat in mecanismul nostru interpretativ, căci refuzăndu-ne o forţă ne refuzăm un sens, iar prin aceasta ne refuzăm o parte din noi înşine.
Într-o scenă din romanul lui Jose Saramago, “Evanghelia după Isus Cristos”, tânărul Isus îşi duce mielul la Templu pentru sacrificare, iar acesta se zbătea în braţele sale privind “cu ochi înduioşători în jurul său o lume făcută din cuvinte”. Prevestirea morţii se face simţită prin această candoare de a privi fenomenul (lumea) cu un instrument interpretativ inadecvat. Unul din mesajele acestei situaţii este evident si se referă la situaţia omului modern şi raportarea sa faţă de un univers (spiritual): este un păcat să extragi prea puţin sens de unde se cere (pentru a salva demnitatea umană) şi, bineînteles, se poate extrage mai mult. O altă cale de interpretare ar viza direct lejeritatea modernă cu care trecem prin lucruri fără sa trecem prin lumea sensului lor, căci o experienţă nu devine propedeutică decât în urma unei hermeneutici, iar aceasta ar putea deveni un argument împotriva utopiei absurdului ce ar traduce o nostalgie pentru paradisul unde cuvintele nu erau apropiate prin interpretare, căci eram deja în ele şi nu aveam nevoie de sensul lor. Desigur, hermeneutică există ineluctabil, însă cea care o practicăm acum ne situează la periferia sensurilor.
În final, lucrurile sunt deschise, căci avem toată legitimitatea de a spera că această candoare modernă are profunde virtuţi soteriologice.
Homo Stultus, - de Astoniu la: 01/05/2007 02:53:19
(la: scurt eseu despre tacere)
... aici se vorbesc două limbaje diferite. Dacă vin eu cu al treilea, mă-njuri pentru babilonie ?
Uite, ei literaţii, văd gândurile ombilical legate de cuvinte. Filosofii transcend cuvântul în metafizic (cum altfel?).
Dar eu, nebunul, vreau claritate. Aşa că mă leg de limbajul ştiinţific. Şi da, de informaţie, ca esenţializare sau sublimare a cuvântului. Acuma desigur că ne-o trebui un translator, dar poate că ne-om înţelege şi prin semne. Te-nvoieşti ?


Picky,
spui "Cum se poate gandi fara cuvinte?" - uite aşa : în imagini ( la copii, la pictori, în geometrie etc.), în sunete ( la compozitori ), în rapoarte abstracte ( în matematică şi fizică ), sunt doar câteva exemple.
şi "Disocierea sau decelarea dintre gand si cuvant este imposibila." - ba-i chiar posibilă. Dacă întrebi un elev cum se gândeşte să rezolve o problemă de geometrie în spaţiu, ai să vezi că nu literalizează mental demonstraţia. Ci se gândeşte cum şi pe unde să traseze perpendiculare, pe unde se intersectează dreptele şi segmentele, apoi pune mâna pe creion şi-şi trasează liniile conform inferenţei anterior alcătuite, ca să-şi demonstreze şi verifice rezultatul. Totul se desfăşoară în mintea lui ca un film. Aşa si cu arhitecţii. Dacă arhitecţii ar trebui să gândească în cuvinte, planurile construcţiilor s-ar face în ani de zile, pote chiar secole...

