comentarii

SCOA


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
SCO - de (anonim) la: 03/02/2004 02:29:36
(la: Website-ul SCO facut knock-out)
Site-ul SCO a fost intentionat scos din DNS de catre SCO. De remarcat faptul ca MyDoom.B va directiona atacurile catre microsoft.com daca nu reuseste catre SCO.

So, sa vedem cum va face microsoft fata atacurilor.

Daniel Capatana.
Chiar asa, ce spunea bunica.. - de Ingrid la: 28/10/2003 12:54:22
(la: De ce evreii au fost "persecutati" tot timpul???)
Chiar asa, ce spunea bunica....dumitale, ca bunicul meu stiu ce zicea: si-a purtat ultimii ani cu mare "mandrie" ochiul de sticla, caci,pe cel pe care i-l daduse bunul Dumnezeu ,i-l scosese un verzisor, lovindu-l cu parul in cap. A, vei spune ca bunicul a fost vinovatul, bien sur!
#2450 (raspuns la: #2414) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Continuare "pentru ca usa se - de relu la: 28/10/2003 22:02:25
(la: o poveste...)
Continuare "pentru ca usa se deschide si in prag apare un ciine ciobanesc. Se ridica pe labele din spate si ma intreaba in franceza: 'Citi ani ai?' Ma uit nedumerita si ma gindesc ca acest membru al familiei canine nu arata rau. Dar limba aia e tare lunga, si au inceput sa-i curga balele. '23' -- raspund incet si nu pot sa-mi explic de ce nu ma intorc si-o iau la fuga. 'Ah, un numar prim.' 'Cum te numesti?' 'Griveille. Dar prietenii-mi zic GV. Am iesit sa urlu la luna, scuza deranjul, in ultimul timp am fost ocupat cu tot felul de...' si se opri brusc. 'Nu e important. E o seara teribil de romantica, nu?' spune Griveille si se misca catre mine, biped, balanganinduse ca ciclopul din filmul ala vechi cu Ulise. Se opreste linga mine, isi intoarce capul mare si latos si-si linge flegma cu o miscare experta de limba. 'Ce ochi frumosi ai', zice, si apoi continua sa priveasca luna argintoasa. Hmmm. A trecut mult timp de cind cineva m-a complimentat de fel, si, cit de penibil s-ar parea, sint incintata; dar numai un pic. Ma simt ca intr-o poveste... poate ca daca il sarut se schimba intr-un printz. Dar gindul disparu ca umbra sub fulger cind mi-am amintit de problema bucala a dinsului. Fara sa-mi dea de stire, Griveille incepu sa urle la luna: 'Liberte, Egalite, Fraternite!,Liberte, Egalite, Fraternite!,Liberte, Egalite, Fraternite!,Liberte, Egalite, Fraternite!,...'

Dintr-o data incep sa percep ca lumina monitorului Viewsonic imi straluceste in ochi. Atipisem cu capul pe birou. Incetul cu incetul imi revin si-mi amintesc visul cu Griveille, care-mi aminteste in mod tangentzial ca n-am terminat compunerea pentru cursul 'Istoria Tumultuoasa a Frantei'. E prea tirziu acum, sint prea obosita. O termin miine. Dar inca am un simtamint placut si sint incapabila sa nu recunosc ca e datorita complimentului facut de Griveille. De ce nu e Fanel un pic mai mult ca Griveille? -- bineinteles, fara bale, par peste tot, si cu o limba mai scurta. Mai galant. Sa-mi spuna ca am ochi frumosi, si ca ma adora. Vezi sa nu! -- student tipic de informatica 'ai auzit ce-a facut SCO? I-a dat in judecata pe IBM. Vor sa declare licenta GPL nula! Le e frica de Linux, pentru ca e bazat pe o ideologie comunista de cel mai mare nivel. Pur si simplu, GPL este complet anti-capitalista, pentru ca desfiinteaza proprietatea privata. Vezi, Linux nu e proprietatea nimanui. Fundatia capitalismului este proprietatea privata! Guvernul, care oricum este in mare proportie o papusa a marilor companii, e speriat. Acum, in sfirsit, a iesit la iveala ca pazirea proprietatii intelectuale prin licentze este cel mai mare dusman propriu.'... Nici macar n-a observat ca m-am tuns si mi-am facut parul in special pentru ca azi e un an de cind ne-am plimbat pe strazi prima data pina noaptea tirziu, mina-n-mina, si de cind mi-a spus ultima data ca am ochi frumosi. Imi vine sa pling si inima mi se stringe intr-un ghem. Griveille, dragule de tine, sper sa ne mai vedem in tara lui Ene.
SCO - de (anonim) la: 03/02/2004 11:27:32
(la: Website-ul SCO facut knock-out)
Deocamdata este vorba sa treaca o luna pana isi schimba tinta. Pana atunci e timp destul, si trebuie vazut cine are "oute" sa scoata capul la liman cand toata lumea sta cu ochii pe "net", de la Microsoft, FBI, Secret Service - si alte 4000 de firme "anti-virus". Oricum - parerea mea este ca vine de undeva din mediul "academic", un test scapat de sub control.
#8816 (raspuns la: #8787) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Hai să-ţi demonstrez de ce nu ştii cum funcţionează democra - de Filip Antonio la: 23/03/2004 07:55:08
(la: De ce atata ura in lume, frati romani?)
"Si oricum nu noi "oamenii de rand" ii punem pe cei alesi sus.Sunt acolo pentru ca asa trebuie,votul oamenilor de rand este doar o formalitate".

Adică, de pildă, în alegerile din Spania din 14 martie votul oamenilor a fost o simplă formalitate?

"Si ce vreti sa spuneti cu faptul ca noi ii tinem acolo prin taxele si impozitele pe care le platim"?

Ai auzit de principiul "no taxation without representation"?

"Am putea oare sa nu o mai facem? Este alegerea noastra sa le platim?"

E un contract social: noi acceptăm să plătim impozite şi taxe, în schimbul unor servicii sociale: învăţământ, sănătate, transport, apărare, ordine publică. Nu vrei să plăteşti aceste impozite taxe, fair enough, trebuie însă să renunţţi atunci la unele din aceste servicii şi să scoţi bani din buzunar pentru ele.

Câtă vreme aceste impozite şi taxe sunt prevăzute de lege, trebuie să le plătim. Destui politicieni şi-au văzut cariera ruinată din cauza unor impozite. Îşi dau exemplul lui Maragret Thatcher care a căzut de la putere în 1990 din cauza lui "poll tax" şi a lui George Bush în 1992 din cauza promisiunii nerespectate "read my lips, no new taxes".

