comentarii

VALOAREA MORFOLOGICA A CUVINTULUI simpatica


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
intruder - de maan la: 22/08/2007 15:28:10 Modificat la: 22/08/2007 15:43:38
(la: GANDUL BUN)
cum justifica pruteanu "r"-ul ala dintre cratime????
gata, m-am informat: "Nu e infinitivul, e un condiţional cu valoare de imperativ. R-ul e doar o consoană de sprijin, pentru uşurarea pronunţiei, fără niciun(o) sens(valoare) morfologic(ă). "(pruteanu)

asa deci!
in cosecinta, daca pronuntz "fireaisafii", tre sa scriu "fi-re-ai sa fii", nu?
caz in care se mai adauga o vocala de sprijin!
mai-mai!

mie-mi apare ca se scrie "fire-ai", asa cum am zis io!
a fi (inf. scurt), fire (inf. lung)

alt exemplu:
a da, dare - dar(e)-ar boala!


#229038 (raspuns la: #229028) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
RH - de munteanu rodica la: 04/09/2007 17:22:03
(la: entuziasm)
Acuma da ,cred ca exprimarea , textul,
si scriitura te reprezinta.
Felicitari.In sfirsit, se vede adevarata valoare(lipseste un cuvint mic, mic, din propozitia mea)
Tricolorul Romanesc - de talusa la: 10/11/2003 01:24:32
(la: ROMANIA)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.





#3837 (raspuns la: #3812) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Cred ca aici e locul potrivit. - de talusa la: 10/11/2003 03:50:16
(la: TRICOLORUL ROMANESC)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.
Despre "Omul recent" - de (anonim) la: 23/11/2004 23:31:42
(la: Ultima carte)
Inviato: giovedì 25 marzo 2004 17.21
A: idei.libertate@tvr.ro
Oggetto: Domnului Horia-Roman Patapievici
Draga domnule Patapievici,

Ma grabesc cu aceste rinduri sa-ti marturisesc nemasuratul entuziasm ce incerc citind, deloc lesniciosul discurs ce se deruleaza in paginile acestei, da, capodopere a Literaturii romane, care este „Omul recent”. Nici nu se putea pasi mai cu dreptul intr-al trei-lea mileniu, de crestinism si, datorita lui Neacsu de la Cimpulung cu a sa scrisoare din 1521, in al saselea veac de scris romanesc. Intrebare, e drept, retorica dar cu şpil: De ce cartea asta trebuie sa aibe soarta tuturor tratatelor anoste ce pot interesa eventual doar o extrem de restrinsa elita si , prin urmare, sa fie savurata doar de citeva (sau multe, e acelasi lucru) sute de cititori, pentru ca tot restul de mii, sa o cumpere din doar snobism, si o mica parte dintre acestia, intelectualmente apta, sa abanoneze lectura din comoditate: iritata la intilnirea primelor obstacole in intelegerea textului. Si de ce sa n-aibe soarta „monumentelor” caragialesti, prin a caror lectura de masa nivelul de cultura a romanului a crescut, pentru ca bunul sau simt - al umorului mai ales – sa devina si mai acut? Tineretul nostru are nevoie, draga Horia, pentru a creste bine, si a nu avea nimic de invidiat la vecinul sau european, mai ales de lecturi bune. Formatoare. Intrucit cu asta se creste. Nu cu imbracaminte firmata si cu manele. As spune fara sa exagerez ca tinarul roman (si nu numai) are nevoie , chiar daca nu este constient, de „Omul recent” tot atit cit omologul sau francez de Eseurile lui Montaigne.
Iata dar de ce imi permit sa-ti sugerez o transcriere intr-un limbaj mai accesibil a acestor idei, de inestimabila valoare, ce strabat cele 456 de pagini ale operei.
Incerc acum - cu necesara „obraznicie”, dar si cu umilinta ce trebuie pusa in oric actiune ce se doreste utila - sa fac citeva observatii, luind ca exemplu paragaful (eseul) de la pagina 98 - am un exemplar al editiei din 2001, iesit de sub tipar in 2002 - [25]: „Agenda ascunsa a limbilor internationale”. Cuvintul agenda, foarte corect, este din pacate, tot atit de inadecvat intelegerii imediate: ...”agenda ascunsa a acestor limbi, agenda care le-a facut atit de apte sa exprime agenda vizibila a acelor civilizatii?” Aici avem sinonimele: plan, proiect, program, calendar, schita, schita de..., (ordinea de zi, apartinind limbajului de lemn, fiind de exclus). E drept, agenda ramine cuvintul cel mai elegant dar si cel mai ermetic pentru, repet, intelegerea imediata a conceptului de catre miile de bravi, si de loc mediocri, cititori. Altele, pe care ma limitez a le doar enumera, comentariul ingreunind peste masura discursul: „explcatia monocauzala”, „remarce” (?, poate remarci), „Ceea ce nu inseamna vointa de a fi original in grad extrem.” (de... comandor?, s-ar putea intreba glumet careva de la Academia Catavencu) N-ar fi fost mai bine, mai putin afectat: cu orice pret ? Pentru a nu mai adauga dificultatea ce se intimpina cind dai peste un cuvint, pe care tipograful il scrie gresit (poate) pentru ca nu a inteles sensul frazei?! Iata fragmentul cu pricina: „... felul in care reusim uneori sa ghicim motivele unui comportament dupa o anumita trasatura, sezisanta, a chipului.” Poate ar fi fost mai bine decit corectul sesizanta, si la fel de elegant, sa fi folosit: surprinzatoare, miscatoare, impresionanta, frapanta, luate cu modestie direct din DEX ?! Nu stiu. Ma-ntreb doar. Bine. Departe de mine voia de a diseca, pentru a critica malitios, textul! Daca o fac totusi, este pentruca-ti iubesc si condivid, pe masura ce le-nteleg, ideile. In plus este dorinta de a dialoga... Nu numai engleza permite distorsini si/sau alterari ale limbii. Daca englezescul Jesus (Giizăs) genereaza forma scurta: Giiz, romana noastra nu-i mai putin prolifica in gura scolarului de rind cu banalele: mate, prof, bac, etc. Ba chiar mai mult, avem datorita genialtatii unui tiz de-al nostru, arh. Horia Oancea, fiul fostului (anii ’60) ambasador roman in Belgia, o bijuterie monosilabica, ce rezuma sensul si rezonanta unei extrem de virile fraze: „zgîti”. In ce priveste simbolurile, cifrele si frinturile de cuvinte, avem George = gxg si mai ales Q8, adica: Cueit, numele, asa cum se pronunta cel putin aici in Italia, al statuletului arab din Golful Persic. Prescurtarea este de cele mai multe ori opera persoanelor cu putina cultura, dar si foarte inteligente. Adica a acelora care descopera mijloacele minime, suficiente si ncesare, unei clare si precise comunicari. Iata un exemplu din dialectul bergamasc (vorbit in provincia „di Bergamo” a regiunii Lombadia). Pentru a spune: „Ma duc sa iau vin”, „Vado per vino”, este suficient sa zici: „A ò a ì”. Sau, si cu asta inchei, pentru posibila intrebare: „Veniti si dumneavoastra (voi) sa vedeti albinele vii?”, „Venite anche voi a vedere le api vive?” se zice simplu: „Ignì a o a et le ae ìe?” Si asta pentru ca taranul, trebuie recunoscut in cor cu excelentul Horia Bernea, este exact antonimul „omului recent”. Taranul, mioritic sau nu, este omul ancestral, as zice mai vechi decit traditia insasi. Taranul este omul preadamic... In ce priveste dorinta (vointa) exprimata colectiv de rupere cu traditia, de taiere a cracii de sub sezut, de-a se smulge din radacini, potrivit sloganului : „Sa uitam traditia!”, cred ca aici se are mai degraba de a face cu nevoia disperata a individului alienat (vezi Strainul „vechi” de peste jumatate de secol a lui A. Camus) de a-si (re)gasi o proprie identitate. Fiecare individ in parte si/sau - de teama solitudinii - innauntrul unui mic grup: gasca, familie, trib, echipa (vezi ritualul de grup recitat inainte de partida a echipei de rugby neozeeandeze), etc. Feluri de a marca aceasta identitate: tatuaj, „piercing”(perforarea pielii cu introducerea inelelor, etc.), cuafura bizara, idem imbracaminte; vorbire si gestica ermetice... Dar „omul recent” este mai ales o entitate utopica, si iata de ce. Daca-i adevarat cum afirmi - si sint in perfecta sintonie cu tine – ca: „Totul, in omul recent, trebuie sa fie expresia propriei vointe – si dorinte.”, ei bine atunci ar fi bine sa amintesc aici surprinzatoarea fraza a imparatului „Federico il Grande”, ce poate fi citita intr-o scrisoare catre amicul sau Voltaire: „Cu cit imbatrinesti cu atit mai mult te convingi ca Majestatea Sa sacra, Cazul face trei sferturi din „muncă” in acest mizerabil univers”. Iata de ce doar gindul c-ai putea realiza prin mijloace exclusiv proprii si pe-ndelete chiar si cel mai modest proiect - nici pe departe omul de tip nou, omul recent - este o utopie si o erezie - vezi falimentul turnului Babel - pentru omul religios, pentru ca celui ce se proclama laic, aceasta iluzie sa nu fie altceva decit o prostie.
Cu cele mai alese sentimente de simpatie, la care adaog nadejdea crestineasca cum ca si cu o singura floare se face primavara, te las nobilelor tale indletniciri, dar nu inainte de-a-ti dezvalui bucuria ce-as incerca primind eventual din parte-ti chiar si numai un gentil rind de raspuns.
Roma, 25.o3.2004 Horia Cornel Ivan
e-mail: horiaivan@libero.it