Homo Stultus, - de Astoniu la: 01/05/2007 12:08:12
(la: scurt eseu despre tacere)
De acord.
Înainte de a vorbi despre geneza gândului, aş vrea să reiau ideea nespusului. Nerostitul "ne-cuvintelor" stănesciene vine în întîmpinarea literaţilor în demersul lor de înţelegere a informaţiei prezente dar neconcretizate în formulări. ("Inefabilul" de care vorbea Alex andra.) Folosind un alt limbaj, încerc o echivalentă re-definire.
Eu văd cuvântul ca un concept strâns legat de informaţie. Purtătorul cel mai sublimat al informaţiilor menite să călătorească de la o conştiinţă la alta. Vehiculul quintesenţializat al conceptelor-gând.
[Cineva spunea odată că filozofia tinde să spună multe despre puţinele lucruri esenţiale, iar ştiinţa să formuleze în puţine cuvinte o cunoaştere cât mai vastă. La limită, filosofia ar sfârşi prin a spune totul despre nimic, iar ştiinţa a spune nimic despre totul. (parcă B. Russel dacă nu mă-nşel ?)]
Ei bine şi în cazul informaţiei, gândurile exprimate de Homo S. sunt valabile. Dacă originea gândului e tainică, dacă nu ne-o putem explica, nu înseamnă că gândul-origine nu are formă şi/sau conţinut. Ci doar că informaţia inclusă nu a ajuns să fie articulată logic prin limbaj; nu a fost încă disecată şi reconstituită de un anumit fel de limbaj. Dar ea este prezentă în imagini (intuitive), provoacă sentimente şi-şi cere dreptul la existenţă.
Informaţia clar formulată este gândul-cuvânt. Iar dincolo de orice informaţie adusă în conştiinţa gânditoare e tăcerea. Da, poate fi tăcerea ca mister. Dar tăcerea de dincolo de orice conştiinţă nu e neant. Informaţia există şi independent de conştiinţă, aşa cum există şi independent de suportul material, de substanţă. Veţi spune nu, asta-i o prostie. Dar eu vă spun să vă gândiţi la informaţia conţinută de undele radio. Radio-televiziunea, informaţia purtată de energia electromagnetică, nu e o dovadă suficientă ? Bine, atunci ce spuneţi de informaţia non-energetică a reversului unui program ( "soft" ) de calculator ? Ştiaţi că certificarea corectitudinii informaţiilor din memoriile calculatoarelor se face printr-o "sumă de control"? Că aşa zisa "ghicire" a informaţiilor şterse se face prin deduceri logice a inverselor valorilor biţilor rămaşi ( prezenţi ) ? Sunt câteva exemple de cum poate fi folosită informaţia ne-prezentă manifest, dar conţinută ca subînţeles ( ca "umbră" ) al celei prezente. E un tip de informaţie mereu neluată în seamă, mereu uitată, mereu prezentă în obscuritatea celei utile.
Of, limbajul ăsta nenorocit, mă împinge la verbalizări prolifice. Am să continui mai târziu...

#192652 (raspuns la: #192605) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
... continuare ... - de Astoniu la: 01/05/2007 16:53:29
(la: scurt eseu despre tacere)
... continui cu echivalenţele pe care le văd eu :
- "Prima dimensiune se refera la partea de mister ce poate sa fie intuita dar nu poate sa fie verbalizata"
Aici văd informaţia asociată, dar neexprimată. Informaţia ascunsă. Informaţia din umbra celei utile. Subînţelesurile cuvintelor spuse(pentru lingvişti).
- "A doua se refera la misterul "total", misterul ce nu poate sa fie nici intuit nici verbalizat"
("A doua parte e fiinta misterului, fiinta tacerii insasi." - aş spune că este necunoscutul însuşi )
Aici văd absenţa informaţiei. Cu precizarea că absenţa informaţiei nu este echivalentă cu absenţa oricărei existenţe.
Temporal, eu aş fi acordat "fiinţei misterului" , "necunoscutului însuşi", primul loc, pentru că înainte de a fi fost cuvântul, trebuie să fi fost absenţa lui. Din nou precizarea anterioară este necesară ( pentru a nu confunda absenţa a ceva cu inexistenţa ).