Iar chestia cu egoismul e o gogomănie.
#12664 (raspuns la: #12660) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
#14246, de Dantimis - de RSI la: 22/04/2004 07:28:41
(la: Romania, al doilea Kuweit)
Multumesc pentru confirmarea celor spuse de mine. Ziarul asta Trud dupa care s-au luat vajnicii reporteri de la Evenimentul am impresia ca e rusesc. Tonul lui si ideile imi aduc aminte de politica traditionala a Rusiei de la tzari si pana la bolsevici: controlul regiunii carpato-danubiene. Pentru a-si asigura iesirea la Dunare, atat de importanta pentru "jandarmul Europei" de atunci, Rusia tzarista a smuls Romaniei in 1878 cele 3 judete dunarene: Cahul, Ismail si Bolgrad. Asta ca multumire pt ca erau aliati, iar in 1877 Romania intrase in razboi (Razboiul de Independenta) si scosese pe rusi din noroiul in care se impotmolisera in Bulgaria in campania anti-otomana. Bun, atunci au dat in schimb Romaniei Dobrogea (ca sa le taie bulgarilor din aripi si teritoriu).
Iar petrolul Romaniei a avut un rol important in al 2-lea razboi mondial dar de-atunci...Ia ghiciti cine l-a exploatat in primii ani de comunism? Nu cumva fratele cel mare de la Rasarit?
Deci idei vechi si perimate exprimate de cei ce nu vad cu ochi buni aderarea Romaniei la NATO si nu vor sa-i aiba pe americani in coasta. Nimic nou sub soarele de la Moscova, fie ea tzarista, comunista sau putinista. Pacat ca jurnalistii de lemn preiau un astfel de "scoop".
Personal cred ca e mai bine un "jandarm mondial" dar la distanta de Romania, decat un fost "jandarm al Europei" de pe vremea Sf. Aliante dar care ti-e in coasta si e cam hamesit dupa avutul vecinului.
#14317 (raspuns la: #14246) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
inca una... - de Radu63 la: 16/08/2004 19:11:16
(la: Pavel Stratan)
SECA
----

La club diseară
cînd se termină discoteca fetele pleacă, rămîn băieţii
să joace seca, sub scări la club
începe jocul, iară sponsor general in seara asta-i polobocul
fiecare care are bani şi nu vrea să se culce
are voie să rămîie, cine n-are bani, se duce
tăte uşile se-nchid, din toate părţile
banii se aud foşnind, se taie cărţile

dar eu
mă uit la bani şi tac
mitel , dar banii d-amu îmi plac
şi chiar de n-am atîţia ani
aici îi chestia numa-n bani

Ai bani, bine, joci cît vrei,
pui bani, cu gîndul bani să iei
da' banul îi ochiul dracului...
toţi vor ca să cîştige-un joc,
vor toţi, dar nu au toţi noroc
te doare, dar iară scoţi şi pui

Din mînă-n mînă
îmi plac cum banii se-nvîrtesc
de la chiron se duc la cota de colo jos, grămadă cresc văzînd cu ochii,
grămăjoara creşte mare, tot mai mare, oare cine o să puie mîna pe-aşa onoare
mă uit la Ghiţă,
cum lîngă bani se dă alături, gînduri grele îi ascut dinţii, ochii fug în lături
el presimte cum de parcă banii tăţi la dînsul d'amu-s,
cred c-aşa prezicere fixă nu avea nici Nostradamus

dar eu
mă uit la bani şi tac
mitel, dar banii tăţi îmi plac
şi-aş vrea, pe banii de la cărţi,
să pot să pun mîna pi tăţi

cîţi bani tu n-ai avea, mai vrei,
dar cînd îi pierzi îi vrei măcar pe-ai tăi să-i ai
degeaba la dînşii tu te rogi
acolo-n buzunar la tine iară-s mulţi
tu iar îi vrei pi tăţi dar de ai tăi tu uiţi
asta-i treaba, cu banii cînd te joci...

Canistra-i goală, dar aicea nimeni nu pierde timpul
fiecare punem cîte-o rublă, şi tăt îi simplu,
cineva se duce după vin, dar altul vine, totu-i bun da tăt mai bine îi,
cînd...cînd e mai bine, arată unde
ai mai făcut vreodată-n viaţă
de la ora zece seara pîn' la... pîn' dimineaţă
atîţia bani, cît cineva ar trebui să scoată sfeclă
în un an de zile, aşa-i c-aici numa, numai la seca,

se mai întîmplă, şi cîteodată cînd pierzi,
tu scuturi buzunarele şi-ţi tremură mîinile cînd vezi,
şi banii tăi lucraţi de-un an cînd pleacă dar tu rămîi pi ai
şi vrei să faci ceva, dar ce să faci, nu ai ce face

pe unde numa' n-am jucat seca, şi-n pod, la baie,
în toaleta şcolii, tot, şi-afară-n ploaie,
pe scări la primărie, în casă la Balaban,
şi-n beci la Fon, la staţia de autobuz
şi chiar la Fîrlea în şopron

îmi place seca,
şi-ntotdeauna am să joc, şi chiar de nu se întîmplă întodeauna
să am noroc, îmi place hazardul care în atmosfera jocului se face
îmi place jocul care-l joc tot cu băieţi care le place,
vor trece anii, cum au trecut şi pîn-amu
da' îs o sută de procente că nime n-a să zică nu
dacă diseară ne întîlnim la club şi iară scoatem banii
tăiem cărţile, le dăm şi ne întoarcem iar în anii

unde eu... mă uit la bani şi tac,
mitel, dar planuri mari îmi fac,
şi chiar de nu-mi ajunge-n cărţi
un tuz , oricum i-aştept pi tăţi

hai tăţi cu tăţii la Nişcani ,
unde seca-i fabrică de bani
dar viaţa şi noaptea merge-n toi
unde tăţi joacă seca şi cinstesc
unde tăţi banii se-ngrămădesc
unde sfoara ne dă speranţe noi

hai tăţi cu tăţii la Nişcani,
unde seca-i fabrică de bani
dar vinul se dă uşor pe gît
unde tăţi joacă seca şi cinstesc
unde tăţi banii se-ngrămădesc
unde sfoara ne dă speranţă cît
cît banii îs în bancă....
sa te pun in tema BELLE! - de dinisor la: 07/09/2004 18:29:54
(la: Barbatul roman din diaspora)
In sfarsit te-ai intors! Era si timpul, caci chiar de folosii tactici diferite, tot nu scosei totul de la DESTIN.Sa rezum toate mesajele nu-si are sensul intrucat le-ai citit si tu. Se tine enigmatic si cuminte domnul cu pricina. La atac, deci!

_______________________________________________________
Viata este timpul ce ne-a fost daruit, de la prima pana la ultima clipa!
#21230 (raspuns la: #21222) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
"Boierimea româna s-a format tarziu,..."(continuare III) - de DESTIN la: 14/09/2004 00:43:31
(la: Cum gandim?)



Urmează cea de-a doua domnie a lui Dumitraşco-vodă Cantacuzino.

În timp ce Miron Costin fugise împreună cu Petriceicu-vodă , marele vornic, Gavriliţă, cumnatul cronicarului, sfătuit de Buhuş hatmanul, care îl avertizează că Dumitraşco-vodă plănuieşte să-i taie pe toţi boierii filo-poloni, fuge, împreună cu fiii săi şi cu alţi boieri gioseni, în Ţara Românească, la Şerban-vodă Cantacuzino, vărul şi rivalul domnului moldovean .

În Muntenia, boierii fugiţi îl aleg domn pe Constantin Cantemir:

“Şi au socotit cu toţii pre Costantin Cantemir cliuceriul, fiind om bătrân, ca de şaptedzăci de ani, şi om prost, mai de gios, că nice carte nu ştié, socotind boierii că l-or purta precum le va fi voia lor […]. Că alţii mai de cinste şi mai de neam nu priimié să fie domnu” .

