comentarii

Scoala este locul unde iti tesi norocul


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
Sufletul este reflexia lui Du - de mya la: 18/01/2005 04:56:24
(la: SUFLETUL ESTE NEMURITOR)
Sufletul este reflexia lui Dumnezeu in om (oameni).

Cine a spus aceasta?

In cartile despre vietile sfintilor se spun chestii de genul asta, sfintii le-au zis fiindca ei le-au trait.

Ca axioma, afirmatia nu rezista criticii - nu e nici pe departe evidenta, ba inca contine, implicit, afirmatii, care trebuiesc demonstrate ele-insele. Existenta lui Dumnezeu, de exemplu.
Dar si in cazul, ca o acceptam nedemonstrata, nu vad cum ar riesi din ea, ca
"D-aia e nemuritor, vesnic, in fericire deplina etc etc etc. "


Sfintii nu au simtit nevoia sa demonstreze ca la circ existenta lui Dumnezeu pentru masele de oameni. Cine vrea sa afle adevarul despre sensul vietii si al mortii il cauta singur si afla in cele din urma. Acum, sincer...daca ar veni unul iluminat si ar zice: "Ascultati mai oameni buni ce va zic: sufletul e precum Dumnezeu, sunteti toti ca Dumnezeu dar nu o stiti inca. Sunteti mai fericiti decat va imaginati da' nu stiti. Iesiti din "haina" ego-ului, a simturilor, a aparentelor si treziti-va la viata....etc, etc" zice lumea ca e cazut in cap. Cine-l crede pe cuvant? Vor toti dovezi. Si dupa ce-ar primi dovezile in cauza, tot nu l-ar crede, l-ar lua lumea de dement, bolnav psihic. D-aia se zice ca fiecare om trebuie sa-si gaseasca adevarul in el insusi, in sine...sa caute in el (prin introspectie) ceea ce-i lipseste si nu in afara, mediu si imprejurari, societate sau altii. Daca ar fi asa de usor, sa vina unul din afara (spiritual pe bune) si sa-ti explice ce sa faci, sa-ti faca demonstratii asa pe loc, la botul calului...nu s-ar mai chinui numeni sa ajunga la introspectie, adevar, sine, suflet, Dumnezeu, nu? Stiu ca toti vor "instant satisfaction" da' uite ca nu merge asa de usor, deh.

Apar si intrebari: care este diferenta dintre "nemuritor" si "vesnic"? "fericirea deplina", unde ai vazut-o?.

Nu e nici o diferenta intre nemuritor, vesnic si fericire deplina. Sunt insiruiri/caracteristici ale sufletului fiecarui om. Daca sufletul e precum Dumezeu in fiecare om, atunci e nemuritor (ca Dumnezeu), e vesnic (precum Dumnezeu) si e in fericire deplina (iar ca Dumnezeu). Nu are nevoie de "distractii" ca sa fie fericit, are tot ce-i trebuie :))

Sfintii sunt fericiti tot timpul si apoi mare parte dintre calugari si calugarite (dar nu tot timpul, se straduiesc intens insa ;-)). La ei am vazut-o.

Un om normal intotdeuana doreste mai mult decat are, tanjeste dupa ceva nu tocmai realizabil - dragoste nemarginita, frumusete absoluta, nemurire de asemenea...

De acord. Tanjeste mereu dupa ceva care sa-i dea fericire deplina, frumusete vesnica, viata fara de moarte...adica Dumnezeu ;-). Da' nu stie dupa ce tanjeste, cauta in afara si nu inauntru.

Exista o singura categorie de oameni pe deplin fericiti, dar nu sunt sanatosi psihic

E drept ca exista si bolnavi psihic care traiesc intr-un fel de stare de fericire. Am citit despre, am cunoscut. Sufletul lor e oarecum mai blocat la chestiile exterioare si mai "in tune" cu interiorul. D-aia uneori pot sa fie mai receptivi la chestii divine. Oricum, chestia e mai subtila, se intampla rar si depinde de boli. Am citit despre asta, tot in carti despre sfinti. Da' nu sunt singurii cu fericire absoluta, fara discutie ca nu.