Acum să vorbim "puţin" despre mesaje.
Într-un mesaj, avem un emiţător, un receptor şi un vehicul informaţional. Pentru a exista mesajul spunem că informaţia trebuie să circule de la emiţător la receptor. Las la o parte analiza procesului - cu discuţiile despre cum trebuie emisă informaţia, cum călătoreşte şi ajunge la destinaţie, cum este ea percepută de receptor - şi reţin esenţialul. Că pentru a putea vorbi despre un mesaj, trebuie să fie prezente cele trei componente sus prezentate ( emiţător, receptor, vehicul-suport ). Acum, pe mai departe, e important să nu facem confuzia între informaţie şi vehiculul ei. Confuzie îndeobşte răspândită în diversele conştiinţe. Dacă nu o comitem, atunci trebuie să acceptăm că informaţia receptată poate fi re-transmisă altui destinatar, fără a se pierde nimic din ea. Ca o copie a celei originale.
Deci informaţia nu numai că poate circula nedeformată, dar când o face, ea poate fi chiar şi despărţită conceptual de suportul fizic, prin abstractizare.
Aşa văd cum scrierile gânditorilor din toate timpurile pot fi retransmise din conştiinţă în conştiinţă, constituindu-se un loc comun ideal. Poate cam poetic spus "lumea ideilor" a lui Platon, cam trunchiat, dar ce să fac, n-am găsit alte cuvinte ! ( Cuvintele astea slabe! De câte avem nevoie pentru a exprima gânduri bine-trimise către receptori ? )
Să luăm exemplul unui mesaj către un prieten. Îi scriu câteva cuvinte, i le transmit, le citeşte şi pricepe mai mult decât am scris. De ce ? Pentru că eu ca emiţător, cunosc ceva despre el, ca receptor şi nu-i mai transmit decât ceea ce sunt sigur că e informaţie nouă pentru el. Cea veche nu mai este conţinută de mesaj, pentru că ar fi redundantă. Este absentă, dar ea e intuită, de către receptor, în subînţelesuri. ( voi fi acuzat de sincretism gratuit, ştiu asta...)

"Ceea ce incerc sa inteleg este geneza gandului ca proces identic in oameni distincti. Pe acest proces se fundamenteaza intelegerea si neintelegerea in acelasi timp."