#29625 (raspuns la: #17831) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Belle, esti asa de simpatica...mi-ai adus un zambet - de Adela Adriana Moscu la: 07/12/2004 17:00:44
(la: Retete aristocrate)
Adela-Adriana Moscu
Buna dimineata!!! Vai, cum imi incepe ziua de azi atat de placuta gasind prietene simpatice la aceasta cafenea. Belle, idea ta ca retetele sa fie in acelasi loc este minunata si folositoare pentru mine. In sfarsit pot deveni si eu o "mama normala". Acum cativa ani fiul meu care era de vreo sapte ani mi-a spus: " Mom, I just realised that you are not normal!" How is that? -I replied. "Well, normal mothers bake, but you don't!" Si m-am apucat si eu de treaba... dar numai tragedii la bucutarie s-au indeplinit ...nu visul meu de mult dorit sa coc si eu o prajiturica mica pentru a lui scumpa burtica. Ei,...:):)) acum revin si eu sa incerc din nou a deveni mai talentata la dulciuri caci la gatit de mancare gustoasa sunt destul de buna( asa spun cei ce o gusta si care halesc repede )si o pot dovedi cu bagajul ce-l port..:)...). Retetele de aici o sa imi ridice nivelul de trai mai ales cel al fiului meu care inca spera sa devin mai normala. Apropo, imi place nespus de mult semnatura ta...:):):)). Te imbratisez cu drag si multumiri pentru idei...( of, of ,of,...unele cuvinte nu le-am mai auzit de trei decade: trancaneala...si am zambit...:)
contrariile... provoaca - de Sibipot la: 04/12/2005 15:29:33
(la: sa facem un film!)
Sa imi fie scuzata interventia anterioara dar nu am avut nici o clipa intentia sa va descurajez, ba din contra... si ca sa argumentez cele sustinute am sa va scriu o mica istorioara care sa inspire in initiativa voastra

