comentarii

Propoziție cu cuvântul nechează


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
A-ti aminti de... - de Anahoret la: 03/09/2010 08:07:34 Modificat la: 03/09/2010 14:47:17
(la: Probleme cu parastasele)
Parastasul cred că are o funcţie mai degrabă socială şi apoi religioasă. Pentru asta ar trebui să facem recurs la etimoligia cuvântului pomană care este, în fond, esenţa parastasului.

Pomană vine de la a pomeni adică a-ţi aminti de. Adică exact ceea ce se face la parastas. Se dau lucruri de-ale decedatului de pomană pentru ca, purtându-le, cel care le primeşte să-şi amintească de el. La fel, masa la care se strâng cei chemaţi la parastas este, practic, o comuniune a grupului social din care a făcut parte cel trecut în lumea drepţilor, pentru că cei chemaţi la o farfurie plină şi la o cană cu vin evocă aspecte din viaţa celui mort şi astfel amintirea sa dăinuie în memoria colectivităţii.

Faptul de a merge la slujba pentru parastas, la biserică este, fără îndoială, un act religios. Dar ce se întâmplă după aceea? Se merge cu coşul la împărţit pomană: adică rudele celui decedat intră în casele celor care l-au cunoscut şi, în cele câteva minute petrecute împreună, discută despre el, adică se păstrează amintirea acestuia în memoria colectivităţii. La fel obiectele care "nu se iau acasă": o lingură, o farfurie, o cană etc., rămân acolo pentru ca, prin ele, gazda să-şi amintească de cel trecut în veşnicie.

Este, în fond, o practică religioasă împletită cu un obicei ancestral. Că, într-adevăr, a înflorit o adevărată "industrie" a parastaselor, este adevărat. Cum este la fel de adevărat că din cauza "baletului" adică a tehnicilor (se face..., trebuie să..., nu e bine să..., este păcat să...) nu mai auzim "muzica", adică pierdem din vedere esenţa: a păstra în memoria colectivă imaginea celui trecut în veşnicie.
:) - de Apoll la: 05/09/2010 18:54:14
(la: La mulţi ani!)
Socotind intr-un abac de septembrie
duminica nu plouă niciodată
pe scrisorile din colivia de sticlă.
Sub pergola de viță sălbatică
stânca pe care-am dormit
mi-a dăruit ramura de foc a fericirii
și am motivele mele
să privesc fotografia de lângă icoană.
Iluzie optimă între două ferestre,
în balans către punctul de sprijin,
bluza albă inspiră fotografii în alb si gerunziu,
prinse în povestea cu oglinzi,vrăbii,greblă și crăiese.
Într-o parte inmugurești,de cealalta parte chihlimbar.
Ochelarii de cal m-au aruncat în gheară de șoim,
la ora cocoșului
pe cele șapte pietre
și încep să înțeleg elefanții.
In jur e zare prăvălită-n cruci
unde cuvântul nu poate ajunge,
tăcerea-i cu umeri rotunzi.
Dintr-un taxi magic
cenușă să ning
apoi lumina va fi cenușie.
Invelișuri pridvorbe,
pe oala cu lapte simetrii de golgotă.
Nu aruncați canapeaua nevermore!
Enjoy!

La Multi Ani!

intruder - de goeteri la: 17/09/2010 20:33:32
(la: Sun(t)nu-s...)
Cred că am mai explicat etimologia cuvântului... moderare. Se pare că nesimțirea este fără margini, să jignești fără să te speli la gură înainte.
Mă bucur că am postat chestia asta, căci este oglinda pe care o spargeți cu voluptate.
Ți-am acceptat eu vreo poziție... de zburător peste mediocritatea pe care orbit, crezi că ești îndreptățit să o constați,... în autodidact.
Dacă 7 ani ia-i făcut cu... nea ”beton”, e treaba ta!
Cu mine comunici civilizat și după ce citești inepțiile scrise drept comentarii, de făloșii și făloasele... neștiuți/te de nimeni.
Remarcă cui m-am adresat până să faci pe dramaturgul și mărețul.
#568584 (raspuns la: #568578) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Astoniule - de Motanul Biped la: 30/09/2010 19:46:17
(la: Revoluția spirituală românească)
Comparația dintre Adrian Marino și Florin Călinescu mi se pare nepotrivită-nivelele de cultură ale fiecăruia nu pot fi comparate, nici probitatea intelectuală a lui Adrian Marino cu jocurile carieristice ale lui Florin Călinescu , nici puterea de argumentare a lui Adrian Marino cu “efectele mediatice “ ale lui Florin Călinescu.

În altă ordine de idei, cuvântul ideologie nu trebuie să aibă un sens peiorativ și nu trebuie să ne gândim în mod automat la ideologia marxistă atunci când auzim cuvântul “ideologie”. Liberalismul, social- democrația, creștin-democrația sunt ideologii ca și feminismul, ortodoxismul, mioritismul etc. Tuturor curentelor, fie ele politice, religioase (nimic special), filosofice sau de altă natură le corespunde câte o ideologie iar o adevărată spiritualitate și o adevărată cultură (termenul de “spiritual” fiind folosit aici într-un sens larg care include, printre altele, raționalul, filosoficul, ideaticul în opoziție cu viziunea îngustă conform căreia “spiritual=religios”) este rezultatul unei confruntări la liber a diverselor ideologii , niciuna nefiind scutita de critici, iar nu rezulta unui monolitism ideologic în numele specificității -inclusiv doctrina creștină(în particular și subcomponenta ortodoxă a ei) este reformabilă , perfectibilă și criticabilă la liber.
Lăsăm la o parte că în mod voalat din cele spuse de tine răzbat ideile conspiraționiste legate de un așa zis complot din afară împotriva culturii române.

