comentarii

a duce- sens conotativ


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
Parere - de (anonim) la: 10/10/2003 01:12:42
(la: Singuratatea a devenit o boala rusinoasa?)
Raspund intrebarii din blog:
citatul cred ca surprinde un adevar al vietii cotidiene, si-anume fuga de reflectie. Cu mentiunea ca-mi scapa sensul conotatiei "rusinoasa". Si nu "a devenit"...a fost dintotdeauna.

de-acord cu partea din comentariul lui Daniel referitoare la singuratatea temporara si pilotul automat.
zaraza - de thebrightside la: 20/07/2009 09:21:46
(la: Lui daddy, cu drag)
era o gluma cu stampila. :))
bineinteles ca asta inseamna, insa e folosit si cu sensul conotativ de "dragule", "scumpule" etc.
#464915 (raspuns la: #464885) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
zaraza - de thebrightside la: 20/07/2009 11:18:44
(la: Lui daddy, cu drag)
bineinteles. eu m-am referit clar si strict la sensul conotativ.
#464950 (raspuns la: #464944) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
ariel color 2 in 1 - de proletaru la: 24/03/2011 15:59:08
(la: CREDINTA vs. ADEVAR)
atat subiectul cat si comentariu tau groaznic de neclar si alambicat, lanseaza doua directii de percepere:
1. ai citit undeva o prostie si te-ai gandit sa o pui aici ca sa te lamuresti unde duce sensul ala, tu nereusind a sparge conserva respectiva. inclin sa cred varianta asta deoarece intre textul din subiect si comentariul tau cu entitatea e o diferenta mare de sensuri.

2. ai vrut sa te referi la cu totul altceva si limba romana si intelighentia nu te-au ajutat. primul text duce ca sens spre agnosticism.
uite explicatie de tip wiki:

"Agnosticismul e concepția filozofică potrivit căreia adevărul anumitor afirmații, mai ales afirmații teologice privind existența unui Dumnezeu sau a unor zei, este fie necunoscut, fie imposibil de aflat.

Termenul agnostic a fost creat de Thomas Henry Huxley în 1869 și este folosit și pentru descrierea celor neconvinși de existența zeităților sau altor aspecte religioase. Cuvântul agnostic provine din greacă, compus din particula a (fără) și gnosis (cunoaștere). Agnosticismul nu trebuie confundat cu poziția opusă, gnosticismul.

Agnosticii pot afirma fie că nu este posibil să existe cunoaștere spirituală, fie ca ei, personal, nu dispun de o asemenea cunoaștere. În ambele cazuri este expus scepticism față de doctrinele religioase.

Deiștii și ateii afirmă fie că există, fie că nu există Dumnezeu. Agnosticii declară însă că nimeni nu poate ști dacă Dumnezeu există sau nu.

Atitudinea acelora care preferă să nu se pronunțe asupra problemelor care nu intră în câmpul datelor experienței.

Termenul a luat naștere în ambientul pozitivismului.

Deși nu neagă existența lui Dumnezeu, agnosticismul spune că Dumnezeu nu poate fi cunoscut, iar existența lui nu poate fi probată (demonstrată).

Susținut în forma lui cea mai rigidă de Thomas Henry Huxley (1825-1895) este și poziția împărtășită de toți aceia care nici mai înainte n-au recunoscut posibilitatea de a ști dacă Dumnezeu există sau nu.

De exemplu, pentru Immanuel Kant Dumnezeu, sustras cunoașterii teoretice, rămâne un postulat al rațiunii practice; Friedrich Schleiermacher consideră religia fondată pe sentiment; Carl Gustav Jung îl vede pe Dumnezeu ca pe un produs al abisului inconștient al eului.

Opunându-se agnosticismului, în primul Conciliu din Vatican, Biserica Catolică a susținut că „plecând de la lucrurile create, Dumnezeu poate fi cunoscut cu certitudine prin lumina naturală a minții”. Această poziție pleacă de la convingerea că inteligența umană este legitim deschisă transcendenței și, prin urmare, este în măsură să-l întâlnească pe Dumnezeu în cercetarea Adevărului."
sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Agnosticism
vinu dulce te cam duce... pe cand berea... - de dogmatic la: 30/09/2003 08:16:19
(la: Viata gay romaneasca)
Nebanuite sunt caile Domnului! Dupa cum vezi, suntem cam singurii care dezbatem acest subiect "controversat". Oricum, imi face placere sa discut cu un om inteligent, totusi. Ce ma frapeaza este lipsa ta de intelegere cauzata de "necunostinta" in domeniu. Imi este greu sa tin cursuri de psihologie si genetica pe acest forum...dar pentru tine o fac....intr-un scop nobil :P
In mod deloc paradoxal exista binecunoscutul conflict dintre religie (zona culturala) si stiinta; ceea ce in mod indubitabil, vad in nelamuririle tale. Cum se intelege de la sine, ei isi desfasoara activitatea in zone diferite. Destul de rar vei vedea teologi interesati de obiectele din metal inoxidabil cat si invers...oameni de stiinta interesati de salvarea sufletului, rai sau iad. Dar aceste zone de interese sunt intersectate mai mult decat banuim. Adesea convingerile lor fiind in conflicte directe. Nu in mod intamplator iti explic acest lucru, deoarece chiar daca nu traiesti in zona mea geografica, ai fost crescut si educat aici in spiritul celor spuse mai sus. Ei bine, in concordanta cu majoritatea cercetatorilor sexualitatii umane, psihologi, psihoterapeuti, psihiatri, a unei parti din religiile lumii, gay, lesbiane, bisexuali, etc., homosexualitatea este una din cele trei orientari sexuale existente(hetero, homo si bi) cunoscute de rasa umana in regnul animal. Homosexual este ... cel ce este astfel! Diferenta dintre cele trei tipuri de orientari face imposibil dialogul. De retinut este ca dictionarele de specialitate definesc homofobia ca fiind: "o irationala frica, aversiune sau discriminare impotriva homosexualitatii sau a homosexualilor" Din pacate, termenul are doua intelesuri. Asta duce la o multime de resentimente, confuzie precum si imposibilitatea de dialog. Cel ce este homofobic uraste homosexualii(de ambe sexe) chiar daca nu este interesat in a oprima sau a lupta in discriminarea lor.
Deasemeni pot fi numiti homofobici cei ce lupta impotriva lor si au o frica irationala fata de ei. Consider ca ar fi mai eficient sa iti rezolvi propria problema in acest sens decat in a incerca sa demonstrezi ceva despre care cunostintele tale sunt de limitate. Inversunarea unora este comparabila cu cea nazista cand acestia discriminau tot, introducand pedeapsa cu moartea pentru aceasta minoritate sexuala sau concentrarea acestora in lagare. In esenta razboiul a dus la stangerea in grupari mari de barbati care in procente de peste 80% au experimentat homosexualitatea. Insusi Hitler a tolerat homosexualitatea pentru a se ridica in fruntea ostilor, ca dupa a aceea sa elimine prin crime oribile acest "flagel" Dupa cum vezi nimeni nu a reusit si nici nu v-a reusi. Impotrivindu-te nu faci decat sa alimentezi si mai mult inversunarea in credinta lor. Tolerand...le vei da de gandit! ;) Nu ti-amraspuns complet la intrebare ...tre' sa mai plec si catre casa , de unde voi completa raspunsul.
#572 (raspuns la: #565) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
UN MANIFEST AL FOTOGRAFIEI ROMANESTI - de Dinu Lazar la: 04/01/2004 11:57:07
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
Domnul Voicu Bojan, membru al grupului 7zile, lanseaza un gind care poate fi un manifest al fotografiei romanesti; citeva reactii ale unor importanti fotografi romani se pot deja citi la www.fotografu.ro/ratzushca.
Iata tema de discutii propusa de domnul Bojan:
====================================

Doua lucruri doar se pot spune despre acest personaj care, uneori, îi face copiii mai sensibili sa lacrimeze - 1. ca pe ratusca cea urâta n-o iubeste nimeni pentru ca 'iese din rând' si nu seamana cu celelalte ratuste, deci este urâta si 2. ca tocmai urâtenia este cea care contine în subsidiar promisiunea recunoasterii ei ca fiind de fapt o gratioasa lebada. Asta e si speranta mea secreta cu fotografiile care îmi plac nespus doar mie, fara sa stiu prea bine de ce, si pe care le arat în dreapta si-n stânga, doar-doar voi citi într-o zi pe chipul cuiva amestecul acela de vaga invidie bine învelita într-un entuziasm potolit care sa duca la recunoasterea 'lebedei' mele fotografice, 'urâta' pâna atunci de toata lumea si acum brusc metamorfozata în 'frumoasa'. O întrebare mai serioasa sta în spatele acestui joc: în ce consta frumusetea sau nefrumusetea unei fotografii, într-o brusca forma de îndragostire fara vreo explicatie logica,sau în discursul inteligibil care se ascunde dincolo de ea? Avem de-a face cu un mecanism irational, sau cu unul rational? Iubim imaginea aparent pura, sau iubim povestea înscrisa cu litere nevazute pe dosul ei? Vorbim aici de 'obiectul' fotografie, neînsotit si neîngradit de cuvintele, pe care le banuim ca paraziteaza orice imagine. Oare succesul unei fotografii fara titlu sau explicatii auxiliare sa depinda de descifrarea unui sens, mai precis acelasi sens detinut de fotograful-martor, care printr-o privire aidoma unei cautaturi interzise prin gaura cheii a furat lumii un dreptunghi oarecare? Cred ca inteligibilul unei imagini fotografice se compune dintr-un discurs plus o stare, ori chiar daca stratul conotativ se poate exfolia si citi într-o masura mai mare sau mai mica,
starea de gratie în care s-a aflat cel care a privit mai întâi si care vine acum sa le arate si celor care n-au fost acolo, ramâne tarâmul fermecat rezervat exclusiv celui ce l-a dezvirginat printr-o simpla privire. Putem dar vorbi de singuratatea adamica a celui ce vede ca si cum ar vedea pentru întâia oara totul, asta ma rog, pâna în ziua când japonezii vor inventa aparatul digital care va transmite 'la pachet' o data cu imaginea fotografica si starea aceea de gratie, cele mai ascunse gânduri, adierea vântului, temperatura, umiditatea atmosferica etc.
Revenind pe pamânt, ce ne facem asadar cu fotografiile pe care le iubim cu încapatânare, dar care nu plac nimanui? Putem vorbi infinit despre o bucata de drum ca cea pe care v-o propun vederii ca despre un mic interval care contine ADN-ul tuturor calatoriilor, al trecerilor si petrecerilor de pe lumea asta. E într-un fel ocolul pamântului luat la misto. Nu se agata de nimic, nu începe si nu se termina, nu promite nici o tinta, e semiotica pura - semnificatul se lipeste de semnificant ca marca de scrisoare fara sa lase loc vreunui rest interpretabil. Seamana întrucâtva cu palma aceea pe care am primit-o odata absolut din senin de la un tip când am coborât din troleu si care m-a lasat fara replica pentru ca n-a fost însotita de nici o explicatie. Omul a coborât, m-a privit drept în ochi, mi-a dat o palma sanatoasa, cu elan, de mi-a mutat falca, s-a întors si a plecat fara vreun cuvintel. Pe undeva sunt constient ca fotografia asta nu e frumoasa, lumina e plata, cerul nu are nimic de spus, zapada nu e spectaculoasa si exuberanta, ci subtire si nesatioasa ca o felie de pâine unsa cu un strat atât de subtire de unt încât trebuie sa mesteci mult si sa te concentrezi foarte serios ca sa-i ghicesti gustul ocultat. Un asemenea drum nu promite mari
aventuri, e prielnic doar unui strain - xenos, cel delocalizat care trece mereu, asemeni lui Isus în drum spre Emaus. Si împotriva tuturor argumentelor posibile, iubesc mult aceasta fotografie care ma exprima pentru ca în taina stiu ca starea mea de gratie de atunci era într-un rar echilibru cu tot ceea ce se vedea prin vizorul aparatului, ca într-o împacare spectaculoasa si definitiva cu lumea. E vorba aici de un inexplicabil foarte personal care se preface progresiv în inefabil, în ceva usor si fara corp ca frumoasa din poveste, în ceva atât de rarefiat si subtire, încât nici nu are rost sa ne apucam sa vorbim despre el.
#7590 (raspuns la: #7547) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Inaintarea frontierei NATO si UE si criza din Republica Moldova - de belazur la: 24/03/2004 19:01:54
(la: Adevarata sursa de anti/americanism este Rusia)
În statul multinational al Imperiului sovietic, tendinta ruseasca în directia statului centralizat a intrat în coliziune cu renasterea constiintei nationale a mai mult de o suta de minoritati din republicile autonome. În cazul Republicii Moldovenesti, raportul dintre crearea statului si crearea natiunii era chiar mai complex, deoarece atât identitatea nationala, cât si cea statala, erau creatii artificiale. Natiunea moldoveneasca fusese inventata de rusi pentru a preveni (re)nasterea unei constiinte nationale românesti la populatia basarabeana. Statul moldovean fusese creat în Imperiul sovietic în 1924.”
Wilhelmus Petrus Van Meurs,1
„Ideea ca moldoveni sunt o natiune distincta, în sensul obisnuit al cuvântului, e problematica astazi. Limba pe care o vorbesc ei este româna, chiar daca a fost numita mult timp moldoveneasca de locuitorii din zonele rurale si este în continuare numita astfel în constitutia republicii post-sovietice. Istoria Moldovei moderne este o parte ce nu poate fi ignorata a istoriei mai largi a latinitatii rasaritene, regiune ce se întinde de la padurile Transilvaniei si dealurile Bucovinei, în nord, pâna la Câmpia Dunarii si Marea Neagra, în sud, si pâna la dealurile rotunde si stepele ce se întind de-a lungul Nistrului, în est. Toate aceste regiuni, incluzând teritoriul de astazi al Republicii Moldova, au apartinut României Mari aparute dupa primul razboi mondial si distruse de cel de-al doilea. Moldovenii de astazi nu au reusit sa se afle în acelasi stat cu românii mai mult de câteva decenii, dar cultura, limba si traditiile folclorice provin incontestabil din aceleasi radacini. Eroii nationali si marile personalitati dintr-o regiune sunt, cu siguranta, recunoscute si în cealalta. În acest sens, din punct de vedere cultural, sunt astazi doua state 'românesti’ în Europa de Est, chiar daca ambele adapostesc si multe alte minoritati etnice – unguri, ucraineni, rusi, romi si turci.”
Charles King 2

„Cei care încearca sa dezvolte o constiinta moldoveneasca ar putea sa revina, astfel, la interpretarile sovietice de alta data privitoare la istoria si cultura Basarabiei. Prin urmare, putem fi martorii unei renasteri a unor pareri comuniste cu privire la trecutul Moldovei si ai unei reactii concomitent a românilor fata de ele.”
Denis Deletant3