Bunicul meu, taran cu ceva avere si mai citit un pic avea o mare placere cand mergea la Bucuresti cu deiverse treburi, si astea se intampla de cateva ori pe an. Intotdeauna se imbraca in "haine nemtesti" elegant şi ferchezuit de doar mainele batatorite de plug il tradau si dupa ce-si termina treburile musai mergea pe Lahovari unde era un birtulet tare intim si placut "LA profir", unde consuma o cinzeaca de mastica, o friptura garnisita cu cartofi prajiti si doi mici si o salata nemteasca si o sticla de Fancusa de Dragasani. Atunci uita de toate treburile si necazuirle si se simtea "boier" cum ii placea sa spuna. Toate aste pana intr-o zi cand a descoperit cine-i patronul birtului si cand cu obida a hotarat sa nu-i mai calce pragul.
In urbea noastra prin anii 30, din secolul trecut, in fiecare zi de sambata si duminica in Piata mare cersea unul Dinu, poreclit pe drept Milogu. Avea un anume fel de a cersi si toti il simpazizau si nu era trecator să nu-i puna un bănut in palma intinsa, curata, nu ca a altor cersatori mizerabili si zdrenturosi, in care pastra era mereu o moneda. Omul cersea dar cu o anumita demnitate:
"Di dai vere si matale,
ceva parale,
ca-i ziua matale,
ca sa traiesc si eu,
dati-ar Dumnezeu
mii si milioane
in buzunar.."
De aceia ii se mai spunea si "poietul" iar multi sustineau ca ar fi de vita nobila, scapatat.
Intr-una din zilele de vizita la Bucureşti, ca deobicei a mers la birt"la Profir". Era plin ochi. Chelnerii, care-i luase seama ca era un client cu dare de mana, de cum l-au vazut au facut pe dracu-n patru si i-au asezat intr-un colt o masuta nu mai mare decat o batista, probabil un piedesta de flori si i-au adus ceea ce stiau ca are obiceiul fara sa apuce sa dea comanda. Vazand atata clientela a intrebat ce se intampla. "Patronul sarbatoreste zece ani de cand a cumparat birtul si si-a invitat prietenii la sarbatoare. Asa ca, nene Ghiorghita, azi consumatia e pe gratis." "Si ciene-i patronul?" "Rabdare că o sa apara imediat." Si bunicul mai mult privea spre usa de unde banuia ca o sa apara patronul. Tare mult dorea sa-l cunoasca, tinand cont de bucuria pe care o avea cand era servit "boiereste" si uita ca-i un amarat de taran.
Sosi clipa mult asteptata. In pragul usii ce ducea spre birouri aparu patronul, elegant imbracat insotit de doua cadane, una blonda si una bruneta cam oachesa. Bunuicului intai i-a picat ochii pe madame si cand s-a uitat spre insiotitor, sa-i pice plombele (nu prea avea ca avea o dantura de spargea samburi de maslina). S-a frecat la ochi si mai privi inca odata mai cu atentie. Nu, nu-i posibil, mai curand o asemanare. S-ar putea sa fie fratele geaman a lui Dinu Milogu. S-a dumirit doar cand seful de sala a anuntat ca "Domnul Dinu doreste sa va adreseze cateva cuvinte, rog liniste!"
Cand domnul Dinu a treminat spiciul toti s-au ridicat in picioare si au aplaudat si aclamat pe vorbitor, numai el a ramas pironit pe scaun, cu imbucatura inca neinghitita. Un chelner s-a apropiat si l-a intrbat la ureche: "Nene Ghiorghita ori iti e rau?" Simtea cum il apuca nabadaile si asta nu-si vede de treburi il intreaba tampenii. "Ba foarte rau draguta si nu-mi trece decat daca patronul vine la masa mea." "Se face nene. Ma duc sa-i spun dorinta dumitale" si s-a trezit cu patronul la masa lui cu insotitoare cu tot. Bunicu a inghitit imbucatura si doar atat a spus: "Tu?.."holbandu-se ca apucatul la viztatorul din fata lui ramanand cu ochii pironiti pe chipul lui. Nu, nu-i greseala el este sigur Dinu Milogu, confirmare care veni si din partea celuilalt. "Da, Ghiorghita... Hai pan' la mine in birou" si facu semn unui chelner sa-i mute tacamul in biroul lui.
Dinu a fost sarac si venit de la tara cand razboiul era in toi. A muncit pe unde a apuca, munca cu rupere de oase si castig putin. Intr-o zi facand un pariu cu alti colegi de munca cine castiga mai bine timp de o saptamana s-a apucat sa caute si alte slujbe, dar tot cam fara bani. Se apropia ziua scadentei si nu prea castigase mare lucru si ca orice oltean ambitios si de frica sa nu piarda pariul i-a venit ideia sa se apuce de cersit in colt la Coltea. La inceput nu pre il baga nimeni in seama si nu castigase decat doua monede si alea de la niste babe care-l priveau cam pofticioase. I-a venit ideia sa zica si ceva nu sa stea ca mutu. Incet, incet a compus si cunoscuta-i "poiezioara", e drept nu prea academica, dar acum ii aduce o gramada de bani. Bineanteles ca a castigat pariul, mai ales ca ce castigase intr-o saptamana acum castigase intr-o zi. Asa ca s-a lasat de munca si a inceput sa cerseasca zilnic pana intr-o zi cand l-a vazut un consatean, oltean de-al lui si a simtit ca-i crapa obrazul de rusine. Asa a hotarat sa cerseasca in alta parte, ca Bucurestiul e plin de olteni si mai stii... S-a urcat in tren si cersind din compariment in compariment (niciodata nu a inteles de ce nasu' nu-i cerea biletul) asa a ajuns si la Buzau unde in fiecare sambata si duminica este in Piata mare. In restul saptamanii cersea in alte orase. Afacerea mergea si prinsese chiag, dar se purta tot imbracat modest si curatel sa nu atraga atentie. Intr-o zi de iarna geroasa a vrut sa intre in birt sa bea un vin fiert. La usă un chelner l-a oprit, vezi doamne ca nu este imbracat decent. Atunci si-a propus sa puna mana pe birt si sa intre in el cand va dori si mai ales sa-l dea afara pe nesimtitul de chelner sa ramana pe drumuri. Mai intai a inceput sa se intereseze al cui este. Asa afla ca este al unuia Profir Bundala, care avea doar o mostenitoarea cam tanta, sluta si urata ca muma padurii. Bietii oameni erau inebuniti ca nu scapa de tuta din casa, nimeni nu se incumeta s-o ia de nevasta. Asta mai putin l-a preocupat pe Dinu, ba din cotra era un atu in plus. Si ce daca e urata, noaptea si muma paduri e frumoasa.
Dinu a inceput sa dea tarcoale casei, imbracat la trei ace cu garoafa la butoniera, plimbandu-se pe trotuarul de vizavi cat era ziulica de mare. Safira, fata birtarului, l-a vazut o data, de zece ori si i-a cazut cu tronc baiatul. I-a spus ma-si si aceasta la instiintat pe barbate-su, care greu s-a lasat induplecat sa-l abordeze pe flacau. "Ce, fa, crezi ca ala este chior? Uitate ce chipes e." La insistentele femeii s-a lasat induplecat ca stia ca Retuta lui nu o sa-i dea pace pana cu face ca ea. Ca din intamplare intr-o zi Dinu si cu Profir s-au intalnit, au schimbat cateva cuvinte si Profir l-a invitat acasa sa-l cinsteasca asa, cum se cade pe o caldura de foc, cu o inghetată, lucru pe care Dinu atata astepta şi cam greu s-a lasat comvins sa accepte invitatia. De atunci nu a mai plecat din casa lor, iar el vedea in Safira nu urata si tampa, care de cum scoatea o vorba da cu maciuca in oale, ci averea din carca ei. Ii deveni draga. Spre toamna au facut sui nunta. Dupa nunta Dinu i-a propus socrului sa se ingrijeasca el de birt apoi sa i-l vanda lui oferindu-i ceva banuti, cam la jumatea valorii. Mai tarziu s-a felicitat ca a avut aceata ideie cand dupa nici un an jumatate scumpa lui nevasta a fost intelpata de o viespe si in cateva ore, din cauza socului anafilactic produs de intepatura, s-a petrecut in lumea celor drepti.
Pe chelnerul care nu l-a lasat sa intre l-a ridicat la rang de sef de sala, ca o rasplata ca l-a abitionat si nu l-a dat afara cum isi propusese catranit ca nu-l lasase sa intre in acea zi geroasa.
Cu toate astea el tot venea la Buzau, mai ales ca isi gasise acolo o vaduvioara cu trei copii, care era tare frumoasa si focoasă. De cersit cersea acum din placere, altfel simtind ca ii lipseste ceva, dar mai ales ca vaduvioara asta stia despre el.
Intr-un din zilele pe cand cersea in Piata mare a intalnit un micut cersator pe care l-a luat sub obladuriea lui. I-a placut baiatul ca era tare fasnet si simtitor. L-a invatat cum sa castige simpatia trecatorilor si cum sa se chivernisească si sa puna bani de-o parte, pentru zile negre. Intr-un fel l-a adoptat si mai tarziu l-a indemnat sa faca scoala, ba chiar sa mearga si la facultate, ajutandu-l dupa puteri si avea, mai ales ca atunci cand il vedea isi aducea aminte de copilaria lui. Nicuta, asa il chema pe micul cersator, l-a ascultat si il considera al doilea parinte alui ca parinti cu avea.
Au venit coministii si a ramas fara birt. Nu l-au lasat nici macar sa lucreze in birtul lui asa ca s-a intors mai abitir le meseria de cersator, dar numai in Piata mare din Buzau. Aici era si singura lui bucurie, Nicuta, acum profesor la o scoala dintr-o comuna limitrofa si care nu uitase ajutorul pe care l-a primit. Nicuta niciodata nu l-a ocolit si ici nu a tinut secret relatia lor. Cand s-a asezat la casa lui, casa facuta cu mainele lui dar si cu bani de la Dinu, Nicuta l-a asezat in capul mesii alaturi de tata socru, care se uita cam urat la el ca stia ceine-i. Nicuta si sotioara lui l-a iubit ca pe un parinte si acesta cersea mai putin in Buzau acun schimbandu-si locul de munca la Braila si Galati, unde isi luase si o camaruta. A murit singur doar cu gandul la Nicuta al lui, cam prin anii 1965-66 caruia , simtind ca ii vine sfarsitul i-a lasat o scrisoare si un testament si se spune ca in camaruta lui s-au gasit sub saltea 43 de cecuri cu castiguri in masini si patru cu cate 10000 de lei, toate pe numele lui Nicuta, copilul lui de suflet. Ganditi+va ce valoare aveau cand o casa bunicica in noile cartiere muncitoresti, costa intre 50-60 de mii lei