#572006 (raspuns la: #571862) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
văitare... - de Stefan Doru Dancus la: 15/10/2010 20:25:30
(la: Nopţile lui Prometeu (III))
...ţi s-o fi părut ţie, Bucu. Vorbeam de curajul de a posta o creaţie sub numele propriu pe site.
Dar vine imediat pretenu Nyx ori pretenu Modi şi se ia de cuvântul "creaţie", stai să vezi!
#574812 (raspuns la: #574803) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de nyx la: 15/10/2010 20:38:43
(la: Nopţile lui Prometeu (III))
Vorbeam de curajul de a posta o creaţie sub numele propriu pe site.
Dar vine imediat pretenu Nyx ori pretenu Modi şi se ia de cuvântul "creaţie", stai să vezi!


ma Dancus, ba Fane, domnule Dancus, Alteta ... ci nuj cum sa m-adresez dumitale intru multumirea-ti.

io is un anonm, ma.
de ce?
fiindca asa vrea muschii mei sa raman ANONIM, asa cum vor ai tai sa iasa in frunte ca un cos.
sau ca un motz, na, sa facem o concesie.

ce sa-ti mai spui? ca nu voiesc recunoasterea lu alde altii? ca pot sa fiu eu si s-am o opinie teapana fara sa am un nume?
ete, zic.

io-s cititoru tau anonim, Dancusule, capisci? ala care ia cu el cartea si te citeste pa veceu, pa divan, blabla.
zi mersi ca ai un spatiu unde primesti un feed back, ma, din partea cohortei de anonimi care judeca pe tacute ce-ai produs.

altfel, ti-as mai raspunde ca si Jean Baptiste Poquelin o fost un nimeni.
anonim, Dancusule.
capisci?
#574818 (raspuns la: #574812) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de mazariche la: 06/01/2011 19:29:46
(la: Cave "Einstein" Man)
Eu am avut ceva timp, am citit tot. Sunt lucruri care mi-au placut:

Inteligenţii care rămîn în afara sau în periferia inventării şi fabricării paradisului au însă toate motivele pentru a nu se simţi prea bine în această lume, care, pe de o parte are prea puţini deştepţi pentru a face latura infernală a lumii, adică viaţa socială, suportabilă, iar pe de altă parte are prea mulţi deştepţi faţă de cîţi sînt necesari pentru a îmbogăţi latura paradisiacă a lumii, tehnologia;

te-ai format la şcolile de azi, nu doar la acelea care ţi-au dat diplome, ci şi la acelea neoficiale: mass media, familia, prietenii etc. Toate, şcoli de dresaj. Te dresează să pui pe primul plan socialul. Tendinţă apărută odată cu satul neolitic. Atunci cînd ordinea naturală, cu supremaţia bărbatului alfa, a fost pusă pentru prima dată în discuţie. Atunci cînd ordinea spirituală, cu supremaţia aceluiaşi alfa, a început să fie răsturnată. Atunci cînd toţi au simţit că ar putea ieşi din rîndul lumii, rămînînd în rîndul lumii. Atunci cînd au simţit că, fără a fi alfa, ar putea ocupa ceva din locul lăsat de alfa…

si, mai ales, asta:

În asta şi constă alterarea omului de azi, adept al dumnezeului ban: îndrăzneşte tot mai puţin să-şi dorească lucruri care nu se pot cumpăra.

M-am amuzat:
E suficient să privim atent toate mişcările pentru drepturile minorităţilor şi vom constata că cele mai multe reprezintă, de fapt, marea masă a femeilor şi a bărbaţilor omega şi sînt îndreptate constant contra lui alfa, cel puţin indirect. Cuvîntul minoritate e folosit, cel mai adesea, numai ca un camuflaj, pentru a stîrni simpatia, ca intotdeauna cînd se invocă faptul că un mic grup e oprimat de unul mult mai numeros
………………………………………………………………………………………
Adevărata minoritate a lumii de azi e cea a bărbaţilor alfa. Dar n-o să-i vedeţi niciodată pe bărbaţii alfa constituindu-se în minoritate oficială şi cerîndu-şi dreptul. Nu o fac tocmai pentru că ştiu că n-au nicio şansă de a-l obţine. Pentru că dreptul lor e totul. De fapt, totul sau nimic. Ei ştiu că nu vor mai avea niciodată nimic, că au pierdut totul pentru totdeauna… Din inteligenţă, nu cer nimic. Cel mai inteligent cedează… Bărbaţii alfa se retrag, treptat şi discret, din lume. Bărbaţii alfa ştiu că ei sînt o specie pe cale de dispariţie… Sau chiar numai o fosilă vie…


Oamenii nu-şi vor deteriora niciodată condiţiile de viaţă de azi numai de dragul generaţiilor viitoare. Reuşiţi cumva să vă imaginaţi, de exemplu, că femeile moderne ar putea abandona promiscuitatea sexuală biologică şi ar renunţa, doar de dragul înzestrării genetice a copiilor lor, să mai procreeze cu bărbaţii omega, parteneri atît de comozi şi avantajoşi pentru ele?! Cine îşi imaginează asta îşi închipuie că la donna e nobile, cînd, de fapt, la donna e mobile… Perpetuum…
S-ar putea crede că noi considerăm cumva că femeia ar fi inferioară bărbatului. Dar nu este aşa. Femeia de azi îi este cel puţin egală bărbatului, într-o lume în care bărbaţii omega sînt covîrşitor majoritari. ………………………………………………………………………….
Ceea ce susţinem noi este că bărbaţii din trecut erau superiori femeilor din trecut şi, cu atît mai mult, femeilor de astăzi. Cărora le sînt superiori şi puţinii bărbaţi alfa de azi. Şi aş lua un exemplu dintr-o zonă care măsoară cu destulă acurateţe inteligenţa, în toată complexitatea ei: şahul. Atunci cînd în primii 100 de jucători ai lumii se vor găsi măcar 25 de femei, lucrurile acestea ar putea fi rediscutate. Dar deocamdată nu se află decît una sau, poate, două…


M-am induiosat la asta:

Îmi doresc ca ştiinţa şi tehnologia acestui secol să realizeze, între altele, şi clonarea unui vînător paleolitic, poate chiar a unui Cro-Magnon, reînvierea lui. Evaluarea capacităţilor acelui om viu ar fi şi o confirmare practică ideilor susţinute şi demonstrate de această carte.