"Simplu" este un cuvant, care inlocuieste, intr-o conversatie politicoasa, cuvantul "prost", pentru a nu ofensa bietii oameni neinstruiti, fara prea multa carte, fara idei etc.etc.etc
Salut!
.

Sigur, fiecare cu interpretarile lui. Eu cand am zis simplu m-am gandit la simplu ca in "pur/necomplicat/clar"...ceva de genul asta. Nu am vrut sa fac pe desteapta, nici vorba. Si pe urma partea cu "mai multa carte" nu e relevanta, exista sfinti analfabeti asa ca...e loc pentru toata lumea. Norocul nostru...al astora mai fara scoala ;-) (intru si eu aici, recunosc!).

#33651 (raspuns la: #33642) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Ufff... amintiri! - de Guinevere la: 16/02/2006 20:18:27
(la: truisme)
M-a impresionat mult textul tau, cred ca e cea mai frumos prezentata conferinta de pe aici, din cate am vazut eu.

Mi-a amintit de temele facute la lumina lampii (culmea, am crescut in Bucuresti si nu neaparat intr-un cartier marginas!); aveam trei lampi cu gaz pe care le curatam in fiecare seara, ca nu se stia daca vom avea nevoie de ele sau nu, noaptea urmatoare! Mi-am amintit si de piesele de teatru comuniste, la care ma uitam fiindca altceva nu era la TV, in afara de emisiunea cu poezii patriotice. Cu el muncitor de nadejde si ea secretara cu inalte standarde morale.

La scoala am avut ceva mai mult noroc. In liceu am avut o profesoara de filosofie pe care acum probabil ca o stiu destul de multi, Mihaela Miroiu. A suportat destule persecutii numai ca sa ne deschida capul si in loc de marxism ne vorbea despre Phaidon-ul si Phaidros-ul lui Kant.

Mi-am amintit si de prima cutie de coca cola pe care am vazut-o dupa revolutie, si de batoanele Snickers pe care le taiam acasa in trei, sa fie pentru toti. O sa razi, dar de cate ori mananc ceva bun acuma, ma gandesc cat am visat la lucrul ala in copilarie!

Si mi-am mai amintit ce zicea Blaga:

Daca vrei sa ajungi la fericire, atunci pune-ti orice ca tinta, numai un singur lucru nu: fericirea.

noroc - de beatlemaniacul la: 19/12/2007 16:53:47
(la: Versuri la comanda)
hai noroc
cartofii se coc
peste rosu foc
dopul face poc
cu miros de soc
scoate din cojoc
inca un chistoc
loveste de toc
pofta de amoc
treci apoi la loc
langa boloboc
hai noroc


noul cuvant: imbuibare
#266949 (raspuns la: #266897) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
O doamna - de SB_one la: 03/09/2004 21:39:47
(la: Femeia)

....intr-un avion TAROM Bucuresti Paris...

Am locul de langa culoar. As fi preferat unul la fereastra, dar "tanti" de pe HENRI COANDA mi-a spus ca din pacate pe ultimul tocmai l-a dat.
Geanta e sus, in compartimentul de deasupra scaunelor. Ascult bizaitul aerului conditionat si ma uit la speteaza scaunului din fata. Peste cateva ore voi fi in CDG. Nu mi-am vazut familia de un an.
- Excusez-moi monsieur..., aud langa mine. O dama imi face semn ca vrea sa se aseze. Are locul de la fereastra, norocoasa. E imbracata intr-un tricou negru, cu decolteu la spate, si un fel de brau de paiete aurii, lucind metalic si oriental, lat de doua palme. Incerc inutil sa identific parfumul dulceag cu care imi infunda narile.