Si maine este o zi... poate mai buna!
#92779 (raspuns la: #92721) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Daca tot va complicati, sa va dau niste idei. : ) - de ayoka parol la: 30/03/2006 18:44:53
(la: Realitate romneasca: pensionarii din ratb)
Eu nu pot furniza chiar asa multe prezumtii, stocul meu e ceva mai limitat, dar garantez valoarea lor. : ))
Story-ul meu se poate numi ,,Pantomima mintala”, ,,Mosneagu cu baston de argint”, ,,Roxy si Inima-de-Ciuperca” ori ,,Telefonul fara fir” (2 persoane, copii pana in 3 ani, bafta lor ca au nevoie!).
Actiunea incepe (si se desfasoara) in special in mintile protagonistilor; de aceea, subtextul e de baza. Eroii se sprijina doar pe jumatati de gesturi, miscari vagi, onomatopee (tuse, plescait, fornait, dres de glas, respirat cu substrat etc.), diafane elemente de decor, plus cateva alte mijloace putin mai sofisticate de transmitere si primire de informatie – cuvinte puse aleatoriu cap la cap (personajele noastre, fiind extrem de perspicace, au darul de a descoperi sensuri profunde si multiple in absolut orice insailare de vorbe ori de situatii, deci logica, atata vreme cat exista in capetele lor, aducand ordine in orice categorie de haos, nu mai are ce cauta in ganduri sau asa-zise fraze. Le umplu ei de intelesuri, ba chiar la final le pun si fundite si ornamente si-si dau peste nas unul altuia cu ele, nici ei nu stiu de ce).
Dar sa incepem povestea. Roxy il vede pe batran (Neagu pe nume, poreclit si Optminute sau Inima-de-Ciuperca) mergand pe strada in fatza ei, orientandu-si faptura inca tzantzosa, ajutat de un baston de dandy din argint, spre statia de autobuz. Tanara il cunostea deja foarte bine pe atragatorul grizonat, din vedere si din cateva conversatii telepatice (plus cateva scrisori imaginare, la care el ii raspunsese, tot imaginar). Pentru Roxy, oricum, cele doua planuri, realul si imaginarul, erau nu doar complementare, intersectate si intersanjabile, dar deseori coincideau perfect (tipa era plecata rau cu pluta, nu facea diferenta intre timpuri, oameni, situatii, sentimente sau lipsa de sentimente). Fiind foarte ramasa in urma din punct de vedere social, cultural, economic si religios si constienta de acest fapt zguduitor pentru ea (punea mare pret pe toate acestea si nu vedea decat ascensiune in fatza ochilor), duduia Roxy isi dezvoltase mladios o erotomanie clasa-ntai, cu care-l hartuia pe Neagu de-l zapacise. Se credea iubita strasnic de acest batranel, avea vise erotice cu el, se vedea cu statuie in gradina blocului, ridicata tot de el, ce mai, era chinuita rau de demonii iubirii impartasite pe care o traia cu Optminute. Scrisorile ce si le trimiteau (scrise intotdeauna cu cerneala simpatica, direct pe cerebel) demonstrau clar ca si Inima-de-ciuperca o iubeste si ca se gandeste la ea, si ca ei au o relatie frumoasa, casta, neprimejdioasa, ca orice iubire erotomana, izvorata direct din negurile adanci ale psihicului ei virtuos si ideal.
Despre privirile languroase pe care i le arunca atunci cand se intalneau in statie (si la care, in mintea ei generoasa, el ii raspundea de doua ori pe-atat), Neagu nu avea nici o parere anume. Totusi, la un moment dat, incepu sa miroasa ceva. Mos Neagu se gandi brusc, cu flerul care-l caracteriza (si care nu dadea gres), ca fata ii face ochi dulci din cauza ca ii place bastonul lui de argint, pe care vrea sa i-l smulga intr-un moment de neatentie din mana chircita si sa-l vanda pentru a-si plati intretinerea. Asa ca o privi deodata cu ura si-si puse in gand ca, data viitoare cand mai iese din casa, sa-si imbrace bastonul in piele. Zis si facut. In ziua urmatoare, Optminute iesi mandru din scara blocului, fericit ca, iaca, acum o dovedeste pe domnita pusa pe sotii si-i scoate bazaconiile din capsorul zguduit de evenimente. Dar Rosanne nu mai aparu in statie. Optminute se simti lezat (cum, tocmai acum, cand sa-i arate el baston de argint peste spinare!…?), dar isi promise sa nu lase furia sa-i treaca (ia mai da-o naibii de tensiune!). Cand urca in autobuz, iata aparu si Roxy erotomana val-vartej, il impinse pe tataie, el cazu pe un scaun, socat si, prinsa cu mana de bara, incepu sa mestece guma deasupra capului lui (care ii apartinea pe vecie, cu restul de mos cu tot). Optminute lesina cateva secunde, iar cand se trezi buimac, vazand-o pe maniaca proiectata pe tavanul masinii, uitandu-se la el cu ochii sticlosi, gata sa-l manance din priviri, isi pipai bastonul, ca nu cumva sa i-l fi sustras nenorocita, dar simtindu-l stand cuminte la locul lui, nu gasi altceva mai bun de spus decat: ,,creatura ce esti, nu ti-e rusine sa mesteci guma in masina lu’ Reatebe, pun pariu ca n-ai nici bilet, jos cu tine, netrebnico, pana nu vomez! (nervos-nervos, da’ cuvinte sclifosite avea!…) Roxy intepeni si simti ca-i pica ceru-n cap si, cu ocazia asta, ca se desface si pamantul sub ea si o-nghite, cu amor cu tot…se uita ca o papusa de catifea batuta de vremi, fix in ochii mosneagului dezlantuit si nu gandea decat: ,,unde plecasi, iubire solida de acum cateva minute?’’ Ii veni sa-l ia pe mos de haina si sa tipe cu disperare: ,,Cine esti si ce-ai facut cu Inima-de-Ciuperca???” (se vede treaba ca-si imagina, in crunta ei deznadejde, ca mosul iesise din corp in momentul de letargie si un spirit ingrozitor ii luase locul. Un spirit neindurator, care n-o iubea si care nu avea s-o iubeasca – sau, ma rog, nu avea s-o adore ca Optminute).
La urmatoarea statie, Roxy, luandu-si cu ochii aposi ramas-bun de la corpul iubit, cobori, tarsaindu-si picioarele, si o lacrima de iubire moarta se asternu sub pasii ei, evaporandu-se pe asfaltul prafuit. Avea sa inceapa sa caute spiritul lui Neagu prin toata lumea, si, la nevoie, avea sa-si puna propriul trup in slujba acelui suflet iubitor, iesind de bunavoie din el, spre a-l lasa la discretia iubitului inimos, sa se lafaie in el inca 60 si ceva de ani…Macar atat sa faca, in cinstea iubirii pe care el, Inima-de-Ciuperca, suflet destoinic, i-o purtase.
Neagu, in schimb, multumit-ochi de succesul cuvintelor sale agresive, merse cu autobuzul pana la capat, apoi se intoarse acasa, bucuros ca-si simte in mana bastonul de argint, la care, datorita vigilentei sale, nebuna aia mica nu avusese acces. Cele opt minute pe care le facea de la statie pana acasa ii parura insa foarte scurte, impalpabile…Ba chiar, ajungand acasa, constata cu stupoare ca mersese de data asta mult mai repede, si ca-n loc de opt minute, cat facea de cateva zeci de ani incoace, fusesera doar 6 si 12 secunde…Mosulica era trist si dezumflat… Nu mai prezenta interes pentru Roxy…ramasese singur…cu bastonul de argint…ce-l privea dezabuzat, cu repros, din cui…
De asta, rezonez cu terrorizer: e de dorit, in astfel de situatii, sa afli ce e in mintea omului; il abordezi cu incredere si vezi care e problema lui. La ce-i sta mintea si de ce se poarta cu tine (sau cu altii) in felul in care se poarta. De obicei (atata vreme cat partenerul de discutie e fair-play), atunci cand faci primul pas si mergi jumatate de drum spre el, vine si acesta spre tine jumatatea lui. Nu-si bate joc de efortul tau de a te apropia de el.. Curaj! Prima jumatate de drum e a voastra!