...Precum si de folosirea de catre domnul Cretan a acelui ‘noi’ la adresa propriei persoane.

Una peste alta, a fost o lectura placuta, am luat-o ca atare.
Multumesc Ana:)
Cuvântul... - de Stefan Doru Dancus la: 03/02/2011 08:53:03
(la: O carte cât toate minorităţile)
..."naţie" este folosit în zonele nordice ale României cu sensul aproximativ "de unde eşti" sau cărei zone "aparţii".
Am întâlnit deseori formularea: "Ce naţie eşti?", întrebare pusă unui ins de prin zona Moldovei. Iată şi răspunsul: "Di la Făltişeni".
Aveţi dreptate parţial, adică atunci când apelaţi la explicaţia de tip dicţionar.
Felicitări pentru inervenţie!
Dăncuş
#595499 (raspuns la: #595317) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
ariel color 2 in 1 - de proletaru la: 24/03/2011 15:59:08
(la: CREDINTA vs. ADEVAR)
atat subiectul cat si comentariu tau groaznic de neclar si alambicat, lanseaza doua directii de percepere:
1. ai citit undeva o prostie si te-ai gandit sa o pui aici ca sa te lamuresti unde duce sensul ala, tu nereusind a sparge conserva respectiva. inclin sa cred varianta asta deoarece intre textul din subiect si comentariul tau cu entitatea e o diferenta mare de sensuri.

2. ai vrut sa te referi la cu totul altceva si limba romana si intelighentia nu te-au ajutat. primul text duce ca sens spre agnosticism.
uite explicatie de tip wiki:

"Agnosticismul e concepția filozofică potrivit căreia adevărul anumitor afirmații, mai ales afirmații teologice privind existența unui Dumnezeu sau a unor zei, este fie necunoscut, fie imposibil de aflat.

Termenul agnostic a fost creat de Thomas Henry Huxley în 1869 și este folosit și pentru descrierea celor neconvinși de existența zeităților sau altor aspecte religioase. Cuvântul agnostic provine din greacă, compus din particula a (fără) și gnosis (cunoaștere). Agnosticismul nu trebuie confundat cu poziția opusă, gnosticismul.

Agnosticii pot afirma fie că nu este posibil să existe cunoaștere spirituală, fie ca ei, personal, nu dispun de o asemenea cunoaștere. În ambele cazuri este expus scepticism față de doctrinele religioase.

Deiștii și ateii afirmă fie că există, fie că nu există Dumnezeu. Agnosticii declară însă că nimeni nu poate ști dacă Dumnezeu există sau nu.

Atitudinea acelora care preferă să nu se pronunțe asupra problemelor care nu intră în câmpul datelor experienței.

Termenul a luat naștere în ambientul pozitivismului.

Deși nu neagă existența lui Dumnezeu, agnosticismul spune că Dumnezeu nu poate fi cunoscut, iar existența lui nu poate fi probată (demonstrată).

Susținut în forma lui cea mai rigidă de Thomas Henry Huxley (1825-1895) este și poziția împărtășită de toți aceia care nici mai înainte n-au recunoscut posibilitatea de a ști dacă Dumnezeu există sau nu.

De exemplu, pentru Immanuel Kant Dumnezeu, sustras cunoașterii teoretice, rămâne un postulat al rațiunii practice; Friedrich Schleiermacher consideră religia fondată pe sentiment; Carl Gustav Jung îl vede pe Dumnezeu ca pe un produs al abisului inconștient al eului.

Opunându-se agnosticismului, în primul Conciliu din Vatican, Biserica Catolică a susținut că „plecând de la lucrurile create, Dumnezeu poate fi cunoscut cu certitudine prin lumina naturală a minții”. Această poziție pleacă de la convingerea că inteligența umană este legitim deschisă transcendenței și, prin urmare, este în măsură să-l întâlnească pe Dumnezeu în cercetarea Adevărului."
sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Agnosticism
gasit! - de nyx la: 23/05/2011 16:07:48
(la: "Ce-o mai face domnu' Melcu?")
iata-l!

"Darwin ne spune că multe soiuri de maimuţe au aplecare spre băutura ceaiului, a cafelei şi a spirtuoaselor; „ele sunt în stare, zice el, să fumeze şi tutun cu multă plăcere, precum însumi am văzut. Brehm povesteşte că locuitorii din Africa de miazănoapte prind pavianii cei sălbatici punându-le la locurile unde se adună vase pline cu bere, de care se îmbată. El a văzut mai multe maimuţe în această stare şi ne dă o descriere foarte hazlie despre purtarea lor şi despre grimasele ciudate ce le făceau. A doua zi erau foarte rău dispuse şi mahmure, de durere îşi ţineau capul cu amândouă mâinile şi înfăţişau o privire din cele mai duioase. Dacă li se oferea bere sau vin, se depărtau cu dezgust, dar le plăcea mult zama de lămâie. O maimuţă americană, un ateles, după ce se îmbătase o dată cu rachiu, n-a mai vrut să-l mai bea şi a fost, prin urmare, mai cuminte decât mulţi oameni“ (Ch. Darwin, Descendenţa omului şi selecţiunea sexuală, I, 1).