Despre geneza gândului nu mai putem vorbi atât de simplu. Mai ales dacă o legăm de formalismul limbajului. Văd că te raportezi la oameni - nu vreau să fac sofistică - dar eu aş discuta despre conştiinţe, crezând mai potrivit conceptul ăsta pentru viitoarele raportări gnoseologice.
Inferenţele logice sunt, desigur, procese dinamice ale conştiinţelor. Dacă toţi oamenii ar gândi logic, procesele astea ar fi identice. Dar pe lângă faptul că nu toţi gândim la fel, avem fiecare o altă experienţă de viaţă. Care, oricât de obiectivi am fi, tot mai lasă loc subiectivismului. Ca într-un mesaj, gândul se formează din informaţiile venite în conştiinţă pe diferitele canale ( senzitiv-senzoriale ) şi din informaţiile prezente dinainte. Nu, nu vreau să ajung la apriorism. Fac doar paralela cu procesul informaţional şi observ similarităţile.
Nu cred că procesul trebuie să fie identic la oameni diferiţi ( pentru că nici nu poate fi ), ci mai important mi se pare ca rezultatul să fie acelaşi. Înţelegerea sau neînţelegerea gândului exprimat de cineva depinde de receptori într-o măsură tot atât de mare ca şi de emiţător. Dacă am încerca reconstruirea unui limbaj comun, dincolo de babilonia lingvistică dintre domeniile cunoaşterii, poate că n-ar mai fi atâtea neînţelegeri.
Aş vrea, în continuare, să vorbesc despre "geneza gândurilor", cu trimiteri la gândirea imaginativă şi la cea abstractă, dar mă tem că iar voi deveni limbut... Nu ştiu dacă nu-s deja plictisitor ?!
#192677 (raspuns la: #192652) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Homo Stultus, - de Astoniu la: 02/05/2007 23:02:32
(la: scurt eseu despre tacere)
Regret c-am lungit-o.(Dar o las aşa).
Ca să nu vorbim aiurea despre gânduri , trebuie să recunoaştem de la bun început că ele sunt de mai multe tipuri. Şi tocmai de aceea nu au un singur fel de geneză.
Una e să vorbim despre geneza ideilor abstracte, alta despre geneza „ideilor” comportamentale, alta despre creativitatea artistică şi aşa mai departe.
Nu cred că putem diseca toate tipurile de gândire - ne-ar lua prea mult timp - iar o sinteză a teoriilor despre cogniţie ar fi lipsită de suport, fără analiza tipologiilor cognitive.
Aşa că nu-mi rămîne decât să-mi dau cu părerea despre formarea anumitor tipuri de "gânduri" ( mai bine zis "reflecţii" ). Încep cu gândirea imaginativă, din două motive : pentru că precede orice alt tip de gândire în antropogeneză şi pentru că de la ea începe să se dezvolte şi gândirea abstractă a adultului (morfogeneza individuală).
Dacă observăm şi înţelegem cum gândesc copiii, vom vedea că simţurile sunt foarte importante în gândirea lor. Şi cum simţul văzului aduce cea mai mare cantitate de informaţii în creier, este normal ca gândirea lor să se dezvolte preponderent imaginativ. N-am să stau să analizez gândirea copilului, ci am să reţin doar faptul că imaginaţia stă la baza intuiţiei. Pentru că , înainte de a-şi forma limbajul articulat, copilul are imaginaţia şi înainte de a-şi forma capacitatea de abstracţie, el trebuie să aibă şi intuiţia. Probabil "copilăria" speciei umane a trecut prin aceleaşi faze de dezvoltare cognitivă ca un copil.
De exemplificat o putem face, dar aceeaşi poveste a timpului constrângător, ne opreşte. Pe fugă, mă gândesc la asocierile imagine - cuvânt din didactica binecunoscută, la exemplificarea reală, în faţa copilului, a modului de acţionare ( pt. învăţarea şi deprinderea anumitor activităţi zilnice sau şcolare ). Unui copil, dacă nu-i arăţi cum se face o anumită acţiune, foarte greu va pricepe din vorbe. Deci imaginea e mină de aur în educaţie - nu degeaba se spune că "o imagine face cât o mie de cuvinte".
Pe măsură ce creşte, copilul începe să guste şi jocurile de recunoaştere. Ghicitorile sunt poate un exemplu prea facil. Dar ideea este că de la imagini corespunzătoare altor imagini asociate, copilul prinde foarte repede metoda intuitivă. Abia după ce-şi dezvoltă aceste aptitudini va putea să înveţe în adevăratul sens al cuvântului. Adică abia după aceste etape, se va dezvolta şi gândirea abstractă.
Ce fel de gândire ? Aceea care funcţionează prin "abstragerea" elementelor esenţiale, dintr-o serie de asemănări / deosebiri, pentru definirea unor noţiuni, concepte şi categorii cu valoare mai generală şi mai cuprinzătoare decât cele de la care s-a pornit. Dacă până acum n-am spus nimic nou ( defapt mă îndoiesc să fie ceva nou sub soare în gândire, în afară de formalisme şi reformulări ), abia acum am să încerc să-mi formez o părere despre geneza gândurilor.
