Un weekend plăcut

¤ Senzaţia pe care mi-o lasă un catren ca al tău este regretul de a se fi încheiat atât de devreme, pentru că mi-a plăcut compoziţia lui!

¤ Poate, dacă adi fi dispus versurile în altă formă, orizontul de aşteptare al cititorului nu ar rămâne în suspensie sau dorinţa de a primi încă, cel puţin vreo două versuri.

¤ Vânare de vânt nu ştiu dacă este trimiterea la celebra melodie şi mi se pare destul de ambiguă formularea "tăcerea-i de vină, oricum", alături de metaforele gândului, a butonierei şi a femelei leu şi între aceste două planuri, există o sincopă, care segmentează la nivel semantic mesajul.

¤ De aceea, finalul e puţin ezitant, însă, mi-a plăcut discursul, până aproape de finele lui, iată cum o văd eu, rearanjată:


te prind de incheietura
gândului întors din drum
floare la butoniera
momentelor de tandră uitare

vânat de leoaica tânără
şi vânjoasă, fără pui
dar cu ochii în lacrimi
tăcerea este vina ta, oricum

sper să nu te superi,
cu stimă
midan

Mi+au plăcut foarte mult versurile , sunt independente şi profunde...:)

Aduc mulţumiri tuturor pentru semnul de trecere, chiar dacă o parte bună din comentarii nu au de a face cu textul.
Să aveţi weekend plăcut.

Mulţumesc pentru lectură şi semnul de netăcere. Weekend plăcut.

un text foarte bun, scris şi citit dintr-o suflare. Îmi place transformarea om-porumbel-batistă. Toacmai de aceea aş fi înlocuit poate verbul "a transforma" pt. ca versul să rămână la nivel de sugestie. Finlalul puţin cam direct şi brutal dar merge şi aşa. Weekend plăcut.

10 motive pentru care te poti considera un ratat in Romania :
1. Nu-ti plac hohotele de ras ale lui Gigi Becali televizate in direct. Cand vorbeste Gigi pe post, restul e tacere. Romanii il asculta pe Gigi vorbind despre fotbal, fisc, Coelho, securisti-comunisti, ursi,oi, hahalere, zdrente. Gigi e in tot si in toate. Noi suntem multi si prosti. Avantaj Gigi.
2. Nu esti la curent cu evolutia suvitei lui Basescu. Mai mult, ai ratat privilegiul de a fi fost frizerul care i-a retezat-o. Degeaba iti vine sa-ti smulgi parul de ciuda. Nu vei fi in stare niciodata sa pricepi ca, uneori, soarta unei natiuni depinde de un fir de par.
3. Nu ai plecat niciodata "afara". Nu ai facut nici un Revelion in Antalya sau Creta. Nu te-ai dus nici macar pana la Ruse sau Debretin. N-ai nici macar un var de-al treilea plecat in Italia sau Spania. Hal de european ce esti!
4. Nu ai vazut nici un episod din prima telenovela romaneasca, "Numai iubirea". De parca asta n-ar fi de ajuns sa fii un nimeni, habar n-ai cine e Papi si ce vrea el. Ai trandavit cu telecomanda in mana, fara sa afli ca, peste noapte, s-au nascut primele vedete de telenovela autohtona. Jalnic.
5. Nu ai trimis niciodata vreun SMS la nici o emisiune "interactiva"unde puteai castiga o groaza de bani. Atunci, ce nevoie mai ai de telefon mobil daca nu trimiti SMS-urile unde trebuie?
6. Nu ai cerut iertare nimanui la televizor, nu ai facut nici o declaratie de dragoste, nu ti-ai inselat niciodata nevasta, nu ai facut nici o surpriza nimanui, nu te-ai batut cu nimeni, nu stii ce vor fetele, nu ai dat mana niciodata cu Mircea Radu. Nici macar nu stii ce numar de inmatriculare are caravana dragostei. Pe ce lume traiesti, dom'le?!
7. Nu ai fost de vreo doi ani in Mall. Inca nu ai aflat ca acolo e noua Mecca a teribilismului vestimentar, ca e "trendy" sa te foiesti intolit pe scarile rulante, chiar daca nu cumperi nici macar un nasture? Unde naiba te duci, la biblioteca?
8. Nu te-ai dus niciodata la un hair stilist. Tot la frizeria de cartier te tunzi, ca un neica nimeni. Ba mai si lasi bacsis la plecare. Esti atat de rudimentar!
9. Nu stii nici un refren din repertoriile lui Nicolae Guta, Florin Salam sau Liviu Pustiu. N-ai fost niciodata "Suparat, Doamne, suparat".Nu ai dusmani, nu ai femei, nu ai bani, nu ai masini, nu ai aur, nu ai necazuri, nu ai oftica, nu ai dansatoare din buric pe masa din bucatarie. Esti nasol, gagiule!
10. Nu ti-ai pus inca termopane, centrala termica, parchet melaminat, aer conditionat, usa blindata, monitor LCD, televizor cu plasma, jaccuzi. De ce nu locuiesti, dom'le, intr-o cutie de carton? Hai ca-ti dau ambalajul de la Hummerul meu.

P.S. trist dar adevărat

(+) E întotdeauna plăcut să faci cunoştinţă cu noi şi noi persoane şi personalităţi.

(-) Lunetei îi lipseşte identitatea, o adresă .org sau .com, un aspect vizual mai frumos şi mai original. Fă-o GREA.

-- Ai pierdut timpul citind semnătura mea? Ce frumos!