ayoka parol seshun pafan

#114352 (raspuns la: #114008) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Cri cri - de cosmiK la: 12/04/2006 22:06:41
(la: SOMETIMES I JUST FEEL LIKE SHIT)
Ma bucur ca ai puterea de a trece peste aceasta stare devenita si la tine cronica razand ori luandu-ti peste picior dezinteresul.
Din pacate eu nu mai am aceasta forta. Si stii de ce? Deoarece eu n-am stiut vreme indelungata ce inseamna sa razi cu sufletul. Am fost incojurat de tristete. Mai bine zis am fost un copil trist, un tanar si mai trist iar acum sunt un adult depresiv.
Nu demult vorbeam cu un bun prieten si ii spuneam ca imi plac mai mult fotografiile din copilarie (mai exact de pe vremea cand aveam vreo 5-8 anisori)- pentru ca in mai toate radeam, radeam cu toata fiinta mea chiar daca familia trecea prin perioade extrem de dificile, dar eu eram nestiutor si ignorant asa ca imi permiteam sa rad- decat cele prezente unde se vede clar ca imi lipseste bucuria vietii.
Si atunci el m-a intrebat: si de ce nu mai simti bucuria vietii la momentul prezent? Am reflectat la aceasta intrebare iar acum daca ar fi sa-i raspund i-as spune ca nu o mai simt intrucat inca de la varsta de 12 a inceput pentru mine "calvarul". Mi-a fost dat sa vad cum rand pe rand toti cei la care tineam ma paraseau. Morti premature si nefiresti, boli incurabile, disparitii invaluite in mister. Am vazut cum treptat neamul meu se stinge. Eram multi si acum ne putem numara pe degete dar mai grav e ca desi suntem asa putini nu ne mai intelegem unul pe altul, ca ne-am distantat teribil, iar atunci cand ne intalnim de cele mai multe ori ne adresam cuvinte grele.
Tristetea a coborat treptat in sufletul meu, pentru ca am vazut atata suferinta umana mai intai in calitate de lucrator rezidential intr-o casa de tip familial pentru copii cu nevoi speciale si mai apoi ca asistent maternal profesionist caruia i s-a incredintat spre crestere si educare un copilas de 12 ani cu cerinte educative speciale. Atunci am vazut ce inseamna sa fi parinte al unui astfel de copil, am vazut cum e sa lucrezi 24 de ore din 24 fara sa beneficiezi de sprijin, dar fiind inconjurat de nepasarea si uneori chiar dispretul oamenilor dar mai ales al amicilor care nu intelegeau cum de mi-am putut asuma o asemenea responsabilitate.
Pana la urma am fost nevoit sa renunt , nu mai rezistam nici fizic, nici psihic asa ca copilasul s-a intors intr-un centru de plasament iar eu am ramas cu un gust teribil de amar.
Unii spun ca am facut un gest nobil. Dar eu nu asta am vrut, am vrut sa incerc sa fac ceva pentru cauza unor astfel de copii dar am esuat in mod deplorabil. Singurul lucru care ma mai linisteste cat de cat e convigerea ca in perioada cat a stat cu mine a simtit si el ce inseamna un camin adevarat si cred ca am reusit sa-i daruiesc un strop de fericire.
Dar ma doare sufletul cand ma gandesc ca a trebuit sa se intoarca intr-un centru de plasament. As fi vrut sa pot face mai mult, dar acestea au fost limitele mele.
Si totusi n-as putea spune ca sunt complet nefericit. Iubesc si sunt iubit numai asa cum spuneam si in mesajul precedent iubirea noastra e pusa la grea incercare.
As vrea sa-mi redobandesc senitatea si sa retraiesc bucuria vietii pe care o simteam in copilarie dar mi-e tare greu.
Cri cri imi pare rau ca in loc sa-ti arat "un lucru cu adevarat inaltator" eu iti descriu doar uraciunea vietii, insa am constat ca tu ai o putere speciala si ca deja ai inceput sa depasesti aceasta stare.
As vrea sa inchei cu un fragment dintr-o poezie a lui R. Kipling care mie imi place nespus de mult si imi alina ceasurile de singuratate. Poate o stii si tu. Titlul ei: "Daca"
"Daca poti sili inima, nervii si tendoanele sa te serveasca mult dupa ce s-au consumat, si asa sa continui cand nu este in tine nimica afara de vointa care-ti spune: CONTINUA...
Daca poti vorbi multimilor si sa-ti pastrezi demnitatea, ori sa pasesti alaturi de regi, dar sa nu-ti pierzi simpatia fata de cei mici...
Daca nici dusmanul si nici prietenii iubitori nu te pot rani...
Daca pe toti ii pretuiesti, dar pe niciunul prea mult...
Daca poti sa umpli neinduplecatul minut cu valoarea celor 60 secunde parcurse...Al tau este pamantul si tot ceea ce e in el, va fi si inca ce-i mai mult: "VEI FI OM, FIUL MEU!"
#117025 (raspuns la: #116862) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
...si partea II-a (cattalin2002) - de Intruder la: 02/09/2007 21:26:09
(la: explicatiile lui Esteu)
domnule cattalin, din tot ce-ati scris in ultimele comentarii ale dvs, dar si din comentarii mai vechi eu am inteles c-ati ajuns la concluzia ca forumul nu mai e ce a fost, ca picky, eu si altii din "turma" si-au impus regulile si criteriile de valoare proprii si ca noi, "turma", suntem inchisi la dialog cu cei din "afara".
am mai inteles ca noi punem stampile gen "aprobat" sau "respins" userilor noi, ca ne credem atotstiutori si cu mult superiori celorlalti...dvs nu v-ati exprimat exact cum am scris eu, ci asa a fost impactul, eu am zis cu cuvintele mele. mi-e greu sa m-apuc sa caut citatele dvs peste tot.
domnule cattalin, toate astea sunt acuzatii, nu-s covrigi! ne prezentati ca pe niste dictatori virtuali, inchisi oricarui fel de dialog civilizat, frustrati si tematori ca nu cumva sa ne ia altcineva locul, tinand cu dintii de scaunul nostru "privilegiat", ingusti in spirit, amorfi si blindati.
pe de alta parte, n-ati omis s-aduceti elogii unor useri "clarvazatori", cu mintea deschisa si cuget liber, adevarati luptatori impotriva tiraniei "pickyene"!
recunoasteti ca sunteti subiectiv, asa cum sunt si eu si toti, recunoasteti domnule ca nimeni nu-i nici extrem de cainos, nici extrem de cumsecade!
ati sugerat sau ati spus de-a dreptul, ca atmosfera cafenelei s-a viciat datorita lui picky si-a celor din "haita". ok, asa a spus si limpede, asa a spus Carmen si altii! asa cum dvs ma asezati pe mine, pe picky, pe munteanu rodica, pe maan, pe zaraza, pe latu, Baloo si care mai vreti...intr-un patratzel numit "haita", tot asa pot si eu foarte bine sa v-asez in patratzelul facut de mine, alaturi de limpede si Carmen si mai stiu eu cine! care-i domnule, diferenta dintre patratzele? cu ce sunteti dvs mai buni decat noi? cu ce suntem noi mai inumani decat dvs? a spus si adminul odata ca e firesc sa existe grupuri de interactiune (bisericute), e firesc sa avem simpatii fata de unii, mai mult decat fata de altii! eu nu va pot impune dvs sa ma placeti pe mine, pe picky sau pe zaraza dar dati-mi voie si mie sa nu agreez anumite persoane ori sa-mi fie chiar indiferente!
cand am scris "nimeni nu poate sa-i faca fata" (lui picky, n.b.) n-am zis-o cu superioritate; picky nu-i mentorul meu, nu-i nici tata!
daca m-ati fi intrebat direct, v-as fi zis ca prin asta am vrut sa subliniez ca picky e o persoana incomoda dar nu vad si eu unul sa-i tina piept, sa-i argumenteze istet sau sa-i dea o replica pe masura. nu se-aude in fundal decat "haita", "discriminare", "picky guru", "raul-railor", "ciocoiul", "huo", "ati poluat cafeneaua", "dictatura", "jos comunistii!"
daca ati avea timp, ati vedea ca Intruder n-a sarit in apararea lui picky, a sarit doar cand alaturi de picky s-a aruncat cu oua clocite si-n el!
domnule, in ceea ce ma priveste (pentru ca nu-s avocatul lui picky) n-am ras de nimeni, am ras doar de anumite situatii hilare ivite din diferite subiecte sau comentarii, am ras de mine insumi...cine stie de glumele mele, ok...cine nu stie sau se supara, incerc sa evit pe cat posibil!
deci, esteu a fost exhibitionist si intruder nu, el n-are voie!...normal, usa de la wc, nu-i ca p*la asa cum iarna nu-i ca vara!
inchid, cu o intrebare pentru dvs:
concret, cum sa ma comport sa va cada dumneavoastra si celor ca dumneavoastra, bine?
ce sa fac, ce sa facem? cum?
ce avem voie sa scriem si ce nu?