În primul rând observ că adultul are toate tipurile de gândire. E greşit să credem că noi adulţii am fi pierdut capacitatea imaginativă, asociativă, intuitivă şi celelalte (mai puţin importante pt. demersul nostru ), în favoarea celei de abstractizare. Acum dacă analizăm puţin cum se formează o idee, vom vedea că începem cu o senzaţie : aceea că ceva stă să iasă la lumină în conştiinţa noastră. Ideea nenăscută are un dor de viaţă. Ca un bolnav care, ajuns faza convalescenţei, vrea să iasă la lumină. Nu degeaba Socrate făcea "maieutică". Cred că odată ieşită în faţa luminii conştienţei ( am putea spune din inconştient ), ideea prinde formă, apoi culoare, apoi se asociază cu alte imagini şi abia după ce ne simţim stăpâni pe ea vom putea să o abstractizăm suficient de mult, atât cât să o putem defini ca noţiune, concept sau categorie. Definire care desigur că apelează la limbaj.
Raportările ulterioare ale ideii la cele cu care poate forma inferenţe logice, vor conduce la un proces cognitiv mai complex, pe care-l vom numi gând, raţionament sau cum mai dorim noi. Cam astea ar fi descrierile proceselor.
#193004 (raspuns la: #192754) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Stroe si Vasilache - urmarea I - de Muresh la: 05/06/2007 18:13:57
(la: Cum a fost cucerita Romania - fragmente)
...El mai mult ne distra pe noi, actorii, în pauzele spectacolului, îl admiram cum imită din colţul gurii: xaxofonul, trompeta, banjoul şi alte instrumente. Eram fermecaţi cu toţii. A doua zi Nora (Stroe se căsătorise cu Nora Piacentini) l-a invitat la noi acasă pe Regală, era mândră că tocmai îşi cumpărase un pian. Aici s-a născut cuplul „Stroe şi Vasilache”. Era în 1931-1932.
Stăteam zile întregi la „gura clapelor” unde compuneam împreună melodii, cuplete şi făceam planuri de viitor. Toate acestea şi multe altele aveam să le aflu din cartea sa de amintiri intitulată sugestiv: „77 de ani în 200 pagini”, pe care mi-a trimis-o din Tel Aviv, în 1983, prin Florin Piersic şi Matei Alexandru, cu următoarea dedicaţie: „Lui Ion Focşa în amintirea colaborării noastre de la Piteşti cu piesa Acceleratul 402. Cu toată dragostea N. Stroe”. Şi tot din carte mai vreau să redau câteva amintiri, care au cimentat prietenia lor. „De multe ori – spune Stroe, ne adunam la familia lui Vasilache, la o sărmăluţă în foi de viţă, iar bătrânul Vasilache, mucalit de felul lui îi spunea fiului: „Ţi-am mai spus! Când un evreu se aruncă într-o fântână, aruncă-te după el că acolo e o afacere bună.” „Păi, tată, nu vezi, m-am şi aruncat”!
Se referea desigur la prima lor mare colaborare, care se dorea cartea lor de vizită, căci spectacolul muzical „Olimpiada veseliei” era de fapt debutul acestui cuplu. Închiriase grădina de vară „Volta Buzeşti” care avea un vad bun, împânzise Bucureştiul cu afişele lor atrăgătoare, iar numele „patronilor” erau scrise ceva mai apăsat: Cuplul Stroe şi Vasilache. Un text spumos, cu glume bune la care se râdea în hohote, iar în final, când apăreau cei doi, stârneau ropote de aplauze; amândoi tineri, frumoşi, foarte muzicali, melodiile uşor de reţinut, se căutau şi după lăsarea cortinei.
Acest prim succes le-a dat aripi şi se gândeau cum să facă să încerce şi la Radio, uşor de spus, greu de îndeplinit. Dar să-i dăm cuvântul lui Stroe: „Fratele meu, Isaiia Răcăciuni, era secretarul Fundaţiei Carol al II-lea şi conducea Editura Cultura Naţională şi lucra direct cu prof. Alex. Rosetti, la rugămintea noastră a obţinut de la profesor o scrisoare către prof. Gh. Mugur (tatăl regizorului şi dramaturgului Val Mugur şi bunicul regizorului Vlad Mugur) rugându-l să programeze într-o emisiune pe tinerii Stroe şi Vasilache, el fiind directorul programelor Radio. Ajunşi cu scrisoarea în faţa distinsului profesor, acesta ne-a spus că la şase seara când ar fi posibilă programarea, programul e foarte ocupat. Amândoi am sărit atunci: „Noi cântam şi la ora prânzului. Dar nu avem bani să vă plătim!” ne răspunde directorul. „Noi cântăm gratis! Am replicat!” „Bine! V-am programat duminică la ora două la prânz”.
Fericiţi de succesul nostru ne-am dus să-i mulţumim prof. Rosetti, acesta, care ascultase emisiunea, ne-a primit cu următoarele vorbe: „Voi sunteţi o pagină nouă în umorul românesc, atât în conţinut, cât şi în formă. Acesta a fost de fapt botezul nostru, iar refrenul găsit de Vasilache cu Alo, Alo, aici radio, Stroe şi Vasilache, lache, lache, lache, a făcut înconjurul Bucureştilor, eram strigaţi pe stradă, în tramvaie, peste tot cu lache, lache, lache. Tot atunci apelează la noi Alex. Giugaru, care avea o trupă de artişti la Cinematograful Marna unde juca în pauza dintre filme, să-i scriem o mică revistă. Am fost plătiţi împărăteşte, iar revista s-a numit: „Ori e Stan, ori e Bran”!

