comentarii

Se trăiește din like


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
despre erecţie - de rac la: 10/04/2006 14:57:35
(la: Conferinte)
E vorba şi de gustul omului. Iar ăsta nu se explică, ia-l ca atare.
E ca la un club unde unii vin să joace şah, alţii rumy, alţii cărţi, iar alţii pur şi simplu stau şi privesc, venind doar pentru atmosferă.

Diversitatea opiniilor e firească oriunde, în orice loc. Ideea e ca să nu se ajungă la impunerea cu forţa unei opinii sau a alteia, căci de aici la jignire mai e doar o jumătate de pas pe care l-am făcut şi eu câteodată, din păcate, dar care s-a făcut şi în sens invers.

În ceea ce mă priveşte, prefer discuţiile cu temă, pentru că-mi provoacă mai repede ... erecţia intelectului (scuze).


___________________________________________________
Mai bine să mori în picioare, decât să trăieşti în genunchi.
"jumătate de om nu poate trăi o viaţă întreagă" - de cosmacpan la: 16/12/2008 15:42:45
(la: In memoriam)
Eu cred că jumătatea de om trăieşte o viaţă mai plină decât un om gol...
"Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat..." - de cosmacpan la: 28/12/2008 10:24:06
(la: Din traista lui Zgamboici...)
"Omul este ceva ce trebuieşte depăşit. Făcut-aţi voi ceva, să-l depăşiţi?

Ce e maimuţa pentru om? Luare în râs, ruşine dureroasă. Aşa va fi şi omul pentru Supraom: luare-n râs, ruşine dureroasă.

În fapt, omul e un râu plin de mocirlă. Şi trebuie marea să fii, ca să sorbi râul mocirlos fără a te murdări.

Omul e-o sârmă întinsă între animal şi Supraom – o coardă peste un abis.

Măreţia omului constă în faptul că el este o punte şi nu un ţel la care să ajungi. Ceea ce poate fi iubit în om este că el e trecere şi e pierzare.

Iubesc pe cei ce nu ştiu să trăiască altfel decât pierind, fiindcă pierind se depăşesc.

Iubesc pe cei plini de un mare dispreţ, căci poartă în ei înşişi un respect suprem: ei sunt săgeţile dorinţei ţintite spre malul celălalt.

Iubesc pe cei ce n-au nevoie să caute dincolo de stele o cauză din care să piară şi pentru care să se jertfească, ci ard pentru pământ, ca într-o zi să poată fi pământul – a Supraomului împărăţie.

Iubesc pe cel care trăieşte doar pentru a şti si care vrea să ştie, ca să-i dea voie într-o zi Supraomului să fie. Astfel îşi vrea el a lui pierzare.

Iubesc pe cel al cărui suflet în cheltuirea-i de sine refuză orice plată, căci nu are să dea vreodată înapoi: acesta doar dăruieşte, fără încetare, iar pentru sine nu ţine nimic.

Iubesc pe cel pe care-l cuprinde ruşinea când zarurile cad de partea sa şi care se intreabă atunci : „Nu-s oare vreun măsluitor?” Căci vrerea sa-i să piară.

Iubesc pe cel care îl mânie pe Dumnezeul său, din dragoste de el. Căci din mânia acestui Dumnezeu al său, el va pieri.

După ce Zarathustra grăi aceste vorbe, privi din nou mulţimea în tăcere: „Iată-i, îşi zise în sine, iată-i cum râd: Nu mă înţeleg, pentru că eu nu sunt gura care să placă acestor urechi.
Ar trebui să le pleznesc timpanul, să-nveţe să asculte cu privirea? Sau nu mai cred aceştia decât în vorbele celor care bolborosesc?”

Prea mult în munţi trăit-am, prea mult am ascultat pârâuri şi copaci; şi iată, le vorbesc acum cum aş vorbi unor păstori de capre.

Un creator îşi caută însoţitori, nu hoituri, el nu vrea nici turme, nici credincioşi. El caută creatori, să se-nsoţească, dintre aceia ce înscriu, pe table noi, valori la fel de noi.

De zece ori pe zi să izbândeşti asupra ta – aceasta îţi dă o bună osteneală şi-i opiu pentru suflet.
De zece ori să te împaci cu tine însuţi – fiindcă amarnic este să te-nfurii şi rău se doarme când eşti mânios.
Încearcă să afli zece adevăruri în fiecare zi, de teamă să nu cauţi şi noaptea şi să-ţi rămână sufletul flămând.
De zece ori pe zi să cauţi să râzi şi să te veseleşti, de nu noaptea-ţi va fi chinuită de stomac – acest părinte al melancoliei

Vai fraţii mei! Acel Dumnezeu pe care l-am creat, era lucrare de om, sminteală omenească, precum toţi Dumnezeii sunt!"
Trăieşti în Spania dar nu prea le ştii - de Filip Antonio la: 12/03/2004 13:40:03
(la: ETA, Spania)
Tema războiului din Irak a fost folosită fără succes de socialişti. Nici un moment sondajele nu au indicat altceva decât o victorie a PP. Singura problemă este dacă partidul lui Mariano Rajoy obţine sau nu majoritatea absolută. În fond ar fi o victorie meritată a partidului care a modernizat economic Spania şi care a adus-o acolo unde merită - în fruntea Europei.

Iar CiU nu e nici de dreapta nici de stânga. Şantajează când pe socialişti (1993 - 1996) când PP (1996 - 2000) ca să mulgă cât mai mulţi bani pentru Catalonia.
#11920 (raspuns la: #11917) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
ce poate fi sufletul - teorie din 1998- - de adacartianu la: 20/03/2004 14:59:16
(la: SUFLETUL OMULUI - Ce-i aia?...)
*** Contemplând asupra marilor scrieri, începând de la filosofii antichităţii şi până la cei contemporani, am întâlnit o diversificare bogată de idei, asupra sufletului şi asupra sentimentelor. Aprecierea mea este că nu s-a ajuns la o concluzie finală definitoare, iar ce ştim, este ceea ce raţiunea ne-a permis să înţelegem şi să descifrăm.
De aceea gândesc că o mare parte din sentimentele noastre nu ne sunt pe deplin cunoscute. Şi uneori sub influenţa raţiunii care le controlează, sunt ori mai intense, ori diminuate ca valoare şi conţinut.
Omul este bivalent, trăieşte pe seama celor două
( raţiune şi suflet ), însă nu necesită o informare amplă despre acestea, mulţumindu-se cu caracteristici generale. Însă ca orice alte existenţe, acestea trebuie cunoscute în întregime, sau măcar în întregimea care ne este permis să cunoaştem.
Sufletul ca orice alt lucru trebuie studiat cu amănuntul, pentru că există întotdeauna întrebarea, ce este sufletul?
Majoritatea l-au căutat prin raţiunea care le defineşte şi analizează pe toate, eu am să-l caut în abstract. Pentru că sufletul nu are caracter echivoc, ci abstract.
În concepţia mea sufletul nu poate fi definit prin raţiune, pentru că nu are caracter raţional. Este o entitate existential conştientă prin raţiune, dar total abstractă ca formă.
Astfel că trebuie căutat abstractul, prin care înţeleg separarea şi generalizarea însuşirilor caracteristice ale sufletului, căci despre el discutăm.
În filosofie abstractul este categoria care desemnează cunoasterea proprietăţilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi ale fenomenelor, reflectând asupra notelor esenţiale şi generale, lăsând la o parte particularităţile concrete - senzoriale, ale obiectelor.
Sufletul este abstract din cauza lipsei de ilustrări fizice concrete a acestuia. Deoarece sufletul nu are reprezentări materiale decât atunci când omul tranfsormă sentimentele în acte ale acţiunii sale.
Totodata pornind de la analiza sufletului din prisma proprietăţilor lui generale şi esenţiale vom ajunge să vedem că tot ceea ce este general în suflet deja cunoaştem, pentru că sentimentele prin care caracterizăm sufletul ne sunt cunoscute în definire ca orice alte lucruri şi însuşiri exterioare. Generalitatea se află permanent în conştiinţa noastră, nu ne putem desprinde de ea în gandire pentru că există fără îndoială pe deplin legată de fiinţa noastră în caracterizarea generală a individului. Proprietăţile esenţiale ale sufletului nu se pot gândi cu amănuntul, ele doar există undeva în noi, mai adânci decât gândul.
De aceea există această incertitudine asupra sufletului, pentru că dacă omul nu poate gândi logic asupra a ceva, consideră că acel ceva nu există cu adevarat şi totul este imaginaţie.
Însă esenţa pură a sufletului se dovedeşte a fi în noi datorita faptului că uneori gândul în genialitatea sa reuşeşte să gândească esenţa chiar dacă nu ştie ce este aceasta cu adevarat.
Sentimentele pe care le trăim ne definesc în ineriorul nostru, le percepem inevitabil şi cu ajutorul lor caracterizăm sufletul ca pe un general în fiecare, individualizându-l doar în funcţie de intensitatea simţirii generalitaţii din fiecare. Esenţialul este totuşi în fiecare acelaşi, iar din esenţial pornesc toate aceste trăiri individuale. Profunzimea sufletului este de fapt abstractul din el, nedefinitul ce nu se defineşte decât printr-o înşiruire de sentimente, dar care este mai profund decât acestea şi mai complex.
Pentru că proprietăţile generale sunt doar adjectivele unui singur cuvât care este esenţa. Sufletul privit din prisma proprietăţilor generale şi esenţiale este definit în conştiinţa noastră doar de generalitatea sa, esenţialul ridicând problema cunoaşterii în întregime a sufletului. Esenţa sufletului nu poate fi descoperită cu ajutorul trăirilor noastre, acestea au darul de a ne formula o idee despre ceea ce numim suflet, însă adâncimea pe care omul nu are puterea să o găsească este de fapt sufletul pur, restul sunt doar amănunte.
Iar omul este un norocos că poate înţelege aceste amănunte, chiar dacă esenţa reprezintă totul. Avem informaţii despre suflet ca exprimare independentă de raţiune, pentru că sentimentele nu sunt raţionale, dar nu avem o certitudine adevărată asupra lui însuşi ca un întreg ansamblu de reprezentări, tocmai din motivul că nu-i cuprindem logic esenţa, ci doar o simţim la întâmplare.
Încercând să cunosc sufletul prin abstract, privindu-l ca fiind independent de ce e în mine raţional, detaşat de obiecte şi de relaţiile care există în realitate, devenind astfel o entitate separată de mine, dar pe care o cuprind, nu din voinţa mea, ci a ei, descopăr o oarecare putere de a atinge esenţa. Poate gândind sufletul mai puţin, trăindu-i sentimentele fără o analiză interioară de a afla ce sunt, de unde vin, m-aş apropia de esenţa sufletului, care poate fi un tumult al nonsensului care capătă sens doar din exprimarea mea liberă.
Totodată esenţa sufletului se poate afla într-un centru nervos, dar în acest caz nu ar fi nimic mai mult decat organic, şi ne-am îndepărta de la mitul sufletului veşnic. Poate esenţa sufletului se află în libertatea lui de mişcare, mişcare care nu poate fi condiţionată de nimic.
Poate tocmai această mişcare liberă este baza de pornire a tuturor sentimentelor, gândind că toată generalitatea simţită nu poate exista decât printr-o acţiune a ceva, deoarece un repaos nu poate produce o reacţie, o trăire, astfel că sentimentele oamenilor nu pot provenii decât printr-o acţiune de ordin interior sau exterior.
Vom căuta însuşirile generale, raportându-le la caracteristicile esenţiale independente de noi. Pentru că dacă am spus că sufletul este abstract, trebuie să arăt abstractul ce-l caracterizează.
Să ne imaginăm sufletul ca pe un tablou plin de culori desăvârşit aşezate, dar fără o formă concisă, o imagine nedefinită pe care noi trebuie să o interpretăm. Să spunem că fiecare culoare din acest tablou reprezintă un sentiment, astfel că vom enumera totul încercâd să-i definim particularităţiile.
Dividem sufletul în culori, aflând astfel calităţile acestuia.
Aceste culori devin simple culori, ignorând existenţa sentimentelor pe care le reprezintă. Sufletul devenind o paletă de culori.
Privindu-l astfel, cunoaştem definiţia fiecărei culori în parte şi încercăm să stabilim efectul ei asupra noastră. Clasificându-le în ordinea preferinţei noastre cromatice sau pe intensitatea culorii, obţinem o evaloare a scării noastre valorice şi totodată obţinem o informaţie despre o latură a personalităţii noastre.
O persoană care alege culorile vii înaintea celor închise, este o persoană veselă, optimistă, încrezătoare; o persoană care alege culorile închise, este tristă , pesimistă şi nâncrezătoare.
Aşa cum culorile au o gradare în preferinţele noastre, aşa şi sentimentele sunt preferabile într-o anumită ordine.
Prin această ordonare a culorilor şi a sentimentelor ne individualizăm şi concretizăm imaginea noastră exterioară şi interioară.
Vorbeam despre caracteristicile esenţiale independente de noi, acestea sunt lucrurile exterioare prin care în suflet se produc o serie de sentimente, singurul esenţial al sufletului dependent de noi şi prin care putem trăi unele sentimente, este gândul.
Sufletul este o complexitate de calităţi şi sentimente care se află într-o deplină analogie unele cu altele. Cum de altfel se poate constata foarte uşor prin extinderea unui sentiment în altul. Ca de exemlu trecerea de la sentimentul de iubire în sentimentul geloziei sau urii, sau de la tristeţe la bucurie. Toată această schimbare sentimentală evidenţiază legătura analoagă a trăirilor. Un sentiment produce un alt sentiment, o trăire produce o altă trăire.
Nimic nu se întâmplă necoordonat şi nefiresc, totul are o bază reală de pornire şi un scop în apariţie şi desfăşurare.
Multe nu par evidente, însă sunt oricât de mărunte şi, se divid în mai multe feluri de simţiri şi exprimări.
Privind sufletul asemeni unui tablou abstract, fiecare înţelege din nonsensul lui, ceea ce i se pare a fi convenabil şi inteligibil pentru sine.
Şi cum de multe ori viziunea unui individ este împărtăşită şi de alţii, atunci tabloului i se va da o definire plauzibilă şi acceptată.
Însă cu toate acestea fiecare trebuie să-şi picteze singur tabloul abstract în funcţie de culorile preferate, în ordinea şi combinarea care i se potriveşte.
Am afirmat că putem încerca să definim sufletul prin culori.
Vom gândii că acesta nu este mai mult şi nu exprimă mai mult.
Este pur şi simplu vizibil. Conştiinţa identifică culorile şi prin efectul lor asupra noastră le ierarhizăm. Astfel că eu în tabloul meu aş aşeza înainte de toate culoarea albastră. De ce?
Albastrul îmi reprezintă cerul, libertatea mea de a fi şi de a visa o nemărginire.
Privind albastrul îmi voi simţii dorinţa de a zbura, ceea ce reprezintă o libertate imposibilă, dar la care sper şi mă gândesc că aş putea să o ating într-un fel.
Apoi aş alege culoarea roşie, pentru că îmi place alături de albastru, fiind o culoare aprinsă care îmi transmite ideea de viaţă.
E ca un foc ce-mi aprinde trupul în nevoi şi trăiri vulcanice. Reprezentând pentru imaginea mea dorinţa de descătuşare, de trăiri intense.
Astfel că îmi descopăr prin culori anumite senzaţii şi acestea devin stimulenţii mei interiori.
Considerând că astfel descopăr ceva nou în mine care vine din influenţa culorii asupra mea.
Revin la sentimente fără să mă gândesc la culori. Conştientizez că le simt dar nu ştiu de unde vin şi ce le produce. Spun că vin din suflet, dar nu ştiu ce este acesta. Atunci mă voi gândii ce anume mi-a produs sentimentul. Recurg la proprietăţile exterioare şi analizez vizual, auditiv, senzorial, tactil şi gustativ, prin care dintre aceste etape am trecut pentru a avea un sentiment.
Să spunem de exemplu că nu am mâncat nimic, nu am atins nimic şi nu am mirosit nimic, dar am văzut un apus de soare incredibil şi am auzit foşnetul mării.
Şi sentimentul care m-a străbătut iniţial a fost uimirea, apoi încântarea, emoţia şi bucuria.
Patru sentimente ierarhizate de o singură imagine care le-a produs fără ştiinţa mea.
Nu mi le-am creat singură raţionând că acestea trebuie simţite în acel moment, ci le-am trăit fără un scop anume dar cu o cauză.
Cauza fiind imaginea care a acţionat asupra mea independentă de conştiinţa mea.
Reacţia devine pur organică, însă această reacţie a fost determinată de ceva existent în mine. Nu am simţit durere şi nici vre-un organ care să-mi provoace aceste trăiri, dar conştientizez că au pornit din interiorul meu ca efect dintr-o acţiune exterioară.
În afara exteriorului şi al organicului există ceva mai mult, pe care nu-l pot determina material ca organ sau lucru exterior, dar ştiu că există. Este total independent de acestea, dar acţionează în deplină legătură cu ambele.
Astfel spus nu putem avea un sentiment dacă nu-l trăim organic şi totodată dacă un factor exterior nu acţionează asupra organicului, dar se întâmplă uneori să fim conştienţi că trăim un sentiment care nu provine din exterior, ci din interior. Astfel ca nu numai exteriorul produce sentimente spre interior ci şi interiorul spre interior, sentimente care se nasc din esenţă si nu au definire.
Tot ceea ce defineşte omul spre exterior din suflet sunt numai proprietăţi generale, iar tot ceea ce omul nu poate definii şi înţelege din suflet, sunt proprietăţile esenţiale ale acestuia.
Toate gândurile noastre pornesc din exterior spre interior, astfel se poate spune ca şi sentimentele noastre pornesc din exterior spre interior. În interior fiind doar definite şi trăite, în exterior fiind constatate şi preluate.
Aşa cum se preiau informaţiile, asa interceptăm şi factorii care ne produc sentimente. Iar acestea nu se produc la ordinul raţiunii şi nici la nivelul ei.
Conştienţi de faptul ca trăirea noastră produce mai mult decât putem gândii şi asimila din exterior, chiar dacă avem tendinţa să considerăm toate sentimentele noastre ca fiind produsul unor acţiuni din afară, nu putem să contrazicem nici ideea conform căreia o parte din sentimentele umane se nasc ăn interior şi le reprezentăm exterior printr-o acţiune de orice fel.
Cum am afirmat anterior, sufletul dacă ar fi organic ar fi reprezentat de cel mai sensibil organ din constructul nostru anatomic.
Pentru că numai un organ foarte receptiv şi senzitiv ar avea puterea să dezvolte în noi o asemenea gamă variată de trăiri şi, nu numai variată cât diferenţiată calitativ şi sensibil.
Iar pentru că nu toţi putem trăii sentimentele la aceleaşi nivele, am gândii că acest organ se dezvoltă diferit în fiecare. Astfel spus categorizăm oamenii în fiinţe sensibile, mai puţin sensibile sau insensibile.
Totuşi un organ care se pretinde a fi senzitiv atât de sensibil, încât să poată produce astfel de reacţii interne, nu se poate dezvolta la unii excesiv, iar la aţii deloc.
Atunci ajung să gândesc din nou, că acest suflet este imposibil să nu existe în fiecare, ca o abstractizare a fiecăruia.
Este ceva ce nu are înţeles decât organic datorită reacţilor acestuia la diferiţi stimuli exteriori, dar este o existenţă care nu-şi are explicaţie logică.
Aşa cum nici efectul culorilor asupra noastră nu-l putem explica, pentru că fiecare individ vede într-o culoare altceva decât văd eu.
Cineva poate spune că o culoare îi determină un gust sau un miros, aşa altcineva vede în culoare un obiect sau chiar un sentiment.
Totul depinde de fiecare în parte, aşa cum un tablou abstract este înţeles de fiecare în parte.
Să spunem că eu privind culoarea portocalie, mă gândesc la o portocală şi îi simt gustul, aceasta provocându-mi o reacţie a papilelor gustative şi mi se face poftă de o portocală.
În acest caz putem vorbii de o reacţie fizică creată de raţiune prin imaginea imaginară a portocalei. Însă pofta nu e un sentiment ci o reacţie pur fizică care poartă această definire.
Poate am deviat de la subiectul iniţial prin care am vrut să definesc sufletul, abstractul de la care am pornit. Această trecere prin organic şi material a avut ca scop evidenţierea faptului că sufletul e abstract şi nu-l pot definii altfel.
Dar totuşi abstractizarea a ceva se datorează faptului că acel ceva este conceput ca o generalitate, iar în temeiul lui nu au fost aduse suficiente dovezi de a fi demonstrat şi asta îmi întăreşte convingerea că ce a rămas nedemonstrat asupra sufletului este esenţa, adâncimea pe care nu o vom putea explica niciodată, dar pe care avem norocul să o simţim uneori.
Atunci aş putea venii să gândesc că putem definii sufletul prin absurd, ceea ce înseamnă contrazicerea oricărei logici şi prin metoda reducerii la absurd să demonstrez un adevăr.
Este logic să gândim că nu există suflet atâta timp cât nu avem o formă real palpabilă sau vizibilă, este logic să căutăm un adevar asupra sufletului pentru a avea siguranta că acesta există, este logic să nu ne încredem în vise care până acum nu au putut fi demonstrate, este logic că suntem nişte dobitoci dacă credem că aceasta este logica sufletului.
Este absurd să gândim că nu există suflet dacă acesta nu este un material palpabil!
Logic suntem nişte imbecili şi absurditatea noastră este sufletul, singurul adevar ilogic, dar care există.
Metoda este modul în care cercetez ceva pentru a cunoaşte şi transforma realităţile obiective.
Obiectivitatea sufletului se găseşte în sentimentele care îl fac real în conştiinţa noastră, pentru că dacă nu am fi conştienţi de acestea nu am şti despre suflet că există.
Sufletul este singura realitate obiectivă, dar pe care lumea nu o ia în seama decât din nevoia egoistă de a trăii uneori regeşte.
Descartes spunea că pentru a cunoaşte sentimentele sufletului trebuie să facem distincţie între funcţiile sale şi acelea ale corpului. Astfel că el gândeşte că ceea ce este în suflet “afect”, adică efect, este în corp acţiune.
De aici concluzionez că sentimentele sunt efectele unor acţiuni dependente sau independente de noi. Iar ceea ce înţelegem că aparţine numai de noi, în interirul nostru si, nu aparţine nici unui alt corp, atribuim sufletului.
Virtutea umană nu se afla în corp, ci în suflet.
Sufletul este un construct imaterial ce-şi găseşte locul în materie.
Sufletul nu are definiţie de aceea nimeni nu poate să spună ce este, însă sufletul are simţire şi simţindu-l putem spune ce este.
În vasta sa exprimare şi întindere interioară putem înţelege legătura sufletului cu universul, iar de aici gândim că adâncimea sufletului omenesc este nelimitată completându-se cu adâncimea universului, astfel sufletul devine libertatea omului, libertate pe care nu o găseşte pe lume. Sufletul este elementul care ne leagă de întreg prinrt-o neânţeleasă armonie cu tainele universale.
Sufletul poate fi nedefinirea care are definire prin moartea organicului, atunci când omul devine el însuşi esenţă.
Este singura liberate autentică a omului, dar pe care acesta şi-o îngrădeşte cu bună ştiinţă, contabilizând-o şi disecând-o ca la o oră de anatomie.
Sufletul este martirul imaginaţiei noastre. Poate fi gândit, ca fiind unitatea născută din legătura între forţa universală contopită cu forţa organicului. Numai printr-o astfel de conexiune fantastică, sau interacţiune fizică între forţe cu poli opuşi,cu sarcini diferite, sufletul
şi-ar găsi definiţia ce se vrea a fi un adevăr, contestabil.
Sufletul este o forţă narturală care acţionează asupra organicului pământesc în funcţie de forţa emanată de fiecare organism în parte. Astfel că omul ar putea fi cel mai puternic organism viu al planetei, sau cel mai slab, iar din legătura sa fizică cu universul iau naştere sentimentele.
Aşa că dacă sufletul este o forţă naturală, nu omul cuprinde sufletul în sine, ci sufletul îl cuprinde pe om. Gândind astfel înţeleg ce este de fapt şi omul şi sufletul : natură si forţă universală.
Iar daca sufletul cuprinde omul, s-ar putea ca noi sa existam tocmai din nevoia sufletului de a traii, de a se exprima, si astfel spus sa fim doar simple existente de care acesta se foloseste in exprimarea sa. Ca orice anorganic care are nevoie de materie pentru a fi si-a gasit locul propice in oameni, iar de aici apare proprietatea omului de a avea suflet si dependenta sufletului de om.
Cred că de aceea se spune că sufletul este veşnic, forţa universală nu dispare niciodată, indiferent daca organicul se dezintegreaza.
Elitism de mucava - de Filip Antonio la: 23/03/2004 05:24:40
(la: Testarea IQ pt. electori)
"Chiar nu intelegi ca sint impotriva votului cenzitar? am repetat in 2 rinduri mai jos ca este o timpenie acordarea dreptului de vot persoanelor instarite din Romania contemporana tocmai pentru ca stim toti cum si-au strins averile impostorii si parvenitii.am senzatia ca nu parcurgi textele decit pe sarite si dai cu bita in balta numai de amorul artei. familia mea a suferit de asemenea din cauza comunistilor (unul dintre strabunici a putrezit la Aiud-fiind preot greco-catolic) iar nici un membru al ei nu a fost colaborationist sau macar membru de partid (asta nu e relevant pentru ca au existat turnatori si ne-membri ai PCR)".

Irelevant. În răspunsul meu despre comunişti mă refeream la un individ care trăieşte în Spania şi care are viziuni de extremă stângă fără a fi cunoscut vreodată regimul comunist şi "binefacerile lui".

"si sustin, in continuare, ca fiecare sa-si stie de lungul nasului-adica cei fara un minimum de echipament neuronal sa nu aiba dreptul de a lua decizii electorale".

Discriminare şi în utlimă instanţă fascism bazat pe IQ.

"am zis!"

În oraşul ăsta de gogomani...

"Si inca ceva. Pentru o persoana asa zis "echilibrata" ideologic esti foarte populist. Adica tragi tare spre stinga..aia pe care cica o detesti".

A susţine votul universal în 2004 e de stânga? Mă faci să râd în hohote.

"Cum de rezista acest sistem in Germania -unde vulgul isi alege doar administratia locala-restul posturilor de conducere la nivel de Landesregierung, Bundestag si Bundesrat fiind alese de electori atent selectionati.Nici acolo nu e democratie?"

Bundestagul şi TOATE Landtag-urile sunt alese prin vot direct şi universal. Bundesrat-ul este compus din reprezentanţii Landtag-urilor ca şi alte camere superioare ale Parlamentelor din Europa. Aşa că ai dat-o în bară. Rău de tot.

"Ca sa nu mai vorbim de elvetieni care , in cantonul Appenzeller, nu au acordat drept de vot femeilor pina in anul 1990 -deci la finele secolulului XX!"

Relevant exemplu - arată în ce sens evoluează lucrurile.

"Ce ai zice daca as propune ca viitorii parlamentari sa fie testati in ceea ce priveste stapinirea limbii romane (vezi ce agramati sint acum) sau, sa li se interzica celor care au cazier sa candideze la aceste functii?fascism pur".

Chestia cu stăpânirea limbii române e foarte relativă. Politica se face de politicieni şi nu de lingvişti sau filologi. Iar restricţia legată de cazier există. În sfârşit, faptul că ai opinii fascistoide este mai mult decât evident.
#12647 (raspuns la: #12638) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Marcatori si identificatori - de Badu la: 17/04/2004 07:53:21
(la: Carti ce ne-au marcat existenta)
Cărţile menţionate de voi sunt cele care m-au marcat şi pe mine şi de aceea nu le voi scrie titlurile aici. Mi se pare însă, cu mult mai interesant de analizat motivele pentru care impactul acestora este comun asupra noastră, a tuturor, ce le face atât de speciale, de unde apare nevoia noastră de a ne detaşa de cotidian, de a trăi dramele şi iubirile altora.
Ultima carte care mi-a marcat profund percepţiile, m-a făcut să mă gândesc serios la motivele pentru care acest lucru mi se întâmplă şi dacă acesta este un lucru bun sau un lucru rău.
Motivele nu-mi sunt prea clare, deci nu voi vorbi despre ele. Părţile bune ale marcatorilor constau în aceea că m-au făcut să mă gândesc la lucruri la care nu mă gândisem, deşi aveam tendinţa, că mi-au deschis orizonturi noi. Tot între lucrurile bune, se strecoară prentenţia de a înţelege, pretenţia percepţiilor fine, dorinţa de a şti că eşti unic şi asemănător în acelaşi timp.
Lucrurile rele ţin de descurajarea pe care o trăieşti vrând-nevrând, descurajare provenită fie din neputinţa de a contrazice/modifica realitatea proprie şi cotidiană, de neputinţa de a nu te identifica şi regăsi în unele personaje.
Identificatorii sunt ceea ce nu-mi doresc din cărţi. Nu vreau să aflu că nu pot face nimic ca să schimb mizeria în care trăiesc, că nu pot convinge decât oameni deja convinşi, că nu pot ajuta prea multă lume, că până la urmă, e o falsă identificare cu personajul şi că m-am auto-flatat inutil crezând că sunt mai bun decât ceilalţi doar pentru că semăn izbitor cu un terţ narat.
MindBomb - de MindBomb la: 22/04/2004 13:19:55
(la: Facultatile de $paga)
Salut,
Mindbomb este o acţiune artistică organizată de ExtraArtGroup (Firma 9) şi San Francisco Print Collective, care are ca scop sensibilizarea opiniei publice la câteva dintre cele mai acute probleme ale societăţii în care trăim.

Folosind afişul social pentru a vorbi despre implicarea activă în comunitate, educaţie, siguranţă şi protecţie socială, precum şi despre clişeele culturii consumiste, naţionalism, piaţa neagră, săracie şi corupţie, Mindbomb îşi propune să promoveze arta ca vehicol al schimbării sociale.

Oricine se poate implica in actiune participând la forumul deschis la adresa www.mindbomb.ro

Asteptam idei, comentarii, schiţe de afiş pe forum şi pe adresa de mail contact@mindbomb.ro.

Suportul direct pentru acţiunea Mindbomb venit din afara cercurilor artistice este dovada că dezbaterea propusă interesează o largă categorie de populaţie, căreia ii pasă unde şi cum trăieşte.

Mai multe detalii la adresa www.mindbomb.ro
"Nu te poţi bucura de imedia - de (anonim) la: 29/04/2004 12:17:58
(la: Imaginatie si Inadecvare)
"Nu te poţi bucura de imediat, fie pentru că îţi aminteşti, melancolic, de necazuri trecute, fie pentru că te preocupă dificultăţi viitoare. Nu te poţi bucura de amintiri agreabile, pentru că ele ţin de trecut, şi nu te poţi bucura de posibile împliniri viitoare, pentru că te gîndeşti la obstacolele sau, pur şi simplu, la timpul care te separă încă de ele. Eşti mereu, printr-un soi de neodihnă a asociativităţii, în altă parte decît acolo unde tocmai trăieşti ceva. "

Cred ca dimpotriva ar trebui sa regresam ca sa scapam nefericirea asociativitatii. Animalele nu au simtul trecerii timpului. Nici copiii mici. Daca pierderea acestui simt e benefica, atunci se poate considera ca antica Circe era o vindecatoare.

"Nefericirea zilnică e incapacitatea de a fi contemporan cu experienţele proprii. Altfel spus, e un viciu de concentrare. În loc să focalizezi extatic asupra punctului, te laşi confiscat de liniile virtuale care îl preced sau îi urmează. Fericirea aflată la îndemînă se dizolvă, subminată de nostalgii, anxietăţi, false lucidităţi, presentimente. Ceea ce înseamnă că ea nu mai e resimţită ca fericire, nu mai e recunoscută în splendoarea simplităţii sale."

"Miraculosul ne invaluie si ne scalda precum aerul, dar noi nu-l vedem"-probabil Baudelaire.

In ce ma priveste trebuie sa-mi recunosc opacitatea.


Sclavii masochişti - de ampop la: 18/05/2004 03:56:19
(la: Cine suntem noi, romanii?)
Din păcate suntem majoritatea nişte sclavi carora le place stăpânirea. Imaginea lui Bastus trădătorul (Gheorghe Dinică) din filmul “Columna”, căruia Gerula (Ilarion Ciobanu) îi aruncă osul zicând : “Vezi osul acesta? E gras…” este tipică pentru majoritate formată din Bastuşi. Din patru în patru ani îşi aleg “democratic” stăpânii. Nu are importanţă, mai demult erau cincinalele, aplaudau frenetic cizmarul şi partidu’. Azi, acelaşi partid dar cu alte denumiri este aplaudat, tot “democratic”. Un muncitor mucalit de la Regia de termoficare spunea că o să voteze PSD-ul şi candidatul la primărie a acestuia pentru că le-a promis să susţină sistemul de termoficare de stat şi să împiedice debranşările. “Nu contează că murim de foame, dar să fie România mare...” grăia prin anii ’90 un proletar suferind de etilism cronic. Psihologia gloatei române a fost bine folosită de mai marii naţiunii. Lasă-l să fure câte puţin de la locul de munca, să ia ciubucul, osul cu puţină carne şi grăsime , astfel încât să putem noi lua halca.
Legea trebuie respectată doar de sclavi. “Noi stăpânii”, cei cu Jeep Grand Cherokee, trecem pe stradă vorbind la celular, fără centură de siguranţă. Ferească Domnul să nu îti plăteşti impozitele. Mai mult, dacă nu eşti din “elita de partid şi de stat” şi ai niscaiva avere,muncită de stăbunii tăi, tabără funcţionarii incompetenţi pe tine să-ţi aplice impozitele la maxim, în afară de orice normă legală. Marile companii de stat beneficiază însă de amnistie fiscală. Să plătească tot sclavul pierderile. Şi…din patru în patru ani, pleosc ştampila pe votul stâpânirii. “E rău cu rău, dar mai rău fără rău” sau “Capul plecat sabia nu-l taie” reflectă şi ele “înţelepciunea românească multimilenară”.
Pensionarii care abia mai pot supravieţui fără medicamente, votează conştiincioşi satrapii orientali. E…de-al nostru.
Legislaţia este instabilă şi se aplică discreţionar. Cei care au mai avut curaj şi-au părăsit ţara , măcar de la mineriadele din 1990 şi au căutat o lume normală, în exil. Oare de ce şi-ar dori ei să revină în mizeria românească din prezent? Să le fura tovarăşii din bănci ceea ce au agonisit în străinătate?
Iar cei ce gândesc altfel sunt luaţi repede în vizorul stăpânirii, cică împiedică integrarea europeană a României…Cine împiedică integrarea dacă nu ei, cleptocraţii? Cred ei oare că cei de la Bruxelles sunt orbi sau oligofreni cu un IQ de 70? Pe care cu ceva minciuni şi mită o să-i momească, pentru integrare. Viitorul este oricum negru…doar un miracol ar mai schimba ceva din atitudinea asta. Poate doar generaţiile ce vor urma, născute în “pseudo-libertate”.
”Romanii pe vremuri au fost brave warriors,i-as compara cu fratii si surorile mele indieni americani,dar si-au pierdut curajul.Au devenit lasi in fata soartei,nu e vina lor,fiecare tara din lume are o anume soarta ca si o singura persoana” …Ozzy eşti un idealist care trăieşti de mult timp în libertate… poate când în România vom fi cu toţii fraţi şi “brave warriors”, eu sigur voi mirosi de mult florile pe la rădăcină…:).


Mario
Corola de minuni - de (anonim) la: 10/11/2004 14:56:28
(la: SUFLETUL ESTE NEMURITOR)
Dragă Ilona!
Tu zici:
“ Eu as vrea doar atat sa-ti spun, aproape cu lacrimi in ochi..."sa nu strivesti corola de minuni a lumii".....”
Bănuiam eu, că cineva ar putea începe să plângă. Fii serioasă, doar eşti om matur! Trebuie să fii curajoasă ca să trăieşti. Din ce ai spus, trebuie să înşeleg, că preferi cu disperare, ca ceea ce ţi se pare o minune, minune trebuie să rămână, adică să nu i se caute explicaţie. Dar nu trăim în paradis! În viaţa reală te poţi poticni rău exact de lucrurile care au rămas neexplicate. Şi parcă un lucru minunat devine mai puţin minunat, după ce ni-l explicăm? Pentru mine – nu. Să nu ne comportăm ca un copil, care-şi doreşte cu ardoare o jucărie, dar pierde interesul faţă de ea, de îndată ce devine a lui, sau ca un Don Juan, care, după ce cucereşte femeia mult jinduită, dragostea i se evaporă pe loc. Să preţuim la justa valoare şi ceea ce am cucerit, am atins, este al nostru. Iar la corola lumii se vor adăoga alte minuni, pe care acum încă nu le vedem. Cu cât mai departe împingem orizontul lumii cunoscute, cu atât mai minunat este … mirajul, care ne deschide, vaporos şi aluziv, ceea ce se află dincolo de orişont. Corola de minuni a lumii devine mai bogată în culori şi nuanţe. Teoriile ştiintifice, care şi se par sarbede şi plictisitoare, în realitate îţi pot alimenta gândirea romantică cu mai multâ substanţă, decât nişte povestioare simple, la înţelegerea copiilor. Există mai multe “niveluri” de înţelegere. Spre exemplu, să luăm una din teoriile fizicii moderne “The Big Explosion”. Uite o poezie:

Marea Explozie
Materia toată,
Într-un pumn uriaş concentrată,
În convulsii istovitoare,
Dospeşte, ca o pâine în covată…
Spaţiul în juru-i s-a închis,
Dar tensiunile cresc nebuneşte
Şi membrana, în fine, plesneşte.
Marea Explozie s-a produs!
Stelele – aşchii incandescente
Din plasma clocotitoare,
Îşi iau zborul cu uşurare,
Ca albinele din stup,
Într-o zi cu soare.
Marea Explozie …
Cine a fost s-o vadă,
Să-mi strige cu indignare:
- Minţi, obraznică Doamnă,
Nu e nici o asemănare!
-Ba da, a fost ca o toamnă,
Plină de vrajă şi culoare…
Nu ţi se pare romantic acest subiect? Îţi poţi imagina Marea Explozie? Nu-ţi pare o minune, acest tablou terifiant, dar extraordinar de colorat şi frumos?
Cele bune, Adela
P.S. Dacâ nu crezi într-un ateu convins, vino la Chisinau, şi-ţi voi permite să mă atingi. :-)
Apropo, ce zici de oiţele, care au crescut în eprubete? Cele clonate, din Anglia… Unii susţin, că şi animalele au suflet, ba chiar că este nemuritor.
#28253 (raspuns la: #28091) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Te-ai oprit la suprafaţă - de Anca Tudor la: 14/11/2004 13:47:27
(la: Cand formezi un cuplu, dupa ce criterii alegi o persoana?)
Te-ai oprit la suprafaţă, jimmy cecilia. Nimeni nu trebuie să suporte ceea ce nu-i place, eu voiam să subliniez că atunci când iubeşti treci cu vederea unele lucruri, fiindcă dacă nu o faci, cuplul rezistă prea puţin. Poate n-ai fost niciodată înt-o asemenea relaţie, dacă tu crezi că, la modul realist, poţi purta mănuşi de fiecare dată când faci menajul sau poţi să-l convingi pe cel iubit să se opereze (a propos, eu chiar am făcut operaţie de deviaţei de sept şi n-aş mai face-o încă o dată pentru nimic în lume!), chiar dacă îi este groază de asta, numai ca să nu mai sforăie. ai fi trăit cu cineva ai fi ştiut că oamenii sforăie, pur şi simplu, fiindcă sunt foarte obosiţi şi n-ai ce opera la asta! Oricum, nu acesta era sensul exemplelor mele. Eu le-am dat ca să subliniez că un om nu-l alegi decât rarisim aşa, în primul moment, că e de dorit să trăieşti cu el măcar un timp, să-i vezi tabieturile (sau lispa lor, care contravine atât de grav propriilor tale tabieturi), să vezi dacă poţi, în orice condiţii uman acceptabile (adică nu în caz de neglijare, abuz sau mai ştiu eu ce jigniri profunde), să trăieşti şi să fii fericit lângă omul respectiv. Eu îţi spun că sunt fericită lângă soţul meu chiar şi când sforăie, pentru că, atunci când îl trezesc şi-i spun să-şi schimbe poziţia, o face imediat, ba îşi cere şi scuze prin somn... Poate-ţi vine greu să crezi, dar asta e dragoste...
#28706 (raspuns la: #28564) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Subscriu - de Vlad L la: 22/11/2004 16:22:58
(la: Cand formezi un cuplu, dupa ce criterii alegi o persoana?)
"Un francez deştept a spus că o căsnicie bună este un exerciţiu zilnic de voinţă."


Dragă Anca, sunt cu totul de acord cu tine şi cu francezul. Personal am peste doi ani de căsnicie şi trăiesc lângă persoana iubită de cinci ani. Şi nu regret nici o zi, nici o îmbrăţişare şi nici o ceartă. Dar după ce trece nebunia iniţială (săptămâna oarbă), trebuie să înveţi zilnic să trăieşti lângă celălalt, să-i permiţi să-ţi invadeze "spaţiul vital" şi să ai mare grijă la rândul tău cum i-l invadezi pe-al ei (lui). E cea mai lungă şi mai dură probă de voinţă. Şi probabil şi cea mai frumoasă.