Decolam ca de obicei, fara probleme. Ecranul din fata ma informeaza ca avionul a ajuns la cele zece mii de picioare ale plafonului de zbor, si ca mai avem doua ore si cinci minute pana la destinatie. Motoarele zumzaie monoton, iar avionul se inclina usor spre dreapta. Biing. Semnalul luminos din tavan dispare iar lumea incepe sa isi desfaca centurile de siguranta.
Vecina de calatorie se uita plictisita pe geam. O stewardesa impinge pe culoar caruciorul cu bauturi: o cafeluta, un suc, un cico? Cer o cafea.
- Dumneavoastra? o intreaba stewardesa pe dama de langa mine, care se uita la ea intrebator. Dupa o mica pauza, stewardesa repeta in franceza:
- Vous voulez boire quelquechose?
- Oui. Une Coca s'il vous plait, mais bien fraiche, raspunde dama, cu un ton monoton, ca de mostenitoare a imperiului Hilton.
Pffssss... Lichidul rosietic ajunge in paharul asezat pe masuta rabatabila.
Cucoana bea o inghititura.
- Qu'est-ce qu'il fait chaud ici..., ofteaza dama, si incepe sa-si faca vant cu Ghidul Companiei Tarom, editia de vara, gasit in buzunarul de pe spatarul scaunului.
Din pacate, fatalitatea n-o lasa sa se racoreasca prea multa vreme.
Marginea ghidului atinge paharul de plastic, care isi imprastie continutul lipicios pe superbul brau auriu al bluzei cucoanei. Onorabila doamna priveste cateva secunde dezastrul, vinata la fata. Arunca ghidul pe jos, dupa care racneste:
- Futu-i! Baga-mi-as! In pizda ma-sii!!

http://www.resursadefun.ro/index.htm

SB
................................................................
it's nice to be important, but it's more important to be nice !
#20964 (raspuns la: #20962) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
aaaaa nu-i greu Belle doar tr - de Cassandra la: 29/09/2005 21:02:34
(la: Oamenii nu se trag din maimuta)
aaaaa nu-i greu Belle doar trebuie sa te intereseze problema. In SU sint unii care vor ca la scoala in loc de teoria lui Darwin sa se predea un fel de religie stiintifica. Si oamenii de stiinta s-au suparat la fel cum s-au suparat unii credinciosi ca zic ei "strica" si stiinta si religia.

Nu stiu daca tu ai copii si de ce virsta, dar ti-ar placea ca ei sa invete asa ceva la scoala? Sau crezi ca e mai bine sa invete stiinta la orele de stiinta si religia la orele de religie?
#75606 (raspuns la: #75583) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Doctors, te admir. - de andante la: 06/01/2006 20:27:06
(la: Ce parere aveti de doctori?)
Doctors, te admir pentru verticalitatea ta. Putini sunt ca tine, putini medici in Romania, la ei ma refer.

Ca sa raspund la intrebarea initiala, spun ca ii dispretuiesc pe cei care pretind spaga pentru serviciile pe care ar trebui sa le furnizeze.
Il inteleg pe cel care termina facultatea si are un salariu de mizerie. Dar sa se uite in jur, nu e doar cazul absolventilor de medicina. Ei, au facut 6 ani de scoala in loc de 5. Si au avut mult de invatat (by the way, si la alte facultati se invata).
Stiau ca nu va fi usor cand au ales calea asta, nu vad de ce ar folosi astfel de argumente sa-si justifice comportamentul imoral. Scuze se gasesc mereu sa ne adormim constiinta.
#98798 (raspuns la: #96885) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
offfff! - de proletaru la: 09/03/2006 14:44:54
(la: Un pic despre viitor....si un pic eu...)
... am plecat! cheia e sub prag!

citeam textul tau si ma napadesc amintirile. asa entuziast eram si eu in primul meu an la catedra. in al doilea an nu mai aveam sperantza si eram deja scarbit de sistem dar aveam nevoie de un job ca sa imi termin studiile. apoi am parasit invatamantul cu regretul ca sistemul m-a invins, mi-a omorat visele, mi-a intrat in viata.
cred ca la fel li se intampla copiilor in prima lor zi de scoala: se bucura, spera, le place, vor, abia asteapta. in clasa a doua, deja majoritatea merg la scoala din obisnuinta si nu din pofta. scoala e locul in care ti se arata cat esti de mic, neinsemnat, amorf. exista si exceptii, dar prea putine.
prima parte e parca decupata din prezentarea la un interviu de angajare. nu am priceput inca ce post vrei..... lol
daca ai fi copilul meu m-as bucura ca am reusit sa sadesc in tine sensibilitatea, frumosul, bunatatea. m-as ingrijora insa ca nu te-am invatat sa lupti, sa te feresti de oamenii rai, sa iti ascunzi sentimentele, sa nu te lasi vulnerabila, sa fii mereu vigilenta, sa nu spui ce gandesti cu adevarat. nici n-as fi putut sa te fi invatzat asta.
acum ce sa fac? sa ma bucur ca esti asa cum spui (nu-mi ramane decat sa o iau de buna) si sa ma gandesc ca in curand vei intra in masina asta de tocat cotidiana. zbuciumul si suferinta te vor intari. pacat insa ca va trebui sa afunzi mai adanc in tine aceste lucruri minunate pe care le detii. ele nu vor dispare ci se vor transforma.
declaratia ta, pentru ca textul suna ca o expunere, nu are miza. care e miza?
bloom - de sierva la: 14/04/2006 20:29:57
(la: ce parere aveti despre sexul la 15 ani ? (fata avand 15 ani))
"Dar sunt naive rau daca mai raman si insarcinate". Sunt naive si la 15, uneori si mai tarziu. Educatie sexuala zici? De unde? Pe parinti nu-i intreaba din "pudoare", la scoala in loc de educatie li se preda mate, asa ca... asta e.
#117325 (raspuns la: #115550) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
latu - de picky la: 28/09/2006 14:26:46
(la: DUMNEZEUL DUMNEZEULUI - MINTEA OMULUI)
Adrian Fuchs :

Sau pe Besame mucho. Orezu' e lucru' dracu' !

Deznodatu' ca deznodatu'. Da' innodatu' la loc, asta-i dilema. Noroc cu Versetele satanice care citite cu codu-n mana, dau o excelenta ciorbitza. Nici lipovenii nu o fac mai buna.
#148411 (raspuns la: #148406) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de picky la: 30/03/2007 14:12:04
(la: cred)
O fantana cu cumpana inzestrata cu un degetar in loc de galeata.

Hai noroc.
#182586 (raspuns la: #182525) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
maizece - de proletaru la: 26/03/2008 15:54:17
(la: ,,...pure and revolted i shall die at 17")
ce e scoala?... un loc in care ar trebui sa putem exersa fara sa ni se intample nimic rau. cu toate ca exercitiul tau de azi a fost important, scoala e departe de ceea ce spuneam mai inainte si asta razbate puternic din emotiile pe care le descrii.
peste ani, cand vei fi probabil o buna negociatoare sau o buna sefa peste "echipa ta", ai sa iti amintesti aceste emotii. frumos!
chiar frumos!
*** - de GloriaVictis la: 25/06/2008 08:59:06 Modificat la: 25/06/2008 09:12:15
(la: Lauda, preludiul mortii)
Cei care te lauda iti simt slabiciunea si iti vor locul
o, da!
noroc ca ideea asta e acceptata doar in "borurile" clopotului lui Gauss. Mai precis: numai intr-unul dintre ele :))) Altfel ar fi al dracului de obositoare viata :)))

In timp vei cadea
hehe... odata ce accepti asta pe bune, "cazatura" nu mai e ce pare :)
Cronicarul parizian - O cola, va rog. Dar sa fie rece. - de Intruder la: 16/07/2008 16:35:25
(la: Cele mai Frumoase Texte ale Cafegiilor )
Am locul de langa culoar. As fi preferat unul la fereastra, dar ghisetista de pe Charles de Gaulle mi-a spus ca din pacate pe ultimul tocmai l-a dat. Geanta e sus, in compartimentul de deasupra scaunelor. Ascult bizaitul aerului conditionat si ma uit la speteaza scaunului din fata. Peste cateva ore voi fi in Bucuresti. Nu mi-am vazut familia de un an.

-- Excusez-moi monsieur...*, aud langa mine. O dama imi face semn ca vrea sa se aseze. Are locul de la fereastra, norocoasa. E imbracata intr-un tricou negru, cu decolteu la spate, si un fel de brau de paiete aurii, lucind metalic si oriental, lat de doua palme. Incerc inutil sa identific parfumul dulceag cu care imi infunda narile.

Decolam ca de obicei, fara probleme. Ecranul din fata ma informeaza ca avionul a ajuns la cele zece mii de picioare ale plafonului de zbor, si ca mai avem doua ore si cinci minute pana la destinatie. Motoarele zumzaie monoton, iar avionul se inclina usor spre dreapta. Biing. Semnalul luminos din tavan dispare iar lumea incepe sa isi desfaca centurile de siguranta. Vecina de calatorie se uita plictisita pe geam. O stewardesa flescaita si cu figura de piatra impinge pe culoar caruciorul cu bauturi: o cafeluta, un suc, un cico? Cer o cafea.

-- Dumneavoastra? o intreaba stewardesa pe dama de langa mine, care se uita la ea intrebator. Dupa o mica pauza, stewardesa repeta in franceza:

-- Vous voulez boire quelquechose?*

-- Oui. Une Coca s'il vous plait, mais bien fraiche***, raspunde dama, cu un ton monoton, ca de mostenitoare a imperiului Hilton.

Pffssss... Lichidul rosietic ajunge in paharul asezat pe masuta rabatabila. Cucoana bea o inghititura.

-- Qu'est-ce qu'il fait chaud ici...** , ofteaza dama, si incepe sa-si faca vant cu Ghidul Companiei Tarom, editia de vara, gasit in buzunarul de pe spatarul scaunului.

Din pacate, fatalitatea n-o lasa sa se racoreasca prea multa vreme. Marginea ghidului atinge paharul de plastic, care isi imprastie continutul lipicios pe superbul brau auriu al bluzei cucoanei. Onorabila doamna priveste cateva secunde dezastrul, vinata la fata. Arunca ghidul pe jos, dupa care racneste:

-- Futu-i! Baga-mi-as! In pizda ma-sii!!

http://www.cafeneaua.com/nodes/show/1320/o-cola-va-rog-dar-sa-fie-rece/1
knulp - de Maximilian Serban la: 15/03/2009 15:55:18
(la: limbi moderne)
perfect de acord, poate am pus problema gresit.

deci, engleza ramane limba in care majoriatea se poate descurca pentru ca o citeste pe fiecare ambalaj si o aude in fiece slagar, si nu neaparat pentru ca astudiat-o trei ore in loc de doua la scoala, in timp ce o alta limba, cum ar fi greaca, este mai putin preferata si utilizata pentru ca nu se creeaza destul de des situatii in care cineva o poate folosi practic, in ciuda faptului ca o studiaza trei ore la scoala in loc de doua sau una.

am inteles bine sau ma incapatanez?
zaraza sc - de adina.petre la: 29/04/2009 12:16:25
(la: Petitie online privind Salvarea culturii vii)
Nici nu ma gandesc sa intru pe site-ul ministerului, ca nu vreau sa mor de nervi pe acolo. Niste imbecili. Maine poimaine, o sa ne bage la scoala in loc de ore de educatie muzicala, educatie manelara, sau in loc de educatie moral-civica, educatie mitocan-civica.
prole - de adina.petre la: 18/05/2009 12:13:23
(la: Romania, incotro?)
Eu imi exprim parerea fara vreo pretentie de a fi adevar absolut. Vorbesc din ce am vazut cu ochii mei, nu din ce povesteste lumea sau scrie in carti. Asa ca enuntul meu nu are cum sa fie fals, poate doar trist.

Nu inteleg nevoia de a aduce un copil cu o dizabilitate intr-o clasa de copii normali. De ce se vrea asta? Cand au scoala lor, locul lor special in care exista oameni care se ocupa mult mai bine de problemele lor?

Cand nu existau scoli speciale, s-au revoltat oamenii, au facut pe dracu in patru ca si copii cu probleme sa poata merge la "scoala". Le-au dat scoala. Acum nu mai e buna aia?
#440476 (raspuns la: #440472) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
ie-te pe nasicu - de anisia la: 29/10/2009 00:00:11
(la: Mr. Cafeneaua '09 - premierea)
e pe locul 8, numarul meu norocos :D
#494824 (raspuns la: #494812) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
mont... - de just.a.touch la: 24/04/2010 12:59:10
(la: prin jurul meu-aievea)
sa-mi faci cu mana da? :D
uite aici ma ascundeam de lume cand fugeam de la scoala. Era locul unde citeam, in crapatura aia lunguiata din dreapta imaginii sus.Imagineaza-ti ca acolo n-o venit nimeni sa reclame nika.
Iasi
#537954 (raspuns la: #537950) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
partea a-II-a - de sami_paris74 la: 27/09/2016 14:33:58
(la: Te voi iubi pina cind moartea ne va desparti!)
- Am înţeles stăpâne, aterizăm lângă lac, are un peisaj mirific! ţipă ea.
Pe o pajişte imensă văzură o cabană mică, pesemne căsuţa unde se adunau lebedele noaptea ca să doarmă. Toată pajiştea era împrejmuită cu un gard de sârmă vopsit cu verde. Vederea lebedelor îi linişti.
În mijlocul lor era o lebădă, una singură, cu penele de culoare neagră.
- Daptubule, benga (futu-te, drace), zise Nicu la vederea lebedei negre. Asta-i cioară, fă!
- Ba nu-i, mă, cioară, ce-ai, ai înnebunit? E un pui, încă nu şi-a schimbat culoarea penelor.
În pădure începu să se lase noaptea întunecată şi înfricoşătoare.
- Hai, să intrăm în căsuţa aia, găsim noi, acolo, un loc şi poate avem norocul să dormim împreună cu ele.
- Da, Nicule, bine-ar fi, şopti ea înfrigurată, gândindu-se din nou la ultima noapte de dragoste din Ungaria.
Angelica se dezbrăcă de cămaşă. Nicu o răsturnă pe spate şi-i muşcă sfârcurile. Ea se muie ca o cârpă, încercând în întuneric să-i găsească privirea.
- Doamne-Dumnezeule, ce-mi place, ţipă ea din ce în ce mai excitată. Muşcă-mă, Nicule!
Făcură dragoste până se lumină de ziuă.
- Îţi plăcu, Angelico?
- Îmi plăcu, Nicule! Lângă tine mi-ar place să trăiesc până când moartea ne va despărţi. Dar, ce-i cu tine, că niciodată nu ai fost aşa de aprins de când cu întâmplarea cu gogoşile… când ţi-ai ars degetele!
- Păi, cred că toate vin de la cap, Angelico; de când m-a lovit ăla cu greutatea de la cântar în cap, cred că ceva s-a întâmplat în creierul meu. De atunci se ridică nivelul la carul meu, de parcă-i aracul pe care se sprijină fasolea.
- Da, mă, da! Să ştii că mă uimeşti, niciodată n-a fost aşa de ţeapănă ca acuma.
Spre ziuă, o lăsă dezvelită, se apropie de urechea ei şi o sărută pe buze, unde-i cea mai dulce sărutare din timpul iubirii. Ea deschise ochii şi-i spuse plină de dorinţă:
- Hai, Nicule, ia-mă în braţele tale, te vreau încă o dată!
- Nu, fă! Nu! Tu nu vezi lebedele? Ce norocoşi suntem că dormim împreună cu ele! Afară plouă şi mi-e teamă să nu vină proprietarul.
Ea se apucă să strângă lucrurile, cămăşile, câteva rufe, încă umede şi le aşeză într-un rucsac jerpelit. Cămaşa lui o împături cu delicateţe, o apropie de buze, o sărută de câteva ori.
- Uite, Nicule, cu cămaşa asta vreau să te îmbraci, e lolo (roşie) şi mă atrage, mă excită la nebunie.
Nicu începu să cânte:
„De când te-am cunoscut pe tine
Sunt cel mai fericit bărbat.
În tot ce fac şi, chiar când zbor,
Un singur lucru vreau,
Să-ţi fiu mereu pe plac.”
Cred ca aici e locul potrivit. - de talusa la: 10/11/2003 03:50:16
(la: TRICOLORUL ROMANESC)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...