Ne făceam visuri măreţe şi, ca să nu le uităm, le-am scris mare pe un perete din cabina noastră.
La punctul unu am trecut un film ca la Hollywood sau pe aproape. Am început să scriem scenariul, cum în Capitală rulau numai filme cu prinţi şi prinţese sau conţi şi contese şi alte marafeturi. Noi am ales o poveste simplă, umană şi foarte aproape de realitate, despre doi şomeri care se numeau Bing şi Bang. Când scenariul a fost gata şi cei care l-au citit au fost încântaţi, primul lucru pe care l-am făcut a fost să găsim un sponsor, avema nevoie de cel puţin 350.000 lei, o mică avere în epocă. Tot prin fratele meu Isaiia am obţinut banii de la directorul Loteriei de Stat, domnul Râmniceanu, care însă ne-a impus următorul final: şomerii cumpără un loz în final, care se dovedeşte a fi Lozul cel mare, devenind milionari. Loteria şi-a făcut reclamă, iar noi ne-am realizat filmul. În afară de noi mai jucau: Vasiliu Birlic, Nora Piacentini, N. Gărdescu, Sili Vasiliu, Richard Rang, nu lipseau nici mama mea, coana Eugenia şi nici tatăl lui Vasilache. Studiourile noastre au fost: Cişmigiul, Grădina Icoanei, Lacul Snagov şi Ateneul Popular de pe strada Romană.
V. urmarea II
#203163 (raspuns la: #203162) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
d-le Muresh... - de Lady Allia la: 12/06/2007 10:43:19
(la: Epidemia de turma - pentru mann)