În ce priveşte modalitatea de recunoaştere a persoanei potrivite, sunt curios dacă a elaborat cineva un algoritm universal. Singurul fapt general valabil pe care-l cunosc este bancul acela vechi cu diferenţa dintre prima şi ultima dragoste: "Despre prima dragoste credem că este ultima, iar despre ultima că este prima."


Metoda mea a fost simplă: de fiecare dată când am încercat o relaţie am ales o fată lângă care simţeam (desigur, cu doza de incertitudine inerentă) că aş putea trăi o viaţă. De câte ori m-am abătut de la acest principiu, relaţiile s-au sfârşit rapid şi prost. Principiul însă a funcţionat şi... iată-mă. Sunt căsătorit şi fericit. Foarte probabil pentru toată viaţa.


Anca, salutări de la un mai vechi prieten şi coleg. Ca să vezi ce mic e Internetul.


Vlad



----------------------------------------------------------------------

"L'amour a des raisons que la raison ne connaît pas." Blaise Pascal
cristina - de (anonim) la: 07/12/2004 17:15:35
(la: Cine zicea ca nu poti cumpara fericirea)
Acuta lipsa a banilor poate crea nefericire, dar numai dacă nu-ţi poţi satisface nevoi esenţiale fără de împlinirea cărora ai sentimentul că trăieşti în mizerie şi deci eşti nefericit. Însă dacă ai bani pentru a-şi satisface aceste nevoi nu ai voie să fii nefericit.
#30996 (raspuns la: #15664) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Oare avem curiozitatea de " a ne cunoaşte" destinul? - de copilul la: 04/02/2005 18:07:27
(la: Cum gandim?)
A reuşit cineva să-şi cunoască cu adevărat destinul? " Destinul", după umila mea părere " este acel ritm de viaţă, pe care câteodată îl impunem, iar alte situaţii este ceva de moment", este precum acea expresie " trăieşte clipa". Când ne lovim "cu capul de prag", spunem cu nonşalanţă, " cu destinul nu te poţi lupta, asta este viaţă,acceptă ", dar de fapt "laşitatea şi teama îşi scoate câte puţin colţii şi deci.............". NU că aş fi o persoană dură, care s-a confruntat cu mult prea multe probleme , dar am avut momente în viaţă, când am replicat " dacă acesta este destinul meu, îmi voi purta crucea până la capăt, adică până în clipa în care voi deveni îngeraş", iar în clipele de " calm şi linişte sufletească, uit cu desăvârşire de existenţa destinului". Îşi cunoaşte oare cineva, cu adevărat "destinul"??????? Dacă, da, aştept şi eu "definiţia lui"...............
pt. kradu - de Simeon Dascalul la: 04/03/2005 14:17:38
(la: Este Comunismul de vina pentru caracterul Romanilor?)
> Impingind istoria atit de departe

Nu văd România de azi mai solidă ca pe vremea lui Carol. Şi nici nu cred că am avea parte de un tratament mai bun într-un ipotetic viitor conflict.

N-am negat nici necesitatea modernizării sau mai bine-zis creării infrastructurii în secolul al nouăşpelea. Şi cred că atribuirea contractului a fost relativ logică, fără dedesubturi. Dar Strousberg a dat faliment – se întâmplă şi la case mai mari - şi noi am rămas cu paguba. Când ne negociam independenţa, ce conta că mai trebuia să scotocim un pic în buget ca să nu rămână în stradă amicii lui Bismarck?
Carol a luat plasă de la conaţionalii lui, România a luat plasă, dar afacerea s-a estompat pe fondul reuşitei politice. În ţara lui cancelarul a fost un personaj respectabil şi la noi un escroc. Nu pentru că ar fi luat boala asta din contactul cu balcanicii, ci pentru că România era într-o poziţie în care nu-şi putea permite să nu-i accepte condiţiile. Oricine fură dacă o poate face nepedepsit. Nu numai esticii.

Morala internă e benefică pentru un stat. În exterior ar fi sinucigaşă. Statele nu se pot conduce după regulile de drept comun aplicate indivizilor. Uită-te cum am procedat noi în al doilea război balcanic, când ne simţeam grozavi. Pragmatic şi fără resentimente.


N-am adus în discuţie calităţile de literat şi etnograf ale lui Cantemir. Dar nu văd de ce talentul scriitoricesc implică luciditatea politică.
Şi cum adică Rusia era cumsecade înainte şi rea a devenit numai din 1917? Câtă vreme era pravoslavnică nu conta că ne tot hăpăia din teritorii? Adică rusificarea e complet justificată de identitatea confesională? Ţi se pare că mai norocoşi au fost cei din Basarabia şi Transnistria decât cei rămaşi sub turci?

Dacă ruşii ar fi stat dincolo de Bug ce te-ar fi deranjat că au un meniu mai diversificat? Doar de la ei consumau, nu? În cealaltă parte a globului liceenii se împuşcă din distracţie, tot între ei. Problema e că nu există zid magic care să protejeze o ţară, imperiile au tendinţa firească de a se extinde, Rusia a trecut Bugul şi America nu stă cuminte dincolo de Atlantic. Nu putem emite aprecieri pur estetice asupra lor, care-i mai detestabilă din două..


> Nu sunt Turcii, Rusii, Balcanii, (ori balcanismul din noi) vinovati de pesimismul national! Crezi
> ca exemplele pe care le aduci reprezinta un argument? Crezi ca instinctul de conservare al
> Romanului justifica imoralitatea? Si cind ajungi la "consecinta situatiei actuale" Nu invoci DNA
> rasei sau cum BINE zici a "racilei moralei genetice a rasei! " dar nici nu pui nimic in loc!

Co o istorie ca a noastră, douăş’ceva de ani de stat naţional şi nici ăla întreg nu prea ai cum să fii optimist.
Dacă trăieşti într-un spaţiu şi timp în care munca înseamnă cel mult subzistenţă, iar escrocheriile aduc belşug e firesc să priveşti cu îndoială munca şi să respecţi învârtelile. Dacă am trăi într-o orânduire în care munca ar fi recompensată şi mânărelile pedepsite, ne-am vedea de treabă, suntem un popor adaptabil. Cunosc o groază de indivizi care îşi fac treaba de mântuială la serviciu, în schimb muncesc cu entuziasm acasă – funcţionare leneşe şi înţepate ţin casa curată ca un pahar, gătesc bine, au cămara plină cu murături şi gemuri; amploaiaţi care nu fac nimic fără plocon, pierd vremea şi rezolvă integrame în serviciu, iar după-mesele şi la sfârşit de săptămână lucrează grădinile din spatele caselor şi de la marginea oraşului. Oamenii ăştia nu au alergie la muncă, dar o prestează numai unde văd rezultate. Munca nu-i ceva bun în sine, un imperativ moral. E bună doar în funcţie de rezultatele ei.
Nu găsesc vina în etnie, ci în condiţiile în care trăieşte. Dacă munca salariată ar fi la fel de valoroasă ca cea casnică lumea ar reacţiona în consecinţă. Singura hibă genetică ce o recunosc rasei e lipsa de coeziune, de unitate.

Dacă te supără termenul de elită atunci să folosim sintagma „clasa conducătoare politic şi/sau care cumulează avantaje materiale”. Nu presupune o superioritate morală sau intelectuală, nici măcar stăpânirea gramaticii. Uită-te la candidatul pentru primăria Bucureştiului. Găseşti clasa de azi mai selectă ca cea veche?

Marcus Aurelius a fost cam idealist pentru un conducător. Câţi ani din domnie şi-a petrecut beneficiind de rezultatele filozofiei sale şi câţi în conflicte interne şi externe? În plus a lăsat absolut părinteşte şi nefilozofic o catastrofă drept succesor. Practic de aici putem data declinul imperiului, deşi mulţi istorici consideră ultima perioadă de stabilitate dinastia Severilor.
#38145 (raspuns la: #37833) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
O opinie şi de la mine - de Anca Tudor la: 16/03/2005 15:10:49
(la: Legatura interzisa?!?)
Nici nu ştiu dacă e bine ce facem noi. Eu cred că tu singură trebuie să hotărăşti şi vei hotărî cum e mai bine pentru tine şi copilul tău. Mai cred însă că nici un bărbat căruia nu-i pasă nu îi trece prin cap să facă asemenea sacrificii. Tatălui natural i-aş trage, cu sete, un şut în fund, dacă-mi permiţi să spun aşa. Tatălui, adică cel care a trăit şi trăieşte cu tine emoţiile acestui miracol, i se cuvine măcar sinceritatea unei discuţii serioase despre viitor, despre sentimentele lui vizavid e tine şi de copil. dar asta nua cum când, aşa cum zicea alt cafegiu, trebuie să te odihneşti, să-ţi recapeţi puterile şi să te concentrezi asupra împăcării femeii din tine cu mama din tine. Nu e întotdeauna uşor, dar merită. După aceea, vei şti dacă îl iubeşti pe acest om, dar atenţie, e foarte uşor să confunzi recunoştinţa cu dragostea. Mi s-a întâmplat şi mie, n-a fost prea frumos când mi-am dat seama că nu-l iubeam, dar cel puţin nu era un copil la mijloc. Va trebuie să hotărâţi, de dragul celui mic, cine îi va fi tată: fiindcă, chiar şi în Olanda, nu cred că e vesel pentru un puşti să aibă o mamă şi doi taţi, care pe deasupra mai sunt şi fraţi! În orice caz, dă-ţi voie să trăieşti, fiindcă meriţi să fii fericită.
SDS eşti atât de departe de ...sufletul omului! - de spinroz la: 05/05/2005 22:38:19
(la: Oamenii devin homosexuali/lesbiene, sau se nasc asa ?)
:)))) Impresionant! Orice femeie care îşi vinde trupul aşa cum a făcut Maria Magdalenă nu trăieşte plăcerea, nu atinge orgasmul , ea cel mult îl simulează faţă de clienţi mult prea orgolioşi cu bărbăţia lor. Aşa că Mariei i-a fost uşor să abandoneze păcatul prea-curviei. Dar ce se întâmplă cu erotomanele, cu cele dependente de sex. Crezi oare că pot fi ele lesne aduse la pocăinţă. Poate, dar în aceste condiţii de asxcetism sexual s-ar umple spitalele de psihiatrie cu ele. Să fim serioşi! De la Sf. Augustin biserica a preluat ideea păcatului originar şi a stigmatizat sexualitatea ca fiind cel mai mare păcat. După anumite religi creştine ar trebui şi cea din cadrul căsătoriei să fie interzisă sau cel puţin redusă (creştinismul recomandă să se ţină post şi la sex, ce aberaţie?), catolicismul mergând după învăţătura sf. Augustininterzice căsătoria preoţilor, ce absurditate?). Atunci de ce Dumnezeu ne-a creat cu o sexualitate atât de debordantă? Ar fi putut la fel de bine să ne fi făcut ca păsările, care vorba poetului, le vine ,,câte două ori pe an'' sau, ca animalele, odată pe an. Din nefericire pentru morala stoică din care s-a inspirat cea creştină , sexualiatea la om nu este doar pentru reproducere, ci pentru plăcere. E poate singura plăcere care ne aduce fericirea. Să amintesc ce se întâmplă în creier în timpul orgasmului? Se eliberează o serie de substanţe numite de savanţi endorfine, care generează după coit o plăcută stare de bine.
Apropos de faptul că socitatea nu poate face homosexualitatea morală, cum nici adulterul nu-l poate face e bine de amintit că Sf. Augustin a făcut din cunoaşterea binelui şi răului un păcat. Dar Dumnezeu a spus, atunci când omul a încălcat interdicţia şi a muşcat din pomul cunoaşterii: ,,Iată că omul a ajuns ca unul din noi'' (Facerea 3,4). Dacă omul a ajuns prin actul sexual (asta se subînţelege din mitul biblic), ca Dumnezeu, deci a fost o înălţare şi nu o coborâre în păcat, atunci experienţele sexuale de genul homosexualităţii ne pot oare coborâ? Homosexualitatea şi adulterul sunt şi acestea tentaţii ale mărului. Poate cineva să interzică asemenea comportamete? Da ele ne apar din perspectuiva doctrinei creştine şocante şi imorale? Dar sunt ele cu adevărat imorale? Dacă societatea le interzice sau le acceptă ar avea vreun efect asupra celor predispuşi a mânca din pom? Socrate spunea că a trăi pentru bine e mai presus decât a trăi pur şi simplu. Toată morala este ca prin orienatea mea sexuală hetero-, sau homo-, să nu comit o nedreptate; e mai bine să suport o nedreopte şi în asta constă sublimul moralei socratice decât s-o comit. eu la această morală subscriu şi nu l-a cea prescrisă de religii. Dacă prin comportamentul meu sexual comit o nedreptate, atunci da, sunt de acord ca homosexualitatea să fie pusă la stâlpul infamiei. Privită sub acest aspect, adulterul este de condamnat mai tare decât homosexualitatea fiindcă prin aventura lui se comit numai nedreptăţi.
Dacă în Sodoma s-a oprit reproducerea prin practica homosexualităţii şi comunitatea era condamnată la dispariţie pe bună dreptate era de şters de pe faţa pământului.
Oricum paradoxul imoral apare şi mai evident la Lot, unde cele două fiice comit incestul cu propriul lor tată. Motivaţia i(morală) a fost că nu ar fi mai avut urmaşi, fiindcă în jurul lor nu mai erau oameni. Dar incestul este şi mai mult de condamnat fiindcă duce inerent la degradarea speciei. Cum explici dumneata d-le SDS acest paradox biblic: de la homosexualitate la incest?.
.
#47196 (raspuns la: #46729) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
romina , iată definţia normalităţii... - de spinroz la: 06/05/2005 12:21:37
(la: Oamenii devin homosexuali/lesbiene, sau se nasc asa ?)
Definiţia a fost dată de primul mare gânditor al lumii, Socrate. El a spus că normalitatea înseamnă a urma ,,calea de mijloc''. Calea de mijloc este calea raţiunii. Pascal, mai târziu a completat definiţia dată de Socrate şi a spus că a ieşi din calea de mijloc înseamnă a ieşi din umanitate. Susţin în continuare punctul meu de vedere că homosexualitatea este o formă extremă de sexualitate care iese din ,,calea de mijloc''', iese din raţional şi deci din uman. Pri urmare homosexualitatea este o formă aberantă de sexulitate. Dar cum omul a încălcat prima interdicţie impusă de Dumnezeu şi prin asta a devenit ca El, este evident că tentaţia fructului hiper-oprit nu-l va îîmpiedica de la asemnea preactici, chiar în pofida ameninţării cu scenarii apocaliptice de genul Sodomei şi Gomorei. Să trăieşti frumos şi bine!
#47264 (raspuns la: #46924) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Povestea omului... eseul 2 modificat - de spinroz la: 08/05/2005 20:57:43
(la: Copilaria)
Dumnezeu, ca orice tată grijuliu a pretins copiilor, Adam şi Eva, supunere şi ascultare. Copii, ca orice copii, au uitat de îndată de interdicţiile Tatălui şi s-au lăsat ispitiţi de şarpe care i-a îndemnat să mănâce din fructul oprit. A nu se supune, a nu asculta stă în firea oricărui copil. Dar mai cu seamă când e vorba de cunoaşterea binelui şi răului... curiozitatea de a experimenta binele şi răul e în firea nu numai a copilului, dar, şi mai cu seamă, a celor ce au gustat deja din pomul cunoştinţei binelui şi răului;alte tentaţii ale cunoaşterii ne ispitesc pe fiecare şi alţi şerpi ne îndeamnă să gustăm din pomul interzis, tot mai mai bogat şi mai stufos al cunoaşterii binelui şi răului. Totul ar fi fost bine, Dumnezeu nu l-a stigmatizat cu păcatul, ci doar l-a alungat din rai, ca să-şi câştige pâinea cu ,,sudoarea frunţii sale'' , mai cu seamă că omul devenise ca El şi putea acum netutelat de Tatăl să-şi câştige pâinea,singur, autonom.
Dar s-a găsit un renegat al filosofiei antice care s-a convertit la catolicism şi a zis: ceea ce au făcut cei doi, Adam şi Eva a fost cel mai mare păcat; el au pus în spinarea generaţiilor care au urmat păcatul originar. Şi ca să justifice păcatul a scris o cugetare la fel de absurdă ca şi interpretarea care a dat-o mitului biblic: ,,omul a căzut în păcat.'' Sf. Augustin, căci despre el este vorba, a cugetat adânc şi a zis:,,Fiindcă omul, în rai nu a voit ce putea, de atunci încoace el nu a putut ce voia.’’ Omul a pierdut o libertate, e adevărat, cea a inocenţei, dar a câştigat o alta, cea a conştienţei. De atunci fiecare generaţie repetă căderea în păcat; până în momentul ieşirii din copilărie copilul trăieşte fără de griji într-o dulce uitare de sine, de lume şi de real şi reiterează astfel starea edenică a omului adamic; apoi când intră în pubertate el cade în păcat, apare dorinţa caun şarpe ce s-a insinuat fără să ştie în sufletul său inocent. De aici, din mitul biblic, Sf.Augustin a reclamat dogma predestinării: omul nu poate evita să săvârşească păcatul, fiecare este predestinat din eternitate, de Dumnezeu spre a fi mântuit sau pierdut; este ,,păcatul moştenit’’ ce se transmite ereditar şi pe care fiecare generaţie de copii îl săvârşeşte odată cu ieşirea din copilărie şi păşirea în prebubertate sau pubertate . Platon nu a vorbit de păcat , el a vorbit despre o ,,lege a amintirii’’ , ,,o reminiscenţă’ care ne face să cunoaştem realitatea fără ca cineva să ne fi învăţat ceva despre ea. Alegoria mitului peşterii pare atât de asemănătoare cu mitul biblic; doar morala binelui şi răului ce însoţeşte formarea raţiunii emană în plus mitul biblic. La fel ca Adam şi Eva , după ce s-au înfruptat din pomul cunoaşterii şi li s-au deschis ochii, omul din peşteră suferă o închidere ochilor, nu poate ţine ochii în lumină , nu se poate acomoda cu lumina cunoaşterii, îl orbeşte. Asemănător se întmplă cu oricare copil care iese din copilărie şi intră în pubertat: i se deschide ochii. Pe măsură ce omul iese din negura primitivă la lumina culturii el se eliberează de aparenţa lumii sensibile care ne face pe toţi prizonieri ai supravieţuirii; pe Adam şi Eva care deşi trăiau prea fericţi în grădina raiului şi poate tocmai de aceea aveau ,,ochii închişi''(vieţuirea în dulcele Eden nu era prea propice dezvoltării gândirii, dimpotrivă îndemna ,,la dolce farniente'' ) pe oamenii din peşteră, prizonierii ai propriei lor lumi materiale, nu-i interesa lumina cunoaşterii,ba chiar le era teamă, lumina le făcea rău şi voiau să se întorcă la lumea lor cea a umbrelor. Când mănâncă din pomul interzis, lui Adam şi Evei ,,li se deschid ochii'' şi încep să vadă şi primul lucru care l-au conşteintizat când ,,li s-au deschi ochii'' a fost că amândoi erau goi. La ce vârstă conştientizează acum copii că sunt goi? Cunoaşterea ne scoate la lumină; ea ne dezvăluie toate principiile care stau la baza Creaţiei lui Dumnezeu. La capătul drumului, acolo de unde vine lumina, îl vom afla pe El, pe Creator. Noi îl căutăm pe Dumnezeu în lumea sensibilă, însă Plotin însistă în toată doctrina să ne demonstreze că de fapt Dumnezeu se află în noi. E adevărat că Dumnezeu se află în lume, adică în întreg universul. ,,Dacă ar lipsi din lume, ar lipsi din noi.'' spune Plotin. (Enn II,,9,16,25). Toată căutarea noastră în lumea sensibilă e de fapt căutarea lui Dumnezeu, dar căutarea asta în afară noastră se prea poate să fie un ocol mare în spaţiu şi timp care să ne aducă în cele din urmă în noi înşine. S-ar putea ca Plotin să nu se fi înşelat de vreme ce în meditaţiile sale l-a cionteplat înlăuntrul său pe Dumnezeu. Plotin spune că în noi, în partea pe care nu o conştientizăm se află partea superioară a sufletului, ,, modelul gândirii divine''. Prin acest ,,model al gândirii divine'' spune Plotin Dumnezeu se află în noi. Plotin nu vorbeşte de inconştient, noi însă îl intuim în ceea ce el numeşte ,,partea superioară'' , sau ,,partea de sus'' ca fiind inconştientul. Nu este cel instinctual al lui Freud , ci acela al lui Jung, format din arhetipuri şi scheme ce compun ,,inconştientul colectiv'', adică ca să vorbim în limbajul IA-ul un program mintal împlantat în reţelel neuronale fundamentale, ce constituie ,,mintea'' din creierul noului născut, cu care fiecare ne naştem şi cu care accesăm lumea reală spre a cunoaşte binele şi răul în baza căruia ne formăm prin repetiţie raţiunea, conştinţa, conştientul într-o perioadă atât de lungă de timp, 21-23 de ani pe care nici o altă primată nu o are în programul genetic. E vârsta când la om se definitifează mintea şi reţele cortexului şi când devenim autonomi , netutelaţi de tata şi de mama. Nimeni nu se naşte cu creierul ,,tabula rasa'', nici măcar oligofrenii sau idioţii; dacă nu am avea implatat în acel inconştient colectiv , virtual, scheme, reprezentări şi arhetipuri ale lumii reale, ce se constituie ăîntr-unprogram logic şi coerent de accesare a realităţii, fiecare din fiinţele umane nu ar putea cunoaşte realitatea conştient. Nici un computer nu poate funcţiona fără un program adecvat;nici o minte nu poate funcţiona fără un prograrm. Cu cât un program este mai inteligent cu atât computerul trebuie să fie mai performant; cu cât o minte este mai inteligentă cu atât creierul trebuie să dispună de reţele neuronale mai performate. imageria crebrală a demonstrat că nu un creier mai mare este mai performant ci amploarea reţelelor neuronale care participă la emiterea unui gând.
Această ipoteză a ultimului mare păgân mistic că cee ce căutăm noi în lumea sensibilă se află în noi îmi aminteşte de Alchimistul lui Coehlo: comoara pe care a căutat-o în aventura sa în deşert, la Piramide, se afla chiar acolo în locul în care dormise şi visase Santiago.
Pe la şapte-opt ani, fiecare copil încalcă legile raiului şi muşcă din pomul cunoaşterii binelui şi răului. E un păcat o moştenit ereditar şi fiecare îl comitem inconştient. În momentul când el începe să deceleze binele şi răul, când apar primele semne de ruşine, de smerenie înseamnă că s-au format primele reprezentări de judecată raţională. Odată cu raţiunea apar şi primele exigenţe morale cele ale binelui şi răului. Plotin, foarte zgârcit cu biografia sa, a povestit discipolilor săi un episod pe care Porphyrios l-a consemnat în Viaţa filosofului ,,Deşi începuse să meargă la dascălul de gramatică şi împlinise opt ani, se ducea la doica lui şi îi dezvelea sânii, dând să sugă, dar spunându-i-se într-o zi că este un copil rău i s-a făcut ruşine şi a renunţat.’’(V. P. 3.2).
E oare păcatul cunoaşterii marele păcat al omenirii? Numai filosofii creştini, începând cu Augustin, au pus în cârca omului cunoaşterea binelui şi răului drept o cădere în păcat. Noi credem, dimpotrivă, că omul s-a înălţat prin acestă cunoaştere! Prin cunoaşterea binelui şi răului a ajuns asemeni Creatorului. Dumnezeu însuşi a recunoscut acest lucru: ,,Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul.’’(Facerea 3,4). Dacă omul a ajuns ca Dumnezeu, înseamnă că această cunoaştere a binelui şi răului din lumea sensibilă nu e o cădere în păcat, că nu îi este legiut lui Dumnezeu să-şi împingă propria creatura în păcat, ci o înălţare, că doar u întâmplător ne-a făcut după chipul şi asemănarea sa. Ideea păcatului ne-a fost indusă de teologii creştini,începând cu Sf Augustin spre a ne stigmatiza astfel originea, în folosul lor. Şarpele a spus adevărul! Dumnezeu a confirmat spusele lui.
De ce totuşi i-a interzis Dumnezeu, creaturii sale, să mănânce din pomul cunoaşterii binelui şi răului? A vrut Dumnezeu ca omul să rămână un veşnic copil inocent? Dacă, da, de ce l-a vrut pe om astfel? (va urma...)
#47593 (raspuns la: #47477) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...