Interviu cu istoricul Lucian Boia

Sorin Lavric: Domnule Lucian Boia, sînteţi un personaj atipic în rîndul istoricilor români. Citindu-vă cărţile am aflat ceea ce ceilalţi istorici nu-mi spuseseră: că istoria nu este o ştiinţă propriu-zisă, că obiectivitatea istoricului este o fantasmă şi că imaginea pe care un popor o are despre propriul trecut se modifică după cum dictează imperativele clipei prezente. Iată suficiente motive ca să fiţi considerat un istoric atipic. Cum sînteţi perceput înlăuntrul breslei istoricilor? Şi invers, ce părere aveţi depsre breasla colegilor dumneavoastră?
Lucian Boia: Mai întîi de toate, să nu vă închipuiţi că aş fi un „marginal“. Sînt profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti şi (din păcate!) chiar unul dintre cei mai vechi (aici mi-am început cariera încă din 1967; a fost singurul meu loc de muncă). Am motive să cred că sînt apreciat de majoritatea colegilor mei, îndeosebi de cei mai tineri. Mă întrebaţi însă cum sînt perceput înlăuntrul breslei istoricilor în genereal. Primul meu răspuns este că eu nu cred în bresle. Cred în libertatea individului. Şi, în orice caz, în dreptul meu de a fi liber. Istoricii care se consideră în „breaslă“ riscă să devină prizonierii unor reguli depăşite, captivii unor tradiţii conservatoare. Cu siguranţă că o bună parte dintre ei nu sînt de acord cu mine. Este treaba lor, nu este treaba mea. Treaba mea este să spun cinstit ceea ce cred, să-mi fiu, pentru a-l cita pe Shakespeare, „mie însumi credincios“. Sînt convins că m-am achitat de această obligaţie. Cînd spun că istoria este mereu alta, spun o banalitate; nimic mai uşor de constatat decît această diversitate. Istoricilor nu le place. Au şi ei dreptatea lor. Se tot străduiesc, generaţie după generaţie, să facă din istorie o adevărată ştiinţă, o ştiinţă cît mai exactă, cu soluţii precise şi incontestabile. În fapt, istoria, prin esenţa ei, este ştiinţa cea mai nesigură şi cu gradul cel mai înalt de variabilitate. În faţa acestei sfidări, istoricii supralicitează. Fizicienii (pentru a menţiona o ştiinţă „dură“) par mai dispuşi decît istoricii să accepte partea de imaginar cuprinsă în demersul lor. Poate că pe unii îi deranjează ideile mele. Pe mine însă nu mă deranjează ideile diferite de ale mele (exceptînd atacurile lipsite de bună-credinţă). Nu are cum să mă deranjeze diversitatea; este tocmai ceea ce susţin în materie de istorie.
SL: Dacă ceea ce numim îndeobşte istorie nu este decît o naraţiune simplificată şi dramatizată despre trecut, aşa cum afirmaţi în Jocul cu trecutul, nu cumva disciplina istoriei îşi găseşte în dumneavoastră un adversar de temut? Nu cumva această disciplină este subminată dinlăuntru de unul din cei mai străluciţi reprezentanţi ai ei de astăzi?
LB: Mă amuză afirmaţia că aş putea fi un adversar al istoriei. Eu n-am avut altă dragoste intelectuală decît istoria, şi asta încă din copilărie. În tot cazul, de pe la 12 ani ştiam că voi urma istoria. Am o relaţie foarte strînsă cu trecutul; probabil că trăiesc mai mult în trecut decît în prezent. Nu de mine riscă istoria să fie aruncată în aer, ci de conservatorii care scriu o istorie cu totul neadaptată momentului actual. Eu am încercat să desluşesc regulile „jocului istoric“, şi asta tocmai fiindcă sînt ataşat de istorie. Respingerea din partea unora, ca şi entuziasmul altora, se datorează faptului că sîntem o societate conservatoare, care gîndeşte încă în bună măsură în termeni de secol al XIX-lea („obiectivitatea ştiinţei“, „naţiunea mai presus de toate“, şi aşa mai departe), şi de aici uimirea în faţa unor interpretări care la anul 2000 sînt absolut fireşti.
SL: În primăvara acestui an, cititorii români vor avea în faţă o nouă carte semnată de dumneavoastră: România, ţară de frontieră a Europei. Ce aduce ea nou faţă de Istorie şi mit în conştiinţa românească sau faţă de Mitologia ştiinţifică a comunismului? Sau altfel spus, care este „istoria“ acestei istorii a României?
LB: Istorie şi mit în conştiinţa românească s-a vrut o decriptare a discursului istoric românesc. Cu alte cuvinte este o carte care nu priveşte în mod direct România, ci interpretările privitoare la România. Nu o istorie, ci o critică a istoriei (sau, mai clar spus, a istoriografiei). După ce i-am criticat pe alţii, era oarecum firesc şi corect să prezint şi propria-mi versiune a istoriei româneşti. Aceasta este România. Nu este o istorie obiectivă, fiindcă nu există istorie obiectivă. Este o încercare de a explica România aşa cum o înţeleg eu. Este răspunsul meu la întrebarea: Ce este România?
SL: Deşi nu îndrăgiţi publicitatea, sînteţi un intelectual celebru în România. Nu vă daţi în vînt după apariţii la televiziune, nu acceptaţi decît după o îndelungată chibzuinţă interviurile şi invitaţiile la mese rotunde sau conferinţe, şi totuşi toate cărţile dumneavostră au un tiraj care depăşeşte sensibil media. Succesul dumneavostră e un fel de „izbîndă pe seama discreţiei“. Dar credeţi că o carte, oricît de bună, poate răzbi singură? Sau e nevoie de sprijinul viu al autorului?