Preambul. Republica Moldova – spatiu de frontiera euro-atlantica

Acest text va vorbi despre asa numita Conceptie a politicii nationale de stat a R. Moldova si Dictionarul moldovenesc-românesc a lui Vasile Stati încercând sa le aseze pe fundalul geopolitic adecvat. Nu doar informatia legata de aceste chestiuni lipseste astazi în România, dar si cadrul geopolitic just în care aceste evolutii sa fie plasate si citite. Caci, dincolo de amprenta locala pe care aceste evenimente o au neîndoielnic, ele sunt parte a unor evolutii politice si geopolitice mai ample care nu pot fi ignorate în nici o analiza. De prea multe ori aspectele legate de Republica Moldova sunt abordate într-o grila provinciala, în care actorii principali sunt personajele politice de la Chisinau iar evenimentele majore - alegerile locale sau parlamentare (vag, este pomenita si Rusia). În realitate, toate evenimentele de la Chisinau poarta, mai mult sau mai putin, amprenta unor evolutii geopolitice globale. Mai concret, ele sunt determinate de înaintarea frontierei NATO si UE spre Republica Moldova, de decizia acestor institutii de a fixa granita pe Prut si de reactia pe care aceste evolutii le genereaza.4

Frontiera ar însemna, în cadrul teoretic utilizat aici, aspectul dinamic al unei evolutii geopolitice, respectiv totalitatea proceselor prin care se manifesta o expansiune istorica, un popor, o civilizatie sau un imperiu etc. Frontiera, ca aspect dinamic, declanseaza si întretine o gama larga de procese spirituale sau institutionale, pe care le denumim procese ale frontierei. Granita este aspectul static, stabil (stabilit) al înaintarii unei frontiere. Înaintarea unei frontiere se fixeaza (este fixata) undeva, pe o granita. Dar asta nu înseamna, automat, ca, o data fixata granita, dinamica procesului de înaintare a frontierei dispare sau ca este suspendata. Dimpotriva. Atunci când avem de a face cu o fixare artificiala (politica, geo-strategica) a unei granite vom asista la perpetuarea manifestarilor de frontiera, iar spatiul în care asemenea evolutii se petrec îl numim spatiu de frontiera 5 . Aceste spatii de frontiera6 sunt, geopolitic vorbind, de multe ori, spatii de criza, de turbulenta geopolitica, care nu pot fi decriptate sau întelese just fara a lua în considerare aceste aspecte7.

Un asemenea spatiu de frontiera este astazi Republica Moldova. Nimic nu se poate întelege acolo daca se ignora înaintarea frontierei euro-atlantice si consecintele pe care aceasta înaintare – si, mai ales, fixarea granitei artificiale pe Prut - le genereaza. Republica Moldova este astazi un spatiu de frontiera euro-atlantic. Decizia politica (geo-strategica) de a fixa granita înaintarii frontierei euro-atlantice pe Prut, cuplata cu refuzul majoritatii populatiei din Republica Moldova de a accepta aceasta decizie sunt responsabile de evenimentele care au loc acolo. Razboiul din Transnistria, refuzul Moscovei de a retrage armata si armamentul de acolo, proiectul de federalizare, manifestarile din Piata Marii Adunari Nationale sau din fata Ambasadei Ruse, Conceptia presedintelui Voronin, chiar si Dictionarul lui Stati etc. sunt consecinte directe sau indirecte ale acestei decizii8.

Acesta este cadrul în care momentele punctate mai jos trebuie citite si percepute.

„Conceptia politicii nationale de stat a Republicii Moldova”

„Proiectul Conceptiei politicii nationale de stat a R. Moldova, inclus pe agenda de lucru a parlamentului R. Moldova, este un document politic, în esenta provocator, ce îsi propune, în ansamblul sau, sa anuleze Declaratia de Independenta din 27 august 1991, ca act juridic de nastere a celui de al doilea stat românesc, si sa-i confere R. Moldova o noua identitate etno-culturala, istorica, lingvistica si politico-juridica. El reprezinta suma tentativelor ideologice privind crearea unei doctrine nationale de stat si ideologizarea fortata a întregii societati. Axul respectivei doctrine îl constituie preceptele false din punct de vedere stiintific, cultural si istoric al existentei unui asa-numit popor moldovenesc si a unei limbi moldovenesti, camuflate inabil si de o maniera totalitara cu notiuni la moda, precum ‘multiculturalismul’, ‘multilingvismul’, ‘polietnicismul’ - toate amalgamate si ambalate sub drapelul tolerantei’, ‘pacii interetnice’ si ‘concordiei civice’”.9

Într-o ancheta a publicatiei Contrafort pe tema asa-zisului Dictionar moldovenesc-românesc, academicianul Mihai Cimpoi facea urmatoarea constatare: „Ma întristeaza atât aparitia, sustinuta oficial, a Dictionarului cât si atentia extraordinara pe care i-o acorda posturile TV din România (o ora la Pro TV, doua ore la Realitatea) fapt care nu s-a întâmplat cu nici o carte a vreunui scriitor basarabean” 10.

Naduful reputatului academician trebuie înteles corect: nu doar dezamagire fata de liderii de opinie din România care se întrec în a neglija si uita performantele culturale autentice ale carturarilor de peste Prut (supararea ar fi fost justificata fie si numai din aceasta pricina!), dar si deceptie fata de cecitatea vadita a acelorasi personaje care, lipsite de perspectiva si viziune, au transformat un eveniment minor, totusi, în eveniment de presa ignorând vinovat ca gestul ridicol al lui Stati – „renumit criminal al culturii noastre, plastograf si plagiator de cea mai joasa speta” cum numeste academicianul pe autorul acestei „monstruozitati” – este numai vârful de aisberg, expresia rizibila a unei evolutii politice mai profunde care se petrece în Republica Moldova si care, ea, ar fi trebuit sa se afle în colimatorul presei sau a societatii civile de la Bucuresti. O evolutie politica si geopolitica inedita, ale carei expresii reale si consistente sunt, pe de-o parte, asa numita Conceptie a politicii nationale a Republicii Moldova – document programatic complet ignorat, cu rarisime exceptii, în România! - si, pe de alta, dezbatere în jurul problemei federalizarii (incluzând aici chestiunea transnistreana). Aparitia Dictionarului lui Stati nu este decât partea cea mai putin consistenta a acestor evolutii ce se desfasoara astazi si despre care asa zisa „societatea civila” din România (analistii, jurnalistii si „purtatorii ei de cuvânt”) sau politicienii de la Bucuresti se încapatâneaza sa nu vorbeasca sau sa nu stie nimic. Ciudata reactie a celor chemati sa ghidoneze opinia publica a unei societati care sta sa se integreze în NATO si UE, adica institutiile a caror granita viitoare va fi, într-o prima instanta, tocmai Prutul...

Proiectul legii numit Conceptia politicii nationale de stat a R. Moldova a fost publicat pe 25 iulie în oficialul guvernamental, Moldova Suverana. Este un proiect de lege initiat de presedintele Voronin. Cum se va vedea mai departe, exista o legatura evidenta între aceasta conceptie si Dictionarul moldovenesc-românesc al lui V. Stati, publicat, în aceeasi zi, în ziarul partidului de guvernamânt, Comunistul. Validarea lui de catre guvernul de la Chisinau s-a facut recent, fara a stârni, nici de data asta, o discutie atât de necesara la Bucuresti.

Textul este aproape necunoscut publicului din România, astfel ca remarcile si comentariile vor fi flancate de ample apeluri la text .11

Axul definitoriu al documentului este indicat în deschidere: „Conceptia politicii nationale de stat a Republicii Moldova, denumita în continuare conceptia, reprezinta totalitatea principiilor, obiectivelor si sarcinilor prioritare privind integrarea si consolidarea poporului unic multicultural si multilingv al Republicii Moldova prin armonizarea intereselor nationale generale cu interesele tuturor comunitatilor etnice si lingvistice din tara”. Baza juridica este si ea sugerata din plecare: „Conceptia se bazeaza pe prevederile Constitutiei Republicii Moldova, pe normele legislatiei nationale si ale dreptului international, inclusiv ale: Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, Pactului International cu privire la drepturile civile si politice, Pactului International cu privire la drepturile economice, sociale si culturale, Conventiei europene pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, ale altor acte internationale referitoare la drepturile omului si ale persoanelor apartinând comunitatilor etnice si lingvistice la care a aderat Moldova”. Temeiul elaborarii proiectului este acesta: „Actualitatea elaborarii si adoptarii conceptiei este determinata de necesitatea de a stabili principiile si sarcinile politicii nationale de stat, orientata spre consolidarea independentei si suveranitatii tarii noastre, crearea unor conditii favorabile pentru dezvoltarea libera a tuturor comunitatilor etnice si lingvistice, spre integrarea lor în poporul unic al Republicii Moldova”. Despre importanta textului vorbeste limpede un paragraf întreg: „Conceptia este documentul de baza pentru autoritatile publice la promovarea politicilor social-economice si culturale în domeniul dezvoltarii si consolidarii independentei si suveranitatii tarii, a poporului multietnic, multicultural si multilingv al Moldovei. Tot de aceste principii trebuie sa se conduca organele de stat ale Republicii Moldova în activitatea de sustinere a eforturilor de edificare a unei societati civile”.

Urmeaza apoi cinci sectiuni care cuprind: I. Dispozitii generale; II. Principiile politice nationale de stat; III. Scopurile politicii nationale de stat; IV. Sarcinile politicii nationale de stat; V. Asigurarea politicii nationale de stat.

Sa vedem însa ce spune, în detaliu, acest text, dincolo de protocolarele declaratii de intentii.

O declaratie explicita de politica interna si externa

Atmosfera textului este data deja de paragrafele citate. Înainte de a intra însa în substanta (!) lui, sa sesizam contextul în care se lanseaza documentul: momentul aparitiei proiectului coincide, practic, pe plan intern, cu demararea campaniei electorale în Republica Moldova (este vorba de alegerile parlamentare din primavara lui 2005), proiectul servind, implicit, drept platforma electorala pentru Partidul Comunistilor aflat la guvernare. Cel putin al acelei factiuni din acest partid care va merge neconditionat cu actualul presedinte, Vladimir Voronin, chiar daca, pentru asta, va fi necesara o scindare a partidului între linia dura si cea „moderata”, capabila sa faca o alianta cu partide necomuniste de genul Partidului Democrat al lui Diacov. Proiectul initiat de presedintele Voronin este un semnal clar si o conditie explicita pentru viitorii sai suporteri.

Pe plan extern, aparitia proiectului vine în consonanta cu presiunile pe care Rusia le face din ce în ce mai insistent asupra republicii, presiune „stimulata” tot mai mult de dorintele exprimate insistent în ultima vreme de catre UE de implicare a acestui organism în solutionarea conflictului din Transnistria, deci într-o chestiune care afecteaza direct interesul Rusiei în zona. Proiectul este, din acest punct de vedere, o declaratie de politica externa, cel putin prin atentia si grija deosebite care se acorda limbii ruse în document sau încapatânarii de a ignora organismele europene în care Moldova ar putea nazui sa fie parte12 .

Un text nul din punct de vedere academic

Conceptia este în primul rând un text politic, dar „argumentatia” sa deriva însa dintr-o perspectiva ce se vrea „stiintifica” asupra proceselor de formare si dezvoltare a natiunilor.

În primul rând, textul este parte a unui proces mai amplu de „nation building” (demarat însa în Basarabia de ocupantul sovietic si continuat astazi de Partidul Comunistilor). Ideea care fundamenteaza argumentatia este una de tipar modernist (inventionist, instrumentalism etc.) dupa care natiunile se nasc prin proiect (by design), ca o creatie de sus în jos si în care un rol crucial trebuie sa revina statului si institutiilor acestuia. Agresivitatea cu care este promovata o asemenea perspectiva în document este cel putin stranie, mai cu seama ca este vorba despre un teritoriu care, vreme de mai bine de 60 de ani a fost supus de catre puterea sovietica, cu sistem si încrâncenare, unui proces de nation building (asta este, în esenta, moldovenismul), respectiv de creare a unei Republici Moldovenesti de limba, traditie si istorie rusesti. Procesul a esuat, dupa cum evenimentele de la 1989 au demonstrat-o cu prisosinta. Acest esec trebuie sa faca pe cei care pariaza fara rest pe asemenea abordari mult mai circumspecti.

Cert este însa ca perspectiva constructivista a demersului – „Am creat Moldova, acum sa-i cream pe moldoveni...” –, lipsita de minimale precautii sau spirit critic, sfideaza ridicolul când încearca sa justifice tentativa.

În al doilea rând, frapeaza în text confuzia (voita sau nu) si inconstienta cu care autorii textului se joaca cu vorbele si conceptele. Un text care nu urmareste decât sa „legitimeze” un stat, o limba si o etnie nu gaseste de cuviinta decât sa.... vitupereze „nationalismul”. Iata o mostra inclusa în „Expunerea de motive la proiectul Conceptiei politici nationale de stat a Republicii Moldova”: „Însa evenimentele de la sfârsitul anilor ‘80 si începutul anilor ‘90 ai secolului trecut, inspirate, în republica de fortele politice radicale de orientare nationalista, au dus le dezintegrarea statului si societatii moldovenesti, la confruntarea interetnica si la scindarea teritoriala a tarii, scindare care mai persista. Din aceiasi perioada dateaza tentativele, care continua si astazi, de a nega existenta natiunii moldovenesti si a limbii moldovenesti, de a discredita istoria Moldovei - bazele politico-juridice si national culturale ale statului moldovenesc”13.

Prin urmare, tot ce s-a petrecut în perioada indicata este manifestarea fortelor „de orientare nationalista” împotriva carora Conceptia îsi propune sa lupte. Sofismul este aici la ele acasa: caci Conceptia, care îsi propune, cum spuneam, explicit, sa impuna un stat, o limba, o etnie, o limba etc. reprezinta, dupa toate normele sociologiei natiunii si nationalismului, chintesenta unui proiect sau program nationalist, în ciuda lipsei de consistenta si a falsului pe care se bazeaza argumentatia. Pentru autorii conceptiei, a fi nationalist moldovean nu e nationalism, dar a sustine limba, natiunea si etnia româna... da! Utilizarea atributului cu conotatii negative - nationalist – doar pentru ceea ce înseamna „românesc” nu este, în fond, decât o tehnica de propaganda sau proba unei confuzii majore care fundamenteaza acest document.