multumesc pentru atentie si scuze de deranj...
Intruder
#232026 (raspuns la: #232025) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
sisto soria, citeste, te rog! - de Intruder la: 26/10/2008 08:31:13
(la: singuratate)
iti scriu pe confa ta raspunsul meu la mesajul privat, ca sa fiu sigur ca-l citesti!

s-o luam incet, de la origini...
am redat pe cafeneaua.com, 3 subiecte "Plesu" pan-acum: "Feluri de-a vorbi - cu Andrei Plesu", "Despre scris - cu Andrei Plesu" si "Cultura de internet - cu Andrei Plesu"...bun.
la fiecare text PUS IN GHILIMELE, am precizat foarte clar, SURSA de unde am copiat aceste texte: dilemaveche.ro si am zis acolo TEXT REDAT INTEGRAL DIN...
plus ca in fiecare titlu, apare precizarea "cu Andrei Plesu", nu cu Intruder sau Stan Papusa!
de ce spun asta? pentru ca nu-nteleg DE CE mi-ai trimis un mesaj privat din care n-am priceput mare lucru - fiind nevoit, deci...sa deduc.
nu-mi place sa redau continutul mesajelor private insa fac o exceptie si pun un fragment.
printre altele, spui:
faptul ca navighezi pe inetrnet nu anseamna ca esti o personalitate si te poti tutui sau trage an deget cu AndreiPlesu,Eugen Sinion,Augustin Buzura etc... ma mira ansa faptul ca autori de valoare nu a-si securizeaza operele astfel ancat sa-si protejeze drepturile de autor (sublinierea imi apartine)

daca vrei sa-mi zici pe sleau "Intruder, ai furat de pe net", zi-o curat-luminat...si lamurim AICI...nu pe mesaje private.
domnule/ doamna sau domnisoara, uite care-i treaba: faptul ca navighez pe internet, ca redau un text al cuiva - specificand foarte clar sursa - nu-nseamna ca ma trag "an deget" cu acel cineva...ci doar intentia de-a discuta cu userii pe marginea celor scrise de acel cineva! ca fapt divers, mentionez ca imi place de Plesu - cum le zice si cum gandeste...dar asta-i alta treaba! de nu ma-nsel, nimeni nu-i zeu pe pamant si fiecare avem dreptul sa ne placa sau sa nu ne placa ceva, cineva...si avem dreptul s-o si spunem, nu?
iar dumneata...faptul ca navighezi pe "inetrnet" nu "anseamna" ca neaparat ai ceva de spus!
in alta ordine de idei, in limba romana nu exista cuvinte care-ncep si se termina cu â ci numai si numai cu î.
ce vreau sa spun? pai... NU "ân", NU "âmpreuna", NU "ântr-o/ântr-un", NU "ânseamna-a ânsemna", NU "âncât", NU "a urâ" - ci: "în", "împreuna", "într-o/într-un", "înseamnă-a însemna", "încât", "a urî (de la ură). notiunile astea nu le-am invatat pe net, sau la facultate...le stiu din scoala generala.
ca fapt divers, cumpara Dictionarul Ortografic, Ortoepic si Morfologic al Limbii Romane (editia II-a) sau descarca-l de pe net in format PDF/Adobe Acrobat!
personal, mi se pare un tupeu nemaipomenit sa-mi atragi atentia c-as face smecherii...cand dumneata nici macar nu scrii corect niste notiuni elementare! ok, mai sarim o virgula, mai gresim la tastare...hai, sa zicem ca poate esti surdo-mut si nu te intereseaza gramatica...dar daca tot te apuci de scris, scrie cat de cat corect cand imi atragi atentia!
cam atat.