Va să zică plăcerea noastră pentru ameţeala artificială, produsă prin plante şi preparatele lor, este întemeiată pe o predispoziţie strămoşească, comună nouă cu celelalte rudenii de aproape, cu maimuţele de exemplu, din al căror neam ne coborâm.

Nu ne vom mira dar de lăţirea cea mare a acelui obicei şi de feluritele mijloace pentru mulţumirea lui. Cânepa, macul, viţa de vie, tutunul etc., etc. sunt producte ale naturii cu care omul îşi nutreşte pasiunea lui pentru ameţeală.

Există însă un fel de beţie deosebită între toate prin mijlocul cel extraordinar al producerii ei, care se arată a fi privilegiul exclusiv al omului, în ciuda celorlalte animale: este beţia de cuvinte.

Cuvântul, ca şi alte mijloace de beţie, e, pănă la un grad oarecare, un stimulent al inteligenţei. Consumat însă în cantităţi prea mari şi mai ales preparat astfel încât să se prea eterizeze şi să-şi piardă cu totul cuprinsul intuitiv al realităţii, el devine un mijloc puternic pentru ameţirea inteligenţei. Efectele caracteristice ale oricărei beţii sunt atunci şi efectele lui, „la debilité des fonctions intellectuelles et le penchant à la violence“, cum ne arată Cabanis în memoriul 8 din Rapports du physique et du moral de l’homme.

Simptomele patologice ale ameţelei produse prin întrebuinţarea nefirească a cuvintelor ni se înfăţişază treptat după intensitatea îmbolnăvirii. Primul simptom este o cantitate nepotrivită a vorbelor în comparare cu spiritul căruia vor să-i servească de îmbrăcăminte.

În curând se arată al doilea simptom în depărtarea oricărui spirit şi întrebuinţarea cuvintelor seci; atunci tonul gol al vocalelor şi consonantelor a uimit mintea scriitorului sau vorbitorului, cuvintele curg într-o confuzie naivă şi creierii sunt turburaţi numai de necontenita vibrare a nervilor acustici. Vine apoi slăbirea manifestă a inteligenţei: pierderea oricărui şir logic, contrazicerea gândurilor puse lângăolaltă, violenţa nemotivată a limbajului.

Ar da poate un caracter prea pedant acestei neînsemnate cercetări literare dacă am voi să aşezăm exemplele practice pentru teoria mai sus expusă după chiar gradele arătate: ne mărginim a le cita în total, lăsând binevoitorului cititor sarcina de a le clasa în ordine, de va voi. Pentru alegerea exemplelor ne-a fost un singur semn patologic hotărâtor: întrebuinţarea cuvintelor pentru plăcerea sonului lor şi fără nici un respect pentru acea parte a naturii omeneşti care se numeşte inteligenţă."
#613927 (raspuns la: #613926) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
mi-e dor de linistea dintai - de cosmacpan la: 28/07/2011 16:34:17
(la: Scrisoare spre expulzare)
"Multe flori sunt, dar puţine
Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieţii,
Dar se scutur multe moarte.

E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune,
Înşirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.

Dar când inima-ţi frământă
Doruri vii şi patimi multe,
Ş-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte,

Ca şi flori în poarta vieţii
Bat la porţile gândirii,
Toate cer intrare-n lume,
Cer veştmintele vorbirii.

Pentru-a tale proprii patimi,
Pentru propria-ţi viaţă,
Unde ai judecătorii,
Ne'nduraţii ochi de gheaţă?

Ah! atuncea ţi se pare
Că pe cap îţi cade cerul:
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?

Critici voi, cu flori deşerte,
Care roade n-aţi adus -
E uşor a scrie versuri
Când nimic nu aï de spus."

***

"Constituţia României este legea fundamentală a statului român care reglementează, printre altele, principiile generale de organizare a statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor şi autorităţile publice fundamentale. Actuala Constituţie a României a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.
Constituţia a fost revizuită în anul 2003 prin adoptarea Legii de revizuire a Constituţiei României, aprobată prin referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, lege intrată în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României."

***

iar peste Constitutie e CEDO.
apropo, maine este ziua Ziua Imnului Naţional...deci

http://www.youtube.com/watch?v=cJgUETQIzAs
sandtrout - de Homo Stultus la: 05/09/2011 11:00:33
(la: TEDtalks)
Nu e neapărat utopie. O să ofer un mic exemplu despre cum cred eu că s-ar putea aplica elemente din discurs.

Justificare a acestui comentariu (şi în general a faptului că postez din când în când)

Plec de la conceptul (eliberator) că nimic nu trebuie aşternut în semne grafice (matematice, fizice, biologice, literare) dacă nu e remarcabil. O urmare statistică a acestui fapt ar fi că, într-un secol, se pot spune doar câteva lucruri cu adevărat remarcabile. Altfel remarcabilul nu ar fi credincios sensului din dicţionar. Am folosit cuvântul “eliberator”. Acest cuvânt se justifică prin altul: “abundenţă”. Îl raportez pe acesta din urmă la cuvântul scris. În acest fel, orice idee sau sistem de idei, oricât de banale, pot fi aşternute fără să se ia în calcul sentimentul de ruşine sau altele derivate din dânsul. Eliberator este faptul că, deşi doar ceea ce e remarcabil merită a fi consemnat, abundenţa “obişnuitului” justifică eventuala ignorare a sentimentului de vină pentru cel care ştie că urmează să consemneze ceva ce nu e remarcabil.