În al treilea rând, documentul se bazeaza pe o manipulare grosolana a textelor si conceptiilor europene privind drepturile omului sau ale comunitatilor etnice. În pofida filosofiei de la care pretinde ca se revendica, Conceptia nu face decât sa impuna de sus o carcasa identitara unei comunitati (populatia Republicii Moldova), ignorând nepermis dreptul individual la optiune al fiecarui cetatean. Altminteri spus, în loc sa plece de la drepturile omului pentru a ajunge la drepturile colective (multiculturalismul), textul le decreteaza pe cele din urma neglijându-le sistematic pe cele dintâi! În ciuda retoricii, este exact invers decât traseul european pe care documentul îl invoca cu obstinatie. Cum bine a sesizat un comentator de la Chisinau: „...atât actele privind drepturile si libertatile fundamentale ale omului, cât si actele referitor la drepturile minoritatilor etnice si nationale, vizeaza doar individul si autonomia sa ireductibila. Drepturile culturale si lingvistice sunt considerate drepturi individuale, dar care se exercita în mod colectiv. Ceea ce înseamna ca unui grup etnocultural i se acorda drepturi nu pentru a pastra si perpetua cu orice pret existenta acestui grup, indiferent de optiunile membrilor grupului. Dimpotriva, grupului i se acorda drepturi deoarece pentru persoanele respective apartenenta la acest grup este plina de sens si importanta pentru exercitarea libertatii lor”. În opozitie, cum sugeram deja, Conceptia, dimpotriva, propune o viziune si un sistem de valori care ar trebui împartasite de catre toti cetatenii. Autorii Conceptiei considera drept scop strategic: "afirmarea unui sistem de valori nationale la baza carora se afla constientizarea de catre toti cetatenii tarii noastre a apartenentei lor la poporul unic al Republicii Moldova" (partea IV, Sarcinile politicii nationale de stat)”14.

În esenta, este vorba despre „un proiect totalitar”, cum îl numea academicianul Cimpoi, care nazuieste sa impuna, de sus în jos, o unica identitate tuturor cetatenilor Republicii moldova, indiferent de optiunile sau dorintele lor. Indiferent, adica, de ceea ce comunitatea internationala numeste „drepturile omului”...

Mitul „fondator” al Republicii Moldova: moldovenismul

Axul principal al textului este ideologia modovenismului. Documentul vizeaza, în esenta, impunerea „moldovenismului” ca ideologie de stat. Cu vorbele unor reprezentanti ai societatii civile de la Chisinau: „Moldovenismul ca doctrina a asa-zisului specific national al ‘poporului moldovenesc’, cu istorie, cultura si limba diferite de cele ale poporului român, este, precum se stie, o fabricatie a regimului tarist de ocupatie si, în special, a ideologiei sovietice staliniste, menita sa justifice anexarea provinciei românesti Basarabia de catre Rusia tarista si, ulterior, prin aplicarea prevederilor Protocolului aditional secret la Tratatul sovieto-german din 23 august 1939 (Pactul Ribbentrop-Molotov) de catre Uniunea Sovietica”15.

Nu avem spatiu suficient pentru a descrie evolutia acestei ideologii relativ la teritoriul dintre Prut si Nistru (dar nu numai). Genealogia aceste idei indica limpede emitentul: Moscova si Kominternul, iar aparitiile ei pe scena istoriei – dupa cum sugereaza un comentator de la Chisinau - nu este lipsita de semnificatii: „De fapt, aceasta teza conceptie cominternista a mai fost formulata în aceiasi termeni si în noiembrie 1988, când au aparut faimoasele teze ale Comitetului Centra al PCM si cuvântarea lui N. Bondarciuc, la acea vreme secretar al CC al PCM, azi fruntas al aceluiasi partid, care se încheia cu celebrul ‘niet, niet I niet’. Anume acele teze au catalizat miscarea de emancipare nationala a românilor basarabeni si procesul de acordare a limbii române a statutului de limba de stat si de revenire la alfabetul latin”16.

Fenomenul moldovenismului a fost resuscitat în Republica Moldova mai ales dupa venirea la putere a Partidului Comunist, dar el nu este, în nici un caz, apanajul acestei formatiuni politice, caci versiunile în care acesta este livrat pe piata sunt diferite (cazul Partidului Democrat Agrar si a reuniunii acestora din 1994 – „Casa Noastra – Republica Moldova” – este primul care vine în minte). Recent, fenomenul a beneficiat de o analiza pertinenta sub forma unei teze de doctorat si care merita tata atentia. Una dintre concluziile lucrarii merita reluata: „ ... moldovenismul nu este ‘minciuna întreaga’, ci o semiminciuna. De aceea, demontarea acesteia nu este un lucru usor: a afirma ca basarabenii nu sunt moldoveni ar fi la fel de gresit cu a afirma ca ei nu sunt români. Într-o eventuala disputa privind tezele moldoveniste, este foarte important a nu se ataca partea asa-zis pozitiva a moldovenismului – faptul de a fi moldovean nefiind o contradictie cu a fi român. Pe de alta parte, faptul existentei statului Republica Moldova implica recunoasterea politonomului ‘moldovean’, care nu este o emanatie a moldovenismului, ci o realitate geopolitica. În calitatea lor de cetateni ai Republicii Moldova, si românii basarabeni si minoritarii sunt moldoveni. Speculând însa pe chestiunea identitara, moldovenistii comit în mod deliberat tot felul de confuzii, mizând pe deruta si ignoranta. (...) Astfel, moldovenismul se prezinta ca o manifestare a crizei identitare în Republica Moldova (urmare a politicilor de rusesti de deznationalizare si rusificare), dar si ca o continuare a acestor politici”17.

Miturile fondatoare ale Republicii Moldovenesti (2)

Proiectul de constructie se bazeaza pe câteva „axiome” repetate obsesiv. „Republica Moldova constituie continuarea politico-juridica a procesului multisecular de statalitate continua a poporului moldovenesc. Moldovenii - nationalitatea fondatoare a statului, împreuna cu reprezentantii altor etnii: ucrainenii, rusii, gagauzii, bulgarii, evreii, românii, belorusii, tiganii (romii), polonezii si altii constituie poporul Moldovei, pentru care Republica Moldova este Patria lor comuna”.

Textul este uluitor. În primul rând, prin acreditarea ideii ca actuala Republica Moldova ar fi succesoarea de drept a Principatului Moldova, principat al Tarilor Române care a participat la fondarea României moderne în 1859. Mai mult, acreditarea unui „proces secular de statalitate” este rizibila când implica un teritoriu (actual Republica Moldova) care nu a participat, de fapt, nici la unirea din 1958 (se afla atunci sub ocupatia Imperiului Rus). A doua chestiune, contradictorie, se refera la compozitia etnica a populatiei: acreditarea unui „melanj etnic” într-o republica care are, conform recensamântului în vigoare, o majoritate clara de circa doua treimi, nu face decât sa reia o ideea mai veche, de sorginte cominternista, referitoare la acest spatiu.

Românii ca „minoritate etnica”

O alta intentie clara a autoritatilor de la Chisinau este transformarea românilor într-o minoritate etnica. Plasarea „românilor” undeva între evrei si belorusi în textul Conceptiei sugereaza clar unul dintre obiectivele strategice ale Chisinaului. Unul dintre instrumentele cu care se va realiza acest obiectiv este recensamântul din 2004, unde confuzia etnie/cetatenie – se spera – va transforma „românii” într-o minoritate etnica, covârsita de... „moldoveni”. Textul Rezolutiei este relevant la acest punct: „Beneficiarii respectivei conceptii vor fi Rusia si diaspora rusa din R. Moldova: Rusia îsi va asigura astfel, pentru decenii înainte, dominatia sa în regiune si realizarea intereselor geostrategice în raport cu Uniunea Europeana si NATO. Pentru mentinerea statutului de mare putere în afacerile europene, Rusia impune R. Moldova, prin intermediul actualilor guvernanti comunisti de la Chisinau, un plan de deznationalizare definitiva a românilor basarabeni, de creare a unui "popor unic" în care elementul românesc majoritar va fi "dizolvat" în asemenea masura încât va putea fi ignorat. Diaspora rusa, care are la ora actuala suprematia economica si mediatica, va dobândi oficial si suprematia cultural-lingvistica si îsi va prezerva toate drepturile politice necesare pentru realizarea scopurilor geopolitice ale Rusiei. Astfel, R. Moldova i se pregateste, prin aceasta conceptie funesta si prin tentativa de federalizare, statutul de enclava rusa la frontiera Uniunii Europene si NATO, dupa modelul regiunii Kaliningrad”.

Aceasta idee ca românii sunt o minoritate etnica nu este noua în Republic Moldova, dar, odata cu recensamântul, va capata o confirmare „stiintifica”. Cu voie sau fara, aceasta ideea a mai fost invocata la Chisinau chiar de gazetari aflati în tabara democratica . Cea mai importanta „contributie” la impunerea acestui sofism periculos apartine însa lui Renate Weber, Valentin Stan si Gabriel Andreescu cei care, în studiul „Relatia României cu Republica Moldova”19 sustineau acelasi lucru: optiunile cetatenilor care se declara români sau a celor care se declara moldoveni trebuie respectate deopotriva etc., etc. Nu e de mirare ca textul a fost republicat rapid de catre publicatiile guvernamentale de la Chisinau!

Consecintele unei asemenea evolutii sunt extrem de grave si periculoase, pe termen scurt, iar pe termen lung insolubile. Pe termen scurt va exista atunci „baza legala” pentru impunerea limbii ruse ca a doua limba de stat – limba româna va deveni a limba a minoritatilor – a eliminarii cursului de „istoria românilor” sau chiar a... etnicizarii Mitropoliei Basarabiei prin transformarea ei într-o biserica româneasca, deci minoritara. Pe termen lung, însa, acest multiculturalism extrem – caci pulverizeaza bazele consensuale ale oricarui stat - nu are nici o solutie, pentru ca intra într-o serie de contradictii din care nu se mai poate iesi. Inutil sa spunem ca acest mod de gândire nu este acreditat de nici un document european si, mai ales, nu este practicat (caci este imposibil!) de nici un stat de pe continent20.

Multiculturalismul sau noul „marxism-leninism”

Socheaza aproape, în textul Conceptiei, abundenta termenului „multiculturalism”, „multicultural”, „multilingv”. În primul rând, e ciudata aceasta strategie pentru un text care vrea sa promoveze unitatea unui stat si a unei „natiuni”. Se vadeste însa în acest document – veritabila struto-camila din acest punct de vedere – dorinta de a pune cap la cap tezele mai vechi si mai noi ale internationalismului proletar, pe de-o parte ideologia moldovenismului, pe de alta, cea a multiculturalismului. Dupa cum comenta un ziarist de la Chisinau: „Daca în perioada sovietica politica de deznationalizare si rusificare a popoarelor ocupate se desfasura sub acoperirea ideologica a internationalismului proletar, iar temelia doctrinara o asigurau Marx, Engels si Lenin, astazi politica de asimilare, promovata de Rusia prin intermediul comunistilor, utilizeaza terminologia împrumutata din limbajul occidental despre societatea civila multinationala, stat polietnic, popor multicultural si multilingv”21.

Este limpede însa ca aceasta incoerenta doctrinara nu poate pretinde pretentii de document fondator.

O limba, doua limbi...

O alta contradictie ce brazdeaza textul se refera la limba. Iata textele: „Limba moldoveneasca, având statutul de limba de stat, se foloseste în toate sferele vietii politice, economice, sociale si culturale. Una din prioritatile nationale ale Republicii Moldova este asigurarea însusirii limbii moldovenesti”. Dar si: „Limba rusa care, în conformitate cu legislatia în vigoare, are statutul de limba de comunicare interetnica, se aplica si ea în toate sferele vietii statului si societatii. Pentru Moldova este caracteristic bilingvismul moldo-rus si ruso-moldovenesc statornicit istoriceste, care, în actualele conditii, este necesar sa fie dezvoltat si perfectionat”. Pe de-o parte: „crearea neîntârziata a conditiilor necesare pentru însusirea limbii moldovenesti de catre o parte a populatiei Moldovei”, pe de alta: „neadmiterea restrângerii sferei de folosire a limbii ruse în toate domeniile vietii statului si societatii” si „asigurarea de conditii pentru pastrarea si dezvoltarea în continuare a functiilor oficiale ale limbii ruse”22.

Textul este cel putin ambiguu. Pe de-o parte, daca, programatic, „limba moldoveneasca” va deveni o „prioritate nationala”, ce sens mai are acordarea unui statut egal limbii ruse? Care este, în mod real, intentia celor care au lansat documentul? Publicatia Flux, ziarul de limba româna cu cel mai mare tiraj, încearca sa raspunda: „autorii acestui plan cauta sa mentina, în mod artificial, situatia când majoritatea româneasca si toate minoritatile, cu exceptia celei ruse, vor cunoaste si vor vorbi obligatoriu limba rusa, în timp ce minoritarii reprezentând fosta natiune dominanta a imperiului sovietic vor cunoaste doar limba rusa. Prin urmare, avem de-a face cu un asa zis bilingvism cu totul distorsionat, care ar trebui numit mai corect aparhaid, adica dominatia discriminatorie a unei minoritati asupra majoritatii. Sa nu uitam ca aceasta majoritate include atât majoritatea româneasca cât si minoritatile ruse” .

O conceptie represiva a unui regim represiv

Chestiunea cea mai grava, probabil, si care ridica semne serioase de întrebare asupra acestui demers, este maniera în care acesta va fi implementat în societatea moldoveneasca. Indiferent de parerea pe care o avem fata de tezele documentului, o discutie sau dezbatere democratica pe aceasta tema nu are, în principiu, a dauna. În fond, democratia presupune si dreptul la eroare: poti gresi, te poti însela, dar pentru asta nu poti fi eliminat din spatiul discursului public.

Alta este însa problema grava – apropo de democratie – care apare relativ la acest document. Ea tine de maniera în care puterea politica propune si vrea sa impuna acest proiect. O discutie reala lipeste si, mai mult, textul stipuleaza explicit pedepse pentru cei care se vor opune. Acesta este principalul motiv pentru care academicianul Cimpoi o definea, la conferinta deja invocata, „cu caracter totalitar”: „Conceptia pusa în discutie este, de fapt, o anticonceptie, deoarece ignoreaza adevarul stiintific despre românii moldoveni si limba româna. Este construita pe un temei de nisip, o utopie ce nu tine cont de realitate. Ea nu are nici o sansa de a fi transpusa în practica, fiindca nu se tine cont de parerea intelectualitatii. Asa-zisul dialog fructuos între autoritatile publice si societatea civila s-a dovedit a fi o farsa mincinoasa. Aceasta conceptie nu respecta drepturile fundamentale si principiile democratice recunoscute pe plan european si international, libertatea de gândire si exprimare, valorile democratiei, drepturile omului etc. Este o conceptie cu caracter totalitar”23.

Textul contine, explicit, avertismente limpezi si deloc linistitoare în legatura cu viitorul Republicii Moldova. Astfel, documentul sustine orientarea politicii de stat catre: „neutralizarea juridica si politica a necontenitelor tentative de demoldovenizare, de negare a existentei natiunii moldovenesti si a statalitatii moldovenesti, de discreditare a istoriei moldovenesti, de negare a etnonimului „moldoveni” si glotonimului „limba moldoveneasca””. social-economica a tuturor regiunilor Republicii Moldova. Dupa cum s-a exprimat presa democratica de la Chisinau, „într-o singura propozitie avem concentrata dorinta expresa a comunistilor de a neutraliza, din punct de vedere juridic si politic, pe toti cei care vor îndrazni sa împartaseasca o alta opinie. Însusi faptul ca Voronin urmareste neutralizarea juridica si politica a celor pe care îi considera indezirabili, arata, fara putinta de tagada, adevarata fata a regimului comunist de la Chisinau. Acesta a ramas fidel traditiilor marxist-leniniste si staliniste de practicare a terorii ca norma politica si a violentei ca mijloc de anihilare a oponentilor. Aceste rânduri sinistre trebuie privite în contextul tuturor ajustarilor legislative operate de comunisti în ultimii doi ani, prin care sunt distruse în mod premeditat si metodic institutiile democratice si suprimate drepturile fundamentale ale omului”24.

Aceste planuri apar si mai periculoase daca ne gândim la initiativa comunista de modificare a Constitutiei care urmareste introducerea unui regim de functionare a unor legi speciale si extraordinare, ce ar anula, de fapt, principiile constitutionale democratice si ar distruge statul de drept, ca si prin Legea privind combaterea activitatii extremiste. Dupa prognoza aceluiasi ziarist: „Ar fi de asteptat ca dupa intrarea în vigoare a acestui document monstruos sa urmeze modificarea Codului Penal si a altor legi care sa permita lichidarea Opozitiei si a presei incomode”.

Dictionarul moldovenesc-românesc

„A promova sub orice forma o limba moldoveneasca deosebita de limba româna este, din punct de vedere lingvistic, ori o greseala naiva, ori o frauda stiintifica; din punct de vedere istoric si practic, o absurditate si o utopie; din punct de vedere politic, e o anulare a identitatii etnice si culturale a unui popor si, deci, un act de genocid etnico-cultural”
Eugen Cosariu25

Vineri, 25 iulie, în Partidului Comunistilor din Moldova Comunistul se putea citi o prezentare oficiala a straniului Dictionar moldovenesc-românesc. Evident, textul este scris de „neobositul detractor al culturii românesti V. Stati” (cum îl numeste presa de la Chisinau), tot el autor al dictionarului. Textul este plasat la rubrica „raftul de carti” si poarta supratitlul „Senzational! Prima data în istorie! A aparut dictionarul moldovenesc-românesc!” Nu e nici o coincidenta ca si Dictionarul si i au fost tiparite, practic, concomitent. Cum am scris deja, Dictionarul este parte organica a Conceptiei si cine nu îl percepe asa este în teribila eroare.

Un jurnalist de la Chisinau comenta astfel aparitia lui: „În fata unei tiparituri de acest fel, am înteles în sfârsit cum se descifreaza sigla comunistilor de azi, în care pe lânga secera si ciocan, mai e plasata si o carte deschisa. Negresit, cartea din sigla bolsevica, monument al prostiei si deopotriva al arogantei si agresivitatii împotriva bunului simt, este dictionarul lui Stati (...) Într-adevar o astfel de scriitura de sorginte stalinista apare în premiera si împinge dincolo de limitele absurdului vechea teorie comunista prin care se neaga unitatea etnolingvistica si culturala a românilor. Noi, românii de dincoace de Prut, am suportat din plin efectele nefaste ale politicii expansioniste rusesti, care si-a acoperit dintotdeauna invaziile din 1812, 1940 si 1944 cu „misiunea eliberatoare” a armatei de ocupatie, care salva „moldovenii” de ocupantii români”26.

Cartea presupune, practic, mai multe etaje de lectura, inclusive. În primul rând, volumul a fost o provocare organizata tocmai în acel moment (si) cu scopul de a stârni reactia oficialitatilor de la Bucuresti în preajma întâlnirii între Iliescu si Voronin27 . Pe lânga aberatiile inserate acolo sau strofele inepte semnate de acelasi V. Stati28 sunt inserate în prefata jigniri la adresa României sau a primului-ministru, România fiind, de fapt, ortografiata „Rromânia”.

Dincolo de mitocanie si provocare se afla al doilea nivel e lectura. Acesta justetea justetea, în sine, a întreprinderi. Care e, fireste, nula. Cel putin la acest capitol. Daca nu la altele, unanimitatea intelectualilor români de dincolo de Prut e clara si fara echivoc. Alaturi de textele din publicatii precum Flux29 sau Timpul30, grupajul realizat de publicatia Contrafort31 da radiografia reactiei intelectualilor de la Chisinau. Vasile Gîrnet scrie despre „... Vasile Stati, personaj grotesc, mândru purtator al unei prostii flamboiante, dublate de o impertinenta pe masura, care produce periodic diversiuni în mediul cultural si politic de la Chisinau”; Nicolae Negru spune ca „e rodul unei crize de schizofrenie antiromâneasca (cu foarte posibile radacini kaghebiste) combinate cu complexul lui Herostrat”; Mihai Cimpoi comenteaza: „Asa numitul Dictionar moldovenesc-românesc al lui Vasile Stati, renumit criminal al culturii noastre, plastograf si plagiator de cea mai josnica speta, este o monstruozitate care nu ar merita nici o atentie daca nu ar reprezenta o mentalitate ce tine de moldovenismul primitiv si nu ar avea sustinere oficiala”; Eugen Lunga avertizeaza ca „efectul stiintific al acestui op este nul”, dar ca „dictionarul semnaleaza... întoarcerea la era troglodita, când cutuma politica si ideologica scârnavea adevarul istoric si stiintific”; Vasile Romanciuc îl numeste „un certificat al prostiei ajunsa la paroxism”; Leo Butnaru scrie despre „sfertodoctul cu sistem” si despre dictionar ca „un mod de a scotoci în pubelele de gunoi ale ideologiei comunist-tariste”; Lidia Codreanca argumenteaza despre „fobia glotonimica”, aceasta „pecingine veche pe trupul Moldovei dintre Prut si Nistru, al Basarabiei noastre”; Constantin Cheianu îl numeste, simplu, „o escrocherie”; Andrei Burac scrie ca „V. Stati este o persoana care a sfidat deseori istoria, a scuipat în fata unui întreg neam din care face si el parte”; Iuria Colesnis afirma ca „nici chiar comunisti ortodocsi sovietici n-au îndraznit sa faca o asemenea mojicie sau ceva similar”; Ion Ciocanu scrie ca „în loc sa combata rusismele care s-au latit asemenea unei pecinegi pe corpul limbii noastre stramosesti, autorul „dictionarului” le considera piloni ai unei limbi distincte – „moldovenesti””; Nicolae Rusu crede ca „acest dictionar este o aberatie atât de evidenta, încât, probabil, nici autorul nu crede cu adevarat în „teoria” pe care, de mai multe decenii, o promoveaza cu atâta tupeu”; Grigore Chiper afirma ca „în noile conditii, când la putere au acces radicalii comunisti, pro-rusi si românofobi declarati, ideea moldovenismului a devenit doctrina de stat. În acest sens, V. Stati este expresia a ceea ce s-ar numi comanda politica”; Iurie Bodrug scrie ca „Antiromânismul veninos al celor care au pus la cale acest kitsch monstruos i-a impus sa scoata pe piata un asemenea produs cu o denumire atât de bizara”; Nicolae Spataru considera ca „sa le oferi basarabenilor un asemenea dictionar înseamna sa-ti bati joc de ei în modul cel mai mojicesc, sa nesocotesti în mod criminal soarta lor vitrega si faptul ca mai bine de jumatate de secol au fost îndobitociti, batjocoriti, umiliti si deznationalizati”; iar Iulia Ciocan crede ca „este în natura lucrurilor sa apara ineptii într-un stat în care domneste dezmatul, sa existe românofobie într-o republica condusa de fostii nomenclaturisti”. Alte comentarii sunt, cu siguranta, inutile... Vom încheia aceasta sectiune cu un pasaj din articolul directorului publicatiei Timpul, Constantin Tanase, deja citat: „Aparitie Dictionarului moldovenesc-românesc m-a facut sa-mi schimb parerea despre V. Stati. Dupa mine, Stati merita cu prisosinta un loc de cinste în Aleea Clasicilor din Chisinau. Stati, editând mult blamatul dictionar, a facut pentru clarificarea definitiva a problemei limbii române în R. Moldova mai mult decât academiile de la Chisinau si de la Bucuresti. Prin acest dictionar, Stati demonstreaza cp asa-zisa „limba moldoveneasca”, diferita de cea român, NU EXISTA! Si punctum, aplicând astfel o lovitura mortala (sa speram, ultima) moldovenismului primitiv anti-românesc”.

Al treilea nivel de lectura a dictionarului lui Stati este cel al semnificatiei lui dincolo de provocare si fals. Iar semnificatiile ultime sunt de esenta geopolitica. Nu doar în sensul ca este parte si expresia a proiectului numit Conceptia politicii nationale de stat a R. Moldova, ci ca ilustreaza întreaga fobie occidentala pe care un regim de extractie comunista înca o încarneaza si ilustreaza. România este pentru Republica Moldova, geopolitic vorbind, Uniunea Europeana si NATO. Un gazetar de la Chisinau a surprins excelent ideea ca atacul regimului comunist de la Chisinau nu este doar asupra României, ci asupra Occidentului pe care, în raport cu R. Moldova, România îl ilustreaza: „Dupa ce s-au tot facut glume pe seama inexistentei unui dictionar moldo-român, iata ca provocatorul de serviciu Stati ajunge sa materializeze un banc, care, devenind realitate, înceteaza sa fie comic si devine sinistru. V. Stati îsi bate joc cu nerusinare de România, îi prezinta pe români ca pe niste tigani si îl insulta mitocaneste pe premierul Adrian Nastase. Cliseul batjocoritor este cunoscut. Întreaga propaganda sovietica împotriva Occidentului se facea dupa acelasi tipar, acesta fiind un element de baza al „razboiului rece” dintre URSS si lumea libera. Denigrarea si insulta porcoasa erau procedeele predilecte ale propagandistilor sovietici. Asa cum R. Moldova de azi a devenit un URSS în miniatura, România este identificata cu Occidentul, prin urmare devine tinta unor atacuri sordide. Prin aceasta scriitura abominabila, puterea de ocupatie a Federatiei Ruse, exercitata de catre un partid de ocupatie, cel comunist, urmareste si testarea capacitatii de reactie a societatii” 32.

Razboiul regimului comunist nu este doar cu România, ci cu valorile euro-atlantice pe care (si) aceasta le reprezinta si semnifica. Aceasta este explicatia ca, în Piata Marii Adunari nationale sau în fata Ambasadei se pot auzi si cântece românesti, si drapele NATO sau ale Uniunii Europene...

Concluzii. Ce se întâmpla acolo? Dar ce se întâmpla aici...

“Desi pare convenabila, trebuie sa recunoastem ca este falsa sau cel putin incompleta ideea ca în Basarabia de azi discutiile despre glotonimul ‘limba româna’ si etnonomul ‘popor român’ ar purta doar un caracter stiintific… Aici, în Basarabia, afirmatia ca esti român constituie un act politic… La noi poti fi foarte bine orice, dar daca te îndaratnicesti sa fii ceea ce esti, adica român, exasperezi toata tagma de artizani ai unei noi natiuni”
Tara, 1995

Doua concluzii, redate succint, vor încheia acest material si vor tine deschis un dosar care este departe de a fi epuizat:

Criza identitara a Republicii Moldova

Recentele decizii ale autoritatilor comuniste sunt doar expresia unui razboi mai adânc care se petrece peste Prut. Genealogia conflictului si radacinile crizei trebuie cautate mult mai departe. Batalia aceasta culturala la care asistam – sa ne reamintim ca una dintre putinele, daca nu unica, miscare de protest care a pornit de la explicite revendicari culturale s-a petrecut anul acesta la Chisinau – a început demult în Basarabia si s-a acutizat odata cu aparitia statului Republica Moldova. Nu e cazul sa insist aici asupra unei istorii, în general, stiute33 .

Care este, de fapt, esenta chestiunii? Citatele au sugerat deja: una identitara. Întrebarea “Cine sunt eu?” ramâne una dintre mizele cruciale ale oricarui pariu existential. Nu vom intra aici în complicate chestiuni de sociologia natiunii si nationalismului sau de geopolitica, dar merita reamintit – apropo de statul moldovean - ca unul dintre elementele constitutive ale unei asemenea entitati este cel pe care Anthony Smith îl numea “etno-istorie” (etno-history). Intra aici suma tuturor elementelor – mituri, memorie comuna, simbolistica etnica, legatura cu teritoriul, asumarea trecutului etc. – care constituie si configureaza legitimitatea implicita a statului în cauza (pe care se bizuie, apoi, prestatia lui politica, culturala, economica etc.). Este vorba despre aceea parte necontractuala a contractului despre care vorbea clasicul sociolog francez Emile Durkheim si care constituie, în esenta, orice proiect comunitar (national), respectiv fixeaza bazele acelui consens care nu este – nu poate fi – doar de natura rationala. De aceea nu poate fi inventat rational, de sus în jos. În lipsa unui asemenea fond sau a neasumarii celui “oficial” (promovat de sus de o putere politica), criza este perpetua sau, în orice caz, recurenta. Acesta este cel putin verdictul lui Anthony Smith si a celora din scoala lui. Mai mult: în conditiile unor discursuri identitare paralele si/sau concurentiale – mai cu seama când unul dintre ele ale girul statului – ne aflam în situatia numita de geopoliticieni “tara sfâsiata” (torn-country). Instabilitatea, în asemenea conditii, este endemica, iar criza perpetua, în ciuda unor momente de aparenta stabilitate. Pe de o parte, oricând pot aparea noi generatii care sa urce pe scena publica si sa revendice sau sa impuna un alt discurs identitar, sau, pe de alta parte, niciodata discursul identitar forjat de oficialitate nu va reusi sa se impuna cu adevarat. Criza normalitatii se transforma în asemenea situatii în normalitatea crizei. Pe acest fundal se joaca, mai mult sau mai putin coerent, celelalte evolutii (Republica Moldova nu e în nici un caz unicat: nici Macedonia – FYROM sau Bosnia-Hertegovina, printre altele, nu o duc mai bine…)

Într-o asemenea situatie pare sa se gaseasca astazi Republica Moldova si de aici precaritatea statului de peste Prut. Conflictul la care asistam este de esenta identitara. Razboiul cultural si identitar este nu doar concomitent, ci sinonim cu Republica Moldova.

Momentele descrise aici sunt parte a acelei crize profunde34...

Integrarea euro-atlantica si obligatiile României

Ce e de facut? Paradoxal – doar pentru cei are gândesc raportul problematicii cu integrarea europeana ca incompatibil - extrem de mult. Si tocmai acum ceva e de facut, pentru ca trebuie sa fie facut! Altminteri spus, tocmai apropierea României de structurile euro-atlantice aduce, intempestiv, chestiunea Republicii Moldova în prim plan.

Din doua motive. Pe de-o parte, ca formula de angajare europeana. Integrarea în structurile institutionale europene nu aduce numai beneficii, dar si obligatii. Iar una dintre ele se refera strict la protectia minoritatilor si a drepturilor omului. Asa cum România din acest punct de vedere are, poate, cea mai liberala constitutie, excedând chiar baremurile impuse de procesele de integrare, ea trebuie sa-si asume rolul de curea de legatura între ce se întâmpla în alte spatii pe care, lingvistic cel putin este cel mai bine pregatita sa le abordeze, si institutiile europene. O încalcare a drepturilor unei minoritati vorbitoare de lima româneasca si traitoare în tari care se afla înca mai prost plasate în raport cu UE trebuie facuta publica si semnalata la nivel european. Este, în esenta, una dintre obligatiile care deriva (si) din conditia de candidat al României. România nu îsi poate asuma un rol de lider regional în zona daca nu va deveni lider regional si la nivelul respectarii drepturilor omului. Si asta nu înseamna numai legislatie interna – de departe cea mai liberala din zona -, ci si atentie la ceea ce se petrece în jurul ei din acest punct de vedere si colaborare sistematica cu structurile europene din acest punct de vedere. Activismul european pe aceasta directie este, deci, nu doar o optiune, ci o obligatie.

Daca prima motivatie are în vedere chestiunea integrarii în UE, a doua ratiune majora se refera la integrarea si locul României în NATO. Integrarea – este un lucru prea putin constientizat - a accelerat masiv interesul pentru populatia româneasca risipita în jurul frontierelor. Românii se întind nu doar în Balcani, Ucraina sau Republica Moldova, dar si în Georgia, tarile baltice, Armenia sau Moscova… Rolul pe care România îl va dobândi din punct de vedere strategic va spori, geometric, importanta acestor comunitati. Si contemplata pe acest versant, problema poarta, iarasi, stigmatul obligativitatii, nu cel al simplei optiuni…
Daca ce e de facut este, nadajduim, limpede, cum e de facut pare mai dificil de abordat. Dar nu e. Tinând seama de defectiunile lesne reperabile în acesti 13 ani, în ciuda unor gesturi laudabile, desi singulare, poate ca cel mai bun punct de plecare este… evitarea lor. Asta înseamna, înainte de toate, suprematia proiectului asupra proiectelor, coerenta institutionala si, mai ales, mutarea accentului – cantitativ vorbind – de la politic la civic, respectiv de la actiuni guvernamentale la cele prin intermediul asociatiilor non-guvernamentale (ONG, publicatii, cercuri de dezbateri etc.). În lipsa unor fundatii local (nationale) care sa aiba pe agenda aceasta chestiune, guvernul, prin fondurile pe care le aloca – nu o data complet aiuritor si pe niste directii absolut hazardate – va trebui sa-si asume plasarea problematicii în zona de interes a publicului român (finantare de publicatii de acest profil, cercetari, seminarii nationale si internationale, ONG cu activitati în zona etc.).

Si înca o observatie. Doar o redefinire a pozitiei problemei românilor Republica Moldova în spatiul civic poate sa redeschida cu succes acest dosar. Numai transformarea ei în chestiune cheie o poate impune atât la nivelul interesului public, dar si – prin recul - la nivelul interesului politicienilor. (Politicianul român de astazi, cu rarisime exceptii, ignora sistematic aceasta problematica. Si nu exista vreo speranta pe termen scurt ca lucrurile se schimba. Dar, indirect, prin plasarea chestiunii în spatiul public, deci ca problema care poate mobiliza o parte de public sau anumiti lideri de opinie, aceasta poate intra si pe agenda de interese a politicianului român, cel putin din motive pragmatice. La rându-i, acesta va putea perpetua atentia asupra problemei în mediile politice în care evolueaza).

Textul de fata nu vrea, fireste, sa epuizeze gama de solutii, cât, mai ales, sa deschida problema. Care, cum am sugerat, nu mai tine doar de registrul optiunilor României, ci de cel al obligatiilor ei – ca sa nu mai pomenim aici, excesiv, de vetusta… demnitate nationala35.


--------------------------------------------------------------------------------

Chestiune Basarabiei în istoriografia comunista, Editura Arc, Chisinau, 1996.
Moldovenii, România, Rusia si politica culturala, Editura Arc, Chisinau, 2002.
„Prefata” la Chestiune Basarabiei în istoriografia comunista, Editura Arc, Chisinau, 1996.
Cadrul conceptual utilizat în aceasta analiza l-am dezvoltat în alta parte. Vezi Ilie Badescu, Dan Dungaciu, Sociologia si geopolitica frontierei, Editura Floarea albastra, 2 vol., Bucuresti, 1995.
Numai în cazul în care fixarea granitei înaintarii unui proces frontalier este naturala, deci organica, spatiul de frontiera înceteaza sa existe. Cazul tipic aici este, de pilda, înaintarea frontierei protestante în Europa. Aceasta înaintare s-a oprit, organic, la marginea spatiului ortodox, deci fixarea granitei protestante s-a petrecut de la sine (de ce stau lucrurile asa nu e locul sa detaliem aici).
Este vorba despre acele zone care emit – justificat sau nu - pretentii la apartenenta la acel spatiu.
Este vorba mai ales despre acele spatii de frontiera refuzate, respectiv acele spatii care emit, justificat sau nu, pretentii la includere în interiorul granitei.
Chiar si exodul masiv al populatiei din Republica Moldova spre Occident – circa 1 000 000 de persoane – este explicabila doar în acesti termeni. Caci acesti oameni, care vor – si demonstreaza ca pot – sa munceasca si sa traiasca în spatiu occidental sunt adeptii si electoratul partidelor din Opozitie, deci anti-comuniste, care refuza programatic locul în care cancelariile politice au stabilit ca trebuie fixata granita înaintarii frontierei euro-atlantice. Ne aflam astazi în situatia în care acesti emigranti – activ socio-politic si anti-comunisti ca structura – ajung sa sustina regimul Voronin atât economic – prin valuta pe care o aduc în tara sau o trimit regulat familiilor lor – cât si politic – prin deprivarea partidelor din opozitie, anti-comuniste, de sectiunea cea mai activa a electoratului lor! Gestul acestora de a pleca a fost generat, din pacate, trebuie sa repetam, si de mesajele cinice pe care unele cancelarii europene (inclusiv OSCE) le-au transmis în legatura cu viitorul „ne-european” al Republicii Moldova. Principalul mobil pentru emigrare este astazi un amestec de lipsa de proiect, necredinta si sentiment de abandonare. Lipsa de încurajare sau declaratiile de respingere a Republicii Moldova formulate de membrii importanti ai institutiilor europene (Prodi este doar unul dintre acestia), lipsa de proiect si de angajare a României – ca virtuala punte spre Europa sau NATO a Moldovei – au facut mai mult rau populatiei de dincolo de Prut decât toate tancurile Armatei a XIV stationata în Transnistria.
Din Rezolutia conferintei „Conceptia politicii nationale de stat a R. Moldova”, desfasurata duminica, 14 septembrie, în sala mare a Uniunii Scriitorilor din Moldova. Moderator a fost academicianul Mihai Cimpoi, presedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova. Au participat savantii si profesorii: Anatol Ciobanu, Gheorghe Bobâna, Andrei Esanu, Mihai Purice, Ion Barbuta, Ana Bantos, Anatol Petrencu, avocatul Gheorghe Susarenco, scriitorii Mihail Gheorghe Cibotaru si Ion Ciocanu, Stefan Urâtu, presedintele Comitetului Helsinki Moldova. În dezbateri au mai luat cuvântul academicienii Petru Soltan si Alexandru Mosanu, scriitorii Haralambie Moraru, Serafim Saka, Valeriu Matei, Ion Hadârca, Pavel Balmus s.a.
Contrafort, Anul X, nr. 7-8 (105-106), 2003.
Conceptia politicii nationale de stat a Republicii Moldova a fost examinata miercuri, 11 septembrie, în cadrul Clubului de presa de la Chisinau, participantii la dezbateri apreciind documentul elaborat de institutia prezidentiala drept „batjocura fata de natiunea titulara”. Potrivit presedintelui Uniunii Jurnalistilor, Valeriu Saharneanu, conceptia respectiv trebuie tratata în modul cel mai serios, deoarece „principalul scop al conducerii de vârf este ca Republica Moldova sa nu se integreze în Europa”. O atitudine similara fata de conceptie a exprimat-o liderul Partidului Social Democrat, Oazu Nantoi, desi considera ca „acest proiect nu merita o abordare academica, deoarece este o provocare politica cam rasuflata”. „Prin intermediul lui, conducerea de vârf încearca, de dragul succesului, sa faca vrajba interetnica. Faptul ca partidul de guvernamânt intentioneaza sa implementeze aceasta conceptie începând cu luna ianuarie 2004 este o dovada ca actuala guvernare comunista se pregateste de viitoarele alegeri parlamentare. Aceasta conceptie, elaborata la Presedintie, contravine flagrant prevederilor legislatiei internationale”, a conchis Nantoi. Comentatorul politic Vasile Botnaru a mentionat la rândul sau ca autorii conceptiei „nu si-au propus sa gaseasca o solutie pentru politica relatiilor interetnice, ci încearca sa satisfaca ambitiile puterii”. „Aceasta conceptie este o utopie care nu tine cont de realitate, de istorie si de procesul de deznationalizare, autorii urmarind o mentinere a limbii ruse si a realitatilor din perioada sovietica”, a declarat academicianul Mihai Cimpoi, care evidentiind contextul lingvistic al Conceptiei politicii nationale, a mentionat ca în cazul în care limba rusa va fi proclamata de stat, limba natiunii titulare va fi desconsiderata. Cu aceste opinii nu a fost de acord liderul partidului "Ravnopravie", Valerii Klimenko, caruia, desi „nu-i place aceasta conceptie”, articolul privind proclamarea limbii ruse ca limba de stat „ar fi o perspectiva”. „O treime din populatia Republicii Moldova vorbeste limba rusa si aceasta ar fi o solutie pentru rezolvarea conflictului transnistrean, deoarece transnistrenii nu vor accepta sa se reintegreze daca limba rusa nu va fi proclamata de stat in Republica Moldova”, a conchis Klimenko.
În ciuda unei retorici „europene”, documentul nu pomeneste nici o institutie euro-atlantica careia Republica Moldova ar dori sa i se alature în viitor.
Merita citat aici comentariul din Rezolutie la aceasta chestiune: „Între alte scopuri nedeclarate, dar urmarite de proiectul conceptiei, este denaturarea adevarului despre ampla miscare nationala din anii 1989-1991, definita ca fiind un "conflict civil", precum si anularea tuturor cuceririlor democratice din anii de renastere nationala a românilor basarabeni”.
Tamara Caraus, „Despre politica nationala în Republica Moldova: între bilingvism si unilingvism”, în Timpul, vineri 5 septembrie, pp. 12-13.
Din Rezolutia conferintei „Conceptia politicii nationale de stat a R. Moldova”.
Igor Burciu, „Revansa bolsevica în actiune. Conceptia impunerii minciunii prin teroare”, Flux, Editia de vineri, 1 august, 2003, p. 5.
Argentina Gribicea, National si politic în Republica Moldova. Contributii de sociologie si geopolitica regionala, teza de doctorat, Universitatea Bucuresti, Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala.
Vezi în aceasta chestiune polemica dintre publicatiile Literatura si Arta si Tara din iulie-august 1994.
Texul a fost tiparit în „22 Plus”, 25 ianuarie 1995.
Vezi, pe aceasta chestiune, articolul Tamarei Caraus, deja citat.
Burciu, articol citat. Sau, cum spune Rezolutia deja citata: „Proiectul conceptiei impune, de fapt, o maniera sfidatoare, fara precedent, de desconsiderare si umilire a românilor basarabeni – natiunea de baza a statului, prin promovarea ideii potrivit careia nu cultura, limba, istoria si jertfa pentru aceste valori eterne sta la temelia Republicii Moldova, ci amalgamul de "culturi" ale diasporei, de fapt, cultura si limba rusa. Realizarea acestei idei revansarde ne-ar situa în anii '50 din secolul trecut si ar fi de natura sa arunce în aer "pacea interetnica" si "concordia civica", declarate cu atâta emfaza în proiectul conceptiei ca valori fundamentale ale R. Moldova. Mai mult decât atât, o asemenea politica nationala urmareste si scopul izolarii societatii din R. Moldova de România si de poporul român, aflate într-un benefic proces de integrare în Uniunea Europeana”.
Burciu, articol citat.
Iar academicianul Alexandru Mosanu avertiza, în aceiasi idee, asupra persecutia românilor basarabeni: „În baza acestei conceptii, care prevede "formarea de catre stat a unei politici de cadre bazata pe criteriile profesionalismului, competentei si devotamentului fata de patrie", românii basarabeni vor fi discriminati pe motive de lipsa de patriotism ruso-comunist. Conceptia are drept scop transformarea celui de-al doilea stat românesc într-un stat antiromânesc, într-un stat-focar de tensiune la granita cu NATO si UE. Societatea civila trebuie sa creeze un centru de coordonare a luptei împotriva tentativelor de rasturnare a ordinii constitutionale în R. Moldova, de transformare a ei într-o enclava a Rusiei”.
Burciu, articol citat.
Apud. Gheorghe Ghimpu, Constiinta nationala a românilor, Editura Garuda-ART, Chisinau, 2002, p. 438. Eugen Cosariu este unul dintre marii savanti ai lumii: filolog, filosof, sociolingvist, cunoscator a circa treizeci de limbi ale lumii, Doctor Honoris Causa a 17 universitati si membru titular si membru de onoare al mai multor Academii.
Vitalie Calugareanu, „O carte între secera si ciocan”, în Flux, Editia de vineri, 1 august, 2003.
În plus, poate fi si un soi de praf în ochi pentru a distrage atentia de la initiativa politica mult mai grava si mai periculoasa pe care o ilustra, respectiv Conceptia presedintelui Voronin.
Iata o mostra a gândirii „savantului” Stati (în versuri de data asta) care te lasa fara glas: „Unii zic ca e otrava,/Dar de stai sa te gândesti,/Limba noastra cea moldava-i/Mama limbii românesti”.
Articolul lui Vitalie Calugareanu deja citat.
Vezi Vlad Pohila, „Când limba nationala e lasata la cheremul unor cârpaci” si, mai ales, textul nemilos al lui Constantin Tanase, „De neamul si limba moldovenilor”, nr. 29(91), p. 9 si, respectiv, 6,10.
Anul X, nr. 7-8 (105-106), 2003, pp. 16-19.
Calugareanu, articol citat.
Vadit, unul dintre momentele cele mai semnificative ale acestui conflict s-a derulat acum zece ani. Atunci, un “Ordin” semnat de Adrian Usatâi, directorul general al Radioteleviziunii, interzicea folosirea notiunii de “Basarabia” în institutia asupra carui rusii, vorba lui Eminescu, “l-au pus nacialnik”. Iata un fragment dintr-un text de la fata locului si intitulat “Fiecarui român – câte un calus în gura”: “Unul pentru Eminescu, altul pentru Iorga, se vor mai gasi câteva si pentru Kogalniceanu, Hasdeu, Russo. De azi înainte, adio Basarabie!… La nevoie se va gasi câte un calus si pentru Matcovschi cu Basarabia lui cu tot, care (ce neobranzare), chipurile, ar fi fost ‘trecuta prin foc si prin sabie, furata, tradata mereu’. Îi vine rândul si lui Vieru, facem rost de un cep si pentru ura lui. Sa astupam cu pamânt si gurile lui Ion si Doina Aldea Teodorovici, sa nu mai rasune din eternitate vocile lor anti-constitutionale care si de dincolo de mormânt submineaza statalitatea Republicii Moldova” (Tara, Chisinau, 1 iunie, 1993).
Daca 60 de ani de dominatie sovietica – iar regimul comunist a fost si un proiect identitar al unui stat care încalca orice reguli si avea la dispozitie toate institutiile culturale pentru a reusi – nu au fost capabile sa modifice si sa obliter
#12771 (raspuns la: #12770) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
"discutia a pornit si se duce - de Adrian Marchidann la: 16/10/2004 08:40:48
(la: Obligativitatea religiei in scoli - o masura nelegala?)
"discutia a pornit si se duce intr-un singur sens: a ataca Biserica Ortodoxa Romana!"

Nimic mai fals. Fiecare religie este libera sa faca educatia enoriasilor cum crede de cuviinta. Dar nici o religie nu trebuie sa abuzeze de sistemul educational care nu ii apartine pentru a-si face propaganda pe cheltuiala statului. Si asa bugetul tarii deabia face nevoilor de supravietuire ale populatiei.

"Parerea mea e ca cei case se agita atata pentru a-si justifica indiferenta si negativismul religios, nu au ajuns la o armonie interioara, la o impacare cu ei insisi..."

Nu cred ca ai capacitatea de specula despre starea de armonie interioara a niciunuia dintre noi. Eu nu imi permit sa fac acest lucru in legatura cu tine si cred ca nici tu nu ar trebui sa o faci. O insulta oricat de subtila se vrea nu poate tine locul unui argument solid.
#25243 (raspuns la: #25169) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Wow, da' multe conotatii g - de AndreiB la: 17/12/2005 14:10:46
(la: Smecher,un lucru bun?)
Wow, da' multe conotatii gasirati pt. notiunea de smecher.
Pe mine ma duce insa cu gandul la alt tip de persoana: cea mereu condescendenta, incercand mereu sa spuna ceva doar ca sa-i faca pe ceilalti sa se simta inferiori. Cred ca stiti la ce ma refer, genul de om care a avut un numar mai mare de complexe in copilarie, decat majoritatea dintre noi, si pe care acum incearca sa le sufoce cautand defecte in cei din jurul sau...
Niciodata nu am stiut cum sa abordez astfel de oameni, de cateva ori am incercat sa le spun verde'n fata ca inteleg perfect ce-ncearca sa faca, insa de fiecare data , respectivul a turbat.
picky - de carapiscum la: 13/09/2006 06:46:30
(la: DUMNEZEUL DUMNEZEULUI - MINTEA OMULUI)
Pentru un om care se dă atotştiutor şi stăpân pe cunoştinţele sale teoretice (ca şi pe misterele vieţii), ai dat dovadă de superficialitate, şiretenie şi rea voinţă răspunzând în doi peri. Asta ca de obicei, ceea ce dovedeşte o dată în plus că tu nu vrei cu adevărat să înţelegi ceva la subiectul ăsta, ci să-i educi pe ceilalţi. Aferim boieri dv-stră!

O să le iau pe căprării şi-o să încerc din nou să-ţi expun un punct de vedere, de data aceasta luând răspunsurile tale ca mărturii scrise.

1. Eu: „când anume în istorie L-a proiectat mintea omului pe Dumnezeu?”
Tu: „de îndată ce i-a ucis pe d-alde Zeus sau Baal-Amon.

În primul rând nu înţeleg un lucru: ăştia de care aminteşti tu n-au fost consideraţi dumnezei? Şi atunci pe ei cine i-a proiectat? Şi pe cei dinaintea lor cine anume i-a inventat? Eu ţi-am pus o întrebare simplă la care n-ai putut răspunde logic şi coerent. Puteai foarte uşor să admiţi că apariţia ideii de Dumnezeu se pierde în cele mai îndepărtate timpuri ale istoriei şi nimeni n-are o dată stabilită pentru aceasta. Ştiinţa zice că încă n-are toate datele necesare formulării unui răspuns concludent şi se foloseşte de şiretlicuri nu prea „ortodoxe”(de obicei scuze imbecile) pe baza cărora ne bagă în şi mai mare ceaţă. Dpdv logic se poate explica totuşi de ce ştiinţa încă n-a reuşit să descopere care este punctul zero al omenirii când fiinţa umană a fost înzestrată cu ideea despre Dumnezeu: acest punct zero nu există! Pe axa timpului ideea de divinitate a existat din totdeauna. Dumnezeu fiind de natură spirituală nu-şi putea găsi locul decât în sufletul omului, adânc sădit în inima sa.

În altă ordine de idei, ca să nu uit înainte de-a trece mai departe, cine anume i-a ucis pe zei? Dacă ai să-mi zici că Dumnezeu, ei bine n-am să te contrazic. I-a dărâmat pe toţi fiindcă a fost unicul Dumnezeu adevărat. Dar apoi se pune întrebarea firească: cum să ucizi nişte zei, mai ales dacă sunt plăsmuiri omeneşti? Si ca să scurtez, Zeus sau Baal-Amon au apărut relativ recent în istoria universală. Ce s-a întâmplat cu primii zei, unde au fost ăştia îngropaţi? Sau poţi să-mi dai numele primului zeu inventat de oameni?

2. Eu: „de unde a avut omul cunoştinţele şi pregătirea intelectuală necesare acestui proiect care avea să-i schimbe viaţa? Cu alte cuvinte unde a găsit zestrea de informaţii necesare creării artificiale a acestui supra-om?”
Tu: „conturarea divinităţii trebuie să fi fost o acţiune colectivă derulată în timp.”

Frumos spus, sună aproape poetic. Conturarea divinităţii… Dintr-o dată te referi la o singură divinitate, nu la mai multe. Păi de ce a fost nevoie de asta, atributele cu care a fost înzestrată iniţial nu erau de-ajuns? Adică a venit un nebun şi-a zis: să inventăm un dumnezeu! , apoi s-au adunat fraierii şi-au adăugat câte ceva în aşa fel încât să le placă tuturor? Şi de ce s-au oprit după aia, nu mai era loc pentru alte atribute, devenise dintr-o dată perfect? În primul rând că omenirea este limitată şi imperfectă, deci cum avea să înzestreze ceva cu perfecţiune? Acţiune colectivă… Fă-mă să înţeleg un lucru: la proiectul ăsta a participat un colectiv condus de anumiţi tovarăşi şi pretini de breaslă puşi pe şotii? La fel cum fac ăia acum la NASSA? Şi cât le-a trebuit să-si termine proiectul?

Dacă admitem că omul se trage din regnul animal, e curios cum poate cineva crede că o fiinţă inferioară, coborâtă din copaci, a ajuns la stadiul acela de conştienţă şi de conştiinţă proprie care i-au cerut să inventeze o fiinţă superioară lor. Vreau să zic, de ce dintr-o dată au simţit nevoia de divinitate, ce simţăminte, ce trăiri interioare le-au dictat să inventeze un dumnezeu? Teama? Teama de ce: de bătaie, sau de lipsa bătăii? Mai exact frica de a nu avea un dumnezeu care să le facă dreptate după nişte legi superioare. Oare omul se teme de bătaie sau asta îl incită şi mai tare? Pedepsirea este folosită peste tot în lume şi în zilele noastre. Dacă oamenii se pedepsesc între ei după anumite legi, de ce n-ar face la fel şi Dumnezeu după legi superioare?

Dar ca să revin la întrebările iniţiale şi să-ţi răspund totodată, în intelectul uman n-ar fi avut de unde să răsară dintr-o dată nici măcar o idee vagă despre Dumnezeu dacă n-ar fi existat mai dinainte în mintea sa un sâmbure. A admite contrariul înseamnă să dezvoltăm un pom din nimic, înseamnă să credem că sâmburele este crescut de rădăcina pomului şi nu invers.

3. Eu: „de ce ar fi proiectat un Dumnezeu inexistent ca să se închine Lui?”
Tu: „de ce creaza tata un bau-bau?”

Răspund mai întâi întrebării tale: pentru că nu exista, de aia îl creează, îl inventează pe bau-bau. Deoarece Dumnezeu există, nu trebuie inventat. Dar probabil că aşteptai să-ţi răspund aşa: ca să-l facă pe copil să se teamă. Ştii ceva, s-a demonstrat de multă vreme că părinţii care procedează aşa greşesc total fiindcă induc odraslelor lor stări de sporită angoasă şi nervozitate, nicidecum de cuminţenie. În plus, odată încuibărit în mintea şi sufletul lor sentimentul de frică au tendinţa de a greşi mai des- tocmai pentru că le e frică să nu greşească. Mulţi dintre aceşti copii ajung să se teamă şi de propria lor umbră. Şi apropo, tu faci comparaţia asta plastică între Dumnezeu şi bau-bau vrând să arăţi că oamenii se tem de El la fel? Te înşeli, cei ce cred în Dumnezeu nu se tem de El de frica bătăii, precum greşit se vehiculează peste tot, ci se tem de consecinţele pe care le-ar avea faptele lor asupra mediului înconjurător, asupra semenilor şi asupra propriei lor stări sufleteşti. Frica asta nu e frică ci o ruşine interioară care vine din respect şi din iubire pentru Cel ce ţi-a dat viaţa. Ăsta e viermele neadormit care roade în conştiinţa ta, sau altfel spus mustrarea de conştiinţă, remuşcarea. Asta vine odată ce înţelegi că ai greşit şi-ţi vezi sufletul hidos în oglindă, nimeni nu-ţi demontează fălcile. Este o vorbă: te baţi singur. În funcţie de calea pe care alegi s-o urmezi în viaţă, vei suferi sau nu.

Întrebarea pe care ţi-o pusesem are o cu totul altă conotaţie: de ce să te închini unui dumnezeu inexistent când ştii că e inventat de tine? Înţelegi, adică de ce s-ar fi complăcut liota aia de oameni să se închine Lui ştiind că ei L-au inventat? Oare nu pe principiul credinţei stă edificiul teologic? Aşadar cum au putut ei crede în ceva sau cineva creat de ei înşişi?

4. Eu: „cum avea să se închine propriei idei despre o persoană inexistentă?”
Tu: „zeul nu e o persoană ci un contur simbolic de…idee.”

Ce drăguţ din partea ta să pui cele trei puncte de suspensie în propoziţie. Atunci dacă au fost „contururi simbolice de idee” (am trăit s-o aud şi pe asta), cum se face că au avut un chip anume, un chip material? De ce au trebuit să fie reprezentaţi şi material când ei puteau păstra în continuare „intangibilitatea conturată a simbolismului ideatic” (ca să mă exprim conform ideii tale)? Şi te rog să faci o distincţie clară: eu când pomenesc de zei nu mă refer la persoane! Vorbesc de o singură persoană doar când vine vorba de Dumnezeu, unic, personal, creator, universal, bun, drept şamd.

5. Eu: „de ce milioane de oameni şi-au sacrificat viaţa pentru o persoană plăsmuită de mintea altor oameni?
Tu: „de ce oile o urmează pe cea care se prăvăleşte într-o prăpastie?”

Pentru că sunt oi şi n-au minte, nu le-au educat părinţii lor cu „bau-bau”. Dar mai nou se întâmplă la fel în societatea modernă care îşi educă indivizii să fie liberi de-a sări în prăpastie dacă vor, ca să fie diferiţi. Oile care au minte ascultă de glasul păstorului lor înţelept. Celelalte nu mai sunt oi, ci capre îndărătnice. De fapt când oamenii se tem de forţele distrugătoare ale naturii nu-L inventează pe Dumnezeu ci-şi aduc aminte de El!

Răspunzând la întrebarea mea vreau să-ţi spun că nimeni pe pământul ăsta nu şi-ar jertfi viaţa decât dacă ar crede din tot sufletul în idealul pe altarul căruia se sacrifică. A muri în chinurile groaznice în care s-au sfârşit atâţia martiri, spune mai multe decât milioane de cărţi şi de studii antropomorfice laolaltă. De aia zice Fericitul Augustin că „sângele creştinilor a devenit sămânţă pentru noi creştini.” De fapt asta înseamnă adevărata teologie: jertfa de sine pentru Dumnezeu şi aproapele tău.

6. Eu: „de ce nu mai sunt oamenii capabili în zilele noastre să inventeze un dumnezeu nou, ci doar să-L re-inventeze pe Acelaşi Care se găseşte în conştiinţa colectivă a tuturor popoarelor?”
Tu: „nu se pune problema capabilităţii ci cea a necesităţii. Nu mai e nevoie de modelarea unei divinităţi. Oricum sunt destule pe piaţă şi concurenţa este acerbă.”

Cum adică nu se pune problema capabilităţii? Nene, dacă n-ai de unde şi mintea nu te duce, poate să te roadă pe matale la rărunchi de necesitate că tot n-ai să fii capabil să-ţi rezolvi problemele. Adică „piaţa religiei” e saturată… Nu ştiu de unde ai obţinut informaţia asta dar se pare totuşi că oamenii încă Îl mai caută pe Dumnezeu, indiferent ce forme ar îmbrăca Acesta. Că unii sunt sătui, asta e altă poveste. Şi concurenţă acerbă între cine? Între zei sau între oameni, că eu încă n-am văzut nici o luptă între zei sau vreo întrecere la jocurile olimpice între ei.

Şi răspunsul la întrebarea mea este următorul: nu putem inventa un alt dumnezeu fiindcă, oricât am căuta noi, n-am reuşi să înzestrăm pe altul cu mai multe atribute decât cele pe care le are adevăratul Dumnezeu.

7. Eu: „care este rezultatul ne-raportării fiinţei umane la un sistem de valori mai presus de lume? Adică înspre ce tinde omenirea în cazul detaşării de o posibilă formă existenţială a unui bine şi adevăr suprem? Iar dacă există (cel puţin dpdv logic) o formă ideală a binelui şi adevărului, atunci unde este aceasta stocată?”
Tu: „omenirea tinde spre cunoaştere şi explicaţii, în dauna credinţelor.”

Se pare că eu trebuie să centrez şi tot eu să dau cu capul. Tu ai fi bun de politician, numai ei răspund la alte întrebări decât cele care le sunt puse. Ştiinţa nu dăunează religiei în nici un fel, o ajută chiar şi atunci când vrea să demonstreze invaliditatea teologiei. Şi apoi credinţa înseamnă tocmai cercetare. La fel cum a făcut Ap. Toma când a cercetat rănile lui Hristos pentru a se convinge de învierea Lui din morţi. Tu le-ai cercetat vreodată în viaţa ta ca să vii acum să ne vorbeşti nouă ca şi cum ai fi făcut acest experiment? Cum poţi vorbi „ştiinţific” despre lucruri pe care nu le cunoşti?

Şi acum răspunsul la întrebările mele. Decadenţa este rezultatul ne-raportării omului la Dumnezeu. Iar forma ideală a binelui şi adevărului nu-şi poate găsi locul decât într-o formă ideală de existenţă, o formă care nu ţine cont de legile fizice sau de altă natură ale Terrei. Altfel nu pot fi ideale.

8. Eu: „dacă omul L-a creat pe Dumnezeu şi nu invers, întrebarea care se pune este pe om cine l-a creat, că doar nu s-a creat pe el însuşi?”
Tu: „pe om l-a creat…Pithecantropus…”

N-am auzit de el. N-o fi ăsta bau-bau? Dar chiar aşa, de unde le-a venit tăticilor ideea asta stranie de bau-bau?

9. Tu: „chiar faptul că participi la această discuţie e un câştig în sensul că…uzezi de neuroni…”

Aha, eu îi uzez pe-ai mei. Dar tu ce faci cu ai tăi, i-ai dat la spălat? Cum unde? La ăia care spală creiere.

10. Tu: „te înşeli când presupui sau afirmi că nu cred în nimic… Cred în Homo sapiens.”

Şi Homo sapiens ăsta e zeul la care te închini tu? Şi crezi în el fără să-l cercetezi? Ca să vezi că până la urmă e mai deştept oul ca găina. Homo sapiens a evoluat de la stadiul de animalitate la cel superior, de divinitate, şi te-a lăsat pe tine acolo unde fusese el mai întâi. Ciudată mai e şi evoluţia asta.

11. Tu: „te înşeli şi atunci când zici că vreau să uzurpez locul Domnului. O nălucă vag conturată şi imprecis dispusă nu poate să tenteze. O asemenea imagine este de-a dreptul hilară.”

Ba află de la mine că năluca asta e foarte bine conturată, dar e conturată pentru cei interesaţi să o cunoască. Îţi dau totuşi dreptate asupra unui aspect: că nu vrei să uzurpezi tronul lui Dumnezeu. Ce vrei tu e să clatini conştiinţele celor care cred în El. Ne-având conştiinţă şi smerenie în gândire n-ai cum ajunge la tron, decât pentru judecată, desigur. O să stea Homo sapiens la aceeaşi coadă cu tine. Iar atunci când năluca vag conturată şi imprecis dispusă te va întreba foarte precis de sănătate, tu ai să-i răspunzi: păi eu am crezut că eşti Homo sapiens.

12. Tu: „idem când concluzionezi că sunt foarte mulţumit de mine. Nici nu ai habar câte pot să-mi imput…”

Nici nu vreau să am habar. Dar aşa, în treacăt, îţi impuţi faţă de cine? , că nu crezi decât în maimuţa cocoţată în copacul divinităţii. Faţă de tine însuţi? Inutil, asta nu te schimbă în bine. Faţă de alţii? E trecător şi la fel de inutil câtă vreme altora nu le pasă. Aşadar unde îţi este etalonul conştiinţei, cine îţi trasează idealul în subconştient?

13. Tu: „nu lupt împotriva nimănui. Nici nu combat.”

Ştii, iartă-mă că te-am atacat dar eram beat, n-am nici o vină! Sau: crede-mă pe cuvânt că nu eu sunt cel ce ţi-am învineţit fălcile, dar dacă mă superi te ciomăgesc mai rău decât am făcut-o prima dată!

14. Tu: „acel final e posibil doar atunci când apa nu va mai fi udă!”

Acel final e posibil dacă apa se evaporă, adică trece din stare lichidă în stare gazoasă şi prin urmare nu mai e apă ci abur. Aşa că săriţi fraţilor, puneţi ibricul pe foc!
-----------------------------------------------------------------
So far, so good.
Sa continuam - de PROUDFRECKLED la: 29/09/2006 15:26:20
(la: Despre prostituate)
CyberCSX era mai cinstit din parte ta sa incepi cu sfirsitul.Aici suntem in virtual si cunoastem unii despre altii exact atit cit scriem in postare negru pe alb.Primele tale postari au comentariile pe care le merita.Aceasta discutie poate avea loc ,conditia este sa ramina in limita decentei care se confunda cu pragul dormitorului in acest caz.Dincolo este de domeniul terapiei,psihologiei,psihiatriei.La acest subiect discutam despre prostituate,despre de ce exista prostituate,de ce risca un barbat atat de mult pentru cateva momente de placere.Te citez :
Poanta este ca dealungul secolelor, datorita în mare parte a religiei, s-au comasat iubirea, sexul si familia. Se poate însa sex si fara familie, iubire fara casnicie sau ambele chiar fara sex.
Da foarte adevarat se poate.Te-ai intrebat vreodata de ce?De ce totusi,s-au comasat iubirea sexul si familia? Mai scriu o data: interzicerea sexului inafara casatoriei in Torah a facut posibila aparitia civilizatiei vestice, odata cu angajarea femeii pe drumul emanciparii.

D-na Radu intreaba: Care sa fie cauza insatisfactiei lor, hmm?
Pentru ca "...sexualitatea umana in special masculina este polimorfa si salbatica,in adevaratul sens al cuvintului chiar mai salbatica decit sexualitatea animalelor.Barbatul face sex atit cu femeie cit si cu barbat,cu fetite si baieti cu un singur partener sau in grupuri :cu persoane total straine sau cu membri apropiati din familie sau cu animale domestice.Ajung la orgasm cu obiecte neanimate ca pielea, pantofii,si alte obiecte de imbracaminte.Prin urinare,defecare unul pe altul,purtind haine de femeie,privind alte fiinte umane in timpul torturii,ascultind femei la telefon,privind fotografii..."Doar restrictionind aceasta uriasa forta la cadrul casatoriei s-a putut progresa.
D-na Radu pe de alta parte afirma: Nu poti nega si incastra ceea ce este natural, astfel ca sexul "rabufneste", asa ca a aparut pornografia, prostitutia, si fireste, obsedatii sexual. Sunt manifestari naturale pornografia,prostitutia si obsedatii sexual ,sa nu uitam ca doar crestinismul a dat conotatii negative acestor manifestari.Aici se poate adauga, istoric moralitatea sexuala impusa de judaism este devianta, nu homosexualitatea.
Institutia casatoriei nu este decat un alt fals, care merge contra naturii, fiindca nu doar barbatul este poligam ci si femeia. Sa punem in balanta faptul ca doar asa s-a putut accesa civilizatia pe care o cunoastem noi.Sigur ca nu se poate nega ADN-ul dar ingradirea sexuala in limitele casatoriei a facut posibila emanciparea femeii,printre altele,asta nu va spune nimic?Sexul interactiv este un bun cistigat care vine cu orgasmul aferent. Este chiar greu de inteles ca acest mult mai placut sa fi penetrat nu a existat in societatea arhaica??Acest fals ne-a adus aici unde suntem acum.Compromisul care aduce dupa el alte compromisuri . Si va intreb ce este mai bine pentru progresul societatii?Din noianul de variante ,care este cea care duce umanitatea inainte?
Cine spunea ca acest subiect nu te face sa gindesti ?:)


"Quite frankly, I'd rather be pole dancing."
#148622 (raspuns la: #146248) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de nyx la: 20/03/2011 12:40:07 Modificat la: 20/03/2011 12:42:32
(la: *)
'fratele mai mare' este o expresie picata din senin intr-un context orecare.
prin urmare, poate desemna orice.

tie iti suna poetic 'a te ingemana cu fretele mai mare'?

versul este 'sa musc din carnea unei piersici zemoase'
articolul nehotarat imi spune clar cat de decis e poetul.

si-acceptand sensul ales de tine, despre ce reintoarcere-i vorba?
omul musca din soare ca varcolacul din luna.

nu ma intelege gresit.
nu spun ca autorul n-a vrut sa spuna ce ai sugerat tu.
ci ca vorbele-s prost potrivite in context.

'sa musc din carnea unei piersici' ii un vers pe care l-am citit in numeroase contexte.
toate-avand conotatii .... senzuale.

piersica-i deci mai curand sinonima cu 'buci' decat cu 'soare', daca autorul nu pune forta-n cuvinte, asfel incat acestea sa ma duca acolo unde intentioneaza.

ps. n-ai auzit de expresia 'ti-au intrat chiloteii-n piersicuta'?
#603009 (raspuns la: #603007) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
ce, nu exista divorturi? - de (anonim) la: 02/09/2003 03:24:43
(la: Poveste din liceu, in cheie nostalgica.)
A gresit rau ca a facut un copil cu batausul. Dar oricum, cat timp exista divorturi...Poate continua studiile si sa isi duca copilul la parinti un timp (daca se inteleg), ca nu are sens sa-si strice toata viata. Eu stiu un caz in care o tipa cu copil a divortat cat mai curand vazand ca nu e bine si s-a recasatorit cu un medic care avea si el un copil si e ok nu e betiv ca cel dinainte.
#113 (raspuns la: #87) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Credinta in Dumnezeu este lucrul cel mai important in viata - de (anonim) la: 24/09/2003 07:41:05
(la: Satanism in Romania)
Cred ca,in general,ateii sunt persoane carora le este frica sa creada in ceva. Aceasta frica este generata de o dorinta bolnava de libertate. Este evident ca libertatea, fara nici o constrangere,duce la o viata fara nici un scop. In acest caz viata este privita ca o ratacire fara sens,fara finalitate-viata de apoi. Fara credinta in viata de apoi, fara Divinitate este evident ca toate instinctele primare ale omului ies la suprafata acesta devenind un animal.
#402 (raspuns la: #354) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
pentru Alice - de sanjuro la: 15/10/2003 07:18:15
(la: CICCIOLINA, actrita porno - o meserie ca oricare alta)
A stavili: a opri,(o miscare, o actiune), a zagazui, a bara;
A eradica: a smulge din radacini, a starpi;
Cum ai dedus ca as fi pus semnul egal intre ele?
In raspunsul meu catre papadie, am scris "eradica" in cunostinta de cauza, nu necunoscandu-i sensul.
Explica-mi te rog cum poti stavili prostitutia, tehnic vorbind. Sapam santuri, le umplem cu apa, si ne ascundem in cetate lasand prostituatele si "pestii" pe afara?
Poti atenua fenomenul, prin pedepse aspre, prin educatie, prin biserica. Dar nu-l poti opri. Il poti insa controla, legiferandu-l.
Fatucile de care aminteai vor fi controlate medical, vor avea o carte de munca, o pensie la sfarsit de cariera. Decat sa se duca in sant cu badea Gheorghe cand iese de la birt, mai bine intr-un loc civilizat, in conditii de igiena. Bine-nteles ca minorele nu vor putea sa lucreze in bransa.
Astfel se vor micsora numarul de violuri, de avorturi, de copii abandonati prin maternitati, de cazuri de imbolnaviri de SIDA, Hepatita B, etc.

Parerea mea.







sanjuro
#1376 (raspuns la: #1348) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
citi sunt care o duc bine i R - de NORWAY la: 21/10/2003 07:15:21
(la: Romani in strainatate)
citi sunt care o duc bine i ROMANIA 30% RESTUL FAC FOAMEA
#1777 (raspuns la: #1693) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
cei care o duc bine in tara se gandesc la plecare...? - de (anonim) la: 29/10/2003 02:11:39
(la: Romani in strainatate)
Cind cineva pleaca fuge DUPA ceva sau DE ceva. La mine a fost DE ceva.

Binele material nu a fost un factor. Nu vorbesc de bogat aici ci de comfortabil si eram asa....

DAR, nu mi-a placut lipsa de respect fata de munca. A celor in viata si a celor de dinaintea lor. Pensiile parintilor mei erau aproape simbolice dupa zeci de ani de munca - noroc ca aveau copil !!! Plateam mai mult impozit la salariul/ venitul meu decit pensia lor cumulata. Si nu reuseam sa vad unde se duc banii aceeia...

Ca gropile pe strada se reduceau prin ...unirea lor catre mai putine si mai mari, in spitale jucam ...pocker cu doctorii si asistentele la cit sa dau sa fie multumiti si mai si veneam cu medicamentele de acasa !!!

In plus alocatia lunara la copii era asa cam de valoarea unui burger la McDonalds. Asta intr-un moment de reasezare cu inflatia !!!! ca altfel mai ducea la 1/2 sandwich doar !!! (evaluarea in "unitati McDonalds" aleasa doar pt. scop umoristic. Ceea ce nu schimba suma excesiv de mica pt alocatie !!!)

Si n-am reusit sa dezleg misterul a ce se intampla cu banii aceeia de taxe. Si nu numai de la mine !!!!

Respectam munca ?!!!!

Si apoi coruptia. Orice document oficial putea dispare si reapare in infinite forme de puteam crede ca au dat extraterestrii....mai rau, s-au cazat in institutiile romanesti de orice dosar era un caz de X-files. Mistere totale !!!! Si evolutii "uluitoare" !!!! Curat-murdar nenea Iancule !!!!

La primarie ca la primarie, si la altii asemenea idem, dar cind s-a intimplat de citeva ori si cu justitia civila - adica in judecatorie pt. un pirlit de teren de citiva metri - am tras concluzia ca macar sa nu le mai dau atatea taxe daca tot doar le folosesc sa plateasca diversi indivizi care au uitat cele mai elementare reguli despre profesia lor...

Cum ar fi unii judecatori si doctori.... (cu multe vile)

Asa ca am plecat.

In concluzie totul in cazul meu s-a redus la RESPECTUL FATA DE MUNCA ,INDIVID SI PROPRIETATE.

Sincer sper ca e mai bine acum... Ca altfel tara frumoasa, fun, oameni placuti....

#2502 (raspuns la: #1693) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Istoria se bazeaza pe fapte si documente. - de Zamolxe la: 31/10/2003 20:34:47
(la: ZIDUL RUSINII)
Alien. Te alienezi de unul singur. Nu prea le ai cu intelegerea frazelor complexe, le scoti din context, le trunchiezi si te minunezi de ce emiti.
Eu am propus o discutie logica, bazata pe argumente, date istorice si pe fapte. Pot sa intep si eu, chiar mai abitir decit tine, dar nu acesta este scopul discutiei.
Singura cotizatie pe care o dau este pentru adevar si logica.

Toata justificarea pretentiilor teritoriale ale evreilor in Palestina au la baza ideea reintoarcerii “acasa”. Ori asa cum am spus si am demonstrat logic, singurii care se pot reintoarce sint cei care au plecat. Urmasii unui popor nu se reintorc la origini decit in sens literar.
Aceasta tara (casa), Palestina condusa de imperiul roman, a fost parasita de evrei. Fortati de imprejurari. Motivele plecarii sint neimportante pentru arabii care au venit in locul romanilor, dupa multe sute de ani!!! Nu arabii i-au gonit pe evrei din tara lor, ei pur si simplu s-au stabilit acolo unde era locul gol. Mai mult, evreii din diversele zone ale lumii, au fost aliati ai arabilor si au luptat alaturi de ei.

Citeva legaturi pe internet despre subiect, pe care il stiu mai bine decit multi din carti adevarate, tiparite.

http://jesusneverexisted.com/militant.htm: Jerusalem was besieged by the Romans in the spring of 70 C.E. and ruthlessly retaken during the summer, by which time the defenders had been reduced to civil war, starvation and (according to Josephus) even cannibalism. The religious fanatics made their last stand at the fortress they had taken first – Massada. When faced by inevitable defeat (73 C.E.) they met it with a defiant act of mass suicide. The terrible price the Jews paid for their revolt was the total destruction of their temple and the city in which it stood.

Rezistenta evreilor a durat 3 ani pentru ca dupa sinuciderea lui Nero, a fost nevoie de ceva timp ca imperiul roman sa se stabilizeze.


Iar dacii, chiar daca au pierdut razboiul cu imperiul, nu au plecat din tara lor, care de altfel nici nu a fost ocupata integral, vezi zona dacilor liberi. Dacii s-au amestecat in cele din urma cu romanii si au nascut poporul român.

Evreii s-au stabilit in alte parti. http://www.geocities.com/jewishwarriors/: Finally, in the 9th century, the leaders and the majority of the Khazar nobility came to be Jews. One likely possibility for how this happened is a conversion of the nobility. This is the official version of the situation, as told by the Khazar ruler Joseph in his famous letter to Hasdai ibn Shaprut of Spain.

Asa cum am mai spus, pina in 1948 nu a fost un conflict deschis intre evrei si arabi. Ciocniri, atacuri, probleme locale, da. Ca peste tot intr-o lume a violentei, a dreptului fortei.

Si probabil ca nu ar fi fost nici un conflict major daca evreii ar fi respectat rezolutia nr. 181 a ONU din 29 noiembrie 1947. Iar ONU in 1947 nu era arabesc sau antisemit (vezi lista votantilor). Drept de veto aveau ca si acum foarte putini. Solutia a fost negociata si era suficient de fairplay, desi pleca de la ipoteza “reintoarcerii acasa” a evreilor.
Rezolutia a fost acceptata de evrei si respinsa de arabi. Cei care au acceptat-o au si incalcat-o si acestia au fost evreii. Rezolutia in sine era favorabila evreilor care primeau casa, o tara. La o bere politica.

http://www.mfa.gov.il/mfa/go.asp?MFAH00ps0

United Nations General Assembly Resolution 181 called for the partition of the British-ruled Palestine Mandate into a Jewish state and an Arab state. It was approved on November 29, 1947 with 33 votes in favor, 13 against, 10 abstentions and one absent (see list at end of document).
The resolution was accepted by the Jews in Palestine, yet rejected by the Arabs in Palestine and the Arab state.
… … …
Adopted at the 128th plenary meeting:
In favour: 33
Australia, Belgium, Bolivia, Brazil, Byelorussian S.S.R., Canada, Costa Rica, Czechoslovakia, Denmark, Dominican Republic, Ecuador, France, Guatemala, Haiti, Iceland, Liberia, Luxemburg, Netherlands, New Zealand, Nicaragua, Norway, Panama, Paraguay, Peru, Philippines, Poland, Sweden, Ukrainian S.S.R., Union of South Africa, U.S.A., U.S.S.R., Uruguay, Venezuela.
Against: 13
Afghanistan, Cuba, Egypt, Greece, India, Iran, Iraq, Lebanon, Pakistan, Saudi Arabia, Syria, Turkey, Yemen.
Abstained: 10
Argentina, Chile, China, Colombia, El Salvador, Ethiopia, Honduras, Mexico, United Kingdom, Yugoslavia.


Partea urita a fost luarea cu forta a intregului teritoriu al Palestina/Israel. Proclamarea unilaterala a statului Israel a fost momentul in care arabii si evreii au devenit cu adevarat dusmani si s-a intrat pe o spirala violenta de actiune-reactiune.

Astept de la oricare dintre voi comentarii pertinente si nu atacuri de joasa speta. Daca vrem sa intelegem istoria trebuie sa o studiem si sa ne raportam strict la fapte si date. Solutiile crizelor se regasesc in corecta intelegere a istoriei.

Istoria nu raspunde la intrebari sentimentale si nici nu trateaza intimplarile individuale.

Refuzul istoriei asa cum este ea pastrata in documente duce la ridicare de ziduri mentale. Ziduri ale rusinii.

Izraelul dupa Ostrov !! - de Leon la: 09/11/2003 11:30:08
(la: Israelul, dupa Codrin)
Imi permit sa introduc inca un mesaj scris de unu Ostrov in acelasi thread de pe FanClub, unde a scris si Codrin.

Na-m avut timp sa parcurg toate mesajele . . . . insa vreau sa-mi spun si eu punctul de vedere.
Mai inainte vreau sa spun ca pentru orice individ cu o sofisticare mentala mai mare de cinzeci de carti citite (din care nici una sa nu fie de suruburi, adica inginerie, sau cu liniute de dialog, adica beletristica, “argumentele” preluate de pe site-uri “subterane”, fac exact zero. Pe probate . . . .
Mai vreau sa-mi exprim dezgustul pentru unele pozitii copilaresti, pentru care daca unu’ ii aduce un contra-argument, atunci acesta e naiv ca ar crede in acel contra-argument, in schimb da dovada de o incetineala in rationament extreeeema, caracteristica, cand face o astfel de afirmatie:

<>


Pai de ce sa nu fie acelasi lucru, mosule!??
Principial, e acelasi lucru. NU cantitatea face diferenta . . . . Apoi stii de ce sunt atat de putini evrei (dar si alte minoritati religioase in pamantul islamului? O sa-ti zic eu:

Tu uiti ca imediat dupa evenimentul din ’48, cand 7 armate arabe au atacat de-abia mosita entitate statala evreiasca, leaderii natiunilor acestor armate, au lansat o chemare populatiei arabe locale, palestinienilor adica, de ‘a se tine de-o parte’, de “a se refugia” mai exact, pe teritoriile statelor lor, ‘temporar doar’ ziceau ei, pana cand ei, cei multi, cei viteji, cei “'cu Dumnezeu de partea lor”, au sa-i arunce pe “fii porcilor si maimutelor” - asa numeste “cartea sfanta” Coranul, pe evrei - in mare. N-a fost sa fie insa . . . . . iar “vitejii”, s-au ales cu un “cartof fierbinte’, pe care de atunci insa, au stiut sa-l transforme, cinic, in arma politica, in pion intru fermentarea urii pentru Israel si Occident. Pentru ca refugiatii, in ciuda miilor de miliarde venite din petrol in visteriile tarilor arabe, in ciuda imensului teritoriu de vreo 17 milioane de km patrati (Mai mult de ‘o Europa de la Urali la Atlantic’ si inca o jumatate) de care lumea araba dispune, au ramas ‘cantonati’, inchisi adica, in tabere mizere de refugiati, lipsiti fiind de drepturi umane, ce sa mai vorbim de cele cetatenesti, eventual, discriminati de autoritati, urati de populatiatia acestor tari (vezi cazul Iordaniei sau Libanului anilor ‘70). Daca arabilor din jur nu le trecea prin cap neinspirata idee de ‘ai arunca in Mediterana pe porci si maimute’, refugiati ioc azi. O belea in minus, adica. Minoritatea dintre arabii palestinieni care au ramas in ciuda incitarilor tampe ale leaderilor statelor arabe, au primit drepturi depline de cetateni ai noului constituit stat evreu, avand partide politice, reprezentare in Kneset, drepturi culturale si de educatie superioara, cum in alte locuri, nu zic care, nici macar prin anii 2000 nu se poarta . . . . . E bizar, caracteristic, dar ridicul sa vezi, ca singurii arabi din lumea Orientului care au drepturi civile si traiesc practic intr-o democratie, sunt palestinieni de pe teritoriul statului evreu. Risul piticului . . . . . . MAI INTERESANT INSA ESTE CE S-A INTAMPLAT CU MINORITATILE EVREIESTI - destul de numeroase - DE PE TERITORIUL STATELOR ARABE, DUPA MOMENTUL-SOC 1948.
Acum, pentru un est-european citit, care stie soarta tragica a minoritailor crestine ortodoxe de pe teritoriul “califatului”, nu cred ca poate fi vreo surpriza. Sa nu uitam, palestinieni, maroniti, vechii siriaci, fenicieni, copti, sarbi, rusi, armeni, greci, romani, toti au disparut sau au suferit pierderi imense de pe urma statutului de dimitudine - sau “doar” vasalitate, dupa caz - impus de statul islamic in perioada sa araba sau turca.
Pai evreii din statele arabe imediat dupa 1948, au fost ‘ciuca bataii’, tapul ‘ispasitor’, persecutatii, tinta facila a fanatismului impotent si prostiei moaienajoaze a arabilor si regimurilor lor arhaice. Un imens val de refugiati, adevaratul val de refugiati in sensul propriu in Orient, au fost evreii. Matematica e cruda: In doar cativa ani, intre 600 si 800 de mii de evrei, se refugiaza, plecand din tarile in care existau de sute de ani, doar cu ce aveau pe ei. In ciuda lipsei de mijloace, in ciuda inerentelor dificultati ale inceputurilor unui stat, acestia sunt integrati si absorbit, cu costuri imense insa. 140 000 evrei in Algeria in 1948, mai putin de 100 azi. 75 000 de evrei in Egipt in 1948, doar 200 azi. 265 000 de evrei in Marocul anilor ’48, mai putin de 4000 azi. Evident, e insa o greseala sa afirmi ca doar evreii sunt sau au fost victimele persecutiilor in statele arabe. Sa fim sinceri, toate minoritatile sunt discriminate acolo, majoritatea insesi ‘auto-discriminandu-se’ si ca.ca.ndu-se efectiv, in continuu, in propriul ei viitor. Islamul nu poate rabda altceva decat musulmani, iar lumea in viziunea musulmanilor neputand sa fie, finalmente (binecunoscutul principiu al ‘dar-el-islam’ si ‘dar-el-harb’), decat musulmana, pana atunci la fel, dar ‘fara sa stie’ saraca asa cum ne explica Coranul . . . . . iar datoria fiecarui credincios fiind, sa aduca constiinta pe . . . . "inconstienti"; cu centura de trotil prin cafenea, sau avionul prin zgarie-nori, inshalah!

Istoric deci, discriminarea facuta de arabi contra minoritatilor lor evreiesti, precede "discriminarea" minoritatilor arabe din statul Israel, discriminare care in fapt nici nu exista: arabii din statul Israel, sunt populatia araba cu cele mai multe drepturi cetatenesti si politice (de ex. primarul celui mai mare oras evreiesc este un arab), din zona, lumea araba fiind recunoscuta pentru caracterul ei retrograd si primitiv in materie de drepturi; da o tura cand te mai manca degetul sa citesti mizerii de pe site-uri underground si pe site-ul Natiunilor Unite, Agentia numita PNUD (programul natiunilor unite pentru dezvoltare), si citeste ultimul raport asupra lumii arabe, intocmit de intelectuali arabi: indici de libertate cetateneasca mai mici decat in africa neagra . . . . femei oprimate, religie care interzice traducerea cartilor, 300 de milioane traduc annual cat Grecia, si au trades in ultima mie de ani cat Spania intr-un an, etc.
Nu face confuzia intre populatia araba din teritoriile ocupate sau din taberele de refugiati, cu arabii din Israel. In privinta ocuparii teritoriilor, ei bine, si Romania ar ocupa un teritoriu de pe care se fac atacuri impotriva cetatenilor lui, si inca IMPOTRIVA POPULATIEI CIVILE. Simti nuanta, sau iti fac desen? Nu il ocupa ca sa-l cotropeasca, ci ca sa aresteze sau omoare niste teroristi, nu ucid nediscriminat si intentionat populatie civila!!!
Apoi refugiatii, trebuie sa le stii istoria: cum au aparut ei?

Dar sa-mi zic parerea despre anti-semitism: el exista, si bizar, azi el este apanajul stangii europene. El este insa si traditional calul de bataie al dreptei extreme.
Daca e “pui al inculturii”? Raspunsul poate fi “Da!”, insa se impun oarece bemoluri. El a aparut si din cauze care nu tin de incultura, ca de exemplu lupta pentru un loc mai in fata in societate: secole la rand, populatia autohtona s-a batut sa dizloce evreii din meserii si functii considerate “traditioanle”, asta ducand datorita nerabdarii unora la nationalism excesiv si anti-semitism. E greu sa-i judeci pana nu le intelegi lumea si situatia Romaniei, de ex. pe un Alecsandri, Goga, Hasdeu, Eminescu, Helliade-Radulescu sau Nicolae Iorga. E mai putin greu sa-i judeci si acuzi pe un Nae Ionescu sau Paulescu (ala cu insulina). Ideea este ca meseriile asa-zis traditional-evreiesti, medic, bancher, carciumar, inalt-functionar, camatar, etc. isi au explicatii istorice pentru care nu evreii sunt responsabili, ci insasi dogma crestina si biserica, care i-a alungat candva, la inceput, undeva la marginea societatii medievale, fiind singurii, de ex., carora nu li se interzicea practicarea camatei, nefiind crestini, camata care insa devenise necesara etapei de evolutie a societatii (forma istorica incipienta a sist. bancar, azi recunoscuta ca responsabila progresului Europei).


Ultima data editat de Evgheni Ostrov pe 09-11-2003 la 02:56

Tricolorul Romanesc - de talusa la: 10/11/2003 01:24:32
(la: ROMANIA)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.





#3837 (raspuns la: #3812) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...