"Judecam omul dupa ce si cum scrie acum."

Din fericire nu avem acest drept...d-le Muresh!
Putem doar să ne facem o impresie despre acel om, puteam doar să "avem impresia" că ştim ce a vrut să spună acel om, putem doar să interpretăm ce a scris acel om, dar...să-l judecăm...nu putem!
Ştii ce mai putem face? Să batem cuie prin cuvinte şi să trăim în propria spuză de prostie la gândul că dacă scoatem cuiul nu există nici o urmă, dar...urma există, omul există şi sufletul acestuia la fel!

dar se pare că toţi oamenii avem un dar comun: înfierarea celor care nu gândesc asemeni nouă...înfierarea noastră...pentru că nu ştim să percepem dincolo de cuvinte decât partea rea...!
ar trebui să trăim de două ori se pare să învăţăm ceva şi din cuvântul: acceptare şi căldură, iubire şi respect...

G.G. Marquez pentru mine este un exemplu de om care trăieşte fără să vrea să moară degeaba..., care iubeşte şi vrea să dea mai departe fără să ia...
Un exemplu de generozitate ar fi...testamentul său literar:

"Daca Dumnezeu ar uita pentru o clipa ca nu sunt decat o papusa de carpa
si mi-ar oferi in dar o bucatica de viata, probabil ca n-as spune tot ce
gandesc, desi in definitiv as putea sa gandesc tot ce spun.
As da valoare lucrurilor marunte, dar nu pentru ce valoreaza ele, ci mai curand pentru ceea ce ele semnifica.
As dormi mai putin si as incerca sa visez mai mult, de-abia acum inteleg
ca pentru fiecare minut in care inchidem ochii pierdem saizeci de secunde de lumina.
As merge in timp ce altii ar sta pe loc, as ramane treaz in timp ce toti ceilalti ar dormi.
As asculta in timp ce altii ar vorbi si, Doamne, cum m-as bucura de savoarea unei inghetate de ciocolata! Daca Dumnezeu m-ar omeni cu o farama de viata, m-ar impinge de la spate in bataia soarelui, acoperindu-mi cu razele lui nu doar corpul, ci si sufletul. Doamne, daca eu as avea o inima, mi-as scrie ura pe un cub de gheata si as astepta ca soarele sa-l topeasca.
As picta pe stele, cu un vis al lui Van Gogh, un poem de Benedetti si o serenada de Serrat pe care as oferi-o Lunii. As uda trandafirii cu lacrimile mele ca sa pot simti durerea spinilor si sarutul de culoarea carnii al petalelor proaspete. Doamne, daca as putea primi o farama de
viata... N-as lasa sa treaca nici macar o zi fara sa le spun oamenilor ce
iubesc, ca îi iubesc.
As convinge fiecare femeie si fiecare barbat ca la ei tin cel mai mult si
as trai indragostit de iubire. Barbatilor le-as dovedi cat de mult gresesc atunci cand cred ca nu trebuie sa se mai indragosteasca atunci cand
imbatranesc, fara sa stie ca ei imbatranesc tocmai pentru ca inceteaza a
se mai indragosti. Unui copil i-as face cadou o pereche de aripi, dar l-as lasa sa invete singur a zbura. Pe cei batrani i-as invata ca moartea nu vine o data cu varsta, ci o data cu uitarea. In fond, si eu am învatat de la oameni atâtea lucruri...
Am invatat ca toata lumea vrea sa traiasca pe culmi, fara sa stie ca adevarata fericire consta in felul în care urci muntele.
Am invatat ca ori de cate ori un nou nascut prinde cu pumnul lui mic, pentru prima oara, degetul mare al tatalui sau, îl tine strans pentru totdeauna. Am învatat ca un om are dreptul sa-l priveasca de sus pe cel cazut, doar cand trebuie sa intinda mana ca sa-l ajute sa se ridice. Sunt o multime de alte lucruri pe care as putea sa le invat de la voi, desi, realmente, multe nu îmi vor mai servi la nimic".

Dar...într-adevăr este mult mai uşor să lovim decât să ne lăsăm loviţi şi uite aşa ajungem doar să sperăm că am dăruit ceva oamenilor de lângă noi, dar să nu fim siguri niciodată!!!

D-le Muresh...dacă nu vă place în postura de judecat...învăţaţi să nu mai judecaţi nici dvs....altfel semănaţi doar vânt şi neghină!

#205431 (raspuns la: #205192) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
proletaru - de A_Carmen la: 14/06/2007 14:17:38
(la: Conferinţa de marţi (1))
subiectul e discutat pe cât posibil pe înţelesul tuturor, că nu suntem toţi doctoranzi. ideea era de a schimba păreri despre diferite culturi, putem extinde discuţia şi la alt fel de comparaţii, cele cinci dimensiuni sunt un pretext, un punct de plecare pentru o dezbatere.
nu am pretins că este o abordare ştiinţifică, amănunţită, nu este nici locul şi nu sunt nici eu persoana care să susţină aşa ceva.

nu are nici o importanţă unde fac eu cursul de management, sau cât de serios e acesta. din felul în care am propus eu subiectul nu rezultă că e o discuţie despre management, dar chiar şi dacă ar fi aşa nu văd ce e greşit sau deplasat în abordarea celor cinci dimensiuni culturale, aşa cum ni le-a prezentat profesorul respectiv...
precizez că nu intenţionez să-mi dau doctoratul în management, sociologie, psihologie, matematică, metalurgie, teologie.

