comentarii

a fost odata un cuvînt


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
scriam odata - de petretuteavsnietzsche la: 13/08/2009 19:45:50
(la: Obsedat textual)
Poet

Aproape oricare subiect ce se poate încadra atemporal îmi pare o reeditare eminesciană. Moştenirea lăsată de către domnul Eminescu, trebuie administrată cu băgare de seamă. Altfel ajungem: ce suntem. Evident că: vremurile se schimbă. Epoca naţionalismului este pe sfârşit (startu’ l-am pierdut cu mult timp în urmă). Prea rar s-a născut o personalitate iubitoare de ţară... (care să demonstreze lucrul acesta prin sacrificul personal). Nevoia de eroi este un/o stagiu/pornire imatură a umanului. De aceea, trebuie să îmbraţişăm noul om - venit din lumină. Născut din suferinţa milenară. Limba vorbită de acest om nu este greaca, latina, engleza ci "harmonia". Să trecem peste… probabil vreodată am sa dezvolt aspectul.

Poetul român de acum 133 de ani:
“Să tot torni la rime rele
Cu dactile în galopuri,
Cu gândiri nemistuite
Să negreşti mai multe topuri;

Şi când vezi vreo femeie
Să te-nchini pân- la pământ
Şi de-a sta ca să-ţi vorbească
Să înghiţi orice cuvânt;

Nespălat, neras să umbli,
Şi rufos şi deşuchiet ­
Toate-acestea împreună
Te arat-a fi poet.”

După atâta timp, lucrurile nu stau mult mai bine. Nu trădez deznodamântul “cugetului” ci latura ambiental–manifestată. Poetul vine la rampă costumat în: trening/adidaşi; costum de pescar/vânător şi bocanci; cămaşă/bluză/blugi/adidaşi plus punga de un leu indispensabilă. Fotograful "profesionist" imortalizează momente de o importanţă colosală: poetul cu un/o pahar/sticla/ţigară în mână (trage din ţigară de parca se termină lumea). Evident, rânjetul este nelipsit. Poetesele (tot mai multe) parcă-s nişte oi ameţite care şi-au concediat coafezele. Cu “paşi debili” pline de “inţelepciune virginală” se aşteaptă la un public căzut în delir, odata cu revărsarea-i “artistică”. Se aplaudă! Ce? Nu ştiu! Grotescul este instalat confortabil în sală. Nimic şi nimeni nu îl deranjează.

Cam atât despre lipsa de armonie între trup şi spirit.
#470958 (raspuns la: #470956) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Inaintarea frontierei NATO si UE si criza din Republica Moldova - de belazur la: 24/03/2004 19:01:54
(la: Adevarata sursa de anti/americanism este Rusia)
În statul multinational al Imperiului sovietic, tendinta ruseasca în directia statului centralizat a intrat în coliziune cu renasterea constiintei nationale a mai mult de o suta de minoritati din republicile autonome. În cazul Republicii Moldovenesti, raportul dintre crearea statului si crearea natiunii era chiar mai complex, deoarece atât identitatea nationala, cât si cea statala, erau creatii artificiale. Natiunea moldoveneasca fusese inventata de rusi pentru a preveni (re)nasterea unei constiinte nationale românesti la populatia basarabeana. Statul moldovean fusese creat în Imperiul sovietic în 1924.”
Wilhelmus Petrus Van Meurs,1
„Ideea ca moldoveni sunt o natiune distincta, în sensul obisnuit al cuvântului, e problematica astazi. Limba pe care o vorbesc ei este româna, chiar daca a fost numita mult timp moldoveneasca de locuitorii din zonele rurale si este în continuare numita astfel în constitutia republicii post-sovietice. Istoria Moldovei moderne este o parte ce nu poate fi ignorata a istoriei mai largi a latinitatii rasaritene, regiune ce se întinde de la padurile Transilvaniei si dealurile Bucovinei, în nord, pâna la Câmpia Dunarii si Marea Neagra, în sud, si pâna la dealurile rotunde si stepele ce se întind de-a lungul Nistrului, în est. Toate aceste regiuni, incluzând teritoriul de astazi al Republicii Moldova, au apartinut României Mari aparute dupa primul razboi mondial si distruse de cel de-al doilea. Moldovenii de astazi nu au reusit sa se afle în acelasi stat cu românii mai mult de câteva decenii, dar cultura, limba si traditiile folclorice provin incontestabil din aceleasi radacini. Eroii nationali si marile personalitati dintr-o regiune sunt, cu siguranta, recunoscute si în cealalta. În acest sens, din punct de vedere cultural, sunt astazi doua state 'românesti’ în Europa de Est, chiar daca ambele adapostesc si multe alte minoritati etnice – unguri, ucraineni, rusi, romi si turci.”
Charles King 2

„Cei care încearca sa dezvolte o constiinta moldoveneasca ar putea sa revina, astfel, la interpretarile sovietice de alta data privitoare la istoria si cultura Basarabiei. Prin urmare, putem fi martorii unei renasteri a unor pareri comuniste cu privire la trecutul Moldovei si ai unei reactii concomitent a românilor fata de ele.”
Denis Deletant3

Preambul. Republica Moldova – spatiu de frontiera euro-atlantica

Acest text va vorbi despre asa numita Conceptie a politicii nationale de stat a R. Moldova si Dictionarul moldovenesc-românesc a lui Vasile Stati încercând sa le aseze pe fundalul geopolitic adecvat. Nu doar informatia legata de aceste chestiuni lipseste astazi în România, dar si cadrul geopolitic just în care aceste evolutii sa fie plasate si citite. Caci, dincolo de amprenta locala pe care aceste evenimente o au neîndoielnic, ele sunt parte a unor evolutii politice si geopolitice mai ample care nu pot fi ignorate în nici o analiza. De prea multe ori aspectele legate de Republica Moldova sunt abordate într-o grila provinciala, în care actorii principali sunt personajele politice de la Chisinau iar evenimentele majore - alegerile locale sau parlamentare (vag, este pomenita si Rusia). În realitate, toate evenimentele de la Chisinau poarta, mai mult sau mai putin, amprenta unor evolutii geopolitice globale. Mai concret, ele sunt determinate de înaintarea frontierei NATO si UE spre Republica Moldova, de decizia acestor institutii de a fixa granita pe Prut si de reactia pe care aceste evolutii le genereaza.4

Frontiera ar însemna, în cadrul teoretic utilizat aici, aspectul dinamic al unei evolutii geopolitice, respectiv totalitatea proceselor prin care se manifesta o expansiune istorica, un popor, o civilizatie sau un imperiu etc. Frontiera, ca aspect dinamic, declanseaza si întretine o gama larga de procese spirituale sau institutionale, pe care le denumim procese ale frontierei. Granita este aspectul static, stabil (stabilit) al înaintarii unei frontiere. Înaintarea unei frontiere se fixeaza (este fixata) undeva, pe o granita. Dar asta nu înseamna, automat, ca, o data fixata granita, dinamica procesului de înaintare a frontierei dispare sau ca este suspendata. Dimpotriva. Atunci când avem de a face cu o fixare artificiala (politica, geo-strategica) a unei granite vom asista la perpetuarea manifestarilor de frontiera, iar spatiul în care asemenea evolutii se petrec îl numim spatiu de frontiera 5 . Aceste spatii de frontiera6 sunt, geopolitic vorbind, de multe ori, spatii de criza, de turbulenta geopolitica, care nu pot fi decriptate sau întelese just fara a lua în considerare aceste aspecte7.

Un asemenea spatiu de frontiera este astazi Republica Moldova. Nimic nu se poate întelege acolo daca se ignora înaintarea frontierei euro-atlantice si consecintele pe care aceasta înaintare – si, mai ales, fixarea granitei artificiale pe Prut - le genereaza. Republica Moldova este astazi un spatiu de frontiera euro-atlantic. Decizia politica (geo-strategica) de a fixa granita înaintarii frontierei euro-atlantice pe Prut, cuplata cu refuzul majoritatii populatiei din Republica Moldova de a accepta aceasta decizie sunt responsabile de evenimentele care au loc acolo. Razboiul din Transnistria, refuzul Moscovei de a retrage armata si armamentul de acolo, proiectul de federalizare, manifestarile din Piata Marii Adunari Nationale sau din fata Ambasadei Ruse, Conceptia presedintelui Voronin, chiar si Dictionarul lui Stati etc. sunt consecinte directe sau indirecte ale acestei decizii8.

Acesta este cadrul în care momentele punctate mai jos trebuie citite si percepute.

„Conceptia politicii nationale de stat a Republicii Moldova”

„Proiectul Conceptiei politicii nationale de stat a R. Moldova, inclus pe agenda de lucru a parlamentului R. Moldova, este un document politic, în esenta provocator, ce îsi propune, în ansamblul sau, sa anuleze Declaratia de Independenta din 27 august 1991, ca act juridic de nastere a celui de al doilea stat românesc, si sa-i confere R. Moldova o noua identitate etno-culturala, istorica, lingvistica si politico-juridica. El reprezinta suma tentativelor ideologice privind crearea unei doctrine nationale de stat si ideologizarea fortata a întregii societati. Axul respectivei doctrine îl constituie preceptele false din punct de vedere stiintific, cultural si istoric al existentei unui asa-numit popor moldovenesc si a unei limbi moldovenesti, camuflate inabil si de o maniera totalitara cu notiuni la moda, precum ‘multiculturalismul’, ‘multilingvismul’, ‘polietnicismul’ - toate amalgamate si ambalate sub drapelul tolerantei’, ‘pacii interetnice’ si ‘concordiei civice’”.9

Într-o ancheta a publicatiei Contrafort pe tema asa-zisului Dictionar moldovenesc-românesc, academicianul Mihai Cimpoi facea urmatoarea constatare: „Ma întristeaza atât aparitia, sustinuta oficial, a Dictionarului cât si atentia extraordinara pe care i-o acorda posturile TV din România (o ora la Pro TV, doua ore la Realitatea) fapt care nu s-a întâmplat cu nici o carte a vreunui scriitor basarabean” 10.

Naduful reputatului academician trebuie înteles corect: nu doar dezamagire fata de liderii de opinie din România care se întrec în a neglija si uita performantele culturale autentice ale carturarilor de peste Prut (supararea ar fi fost justificata fie si numai din aceasta pricina!), dar si deceptie fata de cecitatea vadita a acelorasi personaje care, lipsite de perspectiva si viziune, au transformat un eveniment minor, totusi, în eveniment de presa ignorând vinovat ca gestul ridicol al lui Stati – „renumit criminal al culturii noastre, plastograf si plagiator de cea mai joasa speta” cum numeste academicianul pe autorul acestei „monstruozitati” – este numai vârful de aisberg, expresia rizibila a unei evolutii politice mai profunde care se petrece în Republica Moldova si care, ea, ar fi trebuit sa se afle în colimatorul presei sau a societatii civile de la Bucuresti. O evolutie politica si geopolitica inedita, ale carei expresii reale si consistente sunt, pe de-o parte, asa numita Conceptie a politicii nationale a Republicii Moldova – document programatic complet ignorat, cu rarisime exceptii, în România! - si, pe de alta, dezbatere în jurul problemei federalizarii (incluzând aici chestiunea transnistreana). Aparitia Dictionarului lui Stati nu este decât partea cea mai putin consistenta a acestor evolutii ce se desfasoara astazi si despre care asa zisa „societatea civila” din România (analistii, jurnalistii si „purtatorii ei de cuvânt”) sau politicienii de la Bucuresti se încapatâneaza sa nu vorbeasca sau sa nu stie nimic. Ciudata reactie a celor chemati sa ghidoneze opinia publica a unei societati care sta sa se integreze în NATO si UE, adica institutiile a caror granita viitoare va fi, într-o prima instanta, tocmai Prutul...

Proiectul legii numit Conceptia politicii nationale de stat a R. Moldova a fost publicat pe 25 iulie în oficialul guvernamental, Moldova Suverana. Este un proiect de lege initiat de presedintele Voronin. Cum se va vedea mai departe, exista o legatura evidenta între aceasta conceptie si Dictionarul moldovenesc-românesc al lui V. Stati, publicat, în aceeasi zi, în ziarul partidului de guvernamânt, Comunistul. Validarea lui de catre guvernul de la Chisinau s-a facut recent, fara a stârni, nici de data asta, o discutie atât de necesara la Bucuresti.

Textul este aproape necunoscut publicului din România, astfel ca remarcile si comentariile vor fi flancate de ample apeluri la text .11

Axul definitoriu al documentului este indicat în deschidere: „Conceptia politicii nationale de stat a Republicii Moldova, denumita în continuare conceptia, reprezinta totalitatea principiilor, obiectivelor si sarcinilor prioritare privind integrarea si consolidarea poporului unic multicultural si multilingv al Republicii Moldova prin armonizarea intereselor nationale generale cu interesele tuturor comunitatilor etnice si lingvistice din tara”. Baza juridica este si ea sugerata din plecare: „Conceptia se bazeaza pe prevederile Constitutiei Republicii Moldova, pe normele legislatiei nationale si ale dreptului international, inclusiv ale: Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, Pactului International cu privire la drepturile civile si politice, Pactului International cu privire la drepturile economice, sociale si culturale, Conventiei europene pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, ale altor acte internationale referitoare la drepturile omului si ale persoanelor apartinând comunitatilor etnice si lingvistice la care a aderat Moldova”. Temeiul elaborarii proiectului este acesta: „Actualitatea elaborarii si adoptarii conceptiei este determinata de necesitatea de a stabili principiile si sarcinile politicii nationale de stat, orientata spre consolidarea independentei si suveranitatii tarii noastre, crearea unor conditii favorabile pentru dezvoltarea libera a tuturor comunitatilor etnice si lingvistice, spre integrarea lor în poporul unic al Republicii Moldova”. Despre importanta textului vorbeste limpede un paragraf întreg: „Conceptia este documentul de baza pentru autoritatile publice la promovarea politicilor social-economice si culturale în domeniul dezvoltarii si consolidarii independentei si suveranitatii tarii, a poporului multietnic, multicultural si multilingv al Moldovei. Tot de aceste principii trebuie sa se conduca organele de stat ale Republicii Moldova în activitatea de sustinere a eforturilor de edificare a unei societati civile”.

Urmeaza apoi cinci sectiuni care cuprind: I. Dispozitii generale; II. Principiile politice nationale de stat; III. Scopurile politicii nationale de stat; IV. Sarcinile politicii nationale de stat; V. Asigurarea politicii nationale de stat.

Sa vedem însa ce spune, în detaliu, acest text, dincolo de protocolarele declaratii de intentii.

O declaratie explicita de politica interna si externa

Atmosfera textului este data deja de paragrafele citate. Înainte de a intra însa în substanta (!) lui, sa sesizam contextul în care se lanseaza documentul: momentul aparitiei proiectului coincide, practic, pe plan intern, cu demararea campaniei electorale în Republica Moldova (este vorba de alegerile parlamentare din primavara lui 2005), proiectul servind, implicit, drept platforma electorala pentru Partidul Comunistilor aflat la guvernare. Cel putin al acelei factiuni din acest partid care va merge neconditionat cu actualul presedinte, Vladimir Voronin, chiar daca, pentru asta, va fi necesara o scindare a partidului între linia dura si cea „moderata”, capabila sa faca o alianta cu partide necomuniste de genul Partidului Democrat al lui Diacov. Proiectul initiat de presedintele Voronin este un semnal clar si o conditie explicita pentru viitorii sai suporteri.

Pe plan extern, aparitia proiectului vine în consonanta cu presiunile pe care Rusia le face din ce în ce mai insistent asupra republicii, presiune „stimulata” tot mai mult de dorintele exprimate insistent în ultima vreme de catre UE de implicare a acestui organism în solutionarea conflictului din Transnistria, deci într-o chestiune care afecteaza direct interesul Rusiei în zona. Proiectul este, din acest punct de vedere, o declaratie de politica externa, cel putin prin atentia si grija deosebite care se acorda limbii ruse în document sau încapatânarii de a ignora organismele europene în care Moldova ar putea nazui sa fie parte12 .

Un text nul din punct de vedere academic

Conceptia este în primul rând un text politic, dar „argumentatia” sa deriva însa dintr-o perspectiva ce se vrea „stiintifica” asupra proceselor de formare si dezvoltare a natiunilor.

În primul rând, textul este parte a unui proces mai amplu de „nation building” (demarat însa în Basarabia de ocupantul sovietic si continuat astazi de Partidul Comunistilor). Ideea care fundamenteaza argumentatia este una de tipar modernist (inventionist, instrumentalism etc.) dupa care natiunile se nasc prin proiect (by design), ca o creatie de sus în jos si în care un rol crucial trebuie sa revina statului si institutiilor acestuia. Agresivitatea cu care este promovata o asemenea perspectiva în document este cel putin stranie, mai cu seama ca este vorba despre un teritoriu care, vreme de mai bine de 60 de ani a fost supus de catre puterea sovietica, cu sistem si încrâncenare, unui proces de nation building (asta este, în esenta, moldovenismul), respectiv de creare a unei Republici Moldovenesti de limba, traditie si istorie rusesti. Procesul a esuat, dupa cum evenimentele de la 1989 au demonstrat-o cu prisosinta. Acest esec trebuie sa faca pe cei care pariaza fara rest pe asemenea abordari mult mai circumspecti.

Cert este însa ca perspectiva constructivista a demersului – „Am creat Moldova, acum sa-i cream pe moldoveni...” –, lipsita de minimale precautii sau spirit critic, sfideaza ridicolul când încearca sa justifice tentativa.

În al doilea rând, frapeaza în text confuzia (voita sau nu) si inconstienta cu care autorii textului se joaca cu vorbele si conceptele. Un text care nu urmareste decât sa „legitimeze” un stat, o limba si o etnie nu gaseste de cuviinta decât sa.... vitupereze „nationalismul”. Iata o mostra inclusa în „Expunerea de motive la proiectul Conceptiei politici nationale de stat a Republicii Moldova”: „Însa evenimentele de la sfârsitul anilor ‘80 si începutul anilor ‘90 ai secolului trecut, inspirate, în republica de fortele politice radicale de orientare nationalista, au dus le dezintegrarea statului si societatii moldovenesti, la confruntarea interetnica si la scindarea teritoriala a tarii, scindare care mai persista. Din aceiasi perioada dateaza tentativele, care continua si astazi, de a nega existenta natiunii moldovenesti si a limbii moldovenesti, de a discredita istoria Moldovei - bazele politico-juridice si national culturale ale statului moldovenesc”13.

Prin urmare, tot ce s-a petrecut în perioada indicata este manifestarea fortelor „de orientare nationalista” împotriva carora Conceptia îsi propune sa lupte. Sofismul este aici la ele acasa: caci Conceptia, care îsi propune, cum spuneam, explicit, sa impuna un stat, o limba, o etnie, o limba etc. reprezinta, dupa toate normele sociologiei natiunii si nationalismului, chintesenta unui proiect sau program nationalist, în ciuda lipsei de consistenta si a falsului pe care se bazeaza argumentatia. Pentru autorii conceptiei, a fi nationalist moldovean nu e nationalism, dar a sustine limba, natiunea si etnia româna... da! Utilizarea atributului cu conotatii negative - nationalist – doar pentru ceea ce înseamna „românesc” nu este, în fond, decât o tehnica de propaganda sau proba unei confuzii majore care fundamenteaza acest document.

În al treilea rând, documentul se bazeaza pe o manipulare grosolana a textelor si conceptiilor europene privind drepturile omului sau ale comunitatilor etnice. În pofida filosofiei de la care pretinde ca se revendica, Conceptia nu face decât sa impuna de sus o carcasa identitara unei comunitati (populatia Republicii Moldova), ignorând nepermis dreptul individual la optiune al fiecarui cetatean. Altminteri spus, în loc sa plece de la drepturile omului pentru a ajunge la drepturile colective (multiculturalismul), textul le decreteaza pe cele din urma neglijându-le sistematic pe cele dintâi! În ciuda retoricii, este exact invers decât traseul european pe care documentul îl invoca cu obstinatie. Cum bine a sesizat un comentator de la Chisinau: „...atât actele privind drepturile si libertatile fundamentale ale omului, cât si actele referitor la drepturile minoritatilor etnice si nationale, vizeaza doar individul si autonomia sa ireductibila. Drepturile culturale si lingvistice sunt considerate drepturi individuale, dar care se exercita în mod colectiv. Ceea ce înseamna ca unui grup etnocultural i se acorda drepturi nu pentru a pastra si perpetua cu orice pret existenta acestui grup, indiferent de optiunile membrilor grupului. Dimpotriva, grupului i se acorda drepturi deoarece pentru persoanele respective apartenenta la acest grup este plina de sens si importanta pentru exercitarea libertatii lor”. În opozitie, cum sugeram deja, Conceptia, dimpotriva, propune o viziune si un sistem de valori care ar trebui împartasite de catre toti cetatenii. Autorii Conceptiei considera drept scop strategic: "afirmarea unui sistem de valori nationale la baza carora se afla constientizarea de catre toti cetatenii tarii noastre a apartenentei lor la poporul unic al Republicii Moldova" (partea IV, Sarcinile politicii nationale de stat)”14.

În esenta, este vorba despre „un proiect totalitar”, cum îl numea academicianul Cimpoi, care nazuieste sa impuna, de sus în jos, o unica identitate tuturor cetatenilor Republicii moldova, indiferent de optiunile sau dorintele lor. Indiferent, adica, de ceea ce comunitatea internationala numeste „drepturile omului”...

Mitul „fondator” al Republicii Moldova: moldovenismul

Axul principal al textului este ideologia modovenismului. Documentul vizeaza, în esenta, impunerea „moldovenismului” ca ideologie de stat. Cu vorbele unor reprezentanti ai societatii civile de la Chisinau: „Moldovenismul ca doctrina a asa-zisului specific national al ‘poporului moldovenesc’, cu istorie, cultura si limba diferite de cele ale poporului român, este, precum se stie, o fabricatie a regimului tarist de ocupatie si, în special, a ideologiei sovietice staliniste, menita sa justifice anexarea provinciei românesti Basarabia de catre Rusia tarista si, ulterior, prin aplicarea prevederilor Protocolului aditional secret la Tratatul sovieto-german din 23 august 1939 (Pactul Ribbentrop-Molotov) de catre Uniunea Sovietica”15.

Nu avem spatiu suficient pentru a descrie evolutia acestei ideologii relativ la teritoriul dintre Prut si Nistru (dar nu numai). Genealogia aceste idei indica limpede emitentul: Moscova si Kominternul, iar aparitiile ei pe scena istoriei – dupa cum sugereaza un comentator de la Chisinau - nu este lipsita de semnificatii: „De fapt, aceasta teza conceptie cominternista a mai fost formulata în aceiasi termeni si în noiembrie 1988, când au aparut faimoasele teze ale Comitetului Centra al PCM si cuvântarea lui N. Bondarciuc, la acea vreme secretar al CC al PCM, azi fruntas al aceluiasi partid, care se încheia cu celebrul ‘niet, niet I niet’. Anume acele teze au catalizat miscarea de emancipare nationala a românilor basarabeni si procesul de acordare a limbii române a statutului de limba de stat si de revenire la alfabetul latin”16.

Fenomenul moldovenismului a fost resuscitat în Republica Moldova mai ales dupa venirea la putere a Partidului Comunist, dar el nu este, în nici un caz, apanajul acestei formatiuni politice, caci versiunile în care acesta este livrat pe piata sunt diferite (cazul Partidului Democrat Agrar si a reuniunii acestora din 1994 – „Casa Noastra – Republica Moldova” – este primul care vine în minte). Recent, fenomenul a beneficiat de o analiza pertinenta sub forma unei teze de doctorat si care merita tata atentia. Una dintre concluziile lucrarii merita reluata: „ ... moldovenismul nu este ‘minciuna întreaga’, ci o semiminciuna. De aceea, demontarea acesteia nu este un lucru usor: a afirma ca basarabenii nu sunt moldoveni ar fi la fel de gresit cu a afirma ca ei nu sunt români. Într-o eventuala disputa privind tezele moldoveniste, este foarte important a nu se ataca partea asa-zis pozitiva a moldovenismului – faptul de a fi moldovean nefiind o contradictie cu a fi român. Pe de alta parte, faptul existentei statului Republica Moldova implica recunoasterea politonomului ‘moldovean’, care nu este o emanatie a moldovenismului, ci o realitate geopolitica. În calitatea lor de cetateni ai Republicii Moldova, si românii basarabeni si minoritarii sunt moldoveni. Speculând însa pe chestiunea identitara, moldovenistii comit în mod deliberat tot felul de confuzii, mizând pe deruta si ignoranta. (...) Astfel, moldovenismul se prezinta ca o manifestare a crizei identitare în Republica Moldova (urmare a politicilor de rusesti de deznationalizare si rusificare), dar si ca o continuare a acestor politici”17.

Miturile fondatoare ale Republicii Moldovenesti (2)

Proiectul de constructie se bazeaza pe câteva „axiome” repetate obsesiv. „Republica Moldova constituie continuarea politico-juridica a procesului multisecular de statalitate continua a poporului moldovenesc. Moldovenii - nationalitatea fondatoare a statului, împreuna cu reprezentantii altor etnii: ucrainenii, rusii, gagauzii, bulgarii, evreii, românii, belorusii, tiganii (romii), polonezii si altii constituie poporul Moldovei, pentru care Republica Moldova este Patria lor comuna”.

Textul este uluitor. În primul rând, prin acreditarea ideii ca actuala Republica Moldova ar fi succesoarea de drept a Principatului Moldova, principat al Tarilor Române care a participat la fondarea României moderne în 1859. Mai mult, acreditarea unui „proces secular de statalitate” este rizibila când implica un teritoriu (actual Republica Moldova) care nu a participat, de fapt, nici la unirea din 1958 (se afla atunci sub ocupatia Imperiului Rus). A doua chestiune, contradictorie, se refera la compozitia etnica a populatiei: acreditarea unui „melanj etnic” într-o republica care are, conform recensamântului în vigoare, o majoritate clara de circa doua treimi, nu face decât sa reia o ideea mai veche, de sorginte cominternista, referitoare la acest spatiu.

Românii ca „minoritate etnica”

O alta intentie clara a autoritatilor de la Chisinau este transformarea românilor într-o minoritate etnica. Plasarea „românilor” undeva între evrei si belorusi în textul Conceptiei sugereaza clar unul dintre obiectivele strategice ale Chisinaului. Unul dintre instrumentele cu care se va realiza acest obiectiv este recensamântul din 2004, unde confuzia etnie/cetatenie – se spera – va transforma „românii” într-o minoritate etnica, covârsita de... „moldoveni”. Textul Rezolutiei este relevant la acest punct: „Beneficiarii respectivei conceptii vor fi Rusia si diaspora rusa din R. Moldova: Rusia îsi va asigura astfel, pentru decenii înainte, dominatia sa în regiune si realizarea intereselor geostrategice în raport cu Uniunea Europeana si NATO. Pentru mentinerea statutului de mare putere în afacerile europene, Rusia impune R. Moldova, prin intermediul actualilor guvernanti comunisti de la Chisinau, un plan de deznationalizare definitiva a românilor basarabeni, de creare a unui "popor unic" în care elementul românesc majoritar va fi "dizolvat" în asemenea masura încât va putea fi ignorat. Diaspora rusa, care are la ora actuala suprematia economica si mediatica, va dobândi oficial si suprematia cultural-lingvistica si îsi va prezerva toate drepturile politice necesare pentru realizarea scopurilor geopolitice ale Rusiei. Astfel, R. Moldova i se pregateste, prin aceasta conceptie funesta si prin tentativa de federalizare, statutul de enclava rusa la frontiera Uniunii Europene si NATO, dupa modelul regiunii Kaliningrad”.

Aceasta idee ca românii sunt o minoritate etnica nu este noua în Republic Moldova, dar, odata cu recensamântul, va capata o confirmare „stiintifica”. Cu voie sau fara, aceasta ideea a mai fost invocata la Chisinau chiar de gazetari aflati în tabara democratica . Cea mai importanta „contributie” la impunerea acestui sofism periculos apartine însa lui Renate Weber, Valentin Stan si Gabriel Andreescu cei care, în studiul „Relatia României cu Republica Moldova”19 sustineau acelasi lucru: optiunile cetatenilor care se declara români sau a celor care se declara moldoveni trebuie respectate deopotriva etc., etc. Nu e de mirare ca textul a fost republicat rapid de catre publicatiile guvernamentale de la Chisinau!

Consecintele unei asemenea evolutii sunt extrem de grave si periculoase, pe termen scurt, iar pe termen lung insolubile. Pe termen scurt va exista atunci „baza legala” pentru impunerea limbii ruse ca a doua limba de stat – limba româna va deveni a limba a minoritatilor – a eliminarii cursului de „istoria românilor” sau chiar a... etnicizarii Mitropoliei Basarabiei prin transformarea ei într-o biserica româneasca, deci minoritara. Pe termen lung, însa, acest multiculturalism extrem – caci pulverizeaza bazele consensuale ale oricarui stat - nu are nici o solutie, pentru ca intra într-o serie de contradictii din care nu se mai poate iesi. Inutil sa spunem ca acest mod de gândire nu este acreditat de nici un document european si, mai ales, nu este practicat (caci este imposibil!) de nici un stat de pe continent20.

Multiculturalismul sau noul „marxism-leninism”

Socheaza aproape, în textul Conceptiei, abundenta termenului „multiculturalism”, „multicultural”, „multilingv”. În primul rând, e ciudata aceasta strategie pentru un text care vrea sa promoveze unitatea unui stat si a unei „natiuni”. Se vadeste însa în acest document – veritabila struto-camila din acest punct de vedere – dorinta de a pune cap la cap tezele mai vechi si mai noi ale internationalismului proletar, pe de-o parte ideologia moldovenismului, pe de alta, cea a multiculturalismului. Dupa cum comenta un ziarist de la Chisinau: „Daca în perioada sovietica politica de deznationalizare si rusificare a popoarelor ocupate se desfasura sub acoperirea ideologica a internationalismului proletar, iar temelia doctrinara o asigurau Marx, Engels si Lenin, astazi politica de asimilare, promovata de Rusia prin intermediul comunistilor, utilizeaza terminologia împrumutata din limbajul occidental despre societatea civila multinationala, stat polietnic, popor multicultural si multilingv”21.

Este limpede însa ca aceasta incoerenta doctrinara nu poate pretinde pretentii de document fondator.

O limba, doua limbi...

O alta contradictie ce brazdeaza textul se refera la limba. Iata textele: „Limba moldoveneasca, având statutul de limba de stat, se foloseste în toate sferele vietii politice, economice, sociale si culturale. Una din prioritatile nationale ale Republicii Moldova este asigurarea însusirii limbii moldovenesti”. Dar si: „Limba rusa care, în conformitate cu legislatia în vigoare, are statutul de limba de comunicare interetnica, se aplica si ea în toate sferele vietii statului si societatii. Pentru Moldova este caracteristic bilingvismul moldo-rus si ruso-moldovenesc statornicit istoriceste, care, în actualele conditii, este necesar sa fie dezvoltat si perfectionat”. Pe de-o parte: „crearea neîntârziata a conditiilor necesare pentru însusirea limbii moldovenesti de catre o parte a populatiei Moldovei”, pe de alta: „neadmiterea restrângerii sferei de folosire a limbii ruse în toate domeniile vietii statului si societatii” si „asigurarea de conditii pentru pastrarea si dezvoltarea în continuare a functiilor oficiale ale limbii ruse”22.

Textul este cel putin ambiguu. Pe de-o parte, daca, programatic, „limba moldoveneasca” va deveni o „prioritate nationala”, ce sens mai are acordarea unui statut egal limbii ruse? Care este, în mod real, intentia celor care au lansat documentul? Publicatia Flux, ziarul de limba româna cu cel mai mare tiraj, încearca sa raspunda: „autorii acestui plan cauta sa mentina, în mod artificial, situatia când majoritatea româneasca si toate minoritatile, cu exceptia celei ruse, vor cunoaste si vor vorbi obligatoriu limba rusa, în timp ce minoritarii reprezentând fosta natiune dominanta a imperiului sovietic vor cunoaste doar limba rusa. Prin urmare, avem de-a face cu un asa zis bilingvism cu totul distorsionat, care ar trebui numit mai corect aparhaid, adica dominatia discriminatorie a unei minoritati asupra majoritatii. Sa nu uitam ca aceasta majoritate include atât majoritatea româneasca cât si minoritatile ruse” .

O conceptie represiva a unui regim represiv

Chestiunea cea mai grava, probabil, si care ridica semne serioase de întrebare asupra acestui demers, este maniera în care acesta va fi implementat în societatea moldoveneasca. Indiferent de parerea pe care o avem fata de tezele documentului, o discutie sau dezbatere democratica pe aceasta tema nu are, în principiu, a dauna. În fond, democratia presupune si dreptul la eroare: poti gresi, te poti însela, dar pentru asta nu poti fi eliminat din spatiul discursului public.

Alta este însa problema grava – apropo de democratie – care apare relativ la acest document. Ea tine de maniera în care puterea politica propune si vrea sa impuna acest proiect. O discutie reala lipeste si, mai mult, textul stipuleaza explicit pedepse pentru cei care se vor opune. Acesta este principalul motiv pentru care academicianul Cimpoi o definea, la conferinta deja invocata, „cu caracter totalitar”: „Conceptia pusa în discutie este, de fapt, o anticonceptie, deoarece ignoreaza adevarul stiintific despre românii moldoveni si limba româna. Este construita pe un temei de nisip, o utopie ce nu tine cont de realitate. Ea nu are nici o sansa de a fi transpusa în practica, fiindca nu se tine cont de parerea intelectualitatii. Asa-zisul dialog fructuos între autoritatile publice si societatea civila s-a dovedit a fi o farsa mincinoasa. Aceasta conceptie nu respecta drepturile fundamentale si principiile democratice recunoscute pe plan european si international, libertatea de gândire si exprimare, valorile democratiei, drepturile omului etc. Este o conceptie cu caracter totalitar”23.

Textul contine, explicit, avertismente limpezi si deloc linistitoare în legatura cu viitorul Republicii Moldova. Astfel, documentul sustine orientarea politicii de stat catre: „neutralizarea juridica si politica a necontenitelor tentative de demoldovenizare, de negare a existentei natiunii moldovenesti si a statalitatii moldovenesti, de discreditare a istoriei moldovenesti, de negare a etnonimului „moldoveni” si glotonimului „limba moldoveneasca””. social-economica a tuturor regiunilor Republicii Moldova. Dupa cum s-a exprimat presa democratica de la Chisinau, „într-o singura propozitie avem concentrata dorinta expresa a comunistilor de a neutraliza, din punct de vedere juridic si politic, pe toti cei care vor îndrazni sa împartaseasca o alta opinie. Însusi faptul ca Voronin urmareste neutralizarea juridica si politica a celor pe care îi considera indezirabili, arata, fara putinta de tagada, adevarata fata a regimului comunist de la Chisinau. Acesta a ramas fidel traditiilor marxist-leniniste si staliniste de practicare a terorii ca norma politica si a violentei ca mijloc de anihilare a oponentilor. Aceste rânduri sinistre trebuie privite în contextul tuturor ajustarilor legislative operate de comunisti în ultimii doi ani, prin care sunt distruse în mod premeditat si metodic institutiile democratice si suprimate drepturile fundamentale ale omului”24.

Aceste planuri apar si mai periculoase daca ne gândim la initiativa comunista de modificare a Constitutiei care urmareste introducerea unui regim de functionare a unor legi speciale si extraordinare, ce ar anula, de fapt, principiile constitutionale democratice si ar distruge statul de drept, ca si prin Legea privind combaterea activitatii extremiste. Dupa prognoza aceluiasi ziarist: „Ar fi de asteptat ca dupa intrarea în vigoare a acestui document monstruos sa urmeze modificarea Codului Penal si a altor legi care sa permita lichidarea Opozitiei si a presei incomode”.

Dictionarul moldovenesc-românesc

„A promova sub orice forma o limba moldoveneasca deosebita de limba româna este, din punct de vedere lingvistic, ori o greseala naiva, ori o frauda stiintifica; din punct de vedere istoric si practic, o absurditate si o utopie; din punct de vedere politic, e o anulare a identitatii etnice si culturale a unui popor si, deci, un act de genocid etnico-cultural”
Eugen Cosariu25

Vineri, 25 iulie, în Partidului Comunistilor din Moldova Comunistul se putea citi o prezentare oficiala a straniului Dictionar moldovenesc-românesc. Evident, textul este scris de „neobositul detractor al culturii românesti V. Stati” (cum îl numeste presa de la Chisinau), tot el autor al dictionarului. Textul este plasat la rubrica „raftul de carti” si poarta supratitlul „Senzational! Prima data în istorie! A aparut dictionarul moldovenesc-românesc!” Nu e nici o coincidenta ca si Dictionarul si i au fost tiparite, practic, concomitent. Cum am scris deja, Dictionarul este parte organica a Conceptiei si cine nu îl percepe asa este în teribila eroare.

Un jurnalist de la Chisinau comenta astfel aparitia lui: „În fata unei tiparituri de acest fel, am înteles în sfârsit cum se descifreaza sigla comunistilor de azi, în care pe lânga secera si ciocan, mai e plasata si o carte deschisa. Negresit, cartea din sigla bolsevica, monument al prostiei si deopotriva al arogantei si agresivitatii împotriva bunului simt, este dictionarul lui Stati (...) Într-adevar o astfel de scriitura de sorginte stalinista apare în premiera si împinge dincolo de limitele absurdului vechea teorie comunista prin care se neaga unitatea etnolingvistica si culturala a românilor. Noi, românii de dincoace de Prut, am suportat din plin efectele nefaste ale politicii expansioniste rusesti, care si-a acoperit dintotdeauna invaziile din 1812, 1940 si 1944 cu „misiunea eliberatoare” a armatei de ocupatie, care salva „moldovenii” de ocupantii români”26.

Cartea presupune, practic, mai multe etaje de lectura, inclusive. În primul rând, volumul a fost o provocare organizata tocmai în acel moment (si) cu scopul de a stârni reactia oficialitatilor de la Bucuresti în preajma întâlnirii între Iliescu si Voronin27 . Pe lânga aberatiile inserate acolo sau strofele inepte semnate de acelasi V. Stati28 sunt inserate în prefata jigniri la adresa României sau a primului-ministru, România fiind, de fapt, ortografiata „Rromânia”.

Dincolo de mitocanie si provocare se afla al doilea nivel e lectura. Acesta justetea justetea, în sine, a întreprinderi. Care e, fireste, nula. Cel putin la acest capitol. Daca nu la altele, unanimitatea intelectualilor români de dincolo de Prut e clara si fara echivoc. Alaturi de textele din publicatii precum Flux29 sau Timpul30, grupajul realizat de publicatia Contrafort31 da radiografia reactiei intelectualilor de la Chisinau. Vasile Gîrnet scrie despre „... Vasile Stati, personaj grotesc, mândru purtator al unei prostii flamboiante, dublate de o impertinenta pe masura, care produce periodic diversiuni în mediul cultural si politic de la Chisinau”; Nicolae Negru spune ca „e rodul unei crize de schizofrenie antiromâneasca (cu foarte posibile radacini kaghebiste) combinate cu complexul lui Herostrat”; Mihai Cimpoi comenteaza: „Asa numitul Dictionar moldovenesc-românesc al lui Vasile Stati, renumit criminal al culturii noastre, plastograf si plagiator de cea mai josnica speta, este o monstruozitate care nu ar merita nici o atentie daca nu ar reprezenta o mentalitate ce tine de moldovenismul primitiv si nu ar avea sustinere oficiala”; Eugen Lunga avertizeaza ca „efectul stiintific al acestui op este nul”, dar ca „dictionarul semnaleaza... întoarcerea la era troglodita, când cutuma politica si ideologica scârnavea adevarul istoric si stiintific”; Vasile Romanciuc îl numeste „un certificat al prostiei ajunsa la paroxism”; Leo Butnaru scrie despre „sfertodoctul cu sistem” si despre dictionar ca „un mod de a scotoci în pubelele de gunoi ale ideologiei comunist-tariste”; Lidia Codreanca argumenteaza despre „fobia glotonimica”, aceasta „pecingine veche pe trupul Moldovei dintre Prut si Nistru, al Basarabiei noastre”; Constantin Cheianu îl numeste, simplu, „o escrocherie”; Andrei Burac scrie ca „V. Stati este o persoana care a sfidat deseori istoria, a scuipat în fata unui întreg neam din care face si el parte”; Iuria Colesnis afirma ca „nici chiar comunisti ortodocsi sovietici n-au îndraznit sa faca o asemenea mojicie sau ceva similar”; Ion Ciocanu scrie ca „în loc sa combata rusismele care s-au latit asemenea unei pecinegi pe corpul limbii noastre stramosesti, autorul „dictionarului” le considera piloni ai unei limbi distincte – „moldovenesti””; Nicolae Rusu crede ca „acest dictionar este o aberatie atât de evidenta, încât, probabil, nici autorul nu crede cu adevarat în „teoria” pe care, de mai multe decenii, o promoveaza cu atâta tupeu”; Grigore Chiper afirma ca „în noile conditii, când la putere au acces radicalii comunisti, pro-rusi si românofobi declarati, ideea moldovenismului a devenit doctrina de stat. În acest sens, V. Stati este expresia a ceea ce s-ar numi comanda politica”; Iurie Bodrug scrie ca „Antiromânismul veninos al celor care au pus la cale acest kitsch monstruos i-a impus sa scoata pe piata un asemenea produs cu o denumire atât de bizara”; Nicolae Spataru considera ca „sa le oferi basarabenilor un asemenea dictionar înseamna sa-ti bati joc de ei în modul cel mai mojicesc, sa nesocotesti în mod criminal soarta lor vitrega si faptul ca mai bine de jumatate de secol au fost îndobitociti, batjocoriti, umiliti si deznationalizati”; iar Iulia Ciocan crede ca „este în natura lucrurilor sa apara ineptii într-un stat în care domneste dezmatul, sa existe românofobie într-o republica condusa de fostii nomenclaturisti”. Alte comentarii sunt, cu siguranta, inutile... Vom încheia aceasta sectiune cu un pasaj din articolul directorului publicatiei Timpul, Constantin Tanase, deja citat: „Aparitie Dictionarului moldovenesc-românesc m-a facut sa-mi schimb parerea despre V. Stati. Dupa mine, Stati merita cu prisosinta un loc de cinste în Aleea Clasicilor din Chisinau. Stati, editând mult blamatul dictionar, a facut pentru clarificarea definitiva a problemei limbii române în R. Moldova mai mult decât academiile de la Chisinau si de la Bucuresti. Prin acest dictionar, Stati demonstreaza cp asa-zisa „limba moldoveneasca”, diferita de cea român, NU EXISTA! Si punctum, aplicând astfel o lovitura mortala (sa speram, ultima) moldovenismului primitiv anti-românesc”.

Al treilea nivel de lectura a dictionarului lui Stati este cel al semnificatiei lui dincolo de provocare si fals. Iar semnificatiile ultime sunt de esenta geopolitica. Nu doar în sensul ca este parte si expresia a proiectului numit Conceptia politicii nationale de stat a R. Moldova, ci ca ilustreaza întreaga fobie occidentala pe care un regim de extractie comunista înca o încarneaza si ilustreaza. România este pentru Republica Moldova, geopolitic vorbind, Uniunea Europeana si NATO. Un gazetar de la Chisinau a surprins excelent ideea ca atacul regimului comunist de la Chisinau nu este doar asupra României, ci asupra Occidentului pe care, în raport cu R. Moldova, România îl ilustreaza: „Dupa ce s-au tot facut glume pe seama inexistentei unui dictionar moldo-român, iata ca provocatorul de serviciu Stati ajunge sa materializeze un banc, care, devenind realitate, înceteaza sa fie comic si devine sinistru. V. Stati îsi bate joc cu nerusinare de România, îi prezinta pe români ca pe niste tigani si îl insulta mitocaneste pe premierul Adrian Nastase. Cliseul batjocoritor este cunoscut. Întreaga propaganda sovietica împotriva Occidentului se facea dupa acelasi tipar, acesta fiind un element de baza al „razboiului rece” dintre URSS si lumea libera. Denigrarea si insulta porcoasa erau procedeele predilecte ale propagandistilor sovietici. Asa cum R. Moldova de azi a devenit un URSS în miniatura, România este identificata cu Occidentul, prin urmare devine tinta unor atacuri sordide. Prin aceasta scriitura abominabila, puterea de ocupatie a Federatiei Ruse, exercitata de catre un partid de ocupatie, cel comunist, urmareste si testarea capacitatii de reactie a societatii” 32.

Razboiul regimului comunist nu este doar cu România, ci cu valorile euro-atlantice pe care (si) aceasta le reprezinta si semnifica. Aceasta este explicatia ca, în Piata Marii Adunari nationale sau în fata Ambasadei se pot auzi si cântece românesti, si drapele NATO sau ale Uniunii Europene...

Concluzii. Ce se întâmpla acolo? Dar ce se întâmpla aici...

“Desi pare convenabila, trebuie sa recunoastem ca este falsa sau cel putin incompleta ideea ca în Basarabia de azi discutiile despre glotonimul ‘limba româna’ si etnonomul ‘popor român’ ar purta doar un caracter stiintific… Aici, în Basarabia, afirmatia ca esti român constituie un act politic… La noi poti fi foarte bine orice, dar daca te îndaratnicesti sa fii ceea ce esti, adica român, exasperezi toata tagma de artizani ai unei noi natiuni”
Tara, 1995

Doua concluzii, redate succint, vor încheia acest material si vor tine deschis un dosar care este departe de a fi epuizat:

Criza identitara a Republicii Moldova

Recentele decizii ale autoritatilor comuniste sunt doar expresia unui razboi mai adânc care se petrece peste Prut. Genealogia conflictului si radacinile crizei trebuie cautate mult mai departe. Batalia aceasta culturala la care asistam – sa ne reamintim ca una dintre putinele, daca nu unica, miscare de protest care a pornit de la explicite revendicari culturale s-a petrecut anul acesta la Chisinau – a început demult în Basarabia si s-a acutizat odata cu aparitia statului Republica Moldova. Nu e cazul sa insist aici asupra unei istorii, în general, stiute33 .

Care este, de fapt, esenta chestiunii? Citatele au sugerat deja: una identitara. Întrebarea “Cine sunt eu?” ramâne una dintre mizele cruciale ale oricarui pariu existential. Nu vom intra aici în complicate chestiuni de sociologia natiunii si nationalismului sau de geopolitica, dar merita reamintit – apropo de statul moldovean - ca unul dintre elementele constitutive ale unei asemenea entitati este cel pe care Anthony Smith îl numea “etno-istorie” (etno-history). Intra aici suma tuturor elementelor – mituri, memorie comuna, simbolistica etnica, legatura cu teritoriul, asumarea trecutului etc. – care constituie si configureaza legitimitatea implicita a statului în cauza (pe care se bizuie, apoi, prestatia lui politica, culturala, economica etc.). Este vorba despre aceea parte necontractuala a contractului despre care vorbea clasicul sociolog francez Emile Durkheim si care constituie, în esenta, orice proiect comunitar (national), respectiv fixeaza bazele acelui consens care nu este – nu poate fi – doar de natura rationala. De aceea nu poate fi inventat rational, de sus în jos. În lipsa unui asemenea fond sau a neasumarii celui “oficial” (promovat de sus de o putere politica), criza este perpetua sau, în orice caz, recurenta. Acesta este cel putin verdictul lui Anthony Smith si a celora din scoala lui. Mai mult: în conditiile unor discursuri identitare paralele si/sau concurentiale – mai cu seama când unul dintre ele ale girul statului – ne aflam în situatia numita de geopoliticieni “tara sfâsiata” (torn-country). Instabilitatea, în asemenea conditii, este endemica, iar criza perpetua, în ciuda unor momente de aparenta stabilitate. Pe de o parte, oricând pot aparea noi generatii care sa urce pe scena publica si sa revendice sau sa impuna un alt discurs identitar, sau, pe de alta parte, niciodata discursul identitar forjat de oficialitate nu va reusi sa se impuna cu adevarat. Criza normalitatii se transforma în asemenea situatii în normalitatea crizei. Pe acest fundal se joaca, mai mult sau mai putin coerent, celelalte evolutii (Republica Moldova nu e în nici un caz unicat: nici Macedonia – FYROM sau Bosnia-Hertegovina, printre altele, nu o duc mai bine…)

Într-o asemenea situatie pare sa se gaseasca astazi Republica Moldova si de aici precaritatea statului de peste Prut. Conflictul la care asistam este de esenta identitara. Razboiul cultural si identitar este nu doar concomitent, ci sinonim cu Republica Moldova.

Momentele descrise aici sunt parte a acelei crize profunde34...

Integrarea euro-atlantica si obligatiile României

Ce e de facut? Paradoxal – doar pentru cei are gândesc raportul problematicii cu integrarea europeana ca incompatibil - extrem de mult. Si tocmai acum ceva e de facut, pentru ca trebuie sa fie facut! Altminteri spus, tocmai apropierea României de structurile euro-atlantice aduce, intempestiv, chestiunea Republicii Moldova în prim plan.

Din doua motive. Pe de-o parte, ca formula de angajare europeana. Integrarea în structurile institutionale europene nu aduce numai beneficii, dar si obligatii. Iar una dintre ele se refera strict la protectia minoritatilor si a drepturilor omului. Asa cum România din acest punct de vedere are, poate, cea mai liberala constitutie, excedând chiar baremurile impuse de procesele de integrare, ea trebuie sa-si asume rolul de curea de legatura între ce se întâmpla în alte spatii pe care, lingvistic cel putin este cel mai bine pregatita sa le abordeze, si institutiile europene. O încalcare a drepturilor unei minoritati vorbitoare de lima româneasca si traitoare în tari care se afla înca mai prost plasate în raport cu UE trebuie facuta publica si semnalata la nivel european. Este, în esenta, una dintre obligatiile care deriva (si) din conditia de candidat al României. România nu îsi poate asuma un rol de lider regional în zona daca nu va deveni lider regional si la nivelul respectarii drepturilor omului. Si asta nu înseamna numai legislatie interna – de departe cea mai liberala din zona -, ci si atentie la ceea ce se petrece în jurul ei din acest punct de vedere si colaborare sistematica cu structurile europene din acest punct de vedere. Activismul european pe aceasta directie este, deci, nu doar o optiune, ci o obligatie.

Daca prima motivatie are în vedere chestiunea integrarii în UE, a doua ratiune majora se refera la integrarea si locul României în NATO. Integrarea – este un lucru prea putin constientizat - a accelerat masiv interesul pentru populatia româneasca risipita în jurul frontierelor. Românii se întind nu doar în Balcani, Ucraina sau Republica Moldova, dar si în Georgia, tarile baltice, Armenia sau Moscova… Rolul pe care România îl va dobândi din punct de vedere strategic va spori, geometric, importanta acestor comunitati. Si contemplata pe acest versant, problema poarta, iarasi, stigmatul obligativitatii, nu cel al simplei optiuni…
Daca ce e de facut este, nadajduim, limpede, cum e de facut pare mai dificil de abordat. Dar nu e. Tinând seama de defectiunile lesne reperabile în acesti 13 ani, în ciuda unor gesturi laudabile, desi singulare, poate ca cel mai bun punct de plecare este… evitarea lor. Asta înseamna, înainte de toate, suprematia proiectului asupra proiectelor, coerenta institutionala si, mai ales, mutarea accentului – cantitativ vorbind – de la politic la civic, respectiv de la actiuni guvernamentale la cele prin intermediul asociatiilor non-guvernamentale (ONG, publicatii, cercuri de dezbateri etc.). În lipsa unor fundatii local (nationale) care sa aiba pe agenda aceasta chestiune, guvernul, prin fondurile pe care le aloca – nu o data complet aiuritor si pe niste directii absolut hazardate – va trebui sa-si asume plasarea problematicii în zona de interes a publicului român (finantare de publicatii de acest profil, cercetari, seminarii nationale si internationale, ONG cu activitati în zona etc.).

Si înca o observatie. Doar o redefinire a pozitiei problemei românilor Republica Moldova în spatiul civic poate sa redeschida cu succes acest dosar. Numai transformarea ei în chestiune cheie o poate impune atât la nivelul interesului public, dar si – prin recul - la nivelul interesului politicienilor. (Politicianul român de astazi, cu rarisime exceptii, ignora sistematic aceasta problematica. Si nu exista vreo speranta pe termen scurt ca lucrurile se schimba. Dar, indirect, prin plasarea chestiunii în spatiul public, deci ca problema care poate mobiliza o parte de public sau anumiti lideri de opinie, aceasta poate intra si pe agenda de interese a politicianului român, cel putin din motive pragmatice. La rându-i, acesta va putea perpetua atentia asupra problemei în mediile politice în care evolueaza).

Textul de fata nu vrea, fireste, sa epuizeze gama de solutii, cât, mai ales, sa deschida problema. Care, cum am sugerat, nu mai tine doar de registrul optiunilor României, ci de cel al obligatiilor ei – ca sa nu mai pomenim aici, excesiv, de vetusta… demnitate nationala35.


--------------------------------------------------------------------------------

Chestiune Basarabiei în istoriografia comunista, Editura Arc, Chisinau, 1996.
Moldovenii, România, Rusia si politica culturala, Editura Arc, Chisinau, 2002.
„Prefata” la Chestiune Basarabiei în istoriografia comunista, Editura Arc, Chisinau, 1996.
Cadrul conceptual utilizat în aceasta analiza l-am dezvoltat în alta parte. Vezi Ilie Badescu, Dan Dungaciu, Sociologia si geopolitica frontierei, Editura Floarea albastra, 2 vol., Bucuresti, 1995.
Numai în cazul în care fixarea granitei înaintarii unui proces frontalier este naturala, deci organica, spatiul de frontiera înceteaza sa existe. Cazul tipic aici este, de pilda, înaintarea frontierei protestante în Europa. Aceasta înaintare s-a oprit, organic, la marginea spatiului ortodox, deci fixarea granitei protestante s-a petrecut de la sine (de ce stau lucrurile asa nu e locul sa detaliem aici).
Este vorba despre acele zone care emit – justificat sau nu - pretentii la apartenenta la acel spatiu.
Este vorba mai ales despre acele spatii de frontiera refuzate, respectiv acele spatii care emit, justificat sau nu, pretentii la includere în interiorul granitei.
Chiar si exodul masiv al populatiei din Republica Moldova spre Occident – circa 1 000 000 de persoane – este explicabila doar în acesti termeni. Caci acesti oameni, care vor – si demonstreaza ca pot – sa munceasca si sa traiasca în spatiu occidental sunt adeptii si electoratul partidelor din Opozitie, deci anti-comuniste, care refuza programatic locul în care cancelariile politice au stabilit ca trebuie fixata granita înaintarii frontierei euro-atlantice. Ne aflam astazi în situatia în care acesti emigranti – activ socio-politic si anti-comunisti ca structura – ajung sa sustina regimul Voronin atât economic – prin valuta pe care o aduc în tara sau o trimit regulat familiilor lor – cât si politic – prin deprivarea partidelor din opozitie, anti-comuniste, de sectiunea cea mai activa a electoratului lor! Gestul acestora de a pleca a fost generat, din pacate, trebuie sa repetam, si de mesajele cinice pe care unele cancelarii europene (inclusiv OSCE) le-au transmis în legatura cu viitorul „ne-european” al Republicii Moldova. Principalul mobil pentru emigrare este astazi un amestec de lipsa de proiect, necredinta si sentiment de abandonare. Lipsa de încurajare sau declaratiile de respingere a Republicii Moldova formulate de membrii importanti ai institutiilor europene (Prodi este doar unul dintre acestia), lipsa de proiect si de angajare a României – ca virtuala punte spre Europa sau NATO a Moldovei – au facut mai mult rau populatiei de dincolo de Prut decât toate tancurile Armatei a XIV stationata în Transnistria.
Din Rezolutia conferintei „Conceptia politicii nationale de stat a R. Moldova”, desfasurata duminica, 14 septembrie, în sala mare a Uniunii Scriitorilor din Moldova. Moderator a fost academicianul Mihai Cimpoi, presedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova. Au participat savantii si profesorii: Anatol Ciobanu, Gheorghe Bobâna, Andrei Esanu, Mihai Purice, Ion Barbuta, Ana Bantos, Anatol Petrencu, avocatul Gheorghe Susarenco, scriitorii Mihail Gheorghe Cibotaru si Ion Ciocanu, Stefan Urâtu, presedintele Comitetului Helsinki Moldova. În dezbateri au mai luat cuvântul academicienii Petru Soltan si Alexandru Mosanu, scriitorii Haralambie Moraru, Serafim Saka, Valeriu Matei, Ion Hadârca, Pavel Balmus s.a.
Contrafort, Anul X, nr. 7-8 (105-106), 2003.
Conceptia politicii nationale de stat a Republicii Moldova a fost examinata miercuri, 11 septembrie, în cadrul Clubului de presa de la Chisinau, participantii la dezbateri apreciind documentul elaborat de institutia prezidentiala drept „batjocura fata de natiunea titulara”. Potrivit presedintelui Uniunii Jurnalistilor, Valeriu Saharneanu, conceptia respectiv trebuie tratata în modul cel mai serios, deoarece „principalul scop al conducerii de vârf este ca Republica Moldova sa nu se integreze în Europa”. O atitudine similara fata de conceptie a exprimat-o liderul Partidului Social Democrat, Oazu Nantoi, desi considera ca „acest proiect nu merita o abordare academica, deoarece este o provocare politica cam rasuflata”. „Prin intermediul lui, conducerea de vârf încearca, de dragul succesului, sa faca vrajba interetnica. Faptul ca partidul de guvernamânt intentioneaza sa implementeze aceasta conceptie începând cu luna ianuarie 2004 este o dovada ca actuala guvernare comunista se pregateste de viitoarele alegeri parlamentare. Aceasta conceptie, elaborata la Presedintie, contravine flagrant prevederilor legislatiei internationale”, a conchis Nantoi. Comentatorul politic Vasile Botnaru a mentionat la rândul sau ca autorii conceptiei „nu si-au propus sa gaseasca o solutie pentru politica relatiilor interetnice, ci încearca sa satisfaca ambitiile puterii”. „Aceasta conceptie este o utopie care nu tine cont de realitate, de istorie si de procesul de deznationalizare, autorii urmarind o mentinere a limbii ruse si a realitatilor din perioada sovietica”, a declarat academicianul Mihai Cimpoi, care evidentiind contextul lingvistic al Conceptiei politicii nationale, a mentionat ca în cazul în care limba rusa va fi proclamata de stat, limba natiunii titulare va fi desconsiderata. Cu aceste opinii nu a fost de acord liderul partidului "Ravnopravie", Valerii Klimenko, caruia, desi „nu-i place aceasta conceptie”, articolul privind proclamarea limbii ruse ca limba de stat „ar fi o perspectiva”. „O treime din populatia Republicii Moldova vorbeste limba rusa si aceasta ar fi o solutie pentru rezolvarea conflictului transnistrean, deoarece transnistrenii nu vor accepta sa se reintegreze daca limba rusa nu va fi proclamata de stat in Republica Moldova”, a conchis Klimenko.
În ciuda unei retorici „europene”, documentul nu pomeneste nici o institutie euro-atlantica careia Republica Moldova ar dori sa i se alature în viitor.
Merita citat aici comentariul din Rezolutie la aceasta chestiune: „Între alte scopuri nedeclarate, dar urmarite de proiectul conceptiei, este denaturarea adevarului despre ampla miscare nationala din anii 1989-1991, definita ca fiind un "conflict civil", precum si anularea tuturor cuceririlor democratice din anii de renastere nationala a românilor basarabeni”.
Tamara Caraus, „Despre politica nationala în Republica Moldova: între bilingvism si unilingvism”, în Timpul, vineri 5 septembrie, pp. 12-13.
Din Rezolutia conferintei „Conceptia politicii nationale de stat a R. Moldova”.
Igor Burciu, „Revansa bolsevica în actiune. Conceptia impunerii minciunii prin teroare”, Flux, Editia de vineri, 1 august, 2003, p. 5.
Argentina Gribicea, National si politic în Republica Moldova. Contributii de sociologie si geopolitica regionala, teza de doctorat, Universitatea Bucuresti, Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala.
Vezi în aceasta chestiune polemica dintre publicatiile Literatura si Arta si Tara din iulie-august 1994.
Texul a fost tiparit în „22 Plus”, 25 ianuarie 1995.
Vezi, pe aceasta chestiune, articolul Tamarei Caraus, deja citat.
Burciu, articol citat. Sau, cum spune Rezolutia deja citata: „Proiectul conceptiei impune, de fapt, o maniera sfidatoare, fara precedent, de desconsiderare si umilire a românilor basarabeni – natiunea de baza a statului, prin promovarea ideii potrivit careia nu cultura, limba, istoria si jertfa pentru aceste valori eterne sta la temelia Republicii Moldova, ci amalgamul de "culturi" ale diasporei, de fapt, cultura si limba rusa. Realizarea acestei idei revansarde ne-ar situa în anii '50 din secolul trecut si ar fi de natura sa arunce în aer "pacea interetnica" si "concordia civica", declarate cu atâta emfaza în proiectul conceptiei ca valori fundamentale ale R. Moldova. Mai mult decât atât, o asemenea politica nationala urmareste si scopul izolarii societatii din R. Moldova de România si de poporul român, aflate într-un benefic proces de integrare în Uniunea Europeana”.
Burciu, articol citat.
Iar academicianul Alexandru Mosanu avertiza, în aceiasi idee, asupra persecutia românilor basarabeni: „În baza acestei conceptii, care prevede "formarea de catre stat a unei politici de cadre bazata pe criteriile profesionalismului, competentei si devotamentului fata de patrie", românii basarabeni vor fi discriminati pe motive de lipsa de patriotism ruso-comunist. Conceptia are drept scop transformarea celui de-al doilea stat românesc într-un stat antiromânesc, într-un stat-focar de tensiune la granita cu NATO si UE. Societatea civila trebuie sa creeze un centru de coordonare a luptei împotriva tentativelor de rasturnare a ordinii constitutionale în R. Moldova, de transformare a ei într-o enclava a Rusiei”.
Burciu, articol citat.
Apud. Gheorghe Ghimpu, Constiinta nationala a românilor, Editura Garuda-ART, Chisinau, 2002, p. 438. Eugen Cosariu este unul dintre marii savanti ai lumii: filolog, filosof, sociolingvist, cunoscator a circa treizeci de limbi ale lumii, Doctor Honoris Causa a 17 universitati si membru titular si membru de onoare al mai multor Academii.
Vitalie Calugareanu, „O carte între secera si ciocan”, în Flux, Editia de vineri, 1 august, 2003.
În plus, poate fi si un soi de praf în ochi pentru a distrage atentia de la initiativa politica mult mai grava si mai periculoasa pe care o ilustra, respectiv Conceptia presedintelui Voronin.
Iata o mostra a gândirii „savantului” Stati (în versuri de data asta) care te lasa fara glas: „Unii zic ca e otrava,/Dar de stai sa te gândesti,/Limba noastra cea moldava-i/Mama limbii românesti”.
Articolul lui Vitalie Calugareanu deja citat.
Vezi Vlad Pohila, „Când limba nationala e lasata la cheremul unor cârpaci” si, mai ales, textul nemilos al lui Constantin Tanase, „De neamul si limba moldovenilor”, nr. 29(91), p. 9 si, respectiv, 6,10.
Anul X, nr. 7-8 (105-106), 2003, pp. 16-19.
Calugareanu, articol citat.
Vadit, unul dintre momentele cele mai semnificative ale acestui conflict s-a derulat acum zece ani. Atunci, un “Ordin” semnat de Adrian Usatâi, directorul general al Radioteleviziunii, interzicea folosirea notiunii de “Basarabia” în institutia asupra carui rusii, vorba lui Eminescu, “l-au pus nacialnik”. Iata un fragment dintr-un text de la fata locului si intitulat “Fiecarui român – câte un calus în gura”: “Unul pentru Eminescu, altul pentru Iorga, se vor mai gasi câteva si pentru Kogalniceanu, Hasdeu, Russo. De azi înainte, adio Basarabie!… La nevoie se va gasi câte un calus si pentru Matcovschi cu Basarabia lui cu tot, care (ce neobranzare), chipurile, ar fi fost ‘trecuta prin foc si prin sabie, furata, tradata mereu’. Îi vine rândul si lui Vieru, facem rost de un cep si pentru ura lui. Sa astupam cu pamânt si gurile lui Ion si Doina Aldea Teodorovici, sa nu mai rasune din eternitate vocile lor anti-constitutionale care si de dincolo de mormânt submineaza statalitatea Republicii Moldova” (Tara, Chisinau, 1 iunie, 1993).
Daca 60 de ani de dominatie sovietica – iar regimul comunist a fost si un proiect identitar al unui stat care încalca orice reguli si avea la dispozitie toate institutiile culturale pentru a reusi – nu au fost capabile sa modifice si sa obliter
#12771 (raspuns la: #12770) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
bati cimpii - de eusivoi la: 05/08/2004 21:29:30
(la: Gregorian Bivolaru - MISA, guru şi servicii secrete)
see subj - am un material tocmai bun si potrivit pt. tine si cei ca tine.

Bârfa şi calomnia ca arme ale laşităţii - de la cel birfit si calomniat de tine, pt. toti ca tine:

Deoarece în ultima vreme bârfa şi calomnia au luat o amploare fără precedent, considerăm că este necesar să vă prezentăm, în cadrul acestei conferinţe, unele aspecte pe care trebuie să le cunoaşteţi cu privire la bârfă şi calomnie.

De bună seamă că unora li se va părea ciudat să vorbim despre „arme” când ne ocupăm de laşitate; laşitatea fiind o stare de pasivitate, am putea spune voită, laşul fiind omul unei neîncetate şi, deseori, josnice cedări. S-ar putea obiecta că el nu este în stare să se folosească de arme, căci de aşa ceva, mulţi îşi imaginează, că se slujesc numai cei care sunt gata de luptă.

Este adevărat că laşul, ori nu se supără deloc, ori face aceasta numai şi numai atunci când el este pe deplin încredinţat că se află cu totul la adăpost de orice neplăcere. Însă, oricum ar fi cazul, caracteristica principală a laşităţii este şi rămâne tot o neruşinată şi umilitoare stare de cedare. În ceea ce priveşte atacul el este în aşa fel realizat încât denotă, şi mai mult, laşitatea individului în cauză; este hoţesc, este cel mai adesea realizat pe furiş.

Armele obişnuite ale laşului sunt bârfa, aluziile răutăcioase şi anonimatul.

Între calomnie şi bârfă există deosebiri, căci deşi amândouă au cam acelaşi fond sufletesc care este comun – minciuna – felul lor de propagare este diferit. Calomnia se practică cel mai adesea pe faţă, pe când bârfa se realizează cel mai adesea pe ascuns. Uneori sunt unii oameni amorali şi mari neruşinaţi care le întrebuinţează pe amândouă, potrivit cu împrejurările.

Este uşor de înţeles de ce laşul se slujeşte de bârfă. Lipsindu-i îndrăzneala care este necesitată de practica calomniei, el nu poate face decât să bârfească, adică să-şi strecoare hoţeşte minciunile infame privitoare la o anumită persoană. Prin aceasta el îşi satisface invidia care îi roade cel mai adesea sufletul iar, în acelaşi timp, el se află la adăpost de atacul celui bârfit, căci dacă acela i-ar cere cumva socoteală, el, bârfitorul, ar recurge imediat la tăgadă şi ar nega că a făcut vreodată aceasta.

Bârfitorii sunt mai numeroşi decât calomniatorii, căci laşii sunt cu mult mai mulţi decât cinicii. Motivele care îi împing pe cei laşi la bârfă sunt multe. Deşi laşul este lipsit de sentimentul demnităţii, umilinţa la care el s-ar expune sau pe care el o suportă de bună voie, nu se poate să nu-i amărască întrucâtva sufletul lui meschin. Efectul acestei amărăciuni se răsfrânge atunci asupra celor cu sentimentul demnităţii, care pe nimeni nu-i lasă să-i calce în picioare.

Pe laş îl doare când vede cum un altul este respectat, pe când el este umilit şi dispreţuit. De aici apare la el un sentiment de invidie pregnantă împotriva acelora pe care îi simte că nu sunt croiţi întocmai ca el, din stofa mizerabilă a slugărniciei.

Invidia este cauza principală a bârfei. Atunci când cei laşi văd că unul din categoria lor socială valorează mai mult decât ei, sunt într-un anume mod straniu umiliţi, fiindcă ei ştiu că niciodată ei nu vor putea ieşi din obscuritatea pe care o merită, pe drept, şi în care, cel mai adesea, ei îşi târăsc zilele. Faptul că un alt om care a ocupat aceiaşi poziţie socială la fel cu a lor începe să se ridice deasupra lor îi revoltă foarte tare. Şi cum, cel mai adesea, ei sunt nişte laşi, „revolta” lor se manifestă sub forma bârfei împotriva celui care s-a relevat ca fiind un om de valoare sau chiar de o mare valoare spirituală.

Cel mai adesea bârfitorii realizează trei categorii de acţiuni:

1.Plăsmuirea minciunilor.

2.Răspândirea lor hoţească.

3.Întreţinerea lor mizerabilă şi sistematică.

În ceea ce priveşte plăsmuirea, sufletul laşilor este destul de „inventiv”, cel mai adesea fiind nişte oameni lipsiţi de scrupule. Bârfitorii nu se dau în lături de la cele mai gogonate defăimări la adresa cuiva. Dacă sunt suficienţi de dibaci, ei vor căuta ca toate bârfele lor să pară cât mai verosimile pentru a fi mai uşor crezute. Iar pentru aceasta ei vor exagera în rău unele însuşiri ale bârfitului pentru a le înfăţişa apoi sub forma unor cumplite cusururi. Astfel, de exemplu, dacă un om, având în vedere falsitatea altor oameni, este mai circumspect şi, deci, mai puţin încrezător în orişicine, numaidecât laşii cei bârfitori vor scorni zvonul că el suferă de mania persecuţiei. Dacă un alt om dă dovadă de ceva mai multă exactitate şi, în anumite domenii, nu lucrează grăbit şi superficial, colegii lui cei laşi vor spune că el este foarte moale. Când vreun om nu-şi expune viaţa în spectacol, atunci îi atribuie cine ştie ce vicii îngrozitoare şi astfel, aproape pentru fiecare om, ei găsesc câte ceva compromiţător.

Odată minciuna plăsmuită, urmează a doua fază interesantă pentru ei şi anume răspândirea sau colportarea acelei minciuni.

După cum am spus deja, mijlocul de a proceda al laşului va fi aproape întotdeauna hoţia, adică el va acţiona pe ascuns. Să luăm de exemplu un loc de muncă oarecare. Când mişeii cei laşi de acolo îşi propun să compromită pe un coleg de-al lor care, într-un anume mod, îi „întunecă” prin valoarea lor reală personală, atunci ei plăzmuiesc o mizerabilă calomnie, sau chiar mai multe, pe socoteala lui şi apoi fiecare, în grupul său de cunoscuţi – sau dacă sunt yoghini, chiar prin ashramuri sau prin case particulare – o colportează tainic, de multe ori spunând-o cu un aer fals, plin de compătimire la adresa bârfitului. Iar acesta, chiar dacă ar vrea să ştie tot ceea ce s-a minţit pe socoteala lui adesea nu poate afla nimic în mod direct, fiindcă laşul totdeauna caută să ascundă pentru a se sustrage astfel de la orice răspundere.

A treia problemă care îi preocupă pe bârfitori este întreţinerea bârfei. Ei ştiu că un zvon răutăcios, chiar lipsit de o fundamentare reală, face la început un oareare zgomot însă apoi dispare. Tocmai de aceea atunci ei au grijă să-l întreţină răspândindu-l din nou şi, de cele mai multe ori, sub o altă formă, însă cel mai adesea păstrând cam acelaşi fond urât şi foarte copromiţător.

Faptul regretabil este că bârfa nu se practică numai între străini ci chiar şi printre persoane care se înrudesc. Ea se observă la fel de des chiar şi printre acestea. Cauza ei în acest caz este tot invidia. Atunci, ruda cea mai bine situată sau cea mai capabilă va fi întotdeauna obiectul invidiei şi chiar al bârfei rudelor celorlalte. De multe ori este de ajuns să nu te amesteci deloc cu ele pentru a le aţâţa imediat împotriva ta şi a le face să clevetească.

Este ceva rar ca oamenii superiori, spirituali, să o ducă bine cu toate rudele. Neavând nimic sufletesc în comun cu ele, ei nu pot suporta cercul lor strâmt. Se exclud, prin urmare, mai ales atunci, şi-şi aleg un alt mediu care este mult mai potrivit cu mentalitatea lor superioară. Aşa ceva însă rudele nu i-o iartă şi atunci ele se răzbună bârfindu-l, scornind fel şi fel de minciuni sau răspândind despre el multe zvonuri calomnioase. Venind din partea lor, toate acestea sunt mai uşor crezute decât dacă ar veni de la nişte străini, fiindcă mulţi cred, în mod greşit, că rudele sunt mai în măsură să fie bine informate, deoarece ele au avut ocazia să-l cunoască mai îndeaproape pe respectivul om. Ele abuzează atunci de aceasta, plăsmuind şi strecurând pe seama omului respectiv fel şi fel de minciuni mizerabile. Tocmai de aceea cei mai mulţi oameni inteligenţi şi evoluaţi spiritual sunt nişte izolaţi în mijlocul rudelor lor. Iar când ei sunt, în anumite situaţii, strâmtoraţi, rudele se mărginesc doar la a le da sfaturi, altceva nimic. Rareori se întâmplă ca ele să le recunoască în vreun fel valoarea.

Tocmai de aceea este foarte necesar să fim foarte circumspecţi atunci când luăm informaţii despre cineva de la rudele lui. Nu trebuie să cădem în greşeala de a le crede pe toate orbeşte pentru motivul că ele ar fi fost în măsură a-l cunoaşte mai bine pe acel om. Informaţiile lor atunci sunt mai mult interesate decât interesante.

Să vedem acum ce atitudine este cel mai bine să ia omul superior, spiritualizat, faţă de rudele lui bârfitoare. Cea mai inteligentă atitudine atunci este starea de detaşare suverană. Un asemenea om nu trebuie niciodată a face greşeala de a se coborâ la nivelul lor, de a se bălăci în mocirla cumplită în care trăiesc. Într-o asemenea situaţie, un asemenea om, trebuie să le lase pe astfel de rude să-şi continue mai departe „opera” lor mizerabilă, folosindu-se de fel şi fel de minciuni calomnioase, care, aşa cum am văzut, sunt armele obişnuite ale celor mici la suflet, neputincioşi, şi în timp ce el va urmări să se înalţe în ochii contemporanilor lui, care sunt capabili să-l aprecieze, şi va urmări de asemenea să se înalţe către Dumnezeu, ele vor vegeta mai departe într-un mediu mizerabil, ordinar, pierzându-şi timpul cu o mulţime de minciuni şi cu mici infamii.

Ceea ce se petrece din punct de vedere al bârfei în anumite grupuri sociale din oraşele mari, se întâmplă şi în oraşele mici, însă, din cauza numărului restrâns al locuitorilor, bârfa împotriva cuiva se răspândeşte atunci în tot oraşul sau orăşelul.

În provincie, ca şi printre yoghini, mobilul bârfei este tot invidia. De regulă provincialii bârfiţi sunt mai bine situaţi decât ceilalţi oameni sau sunt naturi indiferente şi inteligente, care sunt mai presus decât mediul social înconjurător. Ei bine, faptul că ei nu se prea amestecă cu ceilalţi îi jigneşte pe aceştia şi poate că pe unii chiar îi umileşte într-un anume mod. De aceea ei vor căuta să-şi descarce necazul pe care o generează atitudinea acestora, prin bârfe. Fiind laşi, ei nu vor îndrăzi atunci să recurgă şi la calomnie.

În anumite situaţii, sunt calomnii şi bârfe care nu pot fi înlăturate prin nimic de către victima lor. O astfel de cauză a bârfei este interesul. Nu mai este nevoie să demonstrez pentru ce anume. O cauză foarte răspândită este ciuda sau necazul pe cineva, împotriva căruia, din pricina laşităţii, bârfitorul nu poate să-şi manifeste ura pe faţă. În prezenţa acelei persoane el rămâne aproape totdeauna cu botul pe labe, chiar suferă dojeni şi reproşuri binemeritate, fără a îndrăzni cumva să crâcnească. De aceea el va căuta, la scurt timp după aceea, să-şi verse focul, bârfind pe cel care i-a administrat o lecţie de viaţă sau mai multe care erau chiar binemeritate.

De multe ori se poate ghici că s-a petrecut un incident între două persoane numai după felul în care una începe să o bârfească după aceea pe cealaltă.

Aşa cum am spus, bârfa este de cele mai multe ori nedespărţită de laşitate. Cel mai adesea nu se întâlneşte un laş care să nu fie şi un bârfitor. Acest fapt este explicabil, căci în sufletul laşului este cu neputinţă să nu clocească o stare mizerabilă de duşmănie împotriva celor care îi impun respect, teamă ori invidie şi mai ales împotriva acelora care îl pun în umbră. Şi cum el, cel mai adesea, fuge de atacul făţiş, va recurge în schimb la atacul pe furiş, sperând prin aceasta să fie totdeauna la adăpost de pedeapsă. Însă cel mai adesea acest calcul al lui este greşit.

Caracteristica de căpetenie a bârfei, în ceea ce priveşte modalitate ei de realizare, este că ea totdeauna se practică prin viu grai; altfel nici că s-ar putea. Interesul bârfitorului este ca el să rămână ascuns. De aceea el se mărgineşte la a strecura, chiar pe şoptite dacă se poate, insinuările lui calomnioase. Ştiind că cele scrise rămân, el nu face imprudenţa să se expună a fi demascat prin propriile lui scrisori. El ştie că, în celălalt caz, el are totdeauna o portiţă de scăpare, şi anume tăgăduirea vehementă a infamiilor pe care el le-a debitat hoţeşte.

Aceasta este o altă deosebire între calomnie şi bârfă. Cea dintâi, calomnia, se practică foarte des şi prin scris - de exemplu, calomniile care apar în ziare; cea de-a doua, bârfa, niciodată, căci laşitatea şi atacul făţiş sunt cel mai adesea două noţiuni care se exclud.

Dacă este să fie judecată după efectul produs, bârfa este mult mai vătămătoare decât calomnia. Calomnia fiind spusă cu glas tare sau scrisă poate fi mai uşor spulberată de către cel care se află în cauză, pe când bârfa nu este la fel. Cel care este înzestrat cu intuiţie psihologică, atunci când se introduce într-un mediu social în care el tocmai a fost bârfit, simte intuitiv aceasta, însă ce anume s-a spus pe seama lui şi cine anume l-a bârfit nu poate să afle întotdeauna. De asemenea el nu poate afla de îndată cine anume a fost plăsmuitorul şi transmiţătorul bârfei. Şi atunci se poate întâmpla că, până el ajunge să se documenteze şi să se apere, bârfa ce a fost răspândită despre el poate să-şi fi produs deja efectul nociv.

În afară de aceasta pe calomniatorul ordinar şi îndrăzneţ îl poţi târâ la bara justiţiei. Bârfitorul însă alunecă printre degete căci cel mai adesea îţi lipseşte dovada materială a infamiei lui. Pentru aceste motive, rar vei găsi intriganţi care să se folosească de calomnie, ci mai cu seamă de bârfă.

Atunci când devenim yoghini, mulţi dintre noi renunţăm la anumite vicii cum ar fi: băutura, drogurile, imoralitatea, etc. şi începem să ne petrecem timpul cu noii noştri prieteni, vorbind despre calea spirituală, despre existenţele noastre şi despre tot ceea ce se mai petrece în general; lucruri inofensive, la prima vedere, sau cel puţin aşa credem noi. Dar de multe ori spusele noastre sunt pline de judecăţi mincinoase şi bârfe care sunt atunci rostite de noi într-un mod elegant şi în spatele unui zâmbet fals spiritual.

Ştiind toate acestea, merită să ne amintim ce se spune în Biblie despre bârfă. Astfel, în Levitic 19.16 găsim scris: „Să nu umbli niciodată cu bârfe în mijlocul poporului tău.” Iar în Psalmul 101.5 se spune: „Pe cel ce cleveteşte în ascuns pe aproapele său, îl voi nimici.”

Iată deci că Dumnezeu pune bârfa alături de necredinţa, invidia, crima sau ura faţă de Dumnezeu. În plus ni se spune că „cei care practică aceste păcate merită moartea.” – Romani 1.28-32; 6.21-23; şi 7.5.

O definiţie a bârfei este aceasta: a vorbi urât sau într-un mod exagerat despre cineva, în absenţă, astfel încât discuţia respectivă nu conduce la rezolvarea problemei respectivei persoane. În Biblie, în textul lui Matei 18.15 se spune: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el, singuri. Dacă el te ascultă, ai câştigat astfel pe fratele tău, dar dacă atunci el nu te ascultă, mai ia cu tine pe unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă a ta să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori.”

Şi acest text se poate spune că Dumnezeu l-a pus în Biblie fiindcă El ştie cât de slabi suntem noi oamenii şi că, de asemenea, noi avem nevoie de o înţeleaptă ghidare.

Dacă uneori suntem ofensaţi de greşelile cuiva, trebuie atunci să mergem la acea persoană şi să-i spunem, şi la nimeni altul. Să dăm aici un exemplu. Dacă cineva cade în păcat, cu ce-l va ajuta faptul că tu spui şi altora faptul acesta? Ce pot ei atunci să facă? Ideal este să-l ajutăm numai pe cel ce a păcătuit, ca să fie astfel readus pe calea cea bună. Iar dacă nu ascultă, atunci utilizează ce-a de-a doua metodă biblică.

Să nu uităm cuvântul biblic din Galateni 6.1: „Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată într-o greşeală, voi care sunteţi plini de iubire să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu.”

În multe situaţii bârfa este deghizată într-un aşa zis sfat. Este drept că nu este nimic rău atunci când te adresezi unui adevărat sfătuitor pentru ca să-ţi ofere un sfat înţelept dacă acesta este o persoană matură din punct de vedere spiritual, care te poate ajuta să iei deciziile care sunt stringent necesare în situaţia ta. Din păcate însă, majoritatea oamenilor la care ne ducem cu programele noastre, nu sunt sfătuitori, căci de cele mai multe ori noi nu găsim la ei soluţii înţelepte şi adecvate la problemele noastre. De obicei noi dorim un ascultător care trebuie să ne dea dreptate. Se pare că atâta vreme cât noi putem avea unii oameni de partea noastră, nu ne pasă câtă dezbinare producem şi nici cât rău facem celor care ne aud şi celor despre care vorbim.

În această direcţie merită să ne amintim un alt citat din Biblie: „Şapte lucruri urăşte Domnul Dumnezeul tău; acestea îi sunt urâte: ochii trufaşi, limba mincinoasă, mâinile care varsă sânge nevinovat, inima care urzeşte planuri nelegiuite, picioarele care aleargă repede la rău, martorul mincinos şi cel ce prin bârfă stârneşte certuri între fraţi.” – Proverbe 6.16-19.

Mulţi dintre noi, datorită ignoranţei, cred că a asculta nu este chiar atâta de nociv cum este a răspândi bârfa. Dar nu este deloc aşa. În această direcţie Dumnezeu spune în Biblie: „Cel rău ascultă cu luare aminte la buza nelegiuită şi mincinosul pleacă urechea la limba nimicitoare.” – Proverbe 17.4.

În textul lui Samuel 24.9 David îl întreabă pe Saul: „De ce oare asculţi tu de vorbele oamenilor care zic: David îţi vrea răul?” De ce oare ascultăm şi noi la cei care bârfesc? De ce suntem mereu gata să credem tot ceea ce poate fi mai rău? Biblia însă spune: „Dragostea nădăjduieşte totul.” – Corinteni 13.7.

De ce oare nu le spunem celor care incită la clevetire în mod abil, dar ferm: Îmi pare rău, dar tu eşti mizerabil, şi-mi spui ceva ce eu nu cred că trebuie să ascult. Ar trebui mai bine să vorbeşti despre aceasta cu Dumnezeu sau cu cei implicaţi în ceea ce-mi spui, dar nu cu mine.

Biblia ne avertizează că nu este bine să ne asociem cu bârfitorii: „Cine umblă cu bârfe dă astfel pe faţă lucruri rele care sunt ascultate. Şi cu cel care nu-şi poate ţine gura şi bârfeşte să nu te amesteci.” – Proverