comentarii

O! cuib al fericirilor O!tara luminoasa Comoara-a nalucirilar Gradina nea frumoasa"


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
Pb este ca netraind in tara a - de (anonim) la: 17/09/2004 19:09:50
(la: Vot 2004? Pe naiba!)
Pb este ca netraind in tara au foarte putine informatii pt a face o alegere obiectiva.
Cum adica aleg pt ei? Daca au ales sa emigreze gandesc ca nu se mai gandesc sa se intoraca in Ro, cel putin in viitorul apropiat.
Asa ca baieti, nu fiti suparati, votati cand o sa va intoarceti!
Multumim oricum pentru ca sunteti dispusi sa ne ajutati la alegeri cu mintea voastra luminata.
Numai bine.
#22681 (raspuns la: #22618) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Lumina portret - de Vlad Mereuta la: 24/09/2004 18:10:50
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
Buna ziua as servi si eu o cafea daca sunteti amabil...

Am ajuns aici din 'vina' unui prieten si ieri am tot ramas pana la 5AM sa citesc toate paginile. Foarte buna initiativa, foarte buna conversatia.

Acu vin si eu cu o intrebare. Sunt incepator in ale fotografiei si printre altele sunt interesat de natura si portrete. In sprijinul celei de a doua categorie de fotografie am achizitionat un sistem simplu de lumini, 2 blitzuri cu celula slave si 2 umbrele. Astea pe langa un canon 420ex si un reflector argintiu (home made). Am zis ca pentru inceput imi ajunge.

Acum problema e urmatoarea: umbrelele reflecta lumina si o "imprastie" peste tot, lucru care face foarte dificila realizarea unui portret in care o parte din fata modelului este iluminata mai tare ca cealalta. Totul se rezolva daca folosesc lumina principala la aproximativ 45 grade fata de subiect iar in partea cealalta reflectorul (si o lumina pt par si alta pt fundal). Am citit ce am gasit pe net despre iluminarea pentru portrete dar de obicei se vorbeste, pe langa lumina principala, de altele pentru umplerea umbrelor si asa mai departe (lucru despre care ati spus si dumneavoastra). Este necesar softbox-ul pentru a folosi toate luminile ? Sau mai bine, este NEAPARAT necesara folosirea tuturor luminilor de care se vorbeste (la realizarea unui portret clasic) ?


Cu respect,
Vlad Mereuta.
Hahaha...asta e tare! Tudor G - de AnaeliRazec la: 27/06/2005 18:36:54
(la: Tudor Gheorghe a plans pe scena)
Hahaha...asta e tare! Tudor Gheorghe comunist!!! Eu am luat in considerare urmatoarele aspecte si am ajuns la concluzia ca Tudor Gheorghe NU are cum sa fie comunist, din punct de vedere logic. 1) Tatal sau a fost detinut politic la Aiud pe vremea aia, si eu cred ca tre sa fii ultimul om ca sa sustii pentru cateva milioane de lei pe cei care ti-au chinuit tatal. Mi se pare ca Tudor Ilie (tatal) fusese chiar legionar, nu imi amintesc sigur, dar parca asa e. Deci...cel putin din aceasta cauza nu il vad urland lozinci comuniste. 2) Argumentul asta e mai subiectiv. Nu prea tine, dar eu incerc :D. Versurile Maestrului sunt cam usturatoare la adresa tutoror categoriilor sociale si ideologice care au idei de genul celor de "ciocoi"(Mugur, Mugurel, Vin colindatorii, Pune tata steag la poarta) sau cu atat mai mult, cu idei comuniste. Iar pe mine muzica dumnealui ma tinge atat de mult incat nu cred ca poate canta cu atata fortza ceva in care nu crede...3) Pentru vreo 10 ani, nu mai stiu exact perioada, "Cobzarul" a fost interzis de luminatii comunisti. Oare pentru ca era lingaul lor?? Sau oare pentru ca nu le placea ce auzeau? Acum, daca in ciuda tuturor acestor factori pe care eu i-am pus cap la cap, Tudor Gheorghe chiar e "lingau comunist" inseqmna ca TOATA lumea a luat-o razna si eu ma impusc :D.
Ma rog, toata lumea crede ce vrea, dar vreau sa va mai spun o chestie, apropo de cei care au comentat ca bause sau ceva de genul. Chiar dk e adevarat, cu ce ne priveste pe noi? Handel avusese patima bauturii, Van Gogh era cam labil, Eminescu stiti si voi, si tot asa. Totusi, acum noi ii apreciem pentru ce au lasat in urma si eu cred ca noi ar trebui sa apreciem ca l-am mai apucat pe Tudor Gheorghe. Copiii mei probabil vor invata despre el, are de ce ramane in istoria artei. DEci viata sa privata si viciile sau apucaturile nationaliste ar trebui sa ne intereseze mai putin, e treaba lui Dumnezeu sa il judece ca om. Si Sadoveanu, prin toate manualele a fost ridicat in slavi, azi cine se mai gandeste sa nu-l citeasca ca a fost comunist? Istoria zic eu ca va fi totusi dreapta.
Uh, mi-e si greu sa zic ce sentimente ma cuprind cand il ascult. Ce-i drept, am ascultat mai mult creatiile dumnealui din ultimii ani, nu prea stiu cum sa fac rost de muzica sa mai de la inceputuri, dar ceea ce am ascultat a fost suficient ca sa ma convinga ca numai faptul ca e roman ar trebui sa ne faca si pe noi sa fim mandri ca suntem romani. E un om care nu a sacrificat niciodata arta adevarata de dragul marketingului, drept pentru care cred ca Dumnezeu l-a binecuvantat si nu duce lipsa, in ciuda perfectiunii sale artistice, nici de fani, nici de vanzari, nici de sali pline. Mie cel mai mult imi place "Iarna simfonic" si o alta piesa care ma cutremura este "Lied"(din Toamna simfonic). Pentru mine, dumnealui este artistul suprem al nostru si am convingerea ca apusul sau artistic va coincide cu insasi apusul vietii, ceea ce sper sa se intample peste muuuuuuuuulti muuuulti ani, iar acest apus va in glorie, si nu unul rusinos. Varsta l-a perfectionat! IL IUBESC!
O fana de 17 ani

#56946 (raspuns la: #27351) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Formulele fericirii - de Danila Prepeleac Jr la: 28/06/2005 21:00:41
(la: Adevărul o fundatură , minciuna un alt labirint - file de jurnal)
Simona anomiS, numele rezultat imi aduce aminte de botanica (sic!)

1. Definitia majoritatii celor emigrati inainte de ’89.
“sanatate rezonabila, loc de munca cu o leafa cit de cit decenta, locuinta in care nu te ploua..., "bomba" pe care poti conta sa te deplasezi de la punctul "A" la punctul "B", mincare "pe saturate", apa calda la robinetul din baie si... hirtie igienica la toaleta?...

Acest stil defineste automultumirea care nu creeaza nici progres si nici fericire celor din jur! Produsul acestor tipuri de oameni necesita ... “multa hirtie igienica la toaleta”. Tipul Al Bundy. Nu-i va deranja ca locuinta si masina creeaza cele mai mari stress-uri ale omului modern (taxe, intretinere, imprumuturi bancare, etc.). Ei zic ca sunt cu adevarat fericiti! Si trebuie sa-i credem!

2. Fericire in stil american. Iata cum imi definea un prieten nivelul de fericire in Florida (SUA). Avea un prieten american, John. La un moment dat acesta a inceput sa fie foarte nefericit, parea ca i se innecasera toate corabiile. De ce credeti? Colegii lui John trecusera barcile pe motoare de 200 cai putere si rideau de el ca ramasese cu 100 cai putere (omul avea o jena financiara). Acesta este tipul de om care nu va dormi linistit pentru ca vecinul are “o capra mai laptoasa”.

3. Definitia fericirii pe termene: “daca vrei sa fi fericit o zi taie un porc, pentru o saptamina cumpara un computer nou, pentru un an insoara-te, iar daca vrei sa fi fericit o viata construieste-ti o gradina.”

4. In sens biblic. Da totul saracilor si vei fi cu adevarat liber!

Chiar nu mai lipseste nimic? Astept si alte definitii!

Cand eram mai mititel si ca virsta si ca minte, o tanti care se ocupa cu tot felul de horoscoape si citit in “orice”, mi-a spus ca “sunt pe aceasta lume ca sa invat ce este umilinta”. Nu prea am bagat de seama pentru ca la acea vreme nici nu prea stiam adevaratul sens al cuvantului. Tirziu, cand ca am fost lovit tare si nedrept, am avut ca o revelatie, aducandu-mi aminte de acea tanti si de o serie de intimplari in care am cazut de fazan pe nedrept, incepind cu scoala primara. Iata ca probabil am fost dotat cu o fire “speciala” pentru ca unele evenimente trecute le consider (acum) niste copilarii dar care pe mine m-au afectat teribil, poate chiar schimbandu-mi viata. Citind cele scrise de “cafegii” imi dau seama cat de multi suntem.

Pentru sufletele supuse in permanenta incercarilor umilitoare, definitia fericirii e cu totul alta. Pentru ei va exista “sentimentul de vină, vina celui sătul, care totuşi mai crede celui flămând şi însetat”. Responsabilitatea fata de cei din jur ii va face sa accepte “mediocritatea combinată cu siguranţa”, etc. Poate ca nu vor fi fericiti decit in unele momente din viata. Fericirea va veni mai mult ca “impulsuri” de apreciere din partea societatii sau a familiei, “suficiente pentru a-mi reda speranţele şi încrederea”... Printre aceste “suflete nelinistite” se afla creatorii de valori, umane si chiar materiale.


P.S. Cuvintul pasarela este mult utilizat in Bucuresti. Gara de Nord “a ajuns”, de-alungul anilor, in buricul tirgului. Trecerea peste liniile de cale ferata, dintr-un cartier intr-altul se face pe pasarele care sunt destinate numai pietonilor (la intrare si iesire sunt scari). Am vazut ca multe pasarele au aparut si pe drumul national Bucuresti-Ploiesti. Daca zici pod, automat se duce omul cu gindul la masina, tren, caruta, bicicleta plus oamenii care trec pe acolo.
#57105 (raspuns la: #56783) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
aceeasi tara, alti actori - de Dinu Lazar la: 23/09/2005 00:29:56
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
"cat credeti ca ofera ei fotografului dispus la asa alergatura? cat ati fi cerut dvs?"

La noi la Romanica, atunci cind intrebi pe unu cit cistiga, te ia pe la Crevedia, ca e secret, ca nu se spune, ca e nesemnificativ, nimeni nu spune nimic.
Pe orice sit de fotograf normal american, congolez, din orice alta tara, cu lux de amanunte ti se raspunde cit e un deviz, cum se calculeaza, cit se taxeaza, etc. Lumi diferite, mama ei de viata. La noi sa nu stie stinga ce face drapta, sa nu auda concurenta ca atunci va scade pretul si ia spanacul si comanda. Unde ajungem cu chestia asta se vede, preturile in domeniu foto sunt de ciubuceala si treburile merg cum merg.
Revenind la nos moutons, nu stiu cit ofera ei, dar probabil ceva de rahat.
Eu personal as fi cerut cam 600 de euroi pe zi plus masa, casa, cheltuieli de transport. La banii astia ciotatzenii ar fi avut imaginile raw originale, tiff-urile rezultate si chiar citeva imagini editate.

In alta ordine de idei, se desfasoara la Bucuresti acum Advertising Show unde la standul 203 din pavilionul central puteti sa vedeti niste poze faine de 2m x 1m, pe caseta luminoasa - facute de mine cu un aparat Hasselblad cu dos digital de 22 MP. Costul amortizarii acelei scule e de mii de ori mai mare decit ce ar fi oferit caravanashii.
#74115 (raspuns la: #74098) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Suntem o tara de gugustiuci - de Dinu Lazar la: 04/10/2005 20:30:54
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
Gugustiucu` numarul unu ramine desigur editorul de la Chip, care isi spune bomath si care se da in stamba cu paralaxa de timp de care am mai vorbit; el destinde elasticul si aluneca la http://www.chip.ro/forum/viewtopic.php?t=64048 , ca o fi si o pati, ca asa ceva nu exista. Am mai zis mai jos ca exista si mucea, nu am auzit ceva legat de scuze - ca de, barbatia e lipsa, ca si educatia, cum am vazut.
Azi m-a pus dracu si am luat o noua revista romaneasca... trec eu pe linga un chiosc si vad bild... pai bild e imagine in nemteste... revista Computer Bild adica, in romaneste; in Germania e o revista serioasa.
O citeam cu mare placere.
La Romanica e insa o revista facuta, cel putin in ceea ce priveste termenii si cunostintele foto, in dorul lelii; ca sa parafrazam Fotomagazinul, care e si el analizat acolo ( si notat cu nota 8,3 iar b&g are 5,65, dar asta e alta poveste), Computer Bild e o revista facuta de fraieri pentru fraieri, cel putin in ce priveste notiunile foto.
Cel putin in ceea ce priveste descrierea aparatelor si vorbele despe fotografie, e inca sub Chip, daca asa ceva este posibil sau de conceput.
La pag 25 ni se prezinta Sony R1; acolo cica "lentilele si sensorii" o fac unica.
Sensorii, ca e mai multi, probabil.
Si acum tineti-va de ceva cind rideti: "are de asemenea primul sensor care ofera posibilitatea de a previzualiza live pe ecranul LCD al aparatului"
Adica, celelalte aparate digitale care asta fac de citiva ani e drept ca nu "previzualizau live" ci aratau imaginea care urmeaza a fi fotografiata, ceea ce e desigur altceva; acilea avem laivul.
Mai aflam ca "unicitatea acestei camere mai este data si de faptul ca este prima data cind se foloseste un sensor CMOS inr-o lentila fixa"
Fratilor, cum devine cazul cu sensorul din lentila fixa, oameni buni, nu ma lasati nerezolvat... astea sunt fraze care ar trebui invatate pe dinafara si date la o berica sa epatam prietenii... va dati seama ce figura ar face bomath-ul daca l-as intreba ce sensor are in lentila fixa... ca cu aia mobila ne lamuriram, lipseste.
Ei, si mai fruzaresc eu computer bildul... si dau la pagina 67 de articolul "Revigorarea culorior"...
Acolo, ramin masca. Sterg eu ochelarii, schimb becul de sus, canci; iau lupa - dar tot aia citesc - si ma minunez.
Adica: "luminozitatea este prima sursa de greseli in cazul corectiei de culori la fotografiile digitale" - hai ca incepe tare.
Tineti-va de bare:
" Intr-o fotografie realizata la strand o fusta alba apare mai degraba albastruie" - super, gigea baietii de la computer bild, bravo.
Apoteoza: "cu o reglare a luminozitatii camera corecteaza devierile de culoare care s-au creat prin modul in care cade lumina pe motivul fotografiat"
Mai cafegii, ati inteles ceva? Spuneti-mi si mie sa nu mor prost de ris...
Si mai sunt si alte articole interesante, dar am pus revista la baie si nu mai citez acum, ca tot asa o tine...
Bun, pe mine ma dicstreaza de nu ezista, dar cu astia tineri care si cred timpeniile astea ce se intimpla ????
... domnilor, suntem o adunatura de gugustiuci, si oricine, fara sa aiba nici o tangenta cu fotografia sau cu limba romana, publica la noi articole si informatii si noutati care:

unu, nu au nici o legatura cu fizica sau stiinta si tehnica, sau cu realitatea,

doi, sunt FOARTE pe linga limba romana, atunci cind nu sunt contra ei;

trei, sunt extrem de daunatoare pentru ca, asa cum vedem in listele de discutii, de la Chip inclusiv, unii chiar cred timpeniile astea...

... si in final celor care le produc, le scriu, le editeaza, le publica, li se rupe si mai fac si pe si superiorii... cumplita chestie.

Cam asta-i.
#76689 (raspuns la: #76627) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Vedeti ce teapa colosala si-a tras tara in '89 ? - de Gheorghe Doja la: 09/01/2006 16:20:45
(la: Ce regretati de pe vremea lui Ceausescu?)

Vedeti ce teapa colosala si-a tras tara in '89 ? Ni se urise cu binele... Si cit de naivi eram... Credeam ca sistemul comunist nu ne lasa sa ne organizam mai bine ca societate... Ignoram cu totul faptul ca omul de la natura este o fiara ticaloasa, balamuta si bezmetica... Epoca comunista ramine singura cu adevarat luminoasa in istoria Romaniei... Cind s-a putut munci, respira si avansa... Si Ceausescu a crezut sincer ca ceea ce face este bine si este pentru propasirea tarii... Ceausescu n-a avut un plan B, evenimentele l-au luat pe nepregatite si-a trait o mare dilema ajungind apoi o prada usoara intre maslele si balele insingerate ale sacalilor. Ceausescu a fost un mare patriot! Cu romanii a trebuit el sa faca un pic pe nebunu'... Cumva sa le dea impresia ca e mai nebun ca ei. Pentru ca altfel nu i-ar fi putut controla si impidica sa se canibalizeze cum au facut-o sute de ani in istorie si cum o fac si azi.


Anunt important pentru tara - de Andre29 la: 25/02/2006 19:48:06
(la: TRANCANEALA NEARISTOCRATA)
Incepand cu data de 25

Pe la orele amiezii cam 5

Hotarat-am sa infiintez

Semnez si parafez

Fan clubul INTRUDER

Cel mai mare dintre jderi.

Si avem organizare

Ca sa nu fie mirare:



Anisia este presedinta

De onoarea se alinta

Este zana noastra buna

Ne spune mereu o vorba buna

Si ne da si o aluna.



Alexandra e portarita

Cu codite si fustita

La intrare ea dirija

Test de-admitere are grija

Sa fie tare dificil

Sa nu intre lumea facil.



Cosma e cu siguranta

O invatat el de la Tanta

Cum sa ascute parii bine

Sa vina de hac la lume

Astfel el ne protejeaza

De invazie sta de paza.



Si Oanei ii gasim

Experienta-i folosim

Ea cu flerul cunoscut

Va detecta orice necunoscut.

Tatiku e responsabil

Cu imnul clubului cantabil

El nu stie pe Intruder

Dar il simte ca e lider.



Pentru cin' sa vina o vrea

Trebuie sa depuna aicishea

O cerere iscalita

Nu de mana mazgalita

Ca eu sunt secretara

Si nitel cam chioara

Deci sa va exprimati concis

In rime ghiersul scris.



Impreuna sa strigam:

Intruder te asteptam

Noi pe tine te adoram!!!

La intalnire degrab sa vii

Fara tine clubul nu putem porni

Te asteptam cu drag in chiept

Si cu banii de bilet

Astia-s bani mai speciali

Pupici virtuali dar originali

















________________
"Razbim noi cumva la lumina" Marin Sorescu
sal'tare pifaneilor... - de anisia la: 24/03/2006 23:06:43
(la: TRANCANEALA NEARISTOCRATA)
guine, primul tzuc pe loc ti-l dau
ca sa-l sperii pe bau-bau
si sa poti sa dormi la noapte
printre vise... printre soapte,
urmatorul e la rand
tzucul mic fetei cu-n gand
luminat de Henry M.
si cu-n nume in tandem,
cel de-al treilea lui PIFAN
soldatel din neam in neam
care sade de planton
si cand joaca un sotron;
urmatorul, patru vine
este dedicat de mine
celei ce cafea ne face
vraja somnului desface,
la al cincilea sa sada
cristinusha, treci la coada
sa iti spun bine-ai venit
pe la noi, de-ai poposit:)

si in urma, cel timid
l-am ascund dupa un zid
si îl dau celui haiduc
un tatik intr-un papuc
care vine si se vaita
ca e iarna prea "uitata
pe pamant" ca sa-l inghete
si sa faca fete-fete.

eu acum la nanii plec
c-am umblat destul bamblec
si mi-s obosita tare
ochii-mi pica la picioare
nasu' parca s-a-nfundat
de atata vant suflat
capu' parca-mi vâjâie
si urechi imi tzuie.

va iubesc si va ador,
Ghita C. Topor =))

___________________________________________________________
doar pentru ca toate pasarile au aripi, nu inseamna ca zboara toate la aceeasi inaltime...
#113259 (raspuns la: #113252) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
paianjenule, - de maria de la medgidia la: 04/06/2006 11:04:00
(la: Fiinta ca trup+suflet+spirit)
in primul rand scuze pentru lunga lipsa

paianjenule,
o entitate spirituala exista atunci cand o concepe bunul dumnezeu, in dimensiunea sa atemporala si aspatiala
"cand" si "unde" exista doar aici la noi, cand treci linia in conditionarea acestor coordonate
gen eminescu "era pe cand nu s`a zarit, azi o vedem si nu e" (la steaua)
sau poate nu inteleg eu intrebarea ta

ok
poate daca explic principiul transmiterii luminii la distanta, o sa fie mai limpede ce vreau sa spun
avem 2 persoane in 2 locuri diferite in lumea noastra si preferabil la mare distanta
una dintre ele isi concentreaza energia intr`un punct (fie pe un suport: fotografie, scrisoare a celuilalt, etc, fie fara suport, depinde de cat de avansata este in aceasta tehnica - daca a uitat numele aceluia, se gandeste la caracteristicile lui personale, inaltime, greutate, de unde il stie, etc concentrandu`se la informatiile pe care le poseda... lumina are inteligenta proprie, ptr ca vine de la dumnezeu, se duce singura unde e nevoie de ea, noi doar o directionam intrucatva...
ok, deci A se concentreaza intr`un punct care`l caracterizeaza pe B si invoca lumina bunului dumnezeu sa se concentreze in acel punct... apoi trimite lumina la distanta lui B... in momentul asta se intampla asa: lumina paraseste dimensiunea temporal-spatiala, si intrand in cea atemporala si aspatiala este in acelasi timp pretutindeni si dintotdeauna (termeni ai lumii noastre)... din pretutindeni ea iese pe oriunde inapoi in lumea noastra, ajungand exact la persoana catre care ai directionat`o, indiferent de distanta fizica de aici... cu asta vreau sa spun ca lumina nu calatoreste in linie drepta unind 2 puncte ale lumii noastre, ci iese pe unde e A, in momentul in care a iesit, intra inapoi tot pe acolo, aflandu`se instantaneu in punctul in care este B...
in parte datoria caracteristicilor celor doua dimensiuni paralele (a noastra si cea a lu` Sefu`), in parte datorita prorpiei ei inteligente...
daca persoana catre care ai trimis lumina nu are nevoie de ea, ea se duce acolo unde este nevoie... nu exista risipa

nu sunt convinsa ca am fost foarte clara, ptr ca cuvintele sunt limitate la lumea ptr care au fost concepute, a noastra

asa se trimite lumina la persoane vii sau moarte, la spirite de pe alte planete carora le ceri ajutorul, la sfinti (trimiterea de lumina este si un salut, nu ca trimiti ptr ca au Sfintii Parinti nevoie de lumina pe care esti tu in stare sa o canalizezi... ei sunt aproape de Sursa Universala, primesc nemijlocit)... de asemenea, poti sa trimiti lumina in trecut (ca sa stergi treptat bad karma, prostiile pe care le`ai facut fata de altii) sau in viitor (ptr un proiect, o dorinta, etc), dupa acelasi principiu...

terapia de lucru cu lumina se cheama Reiki, dar exista o singura persoana pe care pot sa o recomand cu inima usoara (back in tara, in Bucuresti), deoarece nu`si programeaza/ informeaza/ conditioneaza discipolii, nu se atinge de liberul lor arbitru... nu dau numele acum...

fiecare poata sa trimita atata lumina sau atat de des dupa cat de curat este... dar despre asta intr`un episod urmator... daca va exista... exista foarte multe tehnici cu care poti sa schimbi ceea ce se intampla (trecut, prezent, viitor)... personal nu am facut niciodata asta si nici alte lucruri in care am fost initiata, folosesc cunoasterea strict pentru auto-curatire si tratament...

pentru ca cred ca secretul fericirii nu consta in a modifica lucrurile ca sa convina Eu-lui, ci a le trai pur si simplu...

----------------------------------
"C`qui embellit le desert", dit le Petit Prince, "est-ce qu`il cache un puit quelque part..."
#125997 (raspuns la: #120677) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Daca Dumnezeu nu exista atunci ar trebui inventat? - de face to face la: 29/06/2006 07:25:14
(la: de ce credeti in dumnezeu?)
Doamne? Tu ce esti? Unde oare-n care spatiu locuiesti?
Ce substanta te anima? Ce esti Tu? De unde vii?
Ce faci tu, de bunaoara, in lumina ce inconjoara tronul Tau?
Teluri ai? Sau pur si simplu numai stai sa ne privesti?
Esti si astazi Creatorul? Mai creezi din cand in cand, cate-un univers plapand?
Te implici? Te uiti? Sau taci?
Esti trecut, esti viitor? Sau prezentul nimanui?
Esti deasupra timpului?
Sau sub el te-ai atarnat si privesti acum spre dansul suparat?
Tu ce esti? De unde vii? Esti deasupra lumii vii?
Esti splendoare, bunatate, dor nemarginit?
Ce esti?
Unde oare-n care spatiu, mult prea Sfinte Doamne, locuiesti?

Oare cred cu adevarat? Sau cred ca, cred? Poate doar vreau sa cred! Cine stie! Tutea definea credinta ca fiind "o certitudine intuitiva" Certitudinea oferita de saltul in neant a lui Kierkegard, un autor in a caruit cuvinte regasim disperarea secolului XX.
Am pornit la drum cu speranta in suflet dar de fiecare data ne-am impotmolit in mocirla incertitudinilor noastre. Asa ca am preferat absurdul si nebunia incertitudinilor. Cred pt ca este absurd, spunea un parinte al bisericii. Nu voi putea niciodata sa ma impac cu aceasta afirmatie. De ce sa cred daca nu am cel mai pretios element al credintei, anume certitudinea. Atata vreme cat certitudinea mea va fi doar de ordin intuitiv voi trai in acelasi spatiu al disperarii. Pe de-o parte doresc sa cred, pe de alta parte ratiunea afirma absurditatea credintei. Prin urmare felul acesta de credinta nu conduce inspre taramul luminos al adevarului si fericirii.
Cum sa fii fericit cand tot ce ai adunat in desaga certitudinilor, de-a lungul existentei tale, nu este decat o colectie de afirmatii despre care nu poti sti daca sunt adevarate sau false. Esti sigur pt un moment ca toate aceste afirmatii sunt adevarate, dar vocea ratiunii repeta in nestire: absurd, absurd...Oare singura solutie este sa eliminam ratiunea din credinta?
De ce sa inventam un Dumnezeu daca nu exista? De ce sa ne mintim in fiecare dimineata? Oare de dragul mentinerii unei anumite ordini morale merita sa ne sacrificam integritatea mintindu-ne? Unul din personajele lui Dostoiesvski, credea cu tarie in impunerea moralitatii pe fundamentul existentei lui Dumnezeu, indiferent daca Acesta exista sau nu in realitate. Cum sa cladim ceva pe un fundament fals, cum sa-mi conving in fiecare zi ratiunea de ceva ce mi se pare absurd?
In ziua cand spre drumul spre Damasc i s-a descoperit Mantuitorul, Pavel a capatat certitudinea credintei. Pe drumul vietii noastre fie ca intr-o zi sa apara acelasi Isus aducand cu El lumina certitudinilor. O credinta revelata, care lumineaza si ratiunea noastra limitata.
Cu siguranta exista adevaruri care depasesc cu mult capacitatea noastra de intelegere, ceea ce n-ar trebui sa ne duca la o -vehementa negare- a credintei rationale.Constientizarea limitarilor nu poate sa ne aduca decat o binevenita smerenie. Nu cunoastem decat ce ne este dat sa cunoastem, este insa suficient pt a ascede pe drumul credintei inspre Dumnezeu. Azi stim in parte, dar va veni o zi cand eliberati de limitarile inerente umanitatii, vom cunoaste intregul adevar.
De aceea cred nu pt ca este absurd, ci pt ca ar fi absurd sa nu cred. In virtutea a ceea ce Dumnezeu mi-a oferit, cred. Cred cu sufletul si cu mintea, impotrivindu-ma saltului intr-un irational incognoscibil.
Privesc inainte spre zarile lumilor absolute si pana si aici pe taramul vesnicelor intunecimi se face deodata lumina.
Cum sa inventam un Dumnezeu care exista deja?
A.M.








adaug de pe http://www.sfat - de petale.albe la: 04/07/2006 20:26:09
(la: treptele rugaciunii)

adaug de pe http://www.sfaturiortodoxe.ro

Cuvântul al treilea

Cum poate cineva să ajungă la calea (metoda) cea mai desăvarsită a rugăciunii mintii si cum poate să alunge din cugetul lui demonii temerii, care îl înfricosează foarte tare in timpul noptii, când vrea să se roage sau când doreste să meargă singur în vreo pesteră sau în vreun loc pustiu pentru a se ruga în liniste.

Binecuvintează, părinte!

Adevăratule lucrător al rugăciunii mintii, dacă doresti să ajungi la măsura cea adevărată si înaltă a rugăciunii acesteia, ascultă cu atentie ceea ce vreau să-ti spun în continuare. Uneori, în timpul noptii, mergi singur în locuri neumblate, în locuri sălbatice, înfricosătoare, în astfel de locuri în care ai crede că este cuibul si locuinta demonilor. Dar înainte de a merge în astfel de locuri să te pregătesti pentru un astfel de drum si pentru un astfel de plan al tău.

Constiinta ta să fie linistită si împăcată, să nu te chi nuiască pentru vreun păcat ascuns al tău. Să fii spovedit. Să te fi împărtâsit cu Trupul si Sângele Stăpânului si să te fi înarmat cu armele Duhului Sfânt. Astfel fiind pregătit, atunci când pornesti la drum, mergând singur în noaptea întunecată, cât mai des însemnează-te cu semnul cinstitei si atotputernicei cruci, având în mintea ta că mergi (acesta este de fapt adevărul) la un război mare, un astfel de război în urma căruia nu vei mai apuca Să vezi lumina soarelui, gândind că în noaptea aceea urmează să mori o dată pentru totdeauna, luptând cu demonii cei sălbatici si nemilosi ai fricii, pe care fie îi vei birui cu puterea nebi ruită a numelui Domnului si îi vei alunga din locumta lor, si în felul acesta te vei întoarce biruitor, fie, mai degrabă,' vei cădea pe câmpul de luptă al acestui război nevăzut, decât să te întorci învins.

Asadar, frate, după ce te pregătesti asa cum am spus, mergi la acest râzboi nevăzut cu gândul de mai sus. Căci demonii, întelegând că vrei să mergi împotriva lor, pentru a-i lupta cu numele Domnului, se vor grăbi să ti-o ia înainte în chip nevăzut, cu viclenia lor cunoscută. Mai întâi, vor să te înfricoseze, să trezească în tine o astfel de frică încât să începi să transpiri cu o transpiratie rece din cauza fricii exagerate si să tremuri de o astfel de groază, pe care ti-o vor insufla în toate mădularele tale, încât să te pună pe fugă înapoi. Dacă tu vei lupta însă în asa fel încât nu te lasi biruit de războiul lor, atunci viclenii demoni vor schimba sălbăticia si felul lor înfricosător în laudă si într-un fel de îndemn, doar-doar vor reusi în acest fel să te întoarcă înapoi. îti vor trimite astfel de gânduri în cugetul tău, ca si când te-ar sfătui, amăgitorii, spunându-ti: "O, omule al lui Dumnezeu, te vedem că ai mare simplitate si de aceea nu cunosti ceea ce este mai bine pentru tine, că nu este bine să vii într-un astfel de loc în miezul noptii. Nu-ti este milă de viata ta si nu te temi ca nu cumva, din cauza nepregătirii tale, să mergi în iad dacă mori în clipa aceasta? Sau poate că nu stii cine suntem noi, de aceea pornesti împotriva noastră. Ascultă-ne pe noi, o, omule, si întoarce-te înapoi cât poti de repede, înainte de a ne mânia împotriva ta si înainte de a vedea în realitate puterea noastră cea mare. Stai linistit în chilia ta, străduieste-te acolo să placi lui Dumnezeu, săvârsind tot felul de virtuti, pentru că, să mai stii si asta, dacă mori acum în războiul cu noi, te vor mânca fiarele pădurii, fără să te învrednicesti de înmormântare si fără să ti se cânte slujba de înmormântare.

Acestea si multe asemenea lor îti vor pune în fată după ce te vor înfricosa, ca si când ei ar dori să te determine la un lucru mai bun si la o petrecere mai folositoare si mai sigură. Tu, însă, iubite rob al Domnului, să nu dai în nici un fel ascultare sfatului lor, nici bunătătii lor, deoarece scris este: "Mila păcătosului să nu fie peste capul meu". De aceea, auzind toate acestea, fă-ti des semnul crucii si, spunând neîncetat în taină "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă", mergi împotriva lor, ca si când ai fi surd si mut, având gura pecetluită. Căci dacă cumva le asculti "sfatul" si te întorci pe fugă, să stii că vei fi în mare pericol. De îndată ce vei vrea să te întorci si să fugi înapoi, ti se vor arăta demonii, în cuget, ca si când te-ar fugări nenumărati tâlhari cu săbii sau ca si când ar sări asupra ta fiare sălbatice ca să te înghită de viu. Asa încât pericolul va fi dublu, punându-te în pericol si trupeste si sufleteste. Trupeste vei fi în pericol deoarece, fugind prea tare de frică sau din lucrarea demonilor care aleargă în urma ta, sau din cauza întunericului noptii si din cauza neatentiei mintii si a inimii tale tulburate, poti să cazi si să-ti rupi vreunul din mădularele tale. Sufleteste vei fi în mare pericol deoarece din fuga ta vor prinde curaj demonii asupra ta, tu arătându-le astfel că nu poti să le stai împotrivă; si stiind că de acum înainte ai să te temi si de umbra ta, vor veni asupra ta ca nebunii. De aceea, o, soldatule al lui Hristos, iesind la un astfel de război nevăzut, fii treaz si atent, cât poti de mult, pentru ca să nu te prindă în capcanele lor amăgitorii demoni cu nici un fel de momeală.

Mergând împotriva lor, când îti vor iesi în cale astfel de atacuri, sprijină-ti întăi inima ta în amintirea lui Dumnezeu, crezând cu tot sufletul că Dumnezeu vrea să fie prezent în chip nevăzut în acest râzboi ca să vadă lupta ta. Din această aducere aminte de Dumnezeu vei simti imediat o oarecare mângâiere si bucurie în inima ta. Deoarece zice: "Mi-am adus aminte de Dumnezeu si m-am bucurat". Apoi vino în ajutorul trupului tău înfricosat cu nemiscarea si, aplecându-te putin spre pământ, sileste-ti inima cu rugăciunea, spunând-o din adâncul inimii tale de cinci-zece ori. Si după aceea, ridică-te si iarăsi îndreaptă-te linistit direct spre locul acela dinspre care socotesti că vin spre tine săgetile de foc ale demonilor, adică ispitele fricii, ca niste valuri învolburate nesfârsite.

Mergând într-acolo, împotriva lor, însemnează-te iarăsi des cu semnul cinstitei si de viată făcătoarei cruci si ia aminte ca nu cumva să deschizi gura si să scoti vreun strigăt de frică, precum copiii, cerând ajutor cu glas tare. Ci, tinând gura închisă si spunând în taină si neîntrerupt, cu multă atentie "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă", o dată ia fiecare respiratie a ta, mergi cu curaj si fără frică împotriva vrăjmasilor tăi, care, vâzând că te îndrepti astfel spre ei, vor încerca să-ti tulbure din nou cugetul cu nesfârsitele ispite ale gândurilor de tot felul. Si atât de tare te vor lupta, încât vei simti aievea, pe fată, războiul înfricosător. Pentru că acesti de moni ai fricii se năpustesc asupra ta ca niste tauri sălbatici si ca niste bivoli înfricosători, ca si când te-ar împunge cu coarnele din toate părtile si te-ar călca în picioare.

Tu, însă, iubite frate, în clipele acelea, vino în sprijinul inimii tale cu frica lui Dumnezeu, spunându-ti: "Acum viata mea se sfârseste, pentru că ori demonii mă vor omorî, ori că mă voi sili cu rugăciunea până voi muri.

Dacă mă vor birui demonii si mă vor omorî, Dumnezeu va avea grijă de sufletul meu. Iar dacă voi muri din silinta la rugăciune, Dumnezeu cu atât mai mult va odihni su fletul meu acolo unde străluceste lumina fetei Lui, deoa rece va socoti această moarte a mea ca pe o moarte mar tirică.

Astfel venindu-ti singur în ajutor, iubite frate, începe să spui: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mi luieste-mă", din adâncul sufletului tău. Spunând această rugăciune din adâncul inimii tale, vei coborî din adâncul acesta al rugăciunii inimii într-un si mai mare adânc al rugăciunii inimii. Si cu cât vezi mai aproape de tine peri colul demonilor, cu atât te silesti mai mult în rugăciune. Silindu-te, silindu-ti inima în rugăciune, înaintezi din adânc în adânc în rugăciunea inimii, până când vei ajunge la cea mai înaltă si mai desăvârsită formă a rugăciunii neîncetate si, într-adevăr, adevărat este cuvântul pe care l-a spus odată un părinte, când a fost întrebat cum a de prins rugăciunea. Acela a răspuns că a învătat-o de la de moni, si un altul, iarăsi, a fost întrebat despre aceasta si a spus că a învâtat-o de la copiii necuviinciosi, care par că spun cuvinte fără înteles, dar care nu sunt fără înteles.

Primul, silindu-si inima la rugăciune pentru a-i alunga pe demonii care îl atacau neîncetat, asa cum spuneam mai sus, atât de mult a înaintat în rugăciune încât a ajuns la măsura ei desăvârsită. Si, demonii au fost cei care l-au condus la aceasta, de aceea a spus că a învătat-o de la demoni. Iar celălalt, văzând copiii necuviinciosi, s-a temut ca nu cumva să se murdărească inima lui de la vreo vorbă rea sau de la vreun necuviincios cuget al inimii, de aceea si-a silit inima la rugăciune atât de tare, încât a descoperit si acesta metoda desăvârsită a rugăciunii inimii. De aceea spun că amândoi au răspuns corect. Noi însă să ne întoarcem la cuvântul nostru.

Asadar, iubite frate, aflând desăvârsirea rugăciunii mintii si a inimii în acest fel, sileste-ti din nou inima la această rugăciune, până când se va întipări adânc în inima ta rugăciunea ca pe o placă de bronz sau de piatră si până când va fi alungată toată lucrarea demonilor fricii care te luptau atât de tare. Atunci vei vedea pe fată puterea rugăciunii, deoarece nu numai că vor dispărea acele arătări sălbatice si înfricosătoare si chipurile lor, care nu există de fapt, dar va si străluci în sufletul tău raza si lumina Domnului nostru Iisus Hristos, încât după aceea vei fi plin de bucurie, plin de mângâiere, plin de desfătare duhovnicească, lipsit de orice temere, ca si când ai fi înconjurat de prieteni dragi nenumărati si de păzitori credinciosi. Intr-adevăr, asa stau lucrurile. Deoarece vor veni acolo în chip nevăzut spre mângâierea ta îngeri dum nezeiesti, să te păzească si să te încununeze pentru biruinta ta asupra potrivnicilor. Atunci vei dori să cânti împreună cu profetul David, care spune: "Domnul este luminarea mea si Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vietii mele, de cine mă voi înfricosa? Când se vor apropia de mine cei ce-mi fac rău, ca să mănânce trupul meu, cei ce mă necăjesc si vrăjmasii mei, aceia au slăbit si au căzut. De s-ar rândui împotriva mea ostire, nu se va înfricosa inima mea, de s-ar ridica împotriva mea război, eu în El nădăjduiesc" si celelalte ale Psalmului 26; vei dori a le cânta cu nemăsurată bucurie a inimii tale.

Deoarece cei care se ridicaseră de jur împrejurul tău si voiau să te înghită sau să te omoare si cei care te chinuiau cu atacurile lor mârsave, aceia au slăbit si au căzut, nea jungându-si scopul lor, si au pierit, biruiti fiind de lumi narea rugăciunii inimii, precum piere întunericul noptii o dată cu lumina zilei si a soarelui.

De aceea, din clipa în care ai biruit pe vrăjmasii tăi cu numele cel puternic al Domnului, vei iubi atât de mult locul acela de care te temeai si te cutremurai mai înainte, incat de acum înainte, când vei voi să-ti aduci aminte de el sau să-l cercetezi, va tresări înlăuntru inima ta de bucurie si sufletul tău va dori să mergi cât mai des acolo pentru a te ruga tot asa lui Dumnezeu.

Despre aceasta a spus unul dintre părinti următoarele : Un frate oarecare se lupta mereu cu rugăciunea mintii pentru a ajunge la înăltimea cea mai de sus si la desăvârsirea ei. Dar nu putea, deoarece înăltimea cea de sus a rugăciunii mintii este cu neputintă de aflat fără luptă mare si fără ispită înfricosătoare. De aceea, de multe ori acest frate încerca diferite lupte si strădanii în rugăciunea mintii, de cele mai multe ori în timpul noptii, când ceilalti frati dormeau. Uneori mergea singur în timpul noptii de parte de oameni, si acolo ,plecându-si capul spre piept, se ruga tainic din adâncul inimii, singur cu Dumnezeu.

Făcând acest lucru de multe ori si mergând noaptea în adancul pustiului, s-au mâniat odată demonii împotriva lui si au vrut să-l sperie, ca să nu se mai roage în acel fel deoarece nu le plăcea deloc ceea ce făcea fratele si l-au speriat dintr-o dată, atât de tare încât fratele era să-si dea suflerul din cauza fricii si a spaimei. Si cu cât treceau clipele, cu atât frica crestea si punea stăpânire pe el, pentru ca demonii fricii îi apăreau fratelui în imaginatie ca si cand se năpusteau asupra lui multime mare, cu arme numeroase, ca să-l curete de pe fata pământului. Aflându-se in această mare încercare si neavând nici un fel de ajutor omenesc la îndemână, si-a adunat mai cu tărie mintea în inima sa, lucrând rugăciunea. Plecându-si capul său pe piept, a început să spună: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă" atât de tare, atât de silit, atât de adânc, atât de atent, încât niciodată în toată viata sa nu reusise să-si silească astfel inima cu rugăciunea. Deoarece atunci când facerile sălbatice si înfricosătoare ale demonilor fricii îl copleseau cu frica în cugetul său, cu spaima în trup, cu înfricosarea în minte si cu un zgomot asurzitor în închipuire, atunci si fratele îsi silea peste fire inima sa cu rugăciunea, cu o trezvie si cu o concentrare la care nu mai ajunsese până atunci. Si într-adevăr, era de admirat acest frate în războiul său nevăzut si în lupta sa pe fată, deoarece îsi silea inima la rugăciune până la moarte. Atunci, deodată, puterea lui s-a pierdut în întregime si a venit în el o putere de sus, umbrit fiind de Harul lui Dumnezeu, care a alungat pe demoni si numeroasele închipuiri ale lor si apoi, la sfârsit, i s-a arătat în chip minunat mângâindu-l si bucurându-l nespus. Deoarece, mai întâi, cu silirea inimii la rugăciune, fratele a aflat desăvârsirea si capătul de sus al rugăciunii, iar în al doilea rând, atâta bucurie a primit, atâta mângâiere si atâta curaj si nădejde, ca si când ar fi fost înconjurat de cete de îngeri dumnezeiesti. Si cu adevărat asa este, pentru că spune: "Ingerul Domnului îl va înconjura pe cel ce se teme de el...."

Iar Dumnezeului nostru slava, puterea, lauda si închinăciunea, în vecii vecilor. Amin.

Un răspuns ortodox la "Codul lui Da Vinci"-Dan Brown - de aling22 la: 15/07/2006 09:05:59
(la: Codul Da Vinci (Da Vinci Code))
Un răspuns ortodox la
„Codul lui Da Vinci” – Dan Brown


S-ar putea spune că trăim într-o lume în care se vorbeşte enorm de mult, o lume în care nu mai există loc şi timp pentru tăcere, dar, în acelaşi timp, o lume în care nu se spune nimic. Dacă am putea să ne „măsurăm” existenţa prin cuvinte rostite în chip demn, valoros, în prea puţine cazuri am găsi un rost al existenţei, al cuvântului.
Gravitatea stă în faptul că locul cuvintelor bune, locul înţelepciunii şi al cuminţeniei, nu poate rămâne gol, nu se constituie într-un vid. Acolo unde nu există binele, se instaurează răul. Întunericul este lipsa luminii, iar boala este o alterare, o lipsire de sănătate. Deci, dacă cuvântul bun lipseşte, nu este rostit sau nu este scris, atunci se naşte anti-cuvântul.
Ce este acest „anti-cuvânt”? Poate fi numit pur şi simplu „trădare”, „minciună”, „blasfemie”, „sperjur” etc. Este un cuvânt pornit dintr-un suflet care nu este totuşi un suflet. Pare ilogic, dar aici s-ar găsi dezlegarea nonsensului verbal sau existenţial în care ne aflăm. Aceasta pentru că sufletul este, la urma urmelor, legat de Dumnezeu. Adică de Adevăr, Viaţă, Sens.
Iar ceea ce se desprinde de Viaţă, decade în non-viaţă, în moarte.
Vorbim de suflete moarte, ascunse, îngropate în trupuri ce dau dovadă de toate semnalmentele unei existenţe normale! Oameni ce trăiesc în moarte, lipsiţi de sens, de valoare, de demnitate. Deşi dramatic, astfel de „oameni” ridică societatea actuală. Tot ei propun noi coordonate de viaţă, de gândire şi chiar de simţire. Neavând Adevărul, îşi permit să impună „adevăruri” maselor ce se complac într-o tot mai josnică incultură şi imoralitate. Se ridică din rândul inform al acestor mase şi propun „adevăruri” proprii. Iar lumea, în toată obtuza ei întunecime şi lipsire de verticalitate, acceptă aceste „adevăruri”. Le consideră normale, necesare şi universale. Nimeni nu se mai sinchiseşte să le cerceteze, să le caute sufletul. Înghiţim absolut orice ni se oferă, acceptăm orice ni se spune, aplaudăm frenetic tot ceea ce se vede, dorim tot ce ni se pune înainte. Ne place enorm de mult să nu mai fim liberi. Strigăm, urlăm chiar în gura mare că nu acceptăm să ni se lezeze libertatea, dar zâmbim dulce şi complice atunci când ne sunt dirijate, impuse, dictate coordonatele vieţii. Important este că s-a găsit cineva care să gândească pentru noi. S-a găsit cineva să ne spună ce să facem, ce şi cum să gândim şi chiar cine suntem. De acum putem dormi liniştiţi!
Putem fi fericiţi! Altcineva răspunde de noi şi pentru noi. Partea noastră de existenţă constă în a ne lăsa moale, diafan şi visători în voia unuia sau a unora care „riscă” totul pentru noi, pentru „fericirea” noastră.
Astfel, deci, se zideşte societatea actuală. Acest sărăcăcios articol îşi propune să abordeze un simplu aspect al acestei trădări la scară mondială. Şi voi trece direct la subiect!
Editura „Rao” propune publicului cititor român o carte extrem de interesantă: „Codul lui Da Vinci”. A nega valoarea artistică a acestei cărţi este inadmisibil. Partea acestui articol este însă alta: a intra în miezul acestui roman, în mesajul pe care absolut orice carte doreşte să îl transmită cititorului. Iar în cazul de faţă avem un mesaj cu totul anti-creştin. Dacă m-aş adresa unui public realmente trăitor întru Hristos, nu ar fi nevoie de o demonstraţie complexă. Simpla citire a unor pasaje din acest roman ar leza inimi şi conştiinţe ce trăiesc în şi pentru Hristos. Dar lucrurile nu stau tocmai aşa...
E drept, suntem creştini. Suntem, prea mulţi dintre noi, pentru că aşa ne-am născut, aşa sunt şi cei din jur, pentru că astfel şade bine. Dar care sunt coordonatele şi condiţiile acestui creştinism nu prea ştim. Iar golul acesta de cunoştinţe şi de trăire trebuie umplut cumva. Cum afirmam şi mai sus: aşteptăm să ni se spună cum, să ni se arate ce şi când trebuie să gândim sau să credem. Din păcate chiar şi în punctul esenţial al existenţei oricăruia dintre noi: cunoaşterea şi iubirea lui Iisus Hristos.
Ocazia s-a ivit. "Fericirea” ne-a venit iarăşi incognito! Dan Brown a devenit instantaneu un deschizător de drumuri, un luminător de conştiinţe. "Adevărul” a ieşit la suprafaţă. Până şi cei din urmă dintre oameni, românii (sic!), pot cunoaşte de acum ceea ce au gândit, ce au trăit şi ce i-a caracterizat de aproape două mii de ani! A venit ziua iluminării, a înţelegerii acestui dificil creştinism...
Nu îmi voi permite să relatez conţinutul acestui roman. Poate chiar cu spaimă am înţeles că este arhicunoscut. Simpla pronunţare a titlului făcea să apară pe chipul interlocutorilor mei zâmbete pline de complicitate. Parcă toţi ar fi vrut să îmi spună:”Aşa, deci ai aflat şi tu!” Dar apoi toţi se încruntau puţin şi parcă se temeau ca nu cumva să îmi permit să neg acest nou „adevăr”. De prea mult timp doreau să-l afle, să guste ceva senzaţional.
În tot acest „amalgam” indefinit de dogme, practici şi slujbe, din care mulţi nu înţeleg nimic, simţeau ei că trebuie să fie ceva ascuns, vreo conspiraţie a Bisericii! Da, acesta este cuvântul cheie al romanului: „conspiraţie”! Şi, după cum spuneam, se temeau ca nu cumva să vin eu, un oarecare, şi să îmi permit să neg, să mă opun, să refuz această dezvăluire a „conspiraţiei”.
Dar tocmai aceasta îmi propun, cu ajutorul Domnului! Nu căuta aici un răspuns ştiinţific, bine documentat! Hristos nu poate fi demonstrat! Însă poate fi trăit, iubit, rostit.
Ideea de bază a romanului este una mai mult decât evidentă: Iisus Hristos nu a fost şi nu este cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Nu I se neagă existenţa istorică. Nu se mai face asta, căci până şi ateismul a devenit ridicol, iar dovezile istorice sunt mai mult decât evidente. A existat Iisus Hristos.
Însă D.B. aduce câteva lămuriri bine venite! A fost un om, ca toţi ceilalţi. Un evreu ceva mai răsărit, cu iz profetic şi cu alură harismatică. Toate bune şi frumoase până ce acest Iisus îşi găseşte şi nevastă! Pe cine? Pe Maria Magdalena. Iar culmea chestiunii în cauză este că a mai avut şi copii. Unde mai pui că era îndrăgostit lulea, vorba românului. Se îmbrăţişa, se săruta pe unde apuca cu această Magdalenă. Toată lumea era fericită şi voioasă; doar Petru, Apostolul, era mai supărat. Că de, soţia lui era acasă şi nu avea pe cine să sărute...
Cum de nu s-a cunoscut acest „adevăr” până acum? Totul este o uriaşă conspiraţie a Bisericii, care a considerat necesar să „fabrice” un Iisus Hristos cu totul nou, să rectifice în mod flagrant Evangheliile şi să mintă în mod impertinent pe om timp de două mii de ani. Iar D.B. aduce adevărul la suprafaţă, încadrându-l într-un scenariu extrem de complex, palpitant şi chiar bine închegat.
Aspecte ale afirmaţiilor cuprinse în acest roman vor fi reliefate mai pe larg în cadrul acestui eseu. Pentru început consider necesar să punctez ceea ce găsesc a fi „cheia de boltă” a acestui roman. Ce urmăreşte la urma urmelor, care se dovedeşte a fi „target”- ul acestei scrieri?
Eu consider că este însăşi desfiinţarea, negarea calităţii de Dumnezeu a lui Iisus Hristos. A Celui pe Care Biserica Îl consideră a fi Fiul lui Dumnezeu, întrupat din Fecioara Maria, pentru noi şi pentru a noastră mântuire.
Totul se reduce la a admite sau nu lui Hristos această calitate. Nu este absolut nimic mai important între cadrele acestei existenţe.
D.B. se străduie, iar prin el o întreagă armată de mercenari ai conştiinţelor şi ai sentimentelor umane, să demonstreze că Iisus Hristos este un simplu om, supus păcatului şi morţii. Un om bun, un exemplu de (i)moralitate şi un profet al conştiinţelor acelor timpuri. Un om „îmbrăcat” de Biserică cu calităţi supranaturale şi apoi afişat timp de două mii de ani în scopuri mercantile, cât se poate de josnice şi de mincinoase.
Ce reiese de aici? Că timp de două mii de ani am trăit în minciună. Că pe minciună s-au zidit miliarde de vieţi, lipsite de sens, de valoare şi de o moarte să zicem echitabilă. Că timp de două mii de ani existenţa s-a consolidat pe un mit plin de artificii şi de neadevăruri grosolane. Căci dacă Hristos a fost doar un om, atunci în zadar au crezut, au sperat, au trăit şi au murit prea multe miliarde de oameni. Căci nu se face să trăieşti şi să mori pentru un om mai păcătos decât tine. Hristosul lui D.B. nu a făcut minuni, nu a cunoscut mila, iubirea, iertarea. Hristosul acesta nu a pătimit pe Cruce, căci patima lui nu îşi mai avea rostul. Apoi a murit ca oricare alt ins. Şi atât... Nimic ceresc, nimic sfânt...
Cine este Hristosul lui D.B.? Un afemeiat mizer? Un familist nu prea convins de propria moralitate? Un acerb propagator al feminismului? Un ins cu idealuri măreţe dar cu fapte josnice? Probabil nu vom cunoaşte niciodată „adevărul”, căci nici măcar D.B. n-a catadicsit decât să-şi lase cititorul în ceaţă şi să lase cortine peste simple supoziţii. Dar rămân prea multe întrebări fără răspuns, iar eu voi aminti doar o mică parte din acestea.
Hristosul lui D.B. nu este Fiul lui Dumnezeu. S-a născut şi el în urma unei relaţii sexuale la limita animalicului. Nu a săvârşit nici o minune, căci un simplu om nu le poate săvârşi. A făcut păcate, ca oricare alt om. A murit pe o cruce, nu din iubire de oameni, ci pentru simplul fapt de a se fi dovedit neascultător faţă de autorităţile romane. Mai înainte de aceasta a trăit totuşi bine! Cu toate condimentele necesare unei vieţi „frumoase”: reputaţie, ucenici, bani, desfătări şi până şi o viaţă sexuală intensă. Iar ceea ce este cu mult mai grav se arată faptul că nu a înviat! A murit şi basta! Mă întreb de ce o viaţă atât de comună şi totuşi atât de jalnică a interesat ulterior Biserica?!
Acest infam Hristos, profetul de doi bani al lui D.B. este deci un simplu om. Cu vicii, cu neajunsuri, visător şi idealist. Dar...
În Numele şi cu puterea Lui s-a ridicat şi încă există ceea ce D.B. numeşte parcă cu greaţă „Biserica”. Pentru El au murit prea mulţi creştini. Pentru El au trăit, au iertat, au iubit, au îndurat chinuri înfricoşătoare. Pentru El au refuzat păcatul, în toate formele lui posibile şi imposibile. Pentru El încă se mai învaţă demnitatea, adevărul şi iertarea. De două mii de ani ne ţine vii un mit ce abundă în minciună şi în compromis? Am crezut oare, noi şi strămoşii noştri, într-un infam desfrânat? Lui ne rugăm? Iubim un mit? Murim pentru un mit?
Conform lui D.B., de la acest „profet” nu ne-a rămas decât un curios exemplu de viaţă şi...un plod ce ar fi inaugurat o dinastie „regală”!
Anulăm toate învăţăturile Bisericii, inclusiv toate Sfintele Taine?
Te-ai botezat? Ai fost păcălit cu simplă apă. Te-ai împărtăşit? Erau pâine şi vin. Te-ai rugat? Cui oare? Ai postit? A fost doar un regim dietetic. Ai iertat în Numele Lui? Ai fost umanist. Ai spus la Înviere: „Hristos a înviat!”? Zadarnic vis, deşarte speranţe. Ai crezut în învierea morţilor, în învierea ta? Te înşeli, prietene. Cum a sfârşit „profetul”, aşa sfârşi-vei şi tu. Pământ şi cenuşă. Ai crezut că ai un suflet? Nu, doar instinctul te conduce. Ai crezut că Biserica te îndeamnă şi consideră corect a nu săvârşi păcate? Nu ai ştiut să te bucuri de viaţă şi ai fost minţit o viaţă întreagă.
Astfel totul se dărâmă...Rămânem astfel doar ca nişte animale. Care vin de nicăieri şi merg spre nicăieri. Trăiesc pentru a muri şi mor fără a fi trăit. Nimic sfânt, nimic curat, nimic veşnic. Totul este aici şi acum. Ridicol, trist şi lamentabil.
Dar cine este această „Biserică” care s-a folosit de un ins de acum două mii de ani pentru a subjuga miliarde de oameni? D.B. greşeşte în mod voit din start, refuzând, conştient sau nu doar cel rău mai ştie, să amintească că Biserica nu este reprezentată de Vatican. Nu ceea ce acest compromis Vatican afişează la ora actuală înseamnă Biserica instituită de Iisus Hristos.
Oare să nu fi auzit de existenţa Bisericii Ortodoxe acest D.B.? S-a temut cumva că nu îi poate pună în cârcă greşelile istorice ale Catolicismului? S-a temut să se apropie de Adevărul, de Sfinţii şi de Taina Ortodoxiei? A simţit cumva că Hristos este viu în, prin şi pentru Biserica Ortodoxă? De ce se fereşte de Adevăr, susţinând totuşi că propagă adevărul?
D.B. vorbeşte la un moment dat de „teama Bisericii”. De cine? Biserica aceasta este totuşi o instituţie? Şi cum îi poate fi frică unei instituţii? Sau este acea mână de oameni, mereu în umbră, gata să manipuleze şi să mintă, la care face mult prea des referire? Cine sunt aceşti oameni ce formează „Biserica”? Apostolii, care au murit crucificaţi, decapitaţi, schingiuiţi sau torturaţi? Martirii, milioane şi zeci de milioane, care au crezut că a muri înseamnă a fi mereu cu Cel ce a înviat, cu Hristos Iisus? Pustnicii, călugării sau doar cei ce au trăit în lume, însă iubind cinstea, demnitatea şi adevărul? Dacă nu aceştia, atunci cine? Căci D.B. vede Biserica ca pe un fel de societate secretă care cuprinde ca o caracatiţă pe cei naivi, pe cei retardaţi...
Citez iarăşi! „Istoria violentă şi plină de falsitate a Bisericii nu putea fi trecută cu vederea. Campania ei brutală de „reeducare” a credinţelor păgâne, feministe, se întinsese pe durata a trei secole şi folosise metode pe cât de originale, pe atât de cumplite."
D.B. frizează ridicolul, bazându-se pe lipsa de cunoştinţe religioase minime a cititorilor! Şi prea des îi reuşeşte!
Deci vorbim de primele trei secole ale creştinismului. Şi noi admitem existenţa unei prigoane, a persecuţiilor, a unor mijloace cumplite de „reeducare” a maselor. Dar cu o fantastică deosebire! Persecuţiile au fost duse de autorităţile romane, în speţă păgâne, împotriva creştinilor. Deci păgânismul căuta să reeduce creştinismul şi nu invers! D.B. uită că Biserica nu era nici măcar recunoscută, admisă de stat. Cum putea să persecute pe alţii?! Violenţa amintită de D.B. a făcut, de fapt, milioane de martiri creştini, care susţineau cu preţul vieţii un adevăr negat azi de mii din speţa lui D.B.
Deci Biserica s-a opus credinţelor păgâne, implicit celor feministe. Astfel recunoaştem în tendinţa feministă actuală rădăcinile păgâne! Iar Hristos ar fi fost şi El un păgân, implicit un feminist. Biserica s-a opus cu încăpăţânare, a ucis mişeleşte nenumăraţi păgâni, a distrus credinţe străine de ale ei şi, în final, a martirizat proprii ei membri. Începând cu cei ce se încăpăţânau să rămână păgâni. Diabolic scenariu! Dar eu tot nu am înţeles cine este Biserica aceasta...atât de însetată de sânge!
D.B. ne spune că Biserica a folosit metode cumplite de subordonare a celor neascultători! Autorul nu ne spune care, dar ne asigură că erau cumplite...Să fie ceva de genul sectei lui Jim Jones? Sau să aibă drept preoţi pe câte unul de talia lui Hitler sau Stalin? Cumplita ei sete de sânge să fi dus la existenţa unor macabre „slujbe” de tipul unui Auschwitz sau din cadrul închisorilor comuniste?
Adevărul e prea evident pentru a nu ne îndoi de buna credinţă şi de iubirea de sens a lui D.B.
Ulterior autorul ne informează cum că Biserica a luptat cu furie împotriva vrăjitoarelor. Ce înţelege D.B. prin „vrăjitoare”? „Femeile învăţate, preotesele, ţigăncile, misticele, iubitoarele naturii, tămăduitoarele." Tacâmul e complet, deci se poate trece la arderea pe rug. Ni se spune chiar câte arderi pe rug a săvârşit „Biserica”! Nici mai mult, nici mai puţin de cinci milioane de femei. Cifră curios de rotundă şi de sigură...Biserica a fost un abator de femei...Deşi studiile istorice mai recente reduc numărul total al victimelor Inchiziţiei Catolice la 4500 de oameni (bărbaţi şi femei), D.B. susţine că au fost doar femei cinci milioane!
Să presupunem prin absurd că are dreptate. Ce vină are Biserica Ortodoxă?
Ce vină are învăţătura de credinţă creştin-ortodoxă dacă nu admite practicile păgâne nici măcar la ora actuală? Iar a nu le admite nu înseamnă în mod implicit a condamna pe cel ce greşeşte la moarte.
În numele cărei libertăţi se cade să admitem pierderea sau alterarea unui adevăr pe care noi îl considerăm a fi perfect, inalterabil şi veşnic? Şi dacă Biserica este aşa de misogină, de ce nu ar fi ucis toate femeile, păstrând doar un număr restrâns, care să nască şi să crească pe cei ce, la rândul lor, vor ucide femei, vrăjitoare, preotese etc.?
Cunoştinţele mele teologice îmi „spun” că Biserica nu a făcut decât să îşi exprime, să îşi formuleze adevărul de credinţă. Dacă Hristos este Fiul lui Dumnezeu, atunci El continuă să existe. Adică este viu, este veşnic viu. Iar Biserica Îl cunoaşte, trăieşte în El, pentru El şi prin El. Dogmele formulate în anul 325, la Sinodul de la Niceea, nu au urmărit să condamne „vrăjitoare” la moarte, ci să dea o formă să zicem umană Tainei Fiului lui Dumnezeu, Întrupării, Patimii şi Învierii Lui pentru mântuirea noastră. A avut atunci Biserica reacţia pe care o are organismul uman atunci când este ameninţat de viruşi ce îi pot afecta integritatea biologică vitală. S-a definit pe sine şi propria învăţătură. Altfel ar fi pierdut legătura cu Iisus Hristos, Cel ce S-a arătat nouă ca Adevăr veşnic şi indisolubil.
Bisericii nu i-a fost frică de „vrăjitoare” şi de „păgâni”, ci de propria ei moarte. Corpului uman nu îi este „frică” de viruşi, ci de propria moarte, ce intervine prin acceptarea acestor viruşi în cadrele proprii de vieţuire. A te apăra nu înseamnă a urî şi nu presupune a condamna pe eretic la moarte. "Vrăjitoarele” continuă să existe şi astăzi doar pentru că există Adevărul Bisericii, pe care caută să-l distorsioneze, să-l coboare în propriul întuneric.
D.B. se contrazice şi în privinţa Împăratului Constantin cel Mare. Pe de o parte afirmă că a rămas un păgân convins până în clipa morţii şi nu a crezut în dumnezeirea lui Hristos, iar pe de altă parte afirmă că a făcut jocul Bisericii de a impune o falsă imagine a lui Iisus, în scopuri politice, mercantile, sociale. Oare un împărat păgân şi-ar dărâma propria poziţie şi şi-ar submina propriul imperiu promovând o religie care îi neagă cu desăvârşire cultul imperial – prin care orice împărat era cinstit ca un zeu – şi propune în schimb egalitatea între oameni, incluzând defăimarea religiilor păgâne?
De ce ignoră D.B. actele istorice neutre, adică cele ce nu aparţin oamenilor Bisericii? Aceste documente demonstrează clar că timp de trei secole, împăraţii păgâni au prigonit Biserica, au condamnat la moarte mult prea mulţi creştini, au ridiculizat sau au blamat învăţăturile creştine. Şi nu pentru că acestea erau feministe sau pentru că propuneau un Hristos cinstit ca simplu om, fie El şi un profet. Ci pentru că erau de o noutate absolută şi, în acelaşi timp, la limita absurdului. Dumnezeu întrupat dintr-o Fecioară, pătimeşte ca un muritor pe Cruce şi înviază a treia zi – o învăţătură ce greu poate fi acceptată raţional!
Ca o simplă curiozitate proprie ar fi şi următorul aspect: ştim că la Cina cea de Taină au participat cei doisprezece Apostoli, dar şi Mântuitorul Iisus Hristos. Dar D.B. ne spune că ar fi participat şi Maria Magdalena. Dar confuzia devine mai mult decât evidentă! Căci tabloul lui Da Vinci, pe care se bazează şi cartea sus numită, reprezintă doar un număr de treisprezece participanţi la Cină. Iar eu nu înţeleg cum ar putea ca cei doisprezece Apostoli, cu Mântuitorul, dar şi cu Magdalena, să dea un număr de treisprezece participanţi la Cina cea de Taină! Paisprezece participanţi sau treisprezece? D.B. ne crede chiar atât de infirmi intelectual?
Sau lângă Mântuitorul era Sfântul Evanghelist Ioan, deci nu era nici o Magdalenă la Cină sau lipsea unul dintre Apostoli! Unde stă „adevărul” lui D.B.? Sau poate că unul dintre Apostoli era deja plecat la vânătoare de „vrăjitoare”!? Dincolo de ironia cu care trebuie „muşcată” minciuna lui D.B., trebuie să înţelegem că nu se cade să ne lăsăm doborâţi de cei ce urăsc pe Hristos.
Citez din nou pe D.B.:”Biserica acelor începuturi l-a confiscat pe Iisus, deturnându-i mesajul universal, învăluindu-l într-o aură impenetrabilă de divinitate şi folosindu-l pentru a-şi spori propria putere."
Poţi confisca în totalitate adevărul? Poate această curioasă „Biserică” să mintă cu neruşinare timp de două mii de ani? Oare chiar nu s-a putut găsi un personaj istoric mai răsărit decât acest profet evreu? Oare chiar nimeni nu a putut păstra şi nu a putut arăta lumii acest aşa zis mesaj universal? Şi dacă Iisus a fost doar un om, păcătos şi muritor ca şi noi, de ce este atât de important mesajul Lui? Oare Biserica să fi ucis chiar pe toţi cei ce deţineau acest „adevăr”?
Prea multe miliarde de creştini trăiesc şi au trăit în „minciună”, crezând în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Şi nu s-au simţit manipulaţi, manevraţi, minţiţi, dirijaţi, ostracizaţi etc. Au fost prea mulţi dintre ei fericiţi. Au gustat demnitatea şi verticalitatea morală. Au avut idealuri veşnice. Au iubit, au crezut, au iertat. Se pot trăi oare toate acestea în numele unei minciuni?!
Şi care era, la urma urmelor, acest mesaj universal al lui Iisus? Biserica, ca o tirană, ca o perversă şi inumană instituţie, o străveche Mafie, conform lui D.B., a înlocuit tainicul mesaj al lui Iisus cu un altul, mistificat. Autorul nu ne spune care este acesta. Aşa că se cade să deschidem Noul Testament. Ce găsim în această scriere a unei Biserici ce ucide milioane de femei şi ascunde adevăruri universale?
Curios, dar găsim Fericirile! Îndemnuri la milostenie, iertare, răbdare. La o iubire necondiţionată a aproapelui. La o puritate a inimii, a sufletului. Îndemnuri la bucurie şi veselie. O continuă afirmare la înălţarea duhovnicească prin ferirea de tot ceea ce lezează, răneşte şi întunecă propriul suflet şi inima aproapelui. O nouă viziune asupra celui de lângă tine, înţeles ca frate de care răspunzi cu o iubire veşnică. O apropiere tainică de Dumnezeu prin Acest Iisus Hristos, cu consecinţe eterne.
Curios mesaj al unei Biserici însetate de sânge! Dar este unul clar şi plin de viaţă. Spre deosebire de cel al lui D.B....
Să revenim la „adevăr”! Iisus s-a însurat cu Magdalena. Aceasta i-a făcut şi copii. Biserica, începând cu Petru, o urăşte pe „însoţitoarea Mântuitorului” şi ascunde o bună parte din viaţa şi învăţătura profetului. Care este misterul? Ne spune tot D.B.!
Pentru Biserică „utilizarea actului sexual ca un mijloc de a comunica direct cu Dumnezeu constituia o ameninţare serioasă pentru puterea şi autoasumata ei poziţie de unic intermediar între om şi divinitate”. Se putea ceva mai clar?
De două mii de ani, din cauza Bisericii, nu s-a mai comunicat direct cu Dumnezeu?! Şi nu îmi este dat să pricep cum ar putea actul sexual al unei persoane să pericliteze puterea şi poziţia unei „Biserici”?
Mai mult decât atât! Cum poate fi cunoscut Dumnezeu prin actul sexual? Nu ni se dau lămuriri. Se lasă doar să înţelegem că Biserica ne-a castrat moral şi fizic pe toţi, iar D.B. a venit să ne elibereze. Cum? Printr-un roman, gen thriller...
Totul se reduce la actul sexual… D.B. nu îşi ascunde apartenenţa la mişcarea New Age de promovare a Erei Vărsătorului, care ar înlocui şi ar elibera de acum perimatul mesaj creştin.
Ni se spune că în Era Vărsătorului vom afla adevărul. Iar acest „adevăr” este o curioasă sumă de învăţături preluate din hinduism, brahmanism şi budism. Se adaugă ceva „piper” islamist pentru a da un chip fioros Bisericii. Iar în final se presară ceva creştinism, ca să facă învăţătura cât mai credibilă. Deci „coptura” New Age este gata, iar cei creduli şi, totodată, obsedaţii sexual sunt gata s-o înfulece nemestecată !
Biserica a îndemnat la cumpătare, la abstinenţă înainte de căsătorie, la monogamie şi la ferirea de orice împătimire de ordin sexual. A condamnat doar verbal şi nu prin foc şi sabie homosexualitatea, pedofilia sau orice altă deviaţie carnală. E drept că toate acestea însemnau o unire cu divinitatea, dar o „divinitate” ceva mai întunecată, mai împătimită, mai josnică…
Curentul New Age „eliberează” pe om. Îl eliberează de condiţia sa umană, pentru o condiţie animalică, fără nici o oprelişte, fără nici o normă morală. Actul sexual este unicul adevăr. Priveşte bine situaţia şi condiţia (i)morală a societăţii în care trăim şi îmi vei da dreptate.
Eu un singur aspect ţin să mai punctez aici. De ce anume Biserica lui Iisus Hristos a cerut fiilor ei să nu cadă în ceea ce a numit „păcatul desfrânării”. Nu pentru că s-ar fi văzut ameninţată sau terorizată de nişte obsedaţi. Nu pentru că Hristos ar fi fost un profet pervers, iar ea avea nevoie de un Cap sublim şi pur, pe care se cădea să-l „fabrice”. Nimic din toate acestea!
Răspunsul găseşte-l tu însuţi la cei ce s-au „eliberat” de Biserică şi trăiesc după îndemnuri New Age, alias D.B. Ce vezi? Cumva oameni liberi şi fericiţi? Priveşte la cei ce au o viaţă sexuală intensă şi care s-au unit direct cu „divinitatea”, fie ei yoghini, practicanţi „tantra” sau simpli tineri americani, europeni. Dincolo de „fericirea” afişată în mod actoricesc, au devenit de abia de acum simple marionete. Nu ale Bisericii, ci ale propriilor trupuri, ale propriilor instincte şi patimi, ale propriilor boli incurabile. De atâta „libertate” se tot sinucid...
Se automutilează, se urăsc, se chinuie reciproc. Se aruncă pătimaş unul asupra altuia, încercând să găsească ceea ce doar Iisus Hristos le poate dărui: sens, valoare, adevăr, viaţă. Şi, mai presus de toate, veşnicie.
D.B. nu aminteşte nimic din ceea ce oferă „adevărul” lui după trecerea pragului morţii. Pentru că nu are ce."Profetul” lui e ţărână. Magdalena lui e pământ. (O curiozitate! Ne spune că acum Magdalena s-ar odihni în pământul natal, adică în Franţa. Să înţelegem că era franţuzoaică? Adică galică? Păi tot el spune că Magdalena face parte dintr-o spiţă nobilă iudaică şi că Hristos a trăit doar între graniţele iudaice! Va fi ajuns din greşeală şi în Franţa?!)
„Adevărul e că nimic nu e original în creştinism”, susţine D.B.
În care? În cel „autentic” sau în cel „falsificat” de Biserică? În primul ar fi autentic doar actul sexual ca mesaj universal. În cel „falsificat” găsesc că sunt totuşi prea multe aspecte autentice, unice şi inconfundabile. Iertarea şi iubirea duşmanului şi Dumnezeul întrupat. Mila şi îngăduinţa nelimitată, dar şi Naşterea dintr-o Fecioară. Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, dar şi Învierea Lui din morţi. Puterea inexplicabilă a iertării şi a dragostei, a abstinenţei, a disciplinării morale, dar şi bucuria de a trăi, de a simţi, de a iubi pe Cel ce totuşi există. Suferinţa inevitabilă în viaţa tuturor celor ce cred şi iubesc pe Hristos, dar şi puterea demnităţii, a verticalităţii, a purităţii. Şi lista ar putea continua...
Biserica nu este anti-feministă. Dovada ne-o dă tot D.B. atunci când ignoră cu bună ştiinţă şi în mod drăcesc o anumită persoană din istoria mântuirii noastre, din viaţa lui Iisus Hristos. Să zicem că nu a auzit de existenţa Bisericii Ortodoxe, dar să nu fi auzit de existenţa Maicii Domnului este de neadmis! Sau s-a temut că admiţând existenţa Ei, ar fi periclitat pretenţiile feministe ale „adevărului” său?
Oare chiar nu cinsteşte Biserica femeia? Oare chiar a subjugat-o în aşa măsură? Sau aceasta se întâmplă de fapt abia acum, când „adevărul” New Age prinde forme, iar libertinajul sexual transformă femeia, fata, copilul în obiecte impersonale ale plăcerii?
Ce om are o cinste egală sau mai mare decât cea adusă Maicii Domnului? Prin Ea ne-a venit mântuirea. Prin Ea ni s-a dăruit veşnicia. Prin Ea gustăm adevărata demnitate şi împlinirea staturii de om. Prin Ea omul este veşnic.
Sau cultul atâtor sfinte care au trăit în aşa-zisa „minciună” împotriva căreia cei de teapa lui D.B. luptă cu atâta înverşunare...
„Practica sacră – uniunea sexuală sacră dintre bărbat şi femeie, prin care cei doi deveneau un tot spiritual, fusese defăimată, considerată un act profan, ruşinos. Credincioşii care înainte simţeau nevoia comuniunii cu corespondentul lor feminin pentru a deveni una cu Dumnezeu, îşi reprimau acum impulsurile sexuale fireşti şi le considerau lucrarea diavolului”, ne învaţă din nou D.B.
De ce nu au supravieţuit religiile ce promovau astfel de „practici sacre”? De ce nu au supravieţuit societăţile ce cultivau această uniune sexuală? De ce s-au auto-ruinat prin imoralitate, decadenţă şi prin lipsirea de o serie de minime valori? De ce acest aşa-zis „tot spiritual” antrenează doar trupurile, ignorând elementul esenţial al făpturii numită „om” şi anume sufletul? De ce toţi cei care s-au lăsat integraţi în această „practică sacră” au decăzut moral, spiritual, intelectual sau chiar fizic, culminând mulţi în sinucidere? De ce o astfel de „practică sacră” se poate împlini până şi cu cea din urmă prostituată din această lume? De ce cooptează până şi minori, ajungând la perversiuni şi imoralităţi inimaginabile? De ce impulsurile sexuale au ajuns să fie motivul şi condiţia cunoaşterii şi comuniunii cu Dumnezeu? De ce este îndestulătoare împlinirea spirituală cu acte ce ţin de instinct, pe care le săvârşeşte orice animal? De ce apropierea de Dumnezeu se face prin plăcere epidermică, printr-o carnalitate ce des-figurează pe om? De ce această „uniune sacră” este atât de impersonală, atât de pasageră şi atât de scurtă? De ce nu pot avea parte de ea copiii şi cei bătrâni, nemai vorbind de cei bolnavi moral, intelectual sau chiar fizic? Să înţelegem că doar cei activi sexual pot cunoaşte pe Dumnezeu?
Întrebările pot continua astfel la infinit, iar răspunsurile vor întârzia la infinit să apară...
D.B. se cramponează de faptul că nu admite Biserica preotese în cadrul cultului. Dar Hristos şi implicit Biserica admite mame demne şi cinstite, surori curate şi împlinite moral şi intelectual, copii ce încă păstrează puritatea, candoarea şi inocenţa ce se pierd iremediabil prin actul sexual.
Feminismul cere integrarea femeii în cler, în cadrul cultului creştin. Biserica nu poate accepta aceasta din motive mai mult decât rezonabile. Nu pentru că ar discredita femeia, ci tocmai pentru că o cinsteşte. Rolul mâinii este acela de a scrie, de a spăla sau de a ajuta la întreţinerea nutritivă a vieţii. Acest rol nu poate fi suplinit în cadrul existenţei organismului uman de picior sau de ochi. Cultul divin este strict „masculin” pentru că în acest cult este jertfit Hristos, Capul Bisericii.
Pentru că în acest cult nimic nu are conotaţii sexuale. Aceasta pentru a ţine cont de faptul că în cadrul Sfintei Liturghii are loc o chemare a lui Hristos, o invocare continuă şi o primire a Lui. Pe El, pe Iisus Hristos, Îl cheamă, Îl invocă şi Îl primeşte un alt „el”. Rolul femeii este de a naşte preoţi, care să hrănească lumea cu Trupul lui Hristos. Demnitatea ei stă în a cinsti, a sfinţi viaţa peste care coboară harul invocat de bărbat, de preot. Acesta slujeşte o Liturghie care sfinţeşte o existenţă ce nu o are de la sine, ci de la o femeie. Fiecare gen are un rol bine definit, pe care feminismul îl ignoră cu desăvârşire.
Cuvântul rostit de Hristos trebuie rostit din nou de un bărbat. Minunile săvârşite de El sunt re-făcute tot de un bărbat-preot. Jertfa lui Hristos trebuie în-chipuită, re-prezentată tot de un bărbat. Cum ar putea o femeie să ne pună înainte viaţa lui Iisus Hristos? Înaintea Sfintei Treimi stă totuşi un bărbat, vorbind desigur de Sfânta Liturghie. Iar extrapolând, viaţa este adusă printre noi doar de o femeie. De ce se caută a se anula nişte rosturi bine definite? Nu consideră Biserica că femeia ar fi nevrednică sau impură. Dar ea, femeia, este potirul, primitoarea, receptacolul a tot ceea ce este sfânt prin intermediul bărbatului. Nicidecum sexual, ci în chip tainic, liturgic, divin. Precum Iubirea...
Dar acestea sunt Taine pe care D.B. nu le poate cuprinde. Femeia, pentru el, nu mai este viaţă, maternitate, dăruire, candoare şi lumină. Este un obiect sexual, mascat în aşa zise „practici sacre”.
„Biblia este un produs al omului”. Dacă Iisus Hristos este doar un om, are dreptate D. B. Dar ce facem dacă El este Fiul lui Dumnezeu? Cartea „Codul lui Da Vinci” este un produs al omului. Punem Biblia pe acelaşi cântar? Ceea ce cuprinde ultima naşte sfinţi, martiri şi genii ai adevărului şi
şi demnităţii. Ce naşte prima însă? O generaţie de obsedaţi sexual, o generaţie lipsită de ideal, de frumuseţe, de cultură şi de vigoare. Atât!
Cei infirmi moral vor să aibă un Dumnnezeu infirm moral şi El, Care să le îngăduie şi chiar să le susţină toate căderile, păcatele şi patimile lor josnice. Adevăratul Hristos nu poate cuprinde în braţele Sale iubitoare pe cei pătimaşi, pe cei înlănţuiţi de păcatele trupeşti. De aceea D.B. şi cei de teapa lui s-au gândit să „fabrice” un „Hristos” murdar, josnic şi mult prea uman.
Autorul caută să ne convingă că se bazează pe texte relevante, descoperite la Qumran sau la Marea Moartă. Nu ne explică de ce este atât de sigur cum că „Evanghelia lui Toma” chiar a fost scrisă de Sfântul Apostol Toma. Doar pentru că acest fals moral cuprinde o învăţătură ce susţine o viaţă imorală şi se arată a fi pe linia păgână a curentului New Age?
De ce are siguranţa faptului că aceste scrieri realmente cuprind adevărul? Cele de la Qumran sunt doar amintite de D.B., ignorând însă esenţialul! Ele aparţin unei comunităţi monastice, cu reguli de vieţuire extrem de aspre. Abia comunitatea de la Qumran ar putea fi bănuită de anti-feminism, căci impunea o strictă deosebire între sexe, cu o abstinenţă ce frizează regulile monahale de astăzi. Se presupune că însuşi Sfântul Ioan Botezătorul ar fi făcut parte din cadrul acestei comunităţi.
Deci cum ar putea acest tip de comunitate să elaboreze scrieri ce susţin practici sexuale dubioase? Cum ar putea promova această iresponsabilitate, această pervertire şi însăşi această tăgăduire a lui Dumnezeu, atât timp cât modul lor de vieţuire era unul ascetic, cu stricte norme morale şi cu o vie credinţă în venirea lui Mesia? Iar dacă Biserica nu recunoscut aşa-zisa „Evanghelie a lui Toma” sau pe cea „a lui Iuda”, nu a făcut-o din frică, cu un sentiment de culpabilitate. Se cade să admitem falsuri grosolane doar pentru a nu fi acuzaţi de ipocrizie, de trădare a adevărului, de bigotism? Iubim pe Iisus Hristos şi apărăm adevărul Lui. La fel cum copilul îşi iubeşte mama şi apără demnitatea, integritatea şi numele acesteia. Toţi cei care cred în „cuvintele” lui Iuda vor avea acelaşi sfârşit ca şi el.
Articolul de faţă se cuvine să se apropie de final. Cine a gustat măcar o clipă în viaţa sa din dulcea demnitate, din credinţa şi dragostea faţă de Iisus Hristos, nu se va lăsa lezat de astfel de cărţi. Satana are şi el un cuvânt de spus. Fie prin „Evangheliştii”lui Pippidi, fie prin falsul Hristos al lui D.B. Curios este că ambele „cuvinte” sunt impregnate de o făţişă sexualitate. Sau că ambele sunt apreciate de cei fără de Dumnezeu, învăluiţi de necredinţă, imoralitate, incultură şi egoism profund. Iubitorii de plăceri carnale, adică cei mici, murdari şi întunecaţi moral, vor primi benevol „adevărul” New Age. Cei cocoşaţi sufleteşte nu văd soarele decât în bălţile de noroi şi de mizerie ale acestei lumi. Şi consideră că soarele e strâmb, murdar şi negru, aşa cum le este şi lor inima şi conştiinţa.
Adevărul este Iisus Hristos. Cine Îl iubeşte, va rămâne pentru veşnicie în Adevăr!








#133332 (raspuns la: #133174) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Cred ca e cel mai frumos vis... - de sarsilovici la: 10/09/2006 11:37:33
(la: Sunt norocoasa!)
in mod cert fiecare iubire are ceva special...Nici una nu seamana cu alta.. Sigur cea din vis e cea mai frumoasa cea mai calda..O strangere de mana si uneori simpla prezenta e suficient..Vise, vise... fericiti cei de pot visa...Si eu am visat si uneori mai visez.. Visez in felul meu..visez la o iubire ireala o chestie de asta sublima....poate zilele care au trecut peste mine mi-au mai frant din elanul din nebunia aia absolut necesara pentru o iubire mare..
Finalul e intotdeauna trist, la fel ca si lumina zilei care ne incalzeste pleoapele si ne trezeste din visul nostru..O iubire cat un somn! Un somn cat o iubire? Ma intrebam ce-i ala de-i spunem noi noroc? O suma de intamplari favorabile..Visele astea de iubire sunt oare un noroc..?
da si eu mi-am sprijinit candva pe umarul ei capul si mi-a fost bine..poate doar pentru cateva minute.... e comoara fiecaruia chestia asta de cat de tare poti iubi...Cum viata nu-i ca-n filmele alea frumoase optam pentru surogate...iubim un chip, o situatie, o imrejurare, un corp, dar rare ori mai putem iubi si un suflet...poate cheia vietii pe pamant nu e sa iubesti cu tot ce ai ci doar cu atat din tine cat nu te doare foarte tare..cand rosteste cineva adio sa poti sa te gandesti si la ziua de maine si la ce va mai fi...Visele, cele mai frumoase comori, uneori mai mor si ele.....Ramanem noi corpurile carnita si ceva osicioare....
bluebird=pasarea fericirii... - de ana si maria la: 14/09/2006 19:45:31
(la: Mă întorc către sine...)
bluebird=pasarea fericirii...asta imi aminteste de un film (k-pax), in care aceasta "blue bird" era semnul reinnorii spirituale,de fapt al vindecarii :P....ft frumoasa poezie! :) si sunt de acord si eu ca e un zbor frumos :)...numai bine!

"Lumina fie-ti calea si sufletul Iubire,
De-acum inainte traieste-n Fericire!"...:)
Imtelege omule ! - de litiaza la: 04/11/2007 08:51:34
(la: Spre ce directie se indreapta tzara ?)
Fractură şi continuitate

Societatea în care trăim astăzi este o societate capitalistă, întemeiată pe exploatarea muncitorului. Să luptăm împotriva ei? Se ştie întrebarea formulată de H. Marcuse în următorii termeni: „De ce să ne eliberăm de această societate de vreme ce, după toate aparenţele, ea este capabilă — chiar dacă abia într-un viitor îndepărtat — să învingă sărăcia într-o măsură mai mare decât oricând înainte, să micşoreze caznele muncii şi timpul de muncă şi să ridice standardul de viaţă?” (Herbert Marcuse, Scrieri filozofice, ed. de N. Tertulian, Bucureşti, Ed. Politică, 1977, p. 436). Întrebare perfect legitimă. La urma urmei, se poate şi aşa. Personal, aparţin celor care cred că un sistem, întemeiat pe inechitate, trebuie lichidat.Dar, m-am îndepărtat de la cartea lui Vasile Ernu.Confruntat cu realitatea postcomunistă, autorul descoperă că în socialism existau, totuşi, aspecte şi momente, care, raportate la situaţiile de acum — dar, de multe ori, şi fără acestă alăturare —, apar într-o lumină favorabilă. Născut în URSS este o mică enciclopedie a vieţii cotidiene sovietice, din care nu au lipsit şi părţile plăcute. Unele au fost creaţii ale regimului, precum, de exemplu, taberele de pionieri; altele şi le-au creat „oamenii sovietici”, în cadrul instituit de regim, ca, de pildă, petrecerea câmpenească, după demonstraţia de 1 Mai şi, în sfârşit, printr-o ciudată dialectică a transformării unui fenomen în contrariul său, situaţii, în principiu, negative, dar metamorfozate în prilej de amuzament: statul la coadă şi discuţiile de acolo.Vasile Ernu povesteşte cu duioşie şi ironie micile plăceri ale omului sovietic. Încearcă, uneori, şi un regret faţă de dispariţia lor. Trebuie să fii, însă, cu totul lipsit de umor, ca să iei ad litteram rândurile pe care le reproducem, mai jos, şi să nu vezi ironia din ele: „Păcat că aceşti capitalişti au reuşit să producă atâtea mărfuri încât să depăşească capacitatea noastră de a construi cozi. Producţia de mărfuri a bătut producţia de cozi şi ne-a transformat din proletari cu o conştiinţă superioară, în nişte amărâţi de consumatori. Dictatura mărfii a fost mai tare decât dictatura cozii. Şi «societatea civilă» sovietică s-a retras să privească o pauză publicitară” (p. 203).Cred că unii critici ai lui Vasile Ernu nu l-au iertat pentru că nu se închină la „viţelul de aur” al capitalismului. Şi nu numai că nu se închină, dar dezvăluie elemente de continuitate între socialism şi capitalism şi ipocriziile celui din urmă (fără să le oculteze pe cele ale primului). Iată un admirabil pasaj despre „politrucii” zilelor noastre, pe care îi întâlnim la televiziune şi în paginile ziarelor şi revistelor de azi: „De la PR-işti la specialişti în marketing şi publicitate, de la mass–media la image–makeri, de la specialişti în strategii politice şi până la cei în «societăţi deschise», politrucii împânzesc tot spaţiul sistemului actual. Evident, sunt îmbrăcaţi mai bine, poartă haine de marcă, au o limbă de lemn ceva mai subtilă şi mai diversifictă, lucrează cu tehnici de manipulare mai sofisticate, dar servesc la fel de bine noii stăpâni şi contribuie la sterilizarea gândirii poate mai eficient. Ceea ce reuşesc cu adevărat aceşti noi politruci e să creeze o aparenţă a normalităţii, a libertăţii şi a fericirii” (p. 190). N-am citit, până acum, o mai fidelă descriere a stolului de analişti, ziarişti, reprezentanţi ai pretinsei „societăţi civile” — atât de disciplinată şi aliniată — care ne sufocă, în fiecare zi, cu vorbăria sau grafomania lor, bine plătiţi nu numai pe loc, dar şi cu burse, stagii de „documentare”, invitaţii la colocvii şi congrese etc.Să lupţi împotriva acestei societăţi, a oamenilor produşi de ea, e foarte, foarte greu. Marcuse are dreptate: societatea abundenţei naşte „o fiinţă abrutizată, schilodită, frustrată, care îşi apără cu înverşunare propria robie” (op. cit., p. 437). Românii, mai mult ca alţii, îşi apară acum noua robie.

#251810 (raspuns la: #248349) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de Areal la: 14/07/2008 08:37:35
(la: POVESTIRI CU TALC (III))
Lacrimile unei mame

Intr-o zi, o mama a primit o scrisoare din partea unei rude. Dupa ce a citit-o, a ramas mult pe ganduri. In cele din urma, a chemat-o pe fiica sa Ofelia, in varsta de 15 ani, si i-a spus.:
- Draga mea, matusa ta, care stii ca este in varsta si tare bogata, mi- ascris ca ar vrea sa te infieze. M-a asigurat ca la ea vei gasi, tot ce te-ar putea face fericita, si orice dorinta a inimii tale, ti-ar fi pe loc indeplinita.
Pentru o clipa, Ofelia, visa cu ochii deschisi, la rochii si toalete scumpe, la calatorii in strainatate, la petreceri stralucitoare si la alte lucruri pe care i le-ar fi putut aduce aceasta imprejurare.
Mama sa i-a zis:
- Bineinteles acest lucru nu se poate implini fara consimtamantul tau. Cu toate ca iti sunt mama, m-as simti vinovata daca, tinandu-te langa mine, as sta in calea fericirii tale. Pe cand rostea aceste cuvinte, lacrimile siroiau pe obrajii mamei, si vocea-i tremura... Ofelia vazandu-si mama atat de trista, a inceput si ea sa planga.
- Buna si scumpa mea mama! striga ea, cazandu-i la picoare si imbratisand-o. Nu duce nici o grija, pentru ca eu nu-mi pot afla fericirea parasindu-te pe tine, iubita mama a inimii mele...
Lacrimile tale ma incredinteaza indeajuns, ca am in inima ta o comoara de bunatate si iubire, pe care toate avutiile din lume nu le-ar putea inlocui. Ii voi scrie de indata matusii,
ca-i sunt recunoscatoare pentru bunavointa ce mi-a aratat-o, dar ca eu nu-mi voi parasi parintii.

Cand o fericire indepartata iti va straluci inainte,
De lacrimile parintilor tai sa iti
aduci aminte...
kapalutza - Un bărbat (Peter Esterhazy reloaded) - de thebrightside la: 17/07/2008 15:35:06
(la: Cele mai Frumoase Texte ale Cafegiilor )
http://www.cafeneaua.com/nodes/show/7724/un-b%C4%83rbat-peter-esterhazy-reloaded/1

"Există o femeie. In săptămânile cu soţ mă iubeşte, în săptămânile fără soţ mă urăşte, dar în fiecare săptămână vrea să-mi schimbe viaţa."

(Peter Esterhazy, O femeie)


Există un bărbat. Mă iubeste. Se-ndrăgosteşte-n fiecare iarnă, câteodată de mine. M-a botezat TU, ca să nu mai fac notă discordantă cu restul cunoscuţilor lui cu acelaşi nume. Cand mă strigă, îi răspunde-un cârd de de ochi şi de-obraji. Uneori îmi alege mie fruntea.

Există un bărbat. Mă urăşte. Imi spune simplu, TE URASC, ca şi cum mi-ar spune "noapte bună". Il enervez. Mă fâţâi în faţa televizorului când se uită la meci, uit să-i pun zahăr în cafea, nu plâng şi nu strig niciodată. Am piele palidă şi ochi cenusii. Nu ştiu să sărut şi vorbesc prea tare la telefon. Câteodată mă strânge prea tare-n braţe şi mi se-mpinge cu forţa-n suflet. Nu-l ameninţ niciodată că plec.

Există un bărbat. Mă iubeşte. Astăzi pe mine, mâine pe altcineva. Nu răspunde niciodată la întrebări. Când ieşim la piaţă, ne pierdem întotdeauna unul de celălalt. Vorbeşte mult şi tare, îşi joacă dragostea-n faţa mea pe-o scenă cu decoruri proaste şi sufleuri în toate punctele cardinale.

Există un bărbat. Il iubesc. Glumeşte c-o să rămânem împreună toata viaţa. Işi imparte patul cu o femeie frumoasă, în fiecare noapte de altă culoare. Imi spune că-s transparentă şi lasă lumina să treacă prin noi ca printr-o fereastră cu două sticle. Sunt case la care nu-şi face nimeni timp să spele ferestrele.

Există un bărbat. Mă urăşte. Crede că-l iubesc. Se uită la mine şi rânjeste la gandul c-o să-mi rămână pe veci zgâriat pe suflet, ca o urmă de picior pe-un petec de asfalt fierbinte. "Ce mai faci, puştoaico? Cum o mai duci cu dragostea?" - şi-n gând se prăpădeşte de râs, închipuindu-şi că dorm cu poza lui sub creştet. Incepe să le povestească despre cuceririle lui, şi dintr-o dată se opreşte brusc şi mă priveşte c-o milă plină de subînţelesuri. Nu-l mai iubesc.

Există un bărbat. Mă iubeşte. Aştept să mă sune, aştept să mă sune-n fiecare zi. Când ridică receptorul, vocea-i e caldă ca o gură de cafea proaspătă. I se-ntâmplă tot felul de lucruri interesante când eu nu-s prin preajmă. Câteodată, netrecut prin filtrul receptorului, are glas amărui, rece şi plin de zaţ.

Există un bărbat. Mă urăşte. N-am vorbit niciodată. Când mă vede, se uită la mine ca la o groapă din asfaltul unei şosele aproape perfecte. Se-ncruntă şi ochii i se fac mai mici şi mai negri. Câteodată îl urmaresc pe stradă. Ca o umbră, pitulându-mă pe după colţuri şi trunchiuri de copaci.
Din spate, e drept şi cenusiu ca un semn de exclamare. Tivul pantalonilor e stropit de noroi. Poala paltonului îi flutură ca o întrebare rămasă nepusă în coţul unei guri reduse la tacere. Din când în când îşi întoarce privirea.

Există un bărbat. Mă iubeşte. Il mint cu neruşinare şi mă crede-ntotdeauna. La cea mai măruntă dintre rugăminţi se lasă tăcerea, o tăcere ca un covor lung şi roşu întins în faţa dorintelor mele cu pantofi cu vârfuri ascuţite şi tocuri cui. La cea mai neînsemnată sămânţă de te iubesc, se zdrobeşte-n mii de cioburi toată liniştea, toate adevărurile, toate-ntrebările ce n-au fost rostite niciodată.

Există un bărbat. Il iubesc. (Mă urăşte.)E înalt ca o coloană de speranţă şi-şi ţine mâinile încleştate-n timpul somnului. Se trezeşte-n toiul noptii şi rămâne nemişcat în întuneric, cu ochii larg deschişi. Caută răspunsuri la întrebări pe care nu le-nţeleg.

Există un bărbat. Mă iubeşte. Nu ştie încă. O să fiu femeia vieţii lui. O s-ajungă să mă prindă-n rame şi să m-atârne pe toţi pereţii, să mă numere pe degete şi pe bătăi de inimă, să mă-nfăşoare-n jurul fiecarui nerv, să-şi scalde-n mine fericirile şi fricile, şi să-le-atârne la uscat pe sârme, calde şi proaspăt vopsite-n tot felul de culori tari. Nu ştie încă.

Există un bărbat. Ne căsătorim în iulie. (Nu mă iubeşte.)Arată bine în costume de catifea raiată. Când se ridică să răspundă la telefon, am impresia c-o să se-ntindă şi-o să caşte. Mă cunoaşte şi crede că ştie ce-mi doresc înainte să-mi dau eu seama. Tine cu tot dinadinsul să mă-nveţe să-not, de parcă de asta ar depinde sfârşitul nefericirii, al războaielor şi-al foametei de pe lumea asta. Vrea să facem copii care să semene cu mine.

Există un bărbat. Mă iubeşte. Imi spune tare, TE IUBESC, şi rămâne cu buzele întredeschise ca-n aşteptarea unui răspuns trivial. Spune că vrea să fiu sinceră şi să vreau să fiu acolo. Cred că de fapt vrea să-l mint şi să nu i-o spun niciodată. Si să fie fericit. Prea mult mă vrea încât să-şi permita să mă vrea fericită.

Există un bărbat. Mă urăşte. Vrea să vorbesc mai mult, să mă gândesc mai puţin, să fiu mai alta.

Există un bărbat. Mă iubeşte.

http://www.cafeneaua.com/nodes/show/7724/un-b%C4%83rbat-peter-esterhazy-reloaded/1
FAMILIA ARICILOR - de Areal la: 08/04/2009 13:09:05
(la: Ariciul suparat)
„A fost odată, în ţara aricilor, o familie pe nume Arici.
Domnul Arici, mare şi puternic, cu ţepi foarte înţepători, se numea Tata-Ştie-tot (e un nume frecvent în rândul aricilor). Pe doamna Arici, cea liniştită şi rotundă, o chema Mama-Care-se-sufocă. Toţi cei şase puişori ai ei nu pierdeau nici o bucăţică de mâncare şi nu o scăpau din ochi toată ziua. Tata Arici ştia foarte multe lucruri, iar cei mici trebuia să-l asculte, altfel tata începea să vorbească foarte tare, iar urechiuşele lor se închideau atunci temătoare.
Imediat se speriau şi se ascundeau sub Mama-Care-se-sufocă. Uneori, acea sta stătea mai departe de soţul ei, deoarece el avea un caracter aparte. Era foarte fidel atât acasă, cât şi în afara casei, şi îi învăţa pe copii că nu degeaba avea un năsuc aşa de ascuţit. Le spunea aşa: «Nasul vostru cel ascuţit vă va fi de folos când veţi fi mari, veţi putea mirosi foarte bine, să cunoaşteţi şi să recunoaşteţi tot ce vă iese în cale». Şi adăuga: «Dar pentru asta trebuie mai întâi să mă ascultaţi, căci ceea ce vă spun eu este Adevărul». Există o lege în lumea aricilor, conform căreia taţii spun întotdeauna adevărul.
Doar adevărurile lui Tata-Ştie-tot fac legea. Micii arici nu aveau altă alegere în afara drumului trasat de tatăl lor, nu îndrăzneau să se aventureze, deşi se plictiseau uneori. Pe drumul acela al «adevărului» erau o mulţime de tentaţii: buburuze roşii arzătoare, furnicuţe agitate, viermişori puternici, melci înceţi, toate acestea li se păreau micuţilor extraordinare. Dar imediat ce unul dintre ei se abătea din drum, Tata-Ştie-tot îl trimitea înapoi împingându-l cu lăbuţa. Căci, spunea el, «viermele acela nu e destul de mare», «scarabeul acela era încă prea crud», «omida aceea avea prea mult păr». Ucenicia aricilor se făcea cu lovituri aplicate, aşa era la ei.
Mama-Care-se-sufocă se consuma foarte mult pentru a sta cât mai mult alături de copiii ei. Copiii, la rândul lor, creşteau iubindu-şi părinţii. În sinea lor, înţelegeau de ce se întâmplau toate acestea. Tata-Ştie-tot le explicase. Dar nu putea să-şi arate afecţiunea şi tandreţea, căci la ei nu existau mângâieri. Iubirea pe care o simţeau unii pentru alţii rămânea în interior şi, cu cât iubeau mai mult pe cineva, cu atât creşteau mai mult ţepii lor.
Şi astfel aricii deveneau mari şi solitari. Aţi văzut vreodată doi arici împreună pe acelaşi drum? Ar fi un adevărat miracol!
Mama şi Tata Arici se străduiseră atât de mult pentru a-i creşte pe cei şase copii ai lor, iar într-o zi aceştia au devenit destul de puternici încât Tata Arici să le dea voie să plece.
Şi astfel, Mama Arici se regăsi singură cu Tata-Ştie-tot. «În sfârşit, îşi spunea ea, ne vom putea gândi acum la noi, vom sta liniştiţi unul lângă altul, vom vorbi şi poate vom mai descoperi şi alte lucruri». Însă, Domnul Arici, neavând acum nici un copil de educat, nevoit să găsească muşte şi viermi doar pentru el, cu o Mamă - Arici ce îl privea tot timpul, deveni trist, mohorât şi din ce în ce mai surd. Nimic nu putea să-i alunge tristeţea şi să-i însenineze zilele. Era tot mai disperat, se usca pe zi ce trecea şi nimeni din lumea aricilor nu ştia cum să-l scoată din acea stare cenuşie.
Într-o dimineaţă, Domnul Arici, distrus de gândurile sale negre, bolnav de toate acele dureri pe care le avea din copilăria sa de arici, care reveneau acum cu tărie, se îndreptă spre marginea autostrăzii. Ştia foarte bine că şocul îi va fi fatal.
Pentru ultima dată se făcu ghem şi îşi încordă ţepii din toate puterile, închise apoi ochii aşteptând sfârşitul.
În acel moment, se auzi de foarte departe o voce mică şi nedesluşită. Era vocea lui, înlănţuită de inimile apropiaţilor lui, prin legea aricilor. Vocea era suavă, blândă, asemenea muzicii. Ariciul se lăsă cuprins de acea voce, se lăsă în voia muzicii şi se întoarse spre casă. Intrarea era luminată toată. Mama-Care-se-sufocă zâmbea, iar cei şase copii ai lor se întoarseră cu toţii pentru o vreme. Făcură cerc în jurul lui, se îmbrăţişară foarte strâns, formând un ghem ţepos neasemuit de frumos. Din interiorul lui, unde se simţea o tandreţe duioasă, se auzea o simfonie minunată. Din afară, se vedea asemenea unui soare rătăcind prin univers. Iar în aer se simţea un parfum delicat.
Tata Arici a simţit că renaşte şi şi-a dat seama cât de important era pentru ceilalţi, chiar dacă el se simţea bătrân şi inutil (aceasta era, de altfel, ideea lui fixă). În adâncul lui, înţelesese până la urmă cine era el cu adevărat şi se îndrăgosti de Viaţă“.

Este momentul introspecţiei... pentru fiecare dintre noi... Oare ce comoară ascunsă abia aşteaptă să iasă la iveală? Îi dăm voie să se arate sau o ascundem în continuare, încercând să păstrăm aparenţele? Ce alegere facem şi, mai ales, pentru cine? Cine e cea mai importantă persoană din viaţa noastră?
INCUBUS 2 - de Tot Areal la: 18/06/2014 17:05:03
(la: INCUBUS)
Încet, soarele roşiatic, cobora peste pădure. Părea că va apune undeva chiar în mijlocul copacilor, ca apoi, în zori, să răsară, făcând roua să strălucească precum nişte perle mici împrăştiate deasupra frunzelor şi a ierbii. Usor, oglinda lacului prinse a se încreţii sub adierea răcoroasă a vântului, iar frunzele foşneau trezindu-se la viaţă.
Rareş ridicase cortul şi un foc micuţ şi vesel juca în faţa lor. Valentina se cuibări leneşă în braţele lui, mişcându-şi umerii până găsi poziţia ideală la pieptul lui. Rareş o încolăci cu braţele împreunându-le cu ale ei.
Se-ntunecase de-a binelea, iar acum, singura lumină venea de la focul peste care Rareş arunca, din când în când, câte mână de vreascuri. Valentina tremura la fiecare fafală de vânt.
- Vrei să intrăm ? o întreabă el.
- Nu. Mai stăm puţin...
- Văd că tremuri.
- Las' că mă lipesc de tine, zice ea cu o voce subţire, de copil răsfăţat.
De undeva din adâncul pădurii, o bufniţă îşi făcea auzit glasul, răspânzindit de un ecou sinistru. Valentina tresări.
- Ce e? o întreabă Rareş sărutându-i părul în creştet.
- Auzi cum face?
- Bufniţa aia?
- Aha...
- E şi ea un animal...
- Auzi, dar ce se spune despre locul ăsta? Umbla vorba că e ceva cu locul ăsta, cu lacul...
- Prostii. Se zicea din bătrâni, că locul ăsta e blestemat, că-i bântuit că nu ştiu cine a murit aici...ceva de genul ăsta, de fapt, dacă îmi aduc bine aminte, povestea era ceva legat de spiritul lacului..aşa ceva...
- Da, parcă lac se zicea, da
- De lac...de locul ăsta în sine...cine ştie. În fine, erau nişte zvonuri.
- Păi nu a fost închis un timp?
- A fost, dar nu pentru prostiile alea, ci pentru că s-au înecat nişte copii aici, de pe undeva din satele astea din jur. Se zice că-i adânc tare lacul ăsta.
- Chiar aşa. Ce mic pare la suprafaţă şi ce adânc e, nu?
- Te pui cu natura...
Trecuse de miezul nopţii. Vântul încetă să mai bată, iar luna îşi făcu maiestuos apariţia luminând totul în jur.
Valentina prinse curaj.
- Hai la culcare. Simt că mi se închid ochii, zice ea răsucindu-şi capul spre Rares şi pupându-l pe obraz.
- Hai! face el ridicându-se greoi din iarba udă şi alunecoasă întinzându-şi oasele. Mă duc să aranjez înăuntru. Vezi, aruncă vreascurile alea ce au mai rămas, poate mai ţine ceva focul ăsta...
Zicând asta, se întoarce şi intră în cort. Valentina se lăsă pe vine adunâd, mai mult pe pipăite, vreascurile dimprejur aruncându-le în focul ce prinse a pâlpâi mai cu viaţă. Dintr-o dată, un pleoscăit destul de puternic se aude şi stropi reci de apă o stropesc pe faţă şi pe mâini. Ea ţipă scurt trăgându-se un pas înapoi, apoi se răsteşte la Rareş.
- Nu mai arunca aşa! Tot m-ai stropit! Ce ai aruncat?
Rareş iese de-a buşilea privind-o mirat.
- Ce zici? De ce ai ţipat?
- Păi tot m-ai stropit. Ce ai aruncat?!
- Ce am făcut? Ce să arunc? N-ai văzut că sunt înăuntru? N-am aruncat nimic. Tu ai ţipat.
- Păi am ţipat că tot m-ai stropit.
- Cu ce să te stropesc măi fato. Nu îţi spun acum că n-am aruncat nimic.
- Hai măi... Acum ţi-ai găsit să mă sperii. Las-o baltă, se supără ea puţin.
Rareş o privi nedumerit şi ridică din umeri. Întră după ea în cort, nu înainte de a mai pune o mâna de vreascuri pe foc.
Trecu câtva timp, şi nu reuşiră să adoarmă. Se tot foiau fără să-şi găsească locul. Rareş o cuprinse în braţe, dar Valentina nu avea stare. Se ridică pe genunchi şi-şi netezi părul pe spate.
- Ce ai? o întreabă el încet şi blând mângâindu-i palma în mâna lui.
- Nu ştiu... M-ai speriat şi acum nu-mi mai place aici.
- Tu nu înţelegi că nu am dat cu nimic în apă.
- Păi ce a fost atunci? Ce, sunt peşti aici? Că dacă sunt, atunci era unul mare.
- Poate că a fost peşte. Nimeni nu vine aici la pescuit, aşa că au putut să crească în pace.
- Nu ştiu de ce, dar abia aştept să plecăm acasă.
- Ai să vezi că mâine dimineaţă, pe lumină, are să-ţi placă iar aici. Acum te simţi aşa pentru că e întuneric, e liniştea asta...
- Hai să mai punem pe foc, zice ea dintr-o dată. Mai bine stăm afară decât aici aşa.
- Dacă vrei...



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...