mai spun o vorba si ma opresc, - de Bucu la: 11/05/2009 00:08:00
(la: Karma: un sistem de puncte pentru masurarea contributiei la Cafenea)
sa nu inopotunez prea mult pe karma asta ...

previzibil e urmatorul fenomen:

"masurarea contributiei la Cafenea", cum zici ca se vrea asta karma, va favoriza zâzania între userii consacrati aici. de care zâzanie nu ai nevoie, mai mult decât e azi (daca e!)...apoi, nu poti masura o contributie ca la piatza sau la bursa, atunci când e vorba de poezii, schite, povestiri, eseuri etc. astea se scriu (banuiesc) când îti vine, daca-ti vine ...într-un fel, introduci o obligatie, un "semnat condica", o stampila la intrare si iesire, pe care oricum o ai, o vezi, o stii, o observi, fara însa sa-ti obligi userii la "norma", la "kila" , la bitzi recoltati...

trag concluzia ca ti-ai facut unele gânduri si vrei sa îmbunatatesti ce-i de imbunatatit. laudabil, de altfel. dar te-ndrepti in directia gresita, cred. mi-a fost dat sa vad de multe ori, pe forumuri, unde astfel de "statistici" erau la vedere, cum profita tot felul de dubiosi, care odata cocotzati in vârf s-au facut mari in gura, dupa ce mai ieri stateau mici si bine pititi (la adevarata lor valoare). nu cred in calitatea unor astfel de statistici, dimpotriva mi se par distructive cu "topurile" lor ...userii care si-asa sunt inactivi sau nesemnificativi din punctul tau de vedere, nu vor fi deloc afectati. ceilalti însa, da...va fi deci un barometru fals, nici nu stii câta rabdare poate avea cineva care-si pune-n gând sa ajunga cât mai "sus" pe-un forum, ca o boala urâta. daca n-as fi vazut cu ochii mei, n-as fi crezut in ruptul capului asa absurditate ...

daca prin karma asta vrei sa stimulezi, sa introduci un fel de "concurenta", sa diferentiezi sau sa rasplatesti, poti sa pui aici in dreapta de exemplu, in locul zecilor de linkuri de la ghidoo, câte un link cu cea mai buna poezie a anului, cel mai bun text etc, dupa ce organizezi concursuri simpatice, cu vot secret eventual... sau injumatatesti doar ghidoo, personal mi se par prea multe si nici nu prea ma intereseaza, m-am uitat de câteva ori pe unele, dar m-am lecuit repede. am numarat azi 19 linkuri, e cam prea mult, iti ocupa toata partea dreapta aiurea ...

ia-o ca o idee constructiva, nu distructiva. karma asta am senzatia ca o sa-ti strice un echilibru pe care-l ai azi. pot sa ma si insel in apreciere, bineînteles ...
ai o echipa de confirmati aici care se descurca bine si se cunosc, se completeaza reciproc, nu le baga karma asta pe gât, nu cred ca-i o idee buna ...iar neconfirmatii n-au decât sa stea la coada pâna ajung confirmati, daca vor, asta-i o regula aici, nu cred ca e vreo problema. e-un fel de "rang" al cafenelei, se-obisnuieste deseori pe forumuri, dupa nr de mesaje al userilor (si implicit dupa vechime, care de-obicei merg mâna-n mâna) ...

no, zisei ce era de zis. bafta...

ps. in caz ca vine vreun argument cum ca niciun oportunist n-o sa ajunga cu karma ridicata, zic sa nu te culci pe-o ureche, asa-i de complicata uneori lumea asta real-virtuala cum nici nu gândesti. caz in care ti se va schimba profilul actual al forumului, se va maneliza, cu alte cuvinte ...

*oportunist aici = cineva care nu merita locul respectiv, pe merit ...


*** - de nyx la: 05/08/2010 10:07:40
(la: inainte de apoi)
imi place atitudinea-n poezia asta.
nu stiu sa explic exact...forma sub care ai ales sa transmiti ideea.
din pacate, nu poti lucra doar cu sensurile de baza ale unor cuvinte ca sa creezi imagini si senzatii.
nu inteleg deloc "ape nocturne cresc perpetuu germinand miraculos uriasi opusi sufocarii atator ziduri"
in final, in ultimele trei versuri, de-a dreptul descriptive, nu percep nicio valoare stilistica, desi strofa incepe bine prin schimbarea valorii gramaticale a lui 'launtric' ce-mi apare drept o gaselnita simpatica.

nota bene: nu exista 'sant'.:)

*** - de nyx la: 07/05/2011 07:44:23
(la: Alexandru Petria, Deania sa neagră şi eu)
Că de altceva nu eram bun, obişnuia să repete, cu o superioritate cocoşească, prin care cei ce-l ştiau vedeau, de fapt, ca printr-un parbriz cu ştergătorul în funcţiune, punctul lui vulnerabil, simpatia lui.

"simpatia" e un cuvant nefericit ales, in context.
ca sa fie 'curata', fraza asta trebuia sa exprime clar subiectivismul personajului, incapacitatea lui de-a fi obiectiv fata de celalalt.
or, am vreo 30 de cuvinte care abia reusesc sa transmita (imperfect ce se putea transpune intr-unul singur.

Cu program, nu ca şi în faţa colii de hârtie.

"ca si"-ul e mostra de limba romana invatata de pe strazi.
in limba literara 'ca si' introduce in exclusivitate o comparativa si este considerata o eroare grosolana de exprimare.

Aveam mustaţă şi barbă şi Andrei mă ţinea din mirare în mirare.

"si" leaga doua propozitii de acelasi fel.
"aveam mustata si barba" e corect. dupa astea insa se impune punct, intrucat ce urmeaza nu are legatura cu mustata si barba.

Doar Andrei. Aşa mi-a cerut.
“Eşti mincinos, hoţoman, şmecher, o să răzbeşti cu scrisul. Scriitorul e în stare să scrie chestii vesele şi cu inima flendurită”, mi-a spus într-o zi, ca oricare alta, Andrei.


"mi-a zis el, intr-o zi"
e gresit sa repeti "Andrei" atunci cand repetitia nu are nicio valoare stilistica.
asa cum 'zi ca oricare alta' e balast.
hotoman si smeker sunt sinonime si pica nasol intr-o fraza scurta, sugereaza lipsa de subtilitate a personajului.

Simte că aceste clipe sunt dintre cele rare, foarte rare, când nu are ce să-şi reproşeze, fiind fericită.

utilizarea gerunziului de mai sus e din aceeasi categorie a lui 'ca si'.


Gândindu-se la filme, obrajii Mariei iau culoarea reiaţilor care o strâng la burtă, purpuriu de alizarină, şi-şi spune să-i dea jos, să-i schimbe cu pantalonii de trening.

asta-i de-a dreptul ilarianta.
"si" e folosit din nou aiurea, ba n-are niciun rost in fraza.