LB: Cred că de regulă o carte nu poate răzbi singură. În ziua de azi, fără publicitate greu se mai mişcă ceva. Din fericire, regulile au şi excepţii. Istorie şi mit în conştiinţa romănească a fost o asemenea excepţie. S-a descurcat aproape fără nici un fel de sprijin. Iar 13 000 de exemplare astăzi în România nu e puţin lucru. Îi urez şi ultimei cărţi (România) să se descurce la fel. Mi-e teamă că nu are încotro. Nu-mi place publicitatea, nu-mi place să ies în public, nu-mi place să apar la televiziune. Şi mă bate gîndul că am dreptul să-mi trăiesc viaţa cum îmi place (am şi de recuperat; pînă în 1989 am făcut destule lucruri care nu mi-au plăcut!). Idealul meu este desprinderea completă a cărţii de viaţa autorului; nu este uşor, dar promit să perseverez.
SL: Ştiu că aţi studiat istoria din pasiune. Dar atunci, în adolescenţă, cînd a fost să vă alegeţi facultatea, aţi optat de la bun început pentru istorie? Nu aţi oscilat? Nu a mai fost nici o altă îndeletnicire intelectuală, umanistă sau ştiinţifică, la care să vă gîndiţi ca la o posibilă cale a vieţii?
LB: Am răspuns puţin mai înainte la această întrebare: am optat pentru istorie de cînd mă ştiu. Dar ca adolescent, după istorie, m-au interesat geografia şi (într-o manieră selectivă) literatura. Cam acelaşi lucruri care mă interesează şi astăzi. Sînt foarte constant.
SL: Care au fost intelectualii români care v-au fascinat în adolescenţă, exercitînd o influenţă modelatoare şi stimulatoare asupra dumneavoastră?
LB: Aproape că îmi pare rău că trebuie să o spun, dar nici un intelectual român (sau neromân) nu cred să fi exercitat vreo influenţă hotărîtoare asupra mea. Cînd, de copil, m-am îndreptat spre istorie, influenţa formatoare a fost a mediului familial (biblioteca şi lucrurile vechi din casă, faptul că mama mea, specializată în literatură română veche, a lucrat într-un domeniu apropiat) şi, cu siguranţă, casa de la Cîmpulung-Muscel, unde îmi petreceam verile şi în mansarda căreia erau îngrămădite, ca într-un depozit de muzeu, cărţi, reviste şi tot felul de obiecte de pe la 1900. Asta te marchează. Eu şi acum trăiesc în bună măsură la 1900, acolo mă simt mai în largul meu!
Ca adolescent, îi citeam cu plăcere pe Maiorescu şi Hasdeu; mă atrăgeau, şi mă atrag şi astăzi, ironia rece a celui dintîi şi fantezia riguroasă a celui de-al doilea. Însă modele nu mi-au fost; ei s-au întîlnit, se vede, cu ceva similar în propria mea structură intelectuală.
Oricît ar părea de ciudat obsedaţilor naţionalişti, am avut şi mai am încă o relaţie specială cu Eminescu. Mi-au plăcut cîndva — estetic vorbind— şi textele lui politice, la care însă nu subscriu. Poezia lui Eminescu însă o ştiam aproape în întregime pe dinafară, şi cu un mic efort aş recita şi astăzi, fără să greşesc prea mult, cele aproape o sută de strofe ale „Luceafărului“.
Am citit şi citesc încă multă literatură, poate chiar mai multă literatură decît istorie. Ca adolescent, Cei trei muşchetari şi romanele lui Jules Verne erau în prima linie. Pe Jules Verne nu l-am uitat; în viitorul nu prea îndepărtat voi scrie o carte despre el. Să-l menţionez şi pe Victor Hugo: cîţiva ani am fost absedat de Mizerabilii. Am încercat recent să recitesc cîteva pagini: imposibil, nu-i mai suport stilul grandilocvent!
Să nu uit enciclopediile. Am copilărit alături de un Larousse în două volume, editat prin 1920. Îl mai consult şi astăzi. Am avut o adevărată manie a dicţionarilor, care s-a mai alterat între timp, dar, oricum, aproape nu e zi în care să nu caut de cîteva ori în Larousse, sau într-un remarcabil Brockhaus în 17 volume, apărut la 1900, sau în dicţionarul de istorie şi geografie al lui Bouillet (de pe la 1860). Acesta din urmă mi l-a cumpărat mama mea de la anticariat cînd aveam 14 ani, şi a fost multă vreme lectura mea istorică favorită.
La facultate, n-am avut nici un profesor care să-mi fie model. Am mers pe drumul meu; cred că se şi vede!
SL: Citiţi zilnic şi întotdeauna cu plăcere? Nu vi se întîmplă să luaţi o carte în mînă şi să simţiţi că nu vă regăsiţi în rîndurile ei, şi asta nu din vina cărţii, ci din neputinţa de a vă rupe de agitaţia lumii? Cum vă adunaţi din risipa zilei?
LB: Nu citesc zilnic, fiindcă trebuie să mai şi gîndesc. Plăcerea mea supremă este să gîndesc; lectura vine în al doilea rînd. Din pură plăcere citesc literatură, fără nici o legătură cu preocupările profesionale. În ultimii ani însă, scriind atît de mult, am citit mai ales cărţi necesare anchetelor pe care le-am întreprins. Am ajuns astfel să citesc — şi cu mare interes — cărţi care altminteri m-ar fi plictisit cumplit. De pildă, mie nu-mi place science fiction-ul (exceptînd cei doi autori clasici: Jules Verne şi H. G. Wells), dar nu-mi place chiar deloc! Am parcurs însă o bibliotecă întreagă de science fiction în pregătirea cîtorva cărţi (Explorarea imaginară a spaţiului, Sfîrşitul lumii, o istorie fără sfîrşit).
SL: Ce loc ocupă televizorul în viaţa dumneavoastră?
LB: Televizorul în viaţa mea ocupă un loc foarte precis şi foarte limitat. Mă uit aproape exclusiv la programele de ştiri, în fiecare seară şi pe mai multe canale. Mă interesează atît informaţia în sine, cît şi manipularea prin informaţie. Evident, o „deformare“ profesională.
SL: Şi o ultimă întrebare: Cu ce se ocupă istoricul Lucian Boia atunci cînd încetează să mai fie istoric, devenind omul Lucian Boia?
LB: Dacă am răspuns la opt întrebări, îmi pot permite să nu răspund la a noua. Autorul Lucian Boia scrie cărţi pe care oricine le poate citi. Omul Lucian Boia îşi propune însă să rămînă discret. Este drept că discreţia nu se mai poartă astăzi. Mă întorc la 1900!