Tot în Letopiseţul lui Neculce (care, de altfel, nu le este deloc favorabil Costăcheştilor, din pricina propriului diferend al autorului cu Lupul Costache; este interesant de remarcat cât de mult influenţează interesele personale viziunea de ansamblu a acestui cronicar) găsim o nouă probă a uriaşei influenţe la care ajunseseră Gavriliţă şi ai săi - noul domn, Constantin Cantemir, jură în faţa marelui boier:

“Aşijdere au mai giurat Cantemir şi lui Gavriliţă: luund domnia Cantemir, să nu să atingă sabia lui de dânsu sau de vreun ficior a lui”,
după care urmează nelipsitul comentariu maliţios al lui Neculce, care îl vizează, desigur, pe duşmanul său de moarte, Lupul, fiul lui Gavriliţă:
“pentru căci el vidé Gavriliţă pe ficiorii lui că nu sunt toţi aşedzaţi la minte, ce o samă sunt şi can zlobivi” .

După mazilirea lui Dumitraşco-vodă Cantacuzino, ieşenii se revoltă împotriva grecilor, iar armaşul Fliondor, Gheorghiţă Ciudin, căpitanul Mitre şi Mileştii, în fruntea “burzuluirii”, îl caută cel mai vârtos pe Sarăieni “carele au fost de au fost bătut stupii lui Gavriliţă vornicului şi au fost dat ştiubeilor foc”, dar grecul scapă .

În 1685 începe domnia lui Constantin-vodă Cantemir. Gavriliţă este ţinut la mare cinste (vel-vornic de Ţara de Jos) şi atinge punctul maxim al puterii:

“Şi din toţi boierii era mai ales la acest domnu Gavriliţă vornicul şi cu ficiorii lui. Era el boieriu şi chivernisié precum îi era voia. Şi era o samă din ficiorii lui can făr’ de ispravă , zlobivi: Lupul şi Solomon şi Costachi. Avé slugi tălhari la casăle lor, de ţiné drumurili, de ucidè turcii şi fura bucate din Bugeac, cai, iepe. Şi să făce farmutale totdeuna şi slimuri cu tătarâi pentru fapteli lor, şi nu puté să dzică nime nemică de frica lui Gavriliţă.. Şi domnul, de şi ştié, răbda”.

Vrând-nevrând, cronicarul depune astfel mărturie, printre obişnuitele insulte, pentru măreţia la care ajunseseră Costăcheştii în timpul domniei lui Constantin Cantemir.

Deja nu mai este vorba doar de o familie bogată şi influentă, ci de un adevărat spirit de clan, pe care îl dezvoltă Gavriliţă şi ai lui.

Încercând o comparaţie puţin cam excentrică, am putea sesiza asemănările dintre aceste mari neamuri din Moldova şi clanurile din Scoţia medievală.

Costăcheştii au ştiut cum să-şi apere interesele spiţei şi au avut un “rol pe care nu l-a avut nici o familie boierească din trecut, pentru o perioadă atât de lungă” .

Vodă Cantemir îl trimite pe Gavriliţă cu solie în Ţara Românească, la Şerban-vodă Cantacuzino .

La scurtă vreme de la întoarcerea în Moldova, Gavril Costache, unul dintre cei mai puternici boieri din istoria Moldovei, trece la cele veşnice.

Au existat şi voci care au susţinut că marele boier ar fi fost otrăvit la ordinul domnului Munteniei (şi, mergând mai departe, însuşi Constantin-vodă Cantemir ar fi avut de câştigat de pe urma morţii omului care avusese o atât de importantă influenţă în cadrul procesului de stabilire a candidaţilor la domnie, care îl ţinuse, până atunci, sub control şi peste al cărui cuvânt nu putuse trece; uciderea ulterioară a cărturarului Miron Costin, la ordinul aceluiaşi domnitor, face această supoziţie şi mai plauzibilă: cei doi domnitori, înţeleşi pentru a suprima un personaj devenit mult prea incomod).

De pe urma lui Gavriliţă Costache, familia va fi poreclită, în cronicile vremii, şi Gavriliţeşti.

După moartea lui Gavriliţă, îi urmează în dregătoria de mare vornic de Ţara de Jos, fiul său, Vasile (Vasâlie, Vasâlaki), care însă nu mai avea la fel de multă trecere la Domnie, ca tatăl său.

Încet-încet, şi ceilalţi Costăcheşti sunt decăzuţi din demnităţile avute anterior .

Vasile, căsătorit cu Catrina, născută Cantacuzino , a fost un personaj ceva mai şters şi mai neinteresant pentru cronici , dar un dregător iscusit şi onest, de care nu prea s-a plâns nimeni.

Acum încep să se profileze unele nemulţumiri faţă de Constantin Cantemir, care se înconjurase de mujici şi nu mai cinstea neamurile (există o radicală conştiinţă elitară în rândul boierilor moldoveni; pentru ei, celălalt nu este neapărat străinul, ci necredinciosul şi, poate în primul rând, mujicul.

De multe ori, boierii moldoveni se identifică mai lesne cu, să zicem, nobilii polonezi, decât cu ţăranii de pe propria moşie). În acest context, mai mulţi boieri de frunte ai Ţării de Jos se strâng, în 1690, la Băcani, lângă Bârlad, la nunta lui Ion Pălade. Printre ei: Costăcheştii şi vornicul Velicico Costin. Ei hotărăsc să fugă în Ţara Românească, unde să îi ceară ajutor domnului Constantin Brâncoveanu, pentru a-l instala domn în Moldova pe Velicico. Trădată însă de boierul Ilie Ţifăscul, zis Frige-vacă, conjuraţia a dat greş.

Velicico şi Miron Costin sunt ucişi din ordinul lui Cantemir (care va fi măcinat, mai apoi, de remuşcări), iar Vasile, Solomon şi Costachi Costache, împreună cu Gheorghiţă Mitre, spătarul Dedul, cei trei fii ai lui Miron Costin şi Nicolae Costin sunt închişi.

Aceeaşi soartă o va avea şi un alt grup de boieri, fugiţi în Muntenia şi readuşi: Lupu Costache, cumnatul său, paharnicul Lambrino, Antiohie Jora şi Bujorăneştii.

Cantemir are ordin de la Poartă să nu-i omoare pe prinşi; în plus, îşi aminteşte şi de jurământul făcut faţă de Gavriliţă, acela de a nu-şi atinge sabia de neamul său. Aşa că le cere să plătească, unii zece pungi, iar alţii cinci şi îi eliberează .

Vornicul Vasile o va găzdui în casa sa pe Maria, fiica lui Constantin-vodă Brâncoveanu, în timpul nunţii acesteia cu Constantin Duca, noul domnitor instalat în Moldova .

La 1696, este vel-vornic al lui Antioh-vodă Cantemir .

În anul 1701, revine la domnie Constantin-vodă Duca.

Vasile Costache se încuscreşte cu vistiernicul Iordache Ruset, care îl convinge la nuntă să se rupă de Duca şi să fugă în Muntenia, la Brâncoveanu.

Pleacă în Muntenia toţi Costăcheştii, împreună cu Mihalache Racoviţă, Ilie Ţifăscu, Lupu Bogdan şi alţi aproape 50 de boieri .

Boierii pribegi ţin sfat, împreună cu vodă Brâncoveanu şi hotărăsc să îşi aleagă domn dintre ei.

Până la urmă, Vasile Costache moare în pribegie, în Ţara Muntenească:

“Şi n-au apucat să-ş vie la pământul lui şi la casa lui, nice să să bucure de sfatul ce-l începusă” .


(va urma)

Cine se teme de suferinta...va suferi de teama.