nu văd ce este îmbârligat în ce spun eu. pueril, poate, că nu sunt decât o simplă începătoare, dar care este interesată de un asemenea subiect.

ca sa compari iti trebuie o teorie si o sustinere, o argumentatie pa baza unor mecanisme sociale pe care nu le vad nicaieri in ideea ta

eu vroiam doar să discutăm, suntem pe un forum virtual... iar acum mă simt scoasă la tablă. ce bine că nu dau examenul cu tine, domnule proletar!

pe cuvântul meu de onoare că nu am impresiile de care pomeneşti cu atâta pricepere... e doar o banală discuţie.

atitudinea TA din comentariu este elocventă, ca să te citez.

la rândul meu, îţi recomand mai puţină încrâncenare şi mai mult zâmbet, că nu te costă nimic.
#206328 (raspuns la: #206290) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
3. tratat de lene p.2 - de Cri Cri la: 03/07/2007 23:12:08
(la: Poezie)
Lenea noastră e meditaţie adâncă, relaxare a spiritului în scopul curăţirii de reziduuri negativiste, contemplaţie mută sau, în cazuri extreme, nehotărâre. Cum doar ultima formă ar putea fi văzută, desigur cu ochi răuvoitori, drept un păcat, poate că e necesar să amintim câte nenorociri a provocat întotdeauna graba, ca atitudine contrară gândirii îndelungi şi cântăririi adecvate a opţiunilor cu toată plaja lor de efecte pe termen scurt şi lung, împreună cu calcularea tuturor probabilităţilor de apariţie a diferenţelor între intenţii şi rezultate, identificarea acestor posibile diferenţe şi reconsiderarea efectelor în funcţie de fiecare, împărţirea pe categorii de risc şi, nu în ultimul rând, linierea tabelului în care urmează a fi înscrise concluziile studiului. Cine nu este de acord că absenţa oricărei acţiuni, gest sau afirmaţie (ştiut fiind mai cu seamă că “tot ce spui poate fi folosit împotriva ta”) pe timpul deliberărilor e o necesitate ineluctabilă, n-are simţul realităţii, în cel mai bun caz.
Lenea celorlalţi, deşi denumirea asemănătoare ar putea păcăli un neavizat, este cu totul altceva, anume o trăsătură de caracter enervantă şi înjositoare care poate transforma orice tânăr care promite (deşi nu se precizează niciodată ce şi nici noi, chiar observând faptul la răstimpuri, nu încercăm vreodată a înlătura această lipsă de precizie; cutumele îşi au şi aici, ca peste tot, greutatea lor), într-un ratat, carevasăzică într-un personaj negativ, fără realizări notabile (unde ar trebui să recunoaştem că, şi de-ar fi cineva care ar nota, tot nu suntem pe deplin edificaţi care ar fi criteriile şi intenţia cu care le notează) şi care, de ce să n-o spunem?, avem puţine motive să ne îndoim că, dacă nu este încă, va ajunge în curând doar un parazit al societăţii.
În orice caz, dacă se întâmplă pe lumea asta şi lucruri nedorite, acestea sunt consecinţele nefericite, fie ale faptului că o persoană sau un eveniment a exercitat presiuni asupra noastră obligându-ne la un gest prea puţin gândit (necugetat sau, mai popular-probabil şi fiindcă e un cuvânt mai la îndemână-pripit), fie ale indolenţei celorlalţi care, lipsiţi de pecepţia importanţei lucrurilor şi de capacitatea administrării corespunzătoare a priorităţilor, nu rostesc la timp cuvântul sau nu fac gestul necesar.
DESTIN - de picky la: 03/08/2007 07:51:49
(la: Obsesia formelor )
Probabil că ţi-ai uitat tema propriei conferinţe. :(
Rămâi deci cu formele...Ţi-e mai mult decât suficient, se pare.

Ca fiinta umana OMUL...
Abstracţie făcând de virgula absolut necesară, după cuvântul umană, formularea este vădit sfertodoctă. :(
#222873 (raspuns la: #222855) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...