http://www.humanitas.ro/servlet/humanitas.articole.AfiseazaArticolul?id=28

Hop si eu, cã mã simt violat prin toate orificiile. Pãi atât timp cât cei care ne reprezintã furã de nici ei nu mai pot tine socoteala, ce pretentii sã mai avem de la altii?
Tocmai am descoperit cã o mare firmã de transport fluvial a folosit fotografii de-ale mele la realizarea unui CD Multimedia precum si pe un catalog de prezentare. Am incercat sã iau legãtura cu ei si m-am lovit tocmai de partidul care ne pãstoreste. Mi-am pierdut clientii apoi unul câte unul, de zici cã am leprã. Mã gândesc serios dacã se meritã sã mã mai încordez pe aici. Este rãzboi pe fatã, iar faptul cã ai valoare ( în fotografie sã zicem ) nu prea te ajutã cu nimic.
Un amic mi-a arãtat niste materiale promotionale pe care le-a tipãrit pentru a-si promova afacerea. Amic bun, un om de mare valoare, exterm de bine educat(credeam eu). Foarte mândru de acele printuri. Numai fotografii furate de pe www, editate si machetate de un cioban. Mã întreabã ce pãrere am eu ca specialist! Nu am mai rezistat si i-am demonstrat cã acele... chestii mã fac pe mine sã mor de foame. Mi-a rãspuns nonsalant cã au o mare calitate: sunt ieftine!
Un om care suferã dacã nu este apreciat la adevãrata sa valoare, nu este capabil sã pretuiascã valoarea altuia?
Deci se aplicã Legea Junglei! Care pe care si cel mai tare ia totul.
Presã, Justitie, Politie, Guvern. Uitati-vã în oglindã fratilor.
Eu am spart-o de mult, nu mi-a plãcut ce vedeam.
Salutãri Domnule Petre BUZOIANU, acum înteleg care este valoarea patriotismului!
Mircea BEZERGHEANU.

Am gasit in internet doua lucruri interesante despre literatura bufniliana:
1.
„Câmpurile magnetice” din romanul cu acest titlu le atrag într-un carusel stăpânit de regula veselei ameţeli, anticipat şi acesta de Jazzonia, de Cruciada lui Moreaugarin. Dacă Moreaugarin ne lăsa la vedere nu doar spectacolul, ci şi pe autorul/dirijorul/principalul său interpret, în Câmpuri magnetice Magicianul omnipotent stă retras în umbră, ceea ce nu înseamnă, totuşi, că păpuşile vrăjite – ale sale şi totodată ale universului virtual – scapă de sarcina de a-i purta mai departe amprenta. Am mai observat şi cu alte prilejuri că Ovidiu Bufnilă, care şi-a făcut un stil şi o tehnică inconfundabile, tinde să şi le exploateze la nesfârşit, ca într-o alunecare pe faţa paradoxal-continuă a inelului Möbius. Riscurile acestei ciclice abordări a aceluiaşi univers, fie el cât de exotic şi de lesne manipulabil, sunt plafonarea, căderea în manieră, stereotipia, autopastişa. Din fericire, inteligenţa autorului stăpâneşte încă destul de bine caruselul pe care tot ea l-a pornit. Universul său „plin de universuri” nu dă încă semne de oboseală. Invenţia funcţionează eficace şi e chiar surprinzător să constaţi că aceleaşi figurine de caleidoscop pot fi antrenate în mereu alte conjuncturi de interesantă bizarerie suprarealistă, păstrându-şi originalitatea, plăcuta sugestivitate lirico-ironică şi energia debordantă. Gata mereu să „dea în clocot”, infinita realitate virtuală îşi aruncă jucăriile în pagina literară, însoţite de un neostoit foc de artificii."
Mircea Oprita
http://proscris.port5.com/Ps25-26/antromob.htm

2. .
" În "Cruciada lui Moreaugarin" ni se vorbeşte, conform mărturiei autorului, despre "Calea Războnicului nuntit cu Magicianul". Ovidiu Bufnilă însuşi a îmbrăcat cămaşa morţii şi asemenea eroului său, cu care se identifică până la adresa de căsuţă poştală, s-a transformat într-un seism evenimenţial, un vortex imagiconic în existenţa căruia acţiuni banale capătă întorsături neaşteptate, meandre fractalice, dislocări din logica realului. Un singur exemplu: la nici două săptămâni după ce am expediat traducerea maghiară a "Americii pierdute", a avut loc atacul terorist asupra turnurilor gemene. "
Györfi-Deák György
http://proscris.web1000.com/Ps11-12/moreaugarin11a.htm

Domnule Bufnila,
Stiu ca si in romanul "Cadavre de lux" ati fcut niste predictii. In anii '80, ficitiunile bufniliene aveau instructiuni clare asupra unor evenimente viitoare. Acum vorbit despre o noua filozofie.

De fapt, sunteti scriitor?
In 1989 ati scris prima ebosa de la Campuri Magnetice in care prefigurati schimbarea din Romania.

Ce e cu toate aceste instructiuni remarcabile?