#22130 (raspuns la: #21846) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Există oameni cu adevărat proşti? - de Anca Tudor la: 22/10/2004 15:20:27
(la: Exista oameni cu adevarat prosti?)
Cum se recunosc proştii? Pot spune că, din experienţele proprii, am învăţat să-i depistez mai repede decât o făceam cu zece ani în urmă. La proşti, orice s-ar chinui să debiteze, privirea e goală. Nu au în ochi scânteia aceea unică ce te determină să provoci pe cineva la discuţie, ştiind, din start, că ping-pong-ul intelectual va fi antrenant. Proştii fuduli au subiecte favorite de discuţie. Pe primul loc în top, propria persoană. În general, nu le ia prea mult să înceapă o discuţie despre ei (dar durează o veşnicie până să o termine!). Dacă un om zâmbeşte prea mult, fără motiv, e un candidat bun la prostie incurabilă. Cât despre proştii poleiţi, ei sunt mai greu de încolţit, dar, în general, merge perfect să-i surprinzi dacă îi scoţi din ritm: le pui, de exemplu, în mijlocul unei peroraţii fasonate, o întrebare din cu totul alt context.
Despre poezie - de (anonim) la: 30/10/2004 05:43:05
(la: Cele mai frumoase poezii)
Despre poezie

Când dorim să exprimăm o idee cu maximă precizie, alegem cuvintele cele mai expresive şi mai potrivite scopului, fără a ţine cont de careva reguli, în afară de regulile gramaticii – astfel ne exprimăm în proză. În proză ideea este componenta primordială şi cea mai importantă, stilul şi vocabularul utilizat slujesc ideea, creând climatul psihologic adecvat unei perceperi optime. Poezia tradiţională, dimpotrivă, presupune respectarea strictă a unor anumite reguli, care impun un ritm şi un tip de rime unic pentru poemul respectiv. Necesitatea de a rima versurile impune căutarea cuvintelor care rimează cu cele deja găsite, iar asociaţiile care apar pe parcurs îmbogăţesc ideea iniţială cu noi nuanţe, îi dau o turnură neaşteptată, descoperă faţete şi contururi nebănuite. Acesta îi aplică jocului de-a versificarea un farmec deosebit, prospeţime şi mister, oferindu-ne emoţii inegalabile. Este lafel cum ai păşi pe un tărâm neexplorat, într-o junglă deasă fără cărări bătătorite, care îţi dirijează ea-înseşi paşii, obligându-te să învingi obstacolele apărute pe neaşteptate în cale. În schimb, îţi dăruieşte privelişti minunate după fiecare stâncă ocolită, iar dacă te pricepi să nu pierzi orientarea, vei ajunge unde ai dorit după o călătorie palpitantă şi plină de aventuri. Astfel constaţi cu uimire că ai exprimat ideea poate chiar mai bine decât ai fi făcut-o în proză, deşi aceasta a suferit o metamorfoză uluitoare, ca o femeie care pe un corp frumos de la natură îmbracă o rochie minunată, care îi scoate în evidenţă şi îi amplifică frumuseţea. Butonul a pleznit, scoţând la iveală farmecul florii, un fluture încântător şi-a luat zborul, părăsind crisalida uzată.
Pe de altă parte, nu e nici o pagubă, dacă busola, brusc, se strică şi nu-ţi mai indică corect direcţia. Mulţi călători, rătăcindu-se, au făcut descoperiri extraordinare. Columb, după cum se ştie, a luat calea spre India, dar a descoperit două continente noi şi o mulţime de insule! Important este să găseşti, totuşi, drumul spre casă.
Minunat este faptul, că restricţiile pe care ne-am propus să le respectăm nu numai că nu ne-au încurcat, ci ne-au şi ajutat să obţinem efectul optimal, răsplătindu-ne eforturile cu vârf şi îndesat. Din păcate, astăzi poezia tradiţională este privită ca o Cenuşăreasă care a zăbovit să plece de la bal după termenul fixat, trezindu-se din scurtul ei vis în rochiţa veche chiar în mijlocul cucoanelor gătite şi a cavalerilor dichisiţi. Jocul de-a rimele nu mai pasionează poeţii, considerându-se demodat şi învechit. Şi e păcat! Versul alb, deşi îţi permite să-ţi expui ideea “goală” cu eforturi minime, fără a fi constâns de oarecare condiţii, nu-ţi oferă satisfacţia de a învinge multiple şi variate obstacole pe un drum întortocheat şi anevoios, nici posibilitatea unor descoperiri neaşteptate în jurul propriului tău gând. Până la urmă se constată că o formă perfectă din punct de vedere estetic slujeşte ideea cu mai multă fidelitate şi o scoate în evidenţă, urmându-i contururile ca propria ei piele. Frumuseţea mişcă sufletele şi le face mai receptive la ideile, pe lângă care mulţi ar trece cu nepăsare, fără a le lua în seamă.
Simplul fapt ştiinţific, că unele stele pe care le vedem se află la depărtări imense, de mii de ani lumină, tulbură puţine persoane sensibile, pe când versurile des citate
“La steua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii, să ne-ajungă…”
au miraculosul dar de a trezi imaginaţia, făcându-ne să conştientizăm ideea nu numai cu mintea, dar şi cu sufletul. Omul este o fiinţă complexă, în care simţurile, emoţiile şi raţiunea trebuie să conlucreze.
Puţini sunt acei, care au un văz deosebit de ager şi pătrunzător, fiind în stare să distingă asemenea detalii, care le scapă altora. La fel, puţini oameni posedă o sensibilitate ieşită din comun, şi mai puţini au darul a o face un bun al tuturor, creând opere de artă care apropie realitatea de sufletele noastre. Un adevăr amar, trecut prin inima poetului, devine o durere sfâşietoare, care se amplifică, intrând în rezonanţă cu inimile tuturor, devine un clopot de alarmă care trezeşte sensibilitatea publică şi mobilizează forţele spirituale ale organismului social în faţa primejdiei. Nu întâmplător poeţii s-au pomenit întotdeauna în epicentrul erupţiilor sociale. Dar şi în condiţiile unei acalmii relative poeţii găsesc destulă hrană pentru a alimenta şi a creşte această floare rară, pe care o numim poezie. Rostul ei este să ne sporească sensibilitatea, descoperindu-ne esenţa fenomenelor de natură spirituală şi frumuseţi care altfel ar trece neobservate, tot astfel precum ochelarii servesc pentru sporirea văzului, dezvăluindu-ne calităţile optice ale obiectelor materiale. Prin urmare, poezia este un instrument care prelungeşte posibilităţile noastre de a percepe Frumosul dincolo de limita individuală a fiecăruia.
Dacă ne referim însă la substanţa ei, putem spune că poezia este o sinteză a ideii cu trăirea emoţională şi veşmântul ei verbal, sonor. O îmbinare armonioasă a acestor componenţi este absolut necesară - lipsa sau slăbiciunea unuia dintre ei poate desfiinţa poezia. Când scriem poezia pe hârtie, nu facem decât să o notăm, să-i dăm o formă materializată. Evident, că această materializare a unor elemente în fond nemateriale este imperfectă. Partitura unei simfonii încă nu este muzică - muzică ea devine doar atunci, când îmbracă veşmântul ei sonor şi emoţional. O interpretare proastă o desfiinţează, una excelentă o renaşte. La fel şi poezia - cititorul îi redă haina sonoră şi emoţională după priceperea sa - cu mai multă sau mai puţină dibăcie.