Nişte mâini puternice i-au cuprins sânii, cu degetele în sus.

cu sau fara virgula aia tot e nasol.
sanii cu degetele-n sus?

Starea de beatitudine începea s-o părăsească,

cand te-apuca un betiv de tzatze, ar trebui sa iesi brusc din "starea de beatitudine".
desi autorului i-a scapat un detaliu: in starea de beatitudine era mai degraba povestitorul, decat personajul.
ceea ce nu-i deloc bine.

Apucă securea şi lovi.

nu. securea era pe un taburet si despre taburet nu stim nimic.
pe maria o tinea ala in brate, pe la spate. stim clar ca ii prinsese deja o mana.
e ambiguu. cum a putut sa ajunga deci la secure?

Bărbatul horcăi un timp, apoi tăcu.

"apoi tacu"? pai ce, vorbise inainte?
"apoi nu mai scoase niciun sunet", "apoi se linisti" sau chiar 'apoi amuti'.
a tacea are legatura cu vorbele.
or, tocmai ni s-a spus ca ala a horcait, fara sa articuleze nimic.


concluzie: fragmentele citate sunt extrem de slabe.
in opinia mea n-au ce sa caute intr-o carte publicata.
cuvinte - de (anonim) la: 21/08/2003 09:30:33
(la: Cuvantul, ca prieten !)
Sunt de acord, insa chiar daca Diana face erori asta nu inseamna ca nu poate fi o "pasionata"! Poate nu erudita, dar de ce nu pasionata?
In ce priveste radacinile comune ale unor cuvinte in diferite limbi, exista asemanari , si nu numai in cazul neologismelor. Dar e un subiect foarte vast.
Va trimit un zambet sperand sa fiti mai ingaduitor(oare).
#28 (raspuns la: #26) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Stiam ca e o valoare, dar nu - de Daniel Racovitan la: 03/10/2003 02:50:36
(la: Angela Gheorghiu)
Stiam ca e o valoare, dar nu constientizam ca e chiar atat de mare :)
cred - de Catalina Bader la: 23/11/2003 00:53:52
(la: dambovitean)
ca sportul
adica fotbalul

este locul unde ideea de valoare
ne sapa mintea...

adica de ce, un fotbalist castiga mai mult ca un Profesor Universitar,
cand multi dintre ei nu leaga doua cuvinte.

nu ca nu ar fi si printre fotbalisti oameni luminati...
raspunsul e simplu:
in sistemul nostru de valori
fotbalul este o valoare
pentru ca pompeaza bani.

radacina raului si ochiul dracului.
Banul.

personal cred ca un fotbalist fara valoare - in sistemul de valori al sportului, nu castiga prea multi bani.
Dar totusi CAT?!
prea mult sau prea putin?!
nu stiu...
Multumesc! - de Madalina la: 26/11/2003 23:04:52
(la: Cele mai frumoase poezii)
Multumesc mult, Ingrid! Mi-ai facut o mare bucurie!

Si uite, ma revansez cu

Daca ...
de Rudyard Kipling

Daca poti sa fii calm cand toti in jurul tau isi pierd capul, acuzandu-te pe tine de acest lucru...
Daca poti sa ai incredere in tine cand toti se indoiesc de puterile tale si de asemenea sa fii cu indulgenta fata de neincrederea lor...
Daca poti sa astepti, dar sa nu fii ostenit asteptand, sau mintit fiind de cei din jur , sa nu te amesteci in minciuna, sau urat fiind de ei, sa nu dai drumul urii tale si totusi sa nu te arati prea bun...
Daca poti sa visezi, dar sa nu iti faci din vise stapan...
Daca poti sa gandesti, dar sa nu iti faci din ganduri o tinta...
Daca poti intalni triumful si dezastrul si sa-i tratezi la fel pe acesti amagitori...
Daca poti sa auzi adevarul rostit de tine, sucit de misei, pentru a face din el o cursa pentru prosti, sau daca vezi lucrurile, carora ti-ai inchinat viata, prabusite, si sa te apleci sa le cladesti din nou cu unelte uzate...
Daca poti sa faci o singura gramada din toate castigurile tale si s-o risti la o singura tura de ruleta si sa pierzi, si niciodata sa nu suflii o singura vorba despre pierderea ta...
Daca poti sili inima, nervii si tendoanele sa te serveasca mult dupa ce s-au consumat, si asa sa continui cand nu este in tine nimica afara de vointa care iti spune: CONTINUA...
Daca poti vorbi multimilor si sa-ti pastrezi demnitatea, sau sa pasesti alaturi de regi, dar sa nu pierzi simpatia fata de cei mici...
Daca nici dusmanii si nici prietenii iubitori nu te pot rani...
Daca pe toti ii pretuiesti, dar pe niciunul prea mult...
Daca poti sa umpli neinduplecatul minut cu valoarea celor 60 de secunde parcurse... Al tau este pamantul si tot ce e in el, ba si ce-i mai mult:
"VEI FI OM, FIUL MEU" !!!

Sper ca ti-am facut si eu cel putin aceeasi bucurie precum tu mie!
#5283 (raspuns la: #5271) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Sfintii Parinti - de pr Iulian Nistea la: 28/11/2003 05:11:55
(la: Despre spiritualitatea ortodoxa, cu parintele Iulian Nistea)
Sfintii Parinti sunt acei parinti ai Bisericii care au ramas in constiinta Bisericii, prin viata si scrierile lor, ca modele si izvoare de intelepciune. Cateva exemple: Sfantul Nicolae (la care i se apropie praznuirea, pe 5 decembrie), care a ramas prin "împlântat" in constiinta crestinilor mai ales prin viata lui daruita lui Dumnezeu si aproapelui; Sfantul Ioan Gura de Aur, ca a ramas in constiinta Bisericii mai ales ca un mare predicator si autor (desi avea o viata sfanta), s.a.m.d.

Mai mult decat atat, Biserica marturiseste ca Sfintii Parinti sunt "organe ale Duhului Sfant", adica ne'au graite "cuvinte cu putere multa".

Sfintii Parinti au nuantat invatatura Bisericii (una si aceeasi de la inceputuri, dar dezvoltata si explicitata in timp), si au precizat'o si au aparat'o.

Sfintii Parinti pot avea greseli. Nimeni nu'i infailibil. De aceea o scriere a unui Sfant Parinte nu este luata ca valoare "in sine", ci impreuna cu scrierilor altor Parinti.

Pr. Iulian
#5460 (raspuns la: #5371) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Cred ca cuvintele cheie in lo - de (anonim) la: 01/12/2003 14:30:22
(la: Downloadul de mp3-uri si filme de pe Internet.)
Cred ca cuvintele cheie in logica ta sint "drept de autor". Ce naiba toata lumea intelege de ce dreptul de autor ar trebui platit. Singura mea problema este ca autorii adevarati nu primesc mai mult de 10% sin dreptul asta.
D'aia downloadez muzica si filme de cite ori am ocazia. Si dau bani celor care cinta in statiile de metrou sau in fata sa Safeway.
#5711 (raspuns la: #1329) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...