Având asta în minte, oricine s-ar încumeta să-şi facă iluzii în ceea ce priveşte valoarea judecăţilor sale cu privire la diferitele probleme către care se îndreaptă prin cugetare, ar fi cel puţin optimist. E drept că există excepţii. Ele nu întăresc şi nici nu infirmă acest fapt. Căci se poate vorbi doar de un fapt şi nu de o regulă. Cuvântul cheie aici find subiectivismul, particularitatea.

Exerciţiu: (nu văd de ce nu s-ar putea învăţa astfel)

Pornim de la o idee banală: omul pluteşte. Oricât de literară ar părea această exprimare, ea conţine un adevăr fizic fundamental. Că asta are legătură cu forţele electromagnetice de la nivel atomic este evident pentru majoritatea. În fapt, aceste forţe ne împiedică să cădem prin pământ. E la fel ca la respingerea polilor similari de la magneţi. Există totuşi o diferenţă. Electronii atomilor noştri nu se comportă ca electronii dintr-o bucată de fier magnetizat. Aşadar câmpul în care se manifestă aceste forţe de respingere între atomii noştrii şi atomii podelei (ca să avem un exemplu) este microscopic. Toată viaţa plutim la o înălţime microscopică. De acord sau nu?

Observaţii:
În fragmentul de mai sus am amestecat adevăruri şi lucruri care nu sunt tocmai exacte (fără a încălca principiul!). De ce? Pentru că exactitatea absolută e plictisitoare. Orice imperfecţiune lasă loc de creştere. Reţeta este următoarea (spun asta în sens pedagogic): o afirmaţie nu trebuie să fie total cretină (căci riscă să fie ignorată) şi nici absolut adevărată pentru că există riscul să fie asimilată axiomatic, eludând procesul noetic autentic. Ea (afirmaţia) trebuie să trezească exact atâta interes încât să îl oblige pe ascultător să îşi adune gândurile pentru a o corecta şi să aibă suficiente elemente ajutătoare încât să îl determine să ajungă singur la o concluzie rezonabilă (nu neapărat adevărată). În procesul ăsta adevărul nu interesează. Ceea ce trebuie format, înainte de a ajunge la ceea ce se consideră a fi în general adevărat, este tocmai supleţea noetică. În felul ăsta fiecare are oportunitatea să testeze adevărul şi cine ştie dacă (s-a întâmplat de multe ori în istorie) un lucru considerat atât de sigur încât era asumat axiomatic nu se va dovedi a fi incomplet (ofer spre exemplu percepţia asupra gravitaţiei din aproximarea newtoniană şi perspectiva pe care a adus-o Einstein).

Nu ştiu dacă e nevoie de o schimbare fundamentală. Se poate schimba însă modul. Poate e timpul ca să amestecam tradiţia şcolii greceşti (pornirea de la unele principii de baza din care se dezvoltă celelalte) cu tradiţia şcolii babilonice (nu contează de la ce principii pornim; din oricare se pot deduce restul. În felul ăsta oricând ştim destul încât să deducem ceea ce nu ştim sau am uitat).
#619856 (raspuns la: #619761) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
...deşi eu o duc bine-mersi - de malinalin la: 16/12/2011 01:08:37
(la: și atunci i-am condamnat pe toți la moarte)
pe lângă sfatul pe care ţi l-a dat “cher” (cu privire la acele opturi futile şi cam de prost gust)…se mai cuvine o obiecţie: foloseşti mult prea puţin cuvântul.

altfel spus…dragă sancho…mă cam îndoiesc că chiar vei fi avut curajul să-i condamni pe toţi la moarte. şi mă cam îndoiesc pentru simplul motiv că prin această cuvântare (fie şi poetică) te ţii mult prea departe de moarte…şi de cuvânt.

şi mai altfel spus…nu-l poţi condamna la moarte pe celălalt decât dacă îi vei fi acordat pe deplin dreptul la viaţă. şi nicidecum nu poţi să onorezi tăcerea dacă nu vei fi onorat pe deplin cuvântul.
mirare - până acum, ești singura care spune asta - de Sancho Panza la: 29/12/2011 11:39:14
(la: în ultima cameră, el)
Paula,
ba află că pe unii i-am dezămăgit tocmai datorită ultimei strofe! :)
care „nu aduce nimic nou”, e plictisitoare etc...
firește, majoritatea cititorilor uită că, prin el însuși, simbolul NU ESTE inovator. mai mult, alăturarea celor doi termeni e un non-sens, și nu denotă altceva decât (iertată să-mi fie duritatea, dar...) obtuzitate.

ai multă imaginație. și când spun „imaginație”, vorbesc de înțelesul pur al cuvântului, de latinescul „imago”.