Poezia scrisă pe hârtie este doar o jumătate de poezie. Poezie cu adevărat ea devine numai atunci, când este declamată într-o manieră sinceră, adecvată conţinutului său ideal şi emoţional. În realitate acest lucru se întâmplă destul de rar, deşi este foarte important. Poezia trebuie să sune, să acţioneze asupra ascultătorului prin toate mijloacele de care dispune, prin toată vraja ei lăuntrică. Este greu de spus, din ce se compune această vrajă, dar ritmul, rima, melodia versului sunt componenţi importanţi ai acesteia. Aici se adaogă intonaţia artistului, calităţile melodice ale vocii sale, precum şi sensibilitatea lui, inteligenţa lui, care îl ajută să pătrundă conţinutul ideal şi emoţional al poeziei, să ghicească fără greş interpretarea adecvată. Un poem cu o deosebită încărcătură emoţională, în opinia mea, solicită o declamatoare cu voce joasă, adâncă, plină de o forţă reţinută izvorâtă din interior,cu o manieră de declamare care ar produce impresia că cuvintele sunt smulse din propriul ei trup, sunt rupte din propria-i carne. Dar poezia nu trebuie urlată, sentimentele mari vorbesc mai mult în şoaptă - o şoaptă adâncă, grea, dureroasă.
Mă întristează nespus o poezie prost declamată, mai ales dacă aparţine unui mare poet. Este o profanare. Nu ştiu de ce s-a înrădăcinat convingerea eronată, că pentru a interpreta opere muzicale trebuie să faci şcoală, iar pentru a declama versuri nu trebuie decât să înveţi cuvintele. Sunt categoric împotriva acestui mod de gândire. Pentru a putea declama versuri trebuie să înveţi această artă deloc simplă. Trebuie să munceşti, să experimentezi, să-ţi pui în valoare calităţile artistice - dacă le ai, desigur.
Eu nu accept anumite maniere de declamare, printre care şi cea dulceagă, lascivă, excesiv feminizată. Nu-mi place nici stilul de incantaţie şamanistică, în care poezia este interpretată ca un descântec vrăjitoresc. Îmi place maniera naturală, sinceră, sufletistă, deşi accept şi chiar consider necesară scoaterea în evidenţă a ritmului interior al versului, precum şi jocul uşor al vocii, valorificarea calităţilor ei melodice. Este extrem de important să respectăm o corelaţie armonioasă între toate aceste elemente. Simţul măsurii este măsura talentului artistului.
În ceea ce priveşte veşmântul verbal al poeziei, acesta cere o atitudine lafel de responsabilă, o muncă grea şi minuţioasă de selecţie şi prelucrare a materialului. Limbajul poetic cere o atitudine deosebit de grijulie din partea acelora, care pretind (cu temei sau fără) că fac poezie. Din păcate, unii dintre aceştea nu-i acordă mare importanţă, neglijându-l cu uşurinţă. Suntem obişnuiţi să mizăm întotdeauna pe har, pe miracolul inspiraţiei, pe spontaneitate, pe multe alte “miracole”, fără a ne îngriji să depunem careva eforturi intelectuale pentru a ne cultiva şi îmbogăţi sufletul nu numai cu valori morale, dar şi cu acele cunoştinţe concrete, rodul investigaţiilor uriaşe pe care le-a întreprins omenirea în zona tăinuită şi inaccesibilă filistinului, pe care o numim Poezie. O asemenea atitudine dezvăluie subdezvoltarea noastră spirituală, pe care o constat cu amărăciune. Mi-ar fi greu să-i zic pe nume virusului, care i-a atacat pe toţi membrii societăţii noastre, dar denaţionalizarea, devalorizarea cunoştinţei de carte, cultivarea atitudinii agresive şi dispreţuitoare faţă de intelectuali (nu găsesc un termin mai potrivit pentru a desemna omul care posedă cunoştinţe vaste, suflet mare şi înalte calităţi morale) au fost condiţiile favorabile pentru ca acesta să prospere. Acum, dacă dorim să ne vindecăm, nu mai putem subaprecia tezaurul spiritual pe care l-a acumulat umanitatea timp de secole şi milenii, nici pe purtătorii lui.
Dar să ne întoarcem la oiţele noastre, cum spun francezii. Oricine simte în sine aplecare sufletească spre poezie şi doreşte să facă poezie, trebuie să înveţe ce este poezia, nebizuindu-se pe cunoştinţele fragmentare pe care le capătă în mod spontan. Un muzician consacrat este obligat să cunoască secretele meseriei sale, iar măsura în care le cunoaşte este un indiciu important al valorii sale ca maestru în arta muzicii. Tot astfel un poet este obligat să fie un adevărat maestru al cuvântului poetic, un iniţiat în secretele “ars poetica”, care este o artă şi o ştiinţă în acelaşi timp. Sensibilitate, intelect, cunoaştere şi măestrie - iată patru piloni pe care se sprijină templul Poeziei. Slăbiciunea unuia dintre aceştea poate fi fatală - fiecare trebuie să fie suficient de durabil pentru a-şi îndeplini misiunea. E adevărat, uneori surplusul de vigoare al unuia poate substitui şi camufla slăbiciunea altuia, dar până la o limită doar. Templul Poeziei nu poate sta în trei picioare.
În primul rând, un poet trebuie să-şi cunoască la perfecţie materialul, din care îşi durează opera, adică limbajul poetic. În general, nu putem alcătui un dicţionar complet al limbajului poetic, care ar conţine acea submulţime a unei limbi, despre care putem spune: aceste şi numai aceste cuvinte pot fi admise într-un poem. Ca limba însăşi, limbajul poetic este supus unei fluctuaţii permanente, unei dezvoltări continue - unele cuvinte apar, altele dispar din uz. Limbajului poetic îi este caracteristică însă o anumită adâncire în trecut, el conţine unele cuvinte arhaice, ieşite din uzul cotidian, şi admite cu greu neologismele, doar după un proces de “rotunjire” prin folosire frecventă, când acestea devin familiare şi se înscriu cu succes în peisajul lingvistic respectiv. Acest proces este aidoma lucrului de secole al fluxului, care rotunjeşte şi cizelează pietricele diforme, comunicându-le formă, luciu şi culoare. Fluxul netezeşte muchiile ascuţite, curăţă impurităţile şi transformă pietricelele obişnuite în comori strălucitioare. Dar această muncă necesită timp şi nu suferă graba. Cuvântul îşi poate găsi locul în colierul unui poem numai după ce a căpătat forma, luciul şi culorile necesare, potrivite mediului lingvistic respectiv.
Adela Vasiloi
#26945 (raspuns la: #13613) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Noapte de gardă - de stancosty la: 20/12/2004 11:20:25
(la: Ultima noapte de garda)
Întâmplarea face ca si eu eram de gardă, tot într-o scoală, în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989.
Stiam ca se întâmplă ceva, dar nu aveam curajul să sper.
Si atunci, ascultând "Sopârlita liberă", am auzit ceva ce părea imposibil. Cineva telefona la "Europa Liberă" din Bucuresti, dintr-un bloc din preajma Pietei Universitătii si scosese telefonul pe balcon, să se audă focurile de armă ...
Atunci am stiut că începuse sfârsitul.
Si tot atunci, un gând insidios mi s-a înfiripat în minte.
Revolutia română începuse, dar se defăsura sub controlul Securităţii. Cum altfel ar fi fost posibilă o astfel de legătură telefonică ?!
Si mi-am amintit atunci de cele spuse cu o lună înainte de ofiterul de securilate Liviu Turcu, fugit în State, la Vocea Americii.
Întrebat ce atitudine ar avea Securitatea fată de o miscare de răsturnare a regimului, el a răspuns categoric: "Dacă Securitatea nu va fi cea care va initia o astfel de miscare, în mod sigur ea nu se va opune acesteia!"
Pentru gabi.boldis - de stancosty1 la: 14/03/2005 11:46:34
(la: "Ce bine e sa fi desptept si in acelasi timp si roman")
Dragul meu,
ai râs din ignorantă, pentru că exemplele pe care le-ai dat le-ai ales cel mai prost posibil.
Si asta, pentru că:

- Nicolae Paulescu este într-adevăr, descoperitorul insulinei, fapt recunoscut şi de suedezi, după campania dusă pentru recunoasterea prioritătii medicului român. Este drept, lucrurile au rămas la acest stadiu, pentru că un premiu Nobel odată acordat (în acest caz, canadienilor Banting si McLeod, în 1923), asa rămâne.
Daca nu crezi, uite un citat:

"Răspunzând campaniei internaţionale de restabilire a adevărului iniţiată de fiziologul scoţian Ian Murray, Comitetul Nobel recunoaşte în 1969 meritele şi prioritatea lui Nicolae Paulescu în descoperirea tratamentului antidiabetic. Profesorul A.W.K. Tiselius, directorul Institutului Nobel, deplânge situaţia din 1923, dar - conform statutelor Comitetului - exclude posibilitatea unei reparaţii oficiale, exprimându-şi doar speranţa că "opera de pionerat" a lui Paulescu va fi elogiată cum se cuvine de forurile ştiinţifice internaţionale. Cu ocazia semicentenarului descoperirii insulinei, aceste foruri au recunoscut în mod unanim prioritatea savantului român."
de la http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Paulescu

sau, daca stii engleza,
"From April 24 to June 23, 1921, Paulescu published four papers at the Romanian Section of the Society of Biology in Paris:The effect of the pancreatic extract injected into a diabetic animal by way of the blood. The influence of the time elapsed from the intravenous pancreatic injection into a diabetic animal. The effect of the pancreatic extract injected into a normal animal by way of the blood.
He also made an exhaustive paper on this subject called "Research on the role of the pancreas in food assimilation" which was sent on June 22 to the Archives Internationales de Physiologie in Liege, Belgium, which was published in the August 1921 issue.
He also patented the process of manufacturing the pancreine (his name of insulin) with patent no. 6254 of April 10, 1922 at the Minister of Industry and Trade in Romania.
Eight months after the publishing of Paulescu's works, doctor Frederick Grant Banting and biochemist John James Richard Macleod from Canada, working at the University of Toronto, announced their results about the hyperglycemia of diabetic dogs, using a pancreatic extract. Their conclusion was that Paulescu's paper was correct, being simply a confirming paper, with direct references to that article.
In the next year, to everyone's surprise, they receive the 1923 Nobel Prize in Physiology or Medicine.
The merits of Nicolae Paulescu, as being the first to discover the insulin, were recognized only after 50 years from the first patent of procedure to produce insulin."
de la http://en.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Paulescu

- Hermann Oberth a fost un sibian, mentorul germanului Von Braun, cel care a construit rachetele germane din al doilea război mondial, luate apoi de rusi si americani si folosite în programele lor spatiale. Von Braun a ajuns, de altfel, directorul stiintific al acestui program la NASA.

"Hermann Julius Oberth, born June 25, 1894 in the Transylvanian town of Hermannstadt, is, along with the Russian Konstantin Tsiolkovsky and the American Robert Goddard, one of the three founding fathers of rocketry and modern astronautics."
de la http://www.kiosek.com/oberth/

- "noua stiintă", sonicitatea, nu este de loc nouă şi bazele sale au fost puse (e drept, în Marea Britanie, de inginerul român Gogu Constantinescu. Cel mai simplu exemplu de aplicatie a acestei stiinte este pick-hammer-ul, pe care cred că-l întâlnesti si in Spania, nu-i asa?

"George (Gogu) Constantinescu (1881 - 1965) was a Romanian scientist and engineer, considered one of the country's most important. He was responsible for creating a new branch of continuous medium mechanics, called "sonicity", which described the transmission of mechanical energy through vibrations. He also invented the sonic engine."
de la http://en.wikipedia.org/wiki/Gogu_Constantinescu

In concluzie, inainte sa râzi, gândeste-te că ai putea deveni tu însuti subiect de amuzament. Cineva spunea aici ca mai puteti umbla si pe google, daca vreti sa mai aflati câte ceva.
#39387 (raspuns la: #39153) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
RSI - muscalii simpatici - de Simeon Dascalul la: 10/06/2005 12:03:19
(la: rasismul, xenofobia, intoleranta... cuvinte straine romanilor?)
Lagăre şi tratamentul aplicat diferenţiat duşmanilor în funcţie de sex – seamănă a propaganda servită de NATO în vederea invaziei şi nici măcar a cea mai finisată formă de propagandă. O parte e integral neagră şi cealaltă albă ca zăpada. Poporul A, fără nici un motiv e cuprins de nebunie temporară şi începe să atace nişte blânzi etnici străini, să-i numim B, C, D, care stăteau cuminţi. Se impune ca NATO să se bage-n zonă cu nişte bombardamente chirurgicale care vor avea ca efecte secundare mai neplăcute spulberarea a câţiva civili A, dar pe ansamblu poporul cel rău A va fi făcut inofensiv.
Atrocităţile sunt un sine qua non al fiecărui război. Nici o armată nu se poartă frumos cu civilii duşmani. La Petru Dumitriu şi în proza lui Topârceanu se găsesc câteva menţiuni ale vitejiilor noastre din al doilea război balcanic – prima dată, după ce l-am băgat pe Burebista în groapă, când am reuşit şi noi să fim agresori. Au comis şi sârbii câte ceva din ce li se pune în spate. Dar ăilalţi au făcut altfel? Albanezii, croaţii şi ce naiba o mai fi fost acolo nu s-au atins de sârbi nici cu o floare? Ca să nu menţionez bombele inteligente.
E drept că întotdeauna învingătorii scriu istoria şi de aici tendinţa de a-i demoniza pe cei ce au luat-o pe coajă. În dezmembrarea belicoasă a Iugoslaviei nu cred că a existat vreo parte mai cumsecade ca alta, mai neatroce, cu o morală superioară, ci doar o parte preferată de NATO şi alta aleasă să fie caftită. Mult s-a discutat la noi care au fost criteriile reale pe care s-a ales, nu alea cu muieri atacate şi lagăre, în care n-au crezut nici copiii de şcoală.

Că sârbii, irakienii, coreenii, etc. sunt răi şi atacatorii lor buni e o credinţă ce o pot induce mass-media, interesul statului de adopţie, lipsa de implicare anterioară în conflictele zonei, asta mai pricep. Dar habar n-am cum de ai reuşit să scoţi ruşii cumsecade. Nu-i aşa de mult timp de când au trecut pe-aici şi nu s-au remarcat chiar prin faptul de a fi stat încheiaţi la pantaloni şi ţinându-şi mâinile acasă. Va să zică de aia nu se bagă nimeni, că în proiecţie occidentală miliţiile lui Smirnov sunt mai cumsecade decât sârbii. Nişte contrabandişti mai buiaci care poate devastează din când în când câte-o şcoală, dar alte rele sigur nu fac. Mă întreb dacă iei chiar aşa de bună versiunea oficială încât să te deplasezi dacă ar fi cazul, eventual cu nevasta, în zona controlată de cei veniţi „să apere sfintele pământuri ruseşti de la Nistru de fasciştii români”?

> tacerea de ambele parti ale Prutului

Spune-mi când a fost România în stare să-şi apere prin forţe proprii teritoriile din est? Până în 1775 n-au fost probleme, că nu ajunseseră ruşii la Bug. După aia hai să zicem că am fost proprietate otomană şi n-am avut ce comenta când ni se tot luau bucăţi de teritoriu. În primul război, când eram deja stat independent şi micuţă putere locală am preferat să călcăm tratatul ce-l făcusem cu puterile centrale decât să ne luăm la pumni cu ruşii. În 1919 n-am putut să ne descurcăm singuri cu un imperiu în descompunere şi război civil şi am avut nevoie de ajutor francez ca să menţinem graniţa pe Nistru. Şi probabil n-am fi scos-o la capăt dacă nu-i ordona Lenin lui Rakovski să lase tot baltă şi să-i trimită trupele că are nevoie de ele să-şi apere revoluţia. În al doilea război ne-am cărăbănit cuminţi fără nici un foc de armă şi n-am revenit decât la braţ cu nemţii.
Ajungând în epoca modernă se vede că în timpul scurs din ’45 s-a format o falie mai mare decât între 1775/1814 şi 1918 şi se poate trăi bine-mersi şi separat. Dacă Iliescu a fost şcolit la Moscova şi are oarecare justificare pentru ce-a semnat în aprilie ’91 „fără pretenţii teritoriale, fără alianţe contra”, Băsescu a dovedit în schimb că gândeşte corect, european, în termen de cetăţeni şi nu de etnici. Chiar dacă a fluturat unirea în campanie nu-l văd dându-se de ceasul morţii pentru o provincie pierdută. Se pare că nu suntem în stare să ne descurcăm singuri, la ce ne-ar mai trebui un balast care să ne tragă în jos. Nu văd Europa primind cu braţele deschise o ţară ce nu şi-a închis diferendele teritoriale cu slavii din est.
Pe celălalt mal al Prutului nu-i decât o colonie, o parcelă pe care Moscova o propune la schimb cum are chef - vezi proiectul Belkovski din 2004.
Moscalii sau muscalii – nu-i cuvânt inventat de mine, dacă asta te deranja, l-am văzut folosit mai ales în relatările locale. O să-l găseşti şi într-o poezie incorectă politic, dar care totuşi ne-a fost predată în şcoală.

M-am întins prea mult într-o discuţie care nu are legătură cu subiectul propus, dar sunt dintr-o zonă care putea nimeri foarte uşor de altă parte a graniţei şi n-a lipsit mult să nimerim şi noi între românii de a căror soartă statul s-a spălat pe mâini.
#54166 (raspuns la: #53905) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
'mneatza - de Belle la: 23/06/2005 14:40:40
(la: Trancaneala Aristocrata "3")
oda cafelei :)

cu copy & paste de pe http://www.replicahd.ro/images/replica112/jacobs.htm

interesant: "In secolul al XV-lea o lege turcească permitea femeilor să divorţeze de soţii lor în cazul în care aceştia nu puteau asigura familiei raţia zilnică de cafea" ...aviz amatorilor ;)


O istorie a cafelei
«Cafeaua ar trebui să fie neagră precum iadul, puternică precum moartea şi dulce precum dragostea»
Proverb turcesc


Cafeaua este una dintre cele mai populare băuturi din lume, cu toate acestea, puţini cunosc istoricul şi legendele legate de această licoare.
Istoria şi dezvoltarea cafelei sunt deosebit de variate şi interesante, bazându-se pe mituri, întâmplări, intrigi politice şi lupta pentru putere şi bogăţie.
La baza acestei istorii stau mai multe legende. Conform uneia dintre ele, efectele cafelei au fost descoperite de un păstor pe nume Kaldi, din Caffa - Etiopia. De altfel, numele astăzi desemnat cafelei derivă din cuvântul turcesc «kahve», care provine, la rândul său, din denumirea arabă «qahwa», derivată din numele regiunii etiopiene. Păstorul Kaldi a remarcat că oile sale devin foarte active dacă mănâncă boabele verzi ale unei anumite plante, astfel încât s-a hotărât să le încerce chiar el, remarcând un efect asemănător.
Legenda mai spune că un călugăr l-a văzut pe păstor încercând boabele roşiatice şi l-a acuzat că se desfată cu «fructul diavolului». Cu toate acestea, călugării au descoperit curând efectele cafelei şi au folosit-o pentru a rămâne treji în timpul slujbelor.
O altă legendă ne oferă denumirea «mocha», povestind despre tânărul Omar, condamnat la moarte şi izgonit în deşertul arab, împreună cu discipolii săi. Disperat, Omar şi-a pus însoţitorii să fiarbă şi să mănânce boabele unei plante necunoscute. Această licoare nu numai că i-a salvat pe exilaţi, în plus, supravieţuirea lor a fost considerată un semn divin de către locuitorii celui mai apropiat oraş, Mocha. Planta şi băutura realizată din aceasta au fost numite Mocha, în cinstea evenimentului.
Iniţial, arborele de cafea creştea în mod natural în Etiopia, dar odată transplantat în Arabia, a fost monopolizat de aceştia. Arabii încep să cultive planta în jurul anului 1000, fiind de altfel primii care fierb boabele, creând băutura cu denumirea de «qahwa».
Cafeaua a fost introdusă mult mai târziu dincolo de graniţele arabe, fiind considerată o delicatesă în întreaga lume. Mai mult chiar, transportul de cafea în afara graniţelor musulmane era strict interzis.
În 1453, otomanii introduc cafeaua în Constantinopol, iar în 1475, în acest oraş se deschide prima cafenea din lume - Kiva Han.
În afara graniţelor arabe, cafeaua a ajuns întâia oară în mod ilegal. Un arab pe nume Baba Budan a strecurat plante şi boabe în munţii Mysore, din India, punând bazele primelor ferme din regiune.
În anul 1600, comercianţi italieni introduc cafeaua în lumea vestică, prin porturile veneţiene. Considerată de mulţi creştini «băutura diavolului», cafeaua câştigă bunăvoinţa clericilor şi este binecuvântată de câtre Papă, întrucât «cafeaua este atât de delicioasă, încât ar fi păcat ca necredincioşii să aibă exclusivitate asupra ei».
Istoria consemnează anul 1607 ca momentul în care cafeaua este introdusă în America de Nord, cel mai probabil de către căpitanul John Smith, fondatorul coloniei Virginia.
Primele cafenele apar în secolul al XVII-lea în Italia, Regatul Marii Britanii, Franţa şi Germania.
Cafenelele devin din ce în ce mai populare, ca loc de întâlnire pentru intelectuali, şi nu numai. În Marea Britanie, cafenelele sunt consacrate sub denumirea de «penny universities», datorită preţului de un penny pentru o ceaşcă de cafea.
Prima cafenea din Bucureşti se deschide în anul 1667, în vremea Domnitorului Radu Leon. Ea se afla în apropierea hanului şerban Vodă, ce aparţinea unui turc, în locul căreia între anii 1881-1883 s-a construit palatul Băncii Naţionale. În 1693 mai exista o altă cafenea pe locul Mânăstirii Cotroceni, ce aparţinea tot unui turc. La mesele domnitorilor sau la primirea de oaspeţi, cafeaua intră în lista delicateselor, iar la plecare este oferită drept cadou. O mărturie ne confirmă acest ritual în «Condica de orânduieli a visteriei lui Constantin Brâncoveanu», unde se menţionează la data de 7 iulie 1696 următoarele: «S-au cumpărat 15 oca de cafea, ce trebuia să se dea Măriei sale Hanului de oaste».
În anul 1675, în timpul asediului otoman asupra Vienei, Franz Georg Kolschitzky, un austriac care locuise în Constantinopol, ajută la eliberarea oraşului. Trupele otomane lasă în urma lor saci cu provizii, iar Kolschitzky recunoaşte între aceştia saci de cafea. Acesta va deschide prima cafenea central-europeană şi este cel care introduce obiceiul de a filtra cafeaua, de a o îndulci şi de a-i adăuga lapte.
În 1690, olandezii devin primii comercianţi de cafea, scoţând ilegal din portul arab Mocha câteva plante şi transportându-le spre coloniile indiene.
În anul 1713, olandezii oferă cadou regelui Ludovic al XIV-lea al Franţei un arbore de cafea ce va sta la baza întregii industrii vestice a cafelei, datorită ofiţerului Gabriel Mathieu do Clieu, care va fura câteva seminţe ale acestui arbore şi le va transporta în Martinica. 50 de ani mai târziu, un sondaj înregistrează19 milioane de arbori de cafea în această zonă, cu un procent de 90% din producţia mondială de cafea.
Anul 1727 este cel de debut pentru industria cafelei în Brazilia. Locotenent colonelul Francisco de Melo Palheta este trimis de către guvernul său să arbitreze o dispută legată de graniţele franceze şi olandeze din Guineea. Locotenetul se implică într-o relaţie secretă cu soţia guvernatorului francez al Guineei. Soţia guvernatorului îi dăruieşte locotenentului de bun rămas un arbore de cafea, pe care acesta îl va replanta în ţara sa.
La începutul secolului XX, obiceiul de a însoţi conversaţia de după-amiază cu o cafea se răspândeşte în întreaga Europă.
Tot începutul secolului al XX-lea marchează şi o inovaţie în industria cafelei. Chimistul american de origine japoneză, Satori Kato, inventează, în 1901, cafeaua solubilă.
O altă inovaţie în domeniul cafelei se va remarca la scurt timp după, când importatorul german Ludwig Roselius a rugat câţiva cercetători să studieze nişte saci de cafea degradată. Aceştia reuşesc să extragă cofeina din boabe, fără însă a le distruge aroma. Acest nou tip de cafea este introdus pe piaţă sub denumirea «Sanka».
Anul 1907 consemnează Brazilia ca fiind cel mai mare producător de cafea din lume, cu o cotă de 97%.
În anul 1946, Achilles Gaggia perfectează în Italia maşina de espresso.
Studii efectuate în 1995 demonstrează că în lume se beau anual aproximativ 400 de miliarde de ceşti de cafea.

#56239 (raspuns la: #56167) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
hehee, Dominique :)) - de cico la: 25/08/2005 21:10:53
(la: Plang....)
bizar cum la textele-n romana nu simtim atita nevoie de corectii :)))
mersic totusi, ai dreptate cu genurile (parapluie e intr-adevar masculin, Intruder! :)), dar cu visul nu prea-s de acord nici eu: "viseaza ratze" nu-i acelasi lucru cu "viseaza la ratze", ar fi trebuit mai degraba "aux canards". Iar "de canards" cere "des", ca nu-i "de gros canards", unde adjectivul poate face sa se omita s-ul.

na c-am luat-o si eu prea in serios :))) cind te gindesti c-o scosesem rapid, ca amuzament doar dupa strofele lui Intruder... :)

ps Sper doar ca la accente ma ierti si de-acum 'nainte :)) Pur si simplu nu le am pe tastatura si nu merita efortul sa le gasesc combinatiile.
#67963 (raspuns la: #67777) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
fiecare cu punctul lui de vedere - de gaga la: 22/09/2005 10:47:45
(la: Amintiri din Iepoca de Aur)
sunt momente care mi-au marcat viaţa, dar cu toate necazurile de atunci (să nu aveţi impresia că regret perioada) cu toate lipsurile, dacă ai fi căutat în frigidere, toată lumea avea, pe sub mână, de la cunoştinţe, făceai rost de detoate!
Lucram în port şi mai prindeam o portocală, o banană...cafea naturală. Dar, problema era cum le scoţi din port. Existau cerberi la poartă care te controlau în sacoşi, poşete, genţi, portbagaje nu mai spun. Ca să intri cu maşina în port, îţi trebuiau zeci de aprobări. Şi totuşi...găseam resurse pentru a ne ţine moralul ridicat.
zarazei - de Simeon Dascalul la: 23/09/2005 12:51:59
(la: Cum ati defini kitsch-ul?)
e interesantă definiţia ce o dai kitsch-ului ca aspiraţie estetică neajutorată
sincer să fiu îţi dau în mare parte dreptate; şi eu am multă îngăduinţă pentru kitsch-ul „împământenit” – bibelouri, macrameuri cât încape, peşti de sticlă, fructe de plastic, covoare „persane” şi nu aş avea deloc alergie dacă ar trebui să locuiesc într-un decor din ăsta, la urma urmei e simpatic

îi prefer de cincizeci de ori pe cei care nu-şi reneagă gusturile unui individ care în forul lui interior consideră frumoasă o răpire pluşată din serai, dar locuieşte într-un apartament minimalist cu un Kandinsky pe perete numai ca să arate ce frumos s-a rafinat şi cât de bine a reuşit să-şi cureţe glodul de pe tălpi

dar una-i să-ţi aranjezi interiorul după cum vor muşchii tăi, alta-i să scoţi ochii oricui trece pe stradă cu o urâciune imensă roz-bombon;
nu mi se pare drept ca aspiraţiile estetice prost orientate ale cuiva, nefericit materializate să agreseze retina oricui nimereşte pe şosea; doar nu poartă ceilalţi vina pentru că aspiraţiile proprii ţi s-au dezvoltat ca dracu’?
bine, recunosc că aici intră şi o nuanţă socială - „de ce ajung tâmpiţii ăştia să aibă bani?”
dar chiar că „vilele” respective sunt de vise rele
Aspectul fizic? Cred că treb - de rac la: 10/01/2006 17:37:18
(la: Aspect fizic sau trasaturi psihice?)
Aspectul fizic? Cred că trebuie doar să depăşească un minim, deci l-aş încadra la calificări, unde aş stabili un barem cât de mic, ca să fie trcut de cât mai mulţi (în ambele sensuri).
Apoi, în finale intră în discuţie inteligenţia...

... Ştii, mă gândeam aşa: dacă e să fie vorba de... "urâţenie" (n-am găsit altă rimă), mai treacă meargă, te obişnuieşti - mai ales dacă există compatibilitate; dar dacă e vorba de... "nepotrivire de caracter", deci de trăsăturile alea psihice, atunci pot fi amândoi frumoşi ca din cur scoşi (scuze!), că nu va merge cât hăul...


i>"Nu cerceta aceste legi, că eşti nebun când le-nţelegi!"
Banc. - de picky la: 26/01/2006 10:45:31
(la: Trancaneala Aristocrata "8")
Un el si o ea, pe o banca-ntr-un parc.
El, scoţându-l pe colegul de sub şliţ, catre ea : ia-o-n gura !
Ea : asta nu !
El : alta n-am ...



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...