Andrei,
si atat.

Dacă "mausoleul" nu s-ar mai numi Mausoleu ci Muzeul comunismului (=dictaturii) şi ar fi corespunzator echipat, existenţa lui ar fi acceptabilă. El poate fi mutat sau refăcut în altă parte, dacă chiar se doreşte.

Construirea Bisericii (=Catedrală) este un lucru plăcut, cel puţin pentru mine un creştin ortodox. Dar există un mare dar, dat de dimensiunea şi costurile realizării acesteia. Orice gospodar îşi termină, prima dată, casa începută şi apoi se apuca de alta mai mare, nu se apucă de o casă - nu o termină - se apucă de alta şi tot aşa la infinit. Ori în Bucureşti ca şi în restul ţării sunt zeci de Biserici începute şi neterminate. Sunt zeci de Biserici neîngrijite corespunzător etc. Lucruri cunoscute tuturor. Astfel, în opinia mea, prima dată ar trebui terminate Bisericile începute şi abia apoi să se discute despre o eventuală altă Biserică şi aceasta indiferent de mărimea acelei alte Biserici!

Ceea ce am scris mai sus este strict din punct de vedere "gospodăresc".

Este o proză ca o poezie. Sau este o poezie ca o proză. Plăcută, în orice caz.

Salut

Nu pretind componente free. Pretind ca organizatorii să facă un minim de efort - numit studiu de piaţă - pentru a se orienta către ceea ce primează cu adevărat. Sunt convins că m-ar fi surprins în mod plăcut interzicerea accesului pentru acei puştani care plăteau 60000 pentru a se juca pe un PlayStation II. Sunt convins că m-ar fi surprins şi lipsa acelor domnişoare din cadru.
Am omis (mai mult sau mai puţin intenţionat) să scriu că am obţinut informaţiile şi contractele după care m-am dus, dar asta nu reduce cu nimic vina organizatorilor de a dori să scoată bani din "orice".
Ideea de B2B mă deranjează atât timp cât este pusă la un loc cu end-user. Am fost întrerupt de câteva ori de către terţi, ori asta face orice negociere destul de dificilă. Persoanele mele de contact nu puteau fi nepoliticoase încât să ignore acele persoane "interesate"!
Vă mulţumesc sincer pentru comentarii!

Mi-a plăcut, am citit cu plăcere ceea ce ai scris. Cu alte cuvinte, "Prostul dacă nu este fudul nu este prost destul" spune un proverb românesc şi cu siguranţă , eşti de acord cu faptul că un OM , cu cât este mai cultivat, este mai modest , manifestă mai multă înţelegere faţă de semeni şi îşi recunoaşte limitele, propria micime.

Mai importanţi dintre fraţii lui Vasile sunt Solomon, mare clucer şi vornic, căsătorit cu o Catrina care, după moartea soţului său, va dărui un sfert din moşia Văscăuţi, Patriarhiei de Ierusalim (în anul 1714) şi Costachi, mare serdar la 1690, căsătorit cu fiica vornicului Manolachi Rosetti (de la el porneşte ramura Epurenilor) .

Dar cel mai de seamă dintre fiii lui Gavriliţă (al treilea al său şi primul cu Tudosica ) a fost Lupul Costache, un personaj cu totul excepţional al timpurilor sale şi, de aceea, temut şi invidiat de către contemporanii săi.

În timpul domniei lui Constantin Cantemir a ocupat dregătoriile de vtori-sluger şi vel-medelnicer.

Asupra domnitorului Constantin Duca are o mare influenţă (comentând unele sfaturi pe care i le dă lui Duca, Ion Neculce nu scapă prilejul de a-l caracteriza pe Lupu drept “bezmetec la minte” ) şi este vel-vistiernic, dar nu prea se pricepe la administrarea banilor .

Întreţine relaţii de prietenie cu stolnicul Constantin Cantacuzino (care îi trimite în dar, la 24 mai 1694, o Evanghelie greco-română, cu autograf) şi cu vodă Brâncoveanu .

În anul 1696, devine domn Antioh Cantemir, care îl numeşte pe Lupu comisar şi acesta reuşeşte, împreună cu alţi boieri, să îi alunge pe polonezi din ţară ; apoi devine mare vornic de Ţara de Sus.

Este apoi hatman, în timpul primei domnii a lui Mihai-vodă Racoviţă71 .

În 1705, Antioh Cantemir revine pe Scaunul Moldovei, iar Lupu Costache este vel-vornic de Ţara de Jos .

Constantin Brâncoveanu trimite un sol în Moldova, pentru a aranja logodna fiului său, cu fiica lui Antioh. La marele ospăţ oferit în cinstea solului, Lupu se îmbată şi spune “multe cuvinte deşerte şi fără treabă…împotriva lui Antiohi-vodă”, fapt pentru care s-a şi ridicat masa .

Lupu ştia să-şi disimuleze marile ambiţii, dezvăluindu-le numai din cauza beţiei .

În 1707, devine domn, încă o dată, Mihai Racoviţă, iar Lupu, care este şi rudă cu el, rămâne, în continuare, vel-vornic de Ţara de Gios (Jos) .

În timpul lui Nicolae-vodă Mavrocordat, fuge în Transilvania, împreună cu nepotul Constantin Costache şi cu boierii Catargiu, Rosetti şi Racoviţă.

La 1711, devine domn Dimitrie Cantemir, iar Lupul Costache îşi recapătă vornicia Ţării de Jos .

Atunci când Dimitrie Cantemir decide să se alieze cu Ţarul Petru al Rusiei împotriva turcilor, Lupu Costache decide să rămână neutru, bogăţia şi puterea sa permiţându-i să o facă.

Astfel, se retrage la mănăstirea întărită Bursuci (de la care îi va proveni şi porecla de “Bursucul” ), împreună cu neamurile şi slugile.

Neculce scrie că boierul îi era dator lui Cantemir cu 3000 de galbeni, plus încă 800, pe care îi primise de la domn pentru a cumpăra pâinea necesară armatei. Boierul face un inteligent joc dublu, încercând să se facă plăcut atât ruşilor, cât şi turcilor.

Cantemir şi ruşii îl trimit pe polcovnicul Chigheciu, pentru a-l aduce pe boierul răzvrătit.

Acesta se preface însă bolnav şi scapă, trimiţându-i doar zălog pe fraţii săi şi pe unul dintre fii; apoi continuă să-l îndemne pe vizir să treacă Dunărea, lucru care va grăbi înfrângerea ruşilor .

Lupu continuă, în acelaşi timp, să le dea de ştire ruşilor despre mişcările otomanilor şi acestora să le trimită corespondenţa militară rusească, pe care o intercepta (“Numai Lupul vornicul au prinsu acele cărţi şi le-au trimis la veziriul, ca un împiedecătoriu de binele creştinilor”).

Această atitudine ne-ar putea duce cu gândul la lipsa completă de principii morale a personajului (care poate fi considerat şi un “spion dublu”); nu putem, totuşi, să nu ne lăsăm uimiţi şi să nu admirăm curajul şi abilitatea politică a acestui boier, care a reuşit să se menţină pe o poziţie de relativ echilibru faţă de două imperii aflate în conflict şi faţă de domnitorul Moldovei.

Prietenia lui Costache cu vodă Brâncoveanu ar putea veni în susţinerea ipotezei conform căreia boierul moldovean ar fi avut o înţelegere cu domnitorul Munteniei, amândoi dorind înfrângerea lui Cantemir .

Este arareori accentuat rolul decisiv pe care l-au avut Lupu Costache şi neamul său în eşuarea proiectului rusesc de la 1711.

Este greu de crezut că a existat o strategie coerentă de stăvilire a expansiunii ruseşti şi este sigur că boierii vremii nu îşi puteau imagina că Moldova ar fi putut fi transformată, pe viitor, într-o gubernie a Ţarului.

Dar o parte a elitei moldoveneşti din epocă intuia (chiar dacă prin prisma unor interese de “clan”) că aventura atât de bine intenţionată a luminatului prinţ-cărturar şi cu atât de generoase perspective în cazul unei victorii ruseşti, nu putea să fie aducătore de prea mult bine.

Iată, deci, că prudenţa poate fi şi ea, în anumite împrejurări, o formă de curaj.

Contrar tabloului făcut de către Ion Neculce, paharnicul Constantin Sion îl prezintă pe vornicul Lupu în termeni mult mai favorabili (influenţat fiind şi de ruso-fobia sa), drept un “bun patriot” .

Furios pe atitudinea boierului, Petru I a poruncit ca neamul Costăchesc să fie în veci blestemat în bisericile pravoslavnice ale Rusiei.

Lupu Costache nu s-a sinchisit, însă, prea mult de această afurisenie (aşa cum găsim în Psalmii Regelui David: “că ei vor blăstema şi tu vei blagoslovi”) .

(va urma)


Cine se teme de suferinta...va suferi de teama.

Degajare sună aproape acuzator. Nu, în nici un caz nu-i vorba de degajare, mai degrabă de mascare a diferenţei în faţa celorlalţi, vezi desenele animate cu Oblio. Chiar dacă în forul interior mi se pare că am dreptate, nu are nici un rost să contrazici pe toata lumea. Lăpuşneanu ştia el ce ştia.

Cred că-i vorba de o diferenţă pur genetică. Cei mai mulţi au gena asta a adaptării, resemnării, acceptării sau cum s-o fi numind şi datorită ei trăiesc bine-mersi, chiar fericiţi. Noi n-o avem şi din nefericire nu dispunem nici vreun talent de afacerist, fotbalist, sau de manechin, în cazul tău, care să ne scoată din cloaca asta.

Am avut de-a face cu binevoitori, din tabăra cealaltă bineînţeles, care mă priveau cu milă şi-mi spuneau că trebuie să-mi schimb felul de a gândi, să ajung ca ei adică şi totul va fi bine. Un asemenea exemplu reuşit de schimbare n-am văzut decât în Odiseea, când tovarăşii lui Ulise deveneau porci. Cum trăim în vremuri moderne şi demitizate îmi pare imposibil să-ţi schimbi conexiunile din cortex fără vreo intervenţie chirurgicală.

Noi înşine nu ne putem schimba, e de preferat să ne schimbăm felul de viaţă. Mă duc la interviuri mai mult ca să-mi dau iluzia că mă zbat decât dintr-o speranţă reală. Într-un fel e şi distractiv să debitezi toate inepţiile gen dragoste şi putere de muncă, spirit de echipă ş.a.m.d. pe care le pretind angajatorii pentru două sute cincizeci pe lună. Înainte încercam şi eu ca tine un fel de spaimă în faţa interviurilor de parcă ar fi fost Judecata de Apoi şi mă străduiam să răspund cât mai corect. Acum merg cu nonşalanţă, zâmbesc, le spun toate prostiile cuvenite. Aşa am avut succes, din punctul ˝lor˝ de vedere, al celor care privesc o sumă atâta de jegoasă cu o admiraţie demnă de salariul lui Mutu.
N-are nici un rost să te sfătuiesc să-ţi schimbi ˝tactica˝ de la interviuri. Probabil o să reuşeşti să obţii un post de trei-patru sute, dar de plăcut n-o să-ţi placă acolo.

Spui că durează de câtva de timp. Din experienţă proprie îţi spun că senzaţia devine tot mai acută pe măsură ce speranţa se erodează. Cărţile, activităţile de orice fel nu-s decât nişte paleative şi-i firesc să fie aşa, suntem nişte peşti pe uscat şi avem nevoie de un iaz, nu de lecturi şi de bine-intenţionaţi care ne sfătuiesc să ne crească pene. Păstrând speranţa că vom ajunge cumva în apă, n-am totuşi ce încurajări să-ţi dau. Absolut aleatoriu poate nimerim totuşi vreo ocazie salvatoare, tu cred ai mai multe şanse, îmi păstrez iluziile despre capitală.

Regulile cãsãtoriei
Eu si sotia mea cunoastem secretul pentru a mentine o cãsãtorie solidã:
1. De douã ori pe sãptãmâna mergem într-un restaurant drãgut – companie plãcutã, mâncare bunã, bem vin... Ea merge marti si joi, eu miercuri si vineri.
2. Dormim in paturi separate – eu la Bucuresti, ea la Cluj.
3. O duc peste tot, dar ea reuseste mereu sã gãseascã drumul
înapoi…
4. Am întrebat-o unde vrea sã meargã pentru aniversarea cãsãtoriei si mi-a rãspuns: "într-un loc unde nu am mai fost demult". I-am sugerat bucãtãria!
5. Ne tinem de mânã mereu. Daca nu o fac, începe sã cheltuiascã!
6. Are un robot de bucãtãrie electric, un storcãtor electric, un prãjitor electric si zice cã sunt prea multe în casa, nu are loc de ele unde sã stea. Asa cã i-am cumpãrat un scaun electric!
7. Mi-a spus cã masina nu mai merge, fiindcã are apã în carburator. Am întrebat-o unde e masina si mi-a rãspuns: "In lac!"
8. A fãcut o mascã de argilã. Timp de douã zile a fost frumoasã foc! Apoi, si-a spãlat masca de pe fatã...
9. A fugit dupã camionul de gunoi, urlând: "Sunt în întârziere pentru gunoi?" soferul i-a rãspuns: "Nu, saltã înãuntru!"
10. Aminteste-ti mereu, cãsãtoria e prima cauzã a divortului!
11. Nu i-am vorbit sotiei timp de 11 luni. Nu îndrãzneam s-o întrerup…
12. Ultima ceartã a fost din cauza mea. A întrebat "Ce e pe televizor?", iar eu i-am rãspuns: "Praf!"
13. La început, Dumnezeu a creat Pãmântul si s-a odihnit. Apoi, a creat bãrbatul si s-a odihnit. Apoi, a creat femeia. si nici omul, nici Dumnezeu nu s-au mai odihnit niciodatã!

Anisia,
Îmi permit să-ţi spun şi eu câteva lucruri, apropo de încrederea în oameni. Am avut, până pe la 16 ani, o adolescenţă grea. Eram complexată de felul în care arătam şi, în consecinţă, eram retrasă, închistată, uşor rea. Într-o zi, un coleg de liceu, mai mare, m-a privit şi mi-a spus: "Eşti o fată frumoasă! Păcat de atitudine!". Nu ţineam neapărat la opinia lui, dar m-a pus pe gânduri şi am hotărât să mă schimb. Am luptat cu timiditatea mea, cu ideile fixe ale mele şi ale celorlalţi despre cum trebuie să fie cineva pentru a fi popular. Am trecut barierele şi, chiar dacă n-am fost poate niciodată populară, am reuşit să mă fac respectată. Mi s-a acordat încredere şi la rându-mi am acordat încredere celor din jur. Acum, sunt un adult care nu are mulţi prieteni, ci puţini, dar buni, dar care este acceptat social, ştie să se facă plăcut atunci când trebuie şi chiar naşte simpatii. Totul ţine de mentalitate. M-am simţit mult mai bine după ce am ieşit din cochilia mea. Orice mediu social poate fi cucerit, dacă eşti inteligent (iar tu, cel puţin din ce scrii, eşti!). Şi chiar dacă nu vei avea niciodată încredere deplină în oameni (din experienţă, îţi spun că nici nu e o idee prea bună!), cel puţin vei avea mult mai multă încredere în tine. Prietenii adevăraţi, atunci când îţi intră în viaţă, o simţi undeva în diafragmă. Pur şi simplu ştii că cineva îţi va fi prieten, că e pe aceeaşi undă cu tine... Rămâne doar de verificat prima impresie...

Pentru LMC si Monica
Draga LMC!
Se pare, ca ai avut noroc sa intalneasti o exceptie. Norocul tau, draga! Viata ta de familie e o idila! Dar nu generaliza, caci tu, se pare, cunosti doar o mica parte din realitate - cea care ti-a revenit tie personal. Fericirea este egoista si incapabila sa inteleaga nefericirea. Crezi tu, ca din orice barbat poti face ceea ce ai facut tu din Fat Frumos al tau? Te inseli, draga mea. Tu doar l-ai ales de barbat, precum zici, datorita calitatilor lui, iar acum te lauzi, ca ai putea face din orice barbat acelasi lucru? Daca e totuna, puteai sa-ti iei altul, la intamplare. Dar n-ai facut-o. De ce oare? Orice barbat, draga mea este o personalitate formata, cu defectele si calitatile lui. Mare lucru nui se poate de schimbat, asta o afirma psihologii. Unicul lucru, pe care poti sa-l faci, este sa te adaptezi si sa-l determini si pe el sa se adapteze. Ai ales o tactica corecta, poate, dar sa stii ca nu se potriveste tuturor femeilor. Unele femei sunt mai sirete, altele nu sunt, unele - mai "papusele", altele - mai serioase. Si barbatii nu sunt la fel. De aia las-o mai moale. Fericirea nu se invata, din pacate. E nevoie si de un pic noroc, si de o "configuratie" anumita a celor doi si de multe altele.
Cele bune! Adela
P.S. Imi cer scuze, ca ii rasund si Monicai in acelasi mesaj, dar nu ii puteam gasi mesajul la care vreau sa-i raspund. Sper ca nu te superi

Dragă Monica! Sunt tot o moldoveancă, dar din cealaltă parte de Prut. Pe la noi ăn Basarabia mentalitatea bărbaţilor e cam tot aceeaşi, ca în zona Satu Mare, dar totuşi ceva mai “europeană” – asemenea scene, când toţi bărbaţii stau la masă, iar femeile îi servesc doar, nu cred să întâlneşti. Se mai aşează şi ele, din când în când. Dar mulţi bărbaţi, chiar dacă nu o spun, tot una consideră, că femeia nu-i om, ci muiere.
Tu eşti o femeie cu caracter puternic şi ai avut noroc să întâlneşti un bărbat cu un caracter un pic mai puţin “al dracului”, decât tine. Dar dacă era el puţin mai “al dracului”? Cine ar fi câştigat această luptă inegală? Şi cât ar fi durat? Cu ce se putea termina?
Vreau să te întreb: ai stat vreodată faţă în faţă cu un bărbat înfuriat, cu faţa crispată, cu ochii injectaţi de sânge, cu pumnii încleştaţi şi dinţii scrâşnind, urlând ca o fiară, fără să-i pese de copiii, vecini şi oricine altcineva? Şi aceasta doar pentru că n-ai dovedit să-i pregăteşti cina, sau nu i-a plăcut borşul, sau ai avut altă opinie într-o problemă. Nu te-ai gândit, că e în stare să te lovească, să te sugrume, să te ucidă? Nu crede, că exagerez. Nu pot să numesc nici măcar aproximativ procentul familiilor, în care au loc asemenea scene, dar ştiu că e suficient de mare, ca să ne îngrijoreze. În SUA şi alte ţări există statistici, care vorbesc despre gravitatea situaţiei, la noi nu s-au făcut încă asemenea cercetări.
Deoarece nu am statistici pentru Basarabia, voi aduci unele cifre despre Rusia, doar ceea ce ţin minte exact, fiindcă nu am materialul respectiv sub mână. În Rusia, în anul 2003 au murit, ucise de soţii lor, 14 mii de femei, tot atâtea, câţi soldaţi ruşi au fost ucişi în războiul din Afganistan pe parcursul a 3 ani de zile.
Acuma te rog să-mi spui, cum ar putea lupta acele femei, singure în faţa unei brute cu asemenea apucături, şi care e vina lor? Povestea asta cu “noi singure suntem vinovate” am mai auzit-o, dar nu toate femeile sunt la fel de curajoase, şi aproape toate sunt mai slabe şi mai mici decât soţii lor. Cred că toate femeile trebuie să lupte pentru schmbarea mentalităţii bărbaţilor, dar şi a mentalităţii femeilor, care s-au format sub influenţa tradiţiilor şi cutumelor patriarhale, dar trebuie să ne susţinem între noi şi să solicităm susţinerea legii şi a instituţiilor statului, care trebuie să vegheze la respectarea drepturilor omului în egală măsură pentru femei şi bărbaţi.
Sunt de acord, femeia dispune de multe resurse, pentru a se ajuta singură, dar nu întotdeauna ele sunt suficiente. Şi nu întotdeauna, într-o familie, şansele sunt egale, mai des ele sunt în favoarea bărbatului, pentru care forţa fizică, ca regulă, este cea mai sigură cale pentru a obţine ce doreşte şi argumentul forte în orice dispută.
Adevărat, există şi excepţii, poate chiar destul de multe, dar situaţia e destul de gravă.


Cu urări de bine, Adela

Nu ştiu cum ne alegem perechea... Personal, nu cred că alegerea se face în urma unor analize. Cred că ne bazăm mai mult pe instinct, că "mirosim" dacă cineva ni se potriveşte sau nu. Asta, evident, la început. Atracţia e importantă, eu, cel puţin, n-am ieşit a doua oară cu un bărbat dacă m-a sărutat şi nu mi-a plăcut. Dar, dincolo de atracţie, care e suficientă pentu o aventură plăcută (sau chiar una superbă!), pentru căsnicie sau convieţuire e nevoie de încredere. E nevoie să-l fi văzut sau să te fi văzut bolnavă, nefardată, ieşind din duş, cu picioarele umflate de mers pe jos o zi întreagă, cu manicura stricată de spălatul vaselor... Vedeţi imaginea... E nevoie să ştii că te iubeşte şi îl iubeşti şi când sforăie şi când e prea obosit să facă dragoste cu tine azi, acum şi aici sau viceversa... Pentru asta e nevoie, în general, de timp, dar nu înseamnă că doi oameni care s-au cunoscut şi căsătorit după câteva luni (sau chiar săptămâni ori zile) nu pot fi fericiţi! Totul depinde de steaua fiecăruia, de noroc, de cât de buni judecători de caractere suntem. Criterii? Onestitatea, dăruirea de care este capabil, generozitatea (în toate, nu neapărat financiară), puterea de sacrificiu, iată câteva repere. Dar nu vă gândiţi la lucruri bătute în cuie, dragostea nu funcţionează aşa... Credeţi că actriţa Anca Sigartău, când s-a căsătorit cu soţul ei, arabul, ştia că o va bate şi o va umili şi-i va trebui mult să-şi revină? O poate cineva condamna fiindcă a iubit şi a crezut în dragostea ei? Cam asta ar fi ce voiam să spun. Ah, şi încă ceva: un francez deştept a spus că o căsnicie bună este un exerciţiu zilnic de voinţă! Concluziile le trageţi singuri .