mulțumesc
și La mulți ani!
#626513 (raspuns la: #626503) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
7 - de Tot Areal la: 31/12/2011 14:39:46
(la: Apartamentul)
gol, zăcea cu uşile deschise. Într-un colţ, o mică măsuţă era şi ea încărcată cu ceva nedefinit, părea a fi totuşi resturi alimentare. Carmen scoate un ţipăt scurt când observă o sfoară ruptă , din care ieseau fire, atârnând de lustra din tavan. În toată camera puţea îngrozitor. Mai exista o uşă, întredeschisă, care pare să fie sursa principală a putorii. Imediat îşi dădură seama că acolo trebuie să fie toaleta nefuncţională. Altă uşă care să facă legătura din această cameră şi altă ieşire nu mai era Totul seamăna a depozit. Exact la asta se gândi şi Ştefan.
-Să ieşim naibii de aici, zice el. Camera asta-i un depozit. Ăsta a adunat aici tot ce nu a putut încă arunca. Să ieşim naibii de aici!
Carmen ţine de uşă până ce reuşi el să refacă cât de cât încuietoarea. Puse suruburile înapoi doar pe jumătate şi scutură uşa. Vede că ţine şi o lasă aşa, apoi trecură în bucătărie închizând uşa dinspre hol. Carmen se repezi la geam şi începu să respire adând, cu nesaţ aerul rece şi curat.
-Bleahh... Doamne ce puţea!
-Cred că foloseşte camera pe post de depozit sau ce. De asta nu închiriază tot apartamentul.
-Ce dracu atârna acolo de tavan? Ai văzut?
-Da... Cred că e de la lustră, ceva cablu... Acum eşti mulţumită?! Ai văzut că nu e nimic deosebit acolo. Totul nu-i decât un afurisit depozit.
-Am văzut. Totuşi...
-Totuşi ce?
-Eu ce am văzut atunci?se scarpină ea în creştetul capului ca şi cineva care se gândeşte la rezolvarea unei probleme. Căci ştiu că am văzut ceva.
-Nu începe iar. Te rog. Ai văzut acum că nu e nimic acolo, o atenţionează el cu un deget ameninţător îndreptat spre ea.
-Am văzut...am văzut...
Reuşiseră să lămurească oarecum problema. Un timp se mai fâţâiră prin cameră, apoi oboseala îşi spuse cuvântul . Carmen, îşi mai aprinse o ţigară în timp ce Ştefan se strecoară cu mare desfătare sub cearceaf. Se făcuse frig de-a binelea afară, aşa că, tremurând, Carmen îşi aruncă ţigara pe jumătate fumată şi se retrage, nu înainte de a fixa cu coada ochiului geamul camerei depozit. Privirea i fixă oarecum irezistibil pe geam, cu toate că simţea încă o teamă profundă, dar acum nu vede nimic în afară de un geam murdar. Zâmbeşte. Se bucură că avuse curaj să se uite acolo unde înainte văzuse ceva inexplicabil. Poate aşa s-a ridicat valul fricii. Închide geamul şi se strecoară, ca un şarpe, în pat lângă Ştefan, lipindu-se adânc la pieptul lui. Oricum lăsaseră lumina aprinsă.
Amândoi tresăriră în aceiaşi clipă. Apa care curge trasă la baie se aude foarte clar preţ de câteva secunde bune. Aşa cum sunt întinşi se uită unul la altul.
-O mai fi adus ăsta nişte turişti, face el ridicând din umeri.
-Ştefane..!
-Ce-i?
-Baia de jos nu se aude aici!
-Ce vorbeşti?! În clădirea asta şi pe aşa o linişte... Fi sigură că de jos s-a auzit. Măcar acum poţi fi liniştită că nu mai suntem singuri în clădire.
O undă de îndoială străfulgeră totuşi prin sufletul lui. Acum îşi dă seama că s-ar putea ca nu de jos să se fi auzit. O lucidă şi scurtă gândire îl face să se cutremure, dar nu-i spune ei. De ce să o înfricoşeze mai mult decât e cazul, nu destul e speriat el acum. Îşi aduce aminte că jos, după ce fusese la baie, el aruncase apa cu o găleată pusă acolo exact în acest scop căci sistemul normal de tras apa era defect. Care să fie şansele ca cineva să fi reparat toaleta acum în toiul nopţii.. Se uită la ceas. Era ora unu şi douăzeci de minute.
-Cât e ora? întreabă şi Carmen ridicându-se în capul oaselor.
-E unu şi douăzeci... Culcă-te la loc. Vedem dimineaţă cine sunt cei ce s-au mutat aici, o minte el frumos.
La început uşor, apoi tot mai tare, se aud nişte bocănituri, ca şi cum cineva bate ceva în zid, în perete. Loviturile curg monoton şi ritmic, apoi se opresc brusc.
Ştefan se dă jos din pat cu alura unui om ce se trezeşte dimineaţa să meargă la muncă. Rămâne o clipă pe marginea patului apoi îşi îmbracă pantalonii şi îşi i-a bluza.
-Unde mergi?îl întreabă ea.
-Să-mi fac o cafea.
-Acum?
-Da’ ce are?
Minte. Nu are nevoie de cafea, dar nu-i venise altă idee.
-Păi îţi fac eu!se oferă ea.
#626573 (raspuns la: #626572) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de Homo Stultus la: 08/02/2012 10:58:20 Modificat la: 08/02/2012 11:01:32
(la: cazu guvernul, neamule!)
Nu am fost niciodată un fan al domnului Boc. Recunosc, deşi nu e prea elegant, că mă bucur de această demisie.

Pentru că în România până şi femeia de serviciu trebuie să fie înregimentată politic, nu se poate vorbi de o criză politică în sensul îndeobşte acceptat al cuvântului. Politicul aici e şi social şi economic în acelaşi timp. Ăsta e şi principalul motiv pentru care o parte din oameni simt nevoia să se radicalizeze refuzând din principiu un tip de "soluţie politică" sau alta.

Am văzut că domnul propus să îi ia locul lui Boc este privit ca fiind un intelectual. Mă opun acestei definiri.

Intelectualul nu este doar un om care are o cultură vastă. Intelectualul este un profesionist al muncii cu creierul. Dacă îi acceptăm ca intelectuali pe Mircea Eliade, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Emil Cioran, Nae Ionescu, George Călinescu şi alţii, nu îi putem accepta pe Sever Voinescu Cotoi sau Mihai Ungureanu. Ei pot să fie oameni care au o oarecare cultură, nicidecum intelectuali. Nu se poate spune că sunt intelectuali în adevăratul sens al cuvântului nici măcar toţi scriitorii, care din asta trăiesc.

Intelectualul este un specialist al muncii intelectuale. Deci nu oricine face munca intelectuală e şi intelectual ci doar specialistul în domeniul respectiv. E posibil să ma înşel dar consider că ştampilarea cu "intelectual" a unora, devalorizează conceptul. Accept inteligenţa şi cultura personală ca fiind obligatorii dar nu şi suficiente pentru a califica pe cineva pentru calitatea de intelectual.

Un prieten inginer îmi spunea că nu orice inginer e intelectual dar că sunt şi ingineri care pot fi definiţi astfel. În domeniul său îi considera intelectuali pe specialiştii care scoteau tratate de specialitate nu şi pe cei care făceau poduri după planurile arhitectului.

Premierul desemnat îşi va trece probabil cabinetul pentru că actuala coaliţie realizează foarte bine ce înseamnă pentru ea alegerile. Am doar o mică reţinere. Nu ştiu în ce măsură Boc s-a achitat de obligaţii faţă de clientela politică înainte să plece. Dacă procentul de achitare e ridicat atunci, paradoxal, noul guvern îşi va rupe gâtul în Parlament. Dacă nu, atunci va trece. Sunt lucruri elementare care nu au de-a face cu ideologia sau cu imaginea cum greşit se interpretează în media. Nimănui nu-i pasă cu adevărat de imagine atunci când ai puterea şi poţi obţine banii. Mai ales că în speţa de faţă nu vor mai avea curând ocazia de a fi la putere.

Problema se pune în primul rând negustoreşte. Cine crede că ei se tem se îmbată cu apă rece. În România tiparul e inversat. Aici nu ai bani şi vrei să dobândeşti putere. Dimpotrivă! Singurul motiv valabil pentru care cineva ar dori să vină la putere în România e să facă bani. Lucrul ăsta este comun într-un singur tip de societate. Mă refer desigur la societatea comunistă. Politicianul român contemporan se raportează la putere în acelaşi fel ca şi cel comunist. Când vrem să estimăm dacă guvernul desemnat va trece sau nu în Parlament, nu trebuie să uităm niciodată asta.

Dacă cineva îşi face vreo iluzie conform căreia cetăţeanul (protestatar sau nu) contează în vreun fel în decizia politică, înseamnă că realitatea îi este străină. Şi de ce ar conta când este fie habotnic, fie lipsit de inteligenţă socială, sau poate să fie cumpărat cu o găleată sau o pungă de făină?

Ca să închei. Guvernul nu căzu. Făcu doar un pas lateral. Oricum nu putea să cadă. Nu a fost niciodată sus. Marionetele nu pot cădea, ele pot doar să fie puse înapoi în cutie.

Într-o baltă singura apă proaspătă poate să vină din ploaie. Păcat că aproape niciodată nu plouă suficient să schimbe natura infectă a apei deja existente. O schimbare fundamentală nu va avea loc în viitorul previzibil. Asta nu din cauza clasei politice. Vina (dacă e vreo vină) se poate identifica în realitatea socială. Noi nu putem genera o schimbare fundamentală pentru simplu fapt că suntem noi. Toţi ştim că oamenii nu se schimbă niciodată cu adevărat. Răbufnirile sunt interesante dar nu schimbă perspectiva.



Daniel Racovitan - de Homo Stultus la: 17/02/2012 10:33:32
(la: Este dispretul un defect?)
Întrebare grea. În primul rând trebuie clarificat tipul de ethos la care ne referim. Deci ce fel de morală? Pentru că L-ai adus în discuţie pe Iisus o să consider că ne referim la morala creştină. Dispreţul nu e străin creştinismului. Creştinul (vorbim pur teoretic) poate să dispreţuiască banul (nu vă adunaţi comori pe pământ....ci în cer... că unde este comoara ta acolo va fi şi inima ta...). Are loc chiar o schimbare de optică...(cele înălţate se vor smeri şi cele smerite se vor înălţa. Plus pilda vameşului şi a fariseului.) Când vine vorba de dispreţuirea unor lucruri pe care le considerăm îndeobşte vrednice de dorit, se poate face referire şi la perspectiva pe care martirii creştini au adus-o. (în sensul de a nu pune preţ nici măcar pe viaţa ta). „Cuvântul crucii e nebunie”... nu?

Există în Noul Testament un episod când Iisus bate la propriu pe cineva. Mă refer la episodul când îi goneşte cu biciul pe neguţători din Templu. Nu propun nicio interpretare dar consider că ar fi necesar să reflectăm un pic.

Iisus nu a dispreţuit ceea ce era considerat demn de dispreţ la nivel social (prostituţia, corupţia vameşilor etc.) asta e o certitudine, dar El propune o reaşezare a unor valori. În momentul în care avem acest nou sistem de valori apare şi un anume tip dispreţ. „Nu vă temeţi (desconsideraţi deci frica) de cei care vă pot ucide trupul...”

Dispreţul are multe nuanţe. A nu se confunda cu scârba faţă de ceva. E o trăire foarte subtilă (chiar dacă e văzută uneori ca grosieră). Dispreţul poate să fie şi viciu „îţi mulţumesc ţie Doamne că nu sunt ca alţii... ca acest vameş păcătos...” dar poate să fie şi o virtute în momentul în care dispreţuieşti anumite lucruri pentru un scop nobil.

Deci se poate să vorbim de superioritatea morală a unui om chiar şi atunci când acesta dispreţuieşte anumite lucruri. (s-ar putea totuşi ca lucrurile pe care el le consideră vrednice de dispreţ să nu fie ceea ce avem noi în minte). Subliniez că am în vedere strict perspectiva creştină.
#629521 (raspuns la: #629494) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
anadaria - de monte_oro la: 27/03/2012 21:11:07
(la: Provocare)
:)) pai...nu prea am ce contesta..la punctul ala .. In privinta inabordabilitatii...stiu si eu?..parca era vorba de o intalnire cu prietenii, totusi...O mută cu aură inabordabilă, nu prea ar fi pe gustul meu... in atare situație... O prefer...cu voce și gând...cât despre mister, el nu stă în ascunderi după colțul cuvântului...pe principiul... ”măi, ce frumos tace...iti dai seama cand o mai deschide si gura?”.... Restul, tine de propria ei intelepciune...si amor...;)
#631072 (raspuns la: #631070) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
om - de Homo Stultus la: 12/05/2012 13:03:57
(la: moralitatea: excluziune sau incluziune?)
Depinde ce înţelegi prin morală. Dacă moralitatea este înţeleasă ca fiind sinonimă cu un simplu cod etic, atunci răspunsul e evident. Din perspectiva asta, la nivel social, interesează doar norma şi respectarea ei.

Există însă o înţelegere mai cuprinzătoare a moralităţii. În acest din urmă caz, morala e (simplu spus) un mod de a fi. Înţelegând morala în felul ăsta, orice activitate (lăuntrică sau privitoare la ieşirea în act) nu este doar raportată ci (se poate spune fără teamă) izvorăşte din acel mod de a fi.

Orice ieşire în act are conţinut moral. Că morala personală poate să fie distinctă de etica socială, e un fapt banal. Uneori se poate întâmpla ca între cele două să existe chiar o contradicţie.

Despre excluziune şi incluziune. În funcţie de datul contextual, morala poate determina şi una şi alta. Când mă simt îndemnat să particip la un mod de a fi propus de un altul (religii, frăţii, asociaţii etc.), înseamnă că mă includ şi eu (păstrându-mi datele specifice) într-un orizont mai larg şi acţionez după anumite norme. Normele însă sunt doar nişte jaloane. Ele nu determină viul participării ci sunt semnele exterioare care îmi indică poziţia în raport cu idealul. Personalizez conţinutul într-un mod oarecum individual. Şi ies în act în conformitate cu acest conţinut pe care l-am particularizat. Prin însuşirea conţinutului şi prin această ieşire în act mă includ într-o realitate metapersonală. Întâlnirea în act cu alţii diferiţi de mine dar cu un mod asemănător de manifestare, îmi dă apartenenţa la comunitate. Sunt inclus nu ca număr ci ca realitate personală liberă într-o relaţie de tipul comuniunii (deşi cuvântul e foarte mare).

Evident că morala poate să fie şi excludere. Probabil că motivul principal pentru asta ar fi tendinţa de a impune ceva ce nu se poate participa decât prin liberă asumare. Cum majoritatea ne mulţumim să vieţuim la „margine de fiinţare” este foarte uşor să încerci să impui altuia ceea ce ţie ţi se pare bun. Şi e mult mai uşor să condamni când eşti neputincios în ceea ce priveşte impunerea. Regula este însă că societatea poate (şi are dreptul) să impună individului. Raportul de putere fiind, în acelaşi timp, şi izvor de dreptate.
*** - de Homo Stultus la: 18/07/2012 12:40:51 Modificat la: 18/07/2012 12:41:51
(la: Satrapul oriental)
Nu cred că în România primul lider autoritar a fost Carol al II-lea. Voievodul, Domnitorul, Domnul nu sunt chiar figuri democratice. Că o mare parte din ”fibra românismului” își are obârșia în iobăgime e dincolo de orice dubiu. Nu trebuie condamnată această nație pentru că a stat în genunchi și a apelat de multe ori la viclenie pentru a supraviețui. Când ești mic și pricăjit nu te apuci să îi cerți pe vecinii tăi care sunt culturiști. Când contextul general ne-a permis, am profitat. În felul ăsta s-a obținut Independența și s-a realizat Unirea. Regulamentul de conduită al cafenelei nu îmi permite să exprim în mod explicit ce atitudine aș avea față de orice individ care folosește cuvântul naționalist luându-l în derâdere. Spre deosebire de alții, nu îi uit pe morții din 1877, 1907, 1916-1918, 1940-1945, 1989. Adevăratul naționalist nu este cel care vorbește despre anumite valori ci omul care în ciuda faptului că există o clasă politică infectă se duce și se sacrifică pentru țara lui atunci când vede că e nevoie.

O să spun deschis ceea ce cred despre luptătorii anticomuniști de azi: niște nulități din punct de vedere moral. E ușor să lupți cu comunismul când comunismul e mort de 22 de ani (comunismul nu comuniștii). Sunt exact același tip de oameni care purtau lupta de clasă împotriva chiaburilor în comunism.

Ca să nu îmi fie atribuite anumite tendințe o să spun că, din punctul meu de vedere, legionarismul a fost un mare rahat la fel ca și nazismul și comunismul.

Îmi e simpatică viziunea exprimată despre domnul Băsescu. Pot să pun acest lucru pe seama unui tip de atașament sentimental. Să înțeleg că în România democrația a început cu domnul Băsescu? Dacă este așa înseamnă că domnia sa a fost generat de o Românie nedemocratică. Cred că suntem martori la nașterea unui nou concept: nedemocrația... democratică.

Cred că viziunea unui mic fuhrer Antonescu poate să fie pusă pe seama frustrării. Este, fără îndoială, un lucru pe care îl pot înțelege și cu care pot empatiza. Pot să sper că în urma referendumului de pe 29 nu vor mai exista motive noi de frustrare. Sunt convins că certitudinile ce vor rezulta în urma acestui referendum nu vă vor fi pe plac. Pot să încerc să vă aduc o alinare spunând că lovitura pe care domnul Băsescu și susținătorii domniei sale o vor primi (cu ștampila) poate să fie vindecată de trecerea timpului.



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...


loading...

cautari recente
mai multe...

linkuri de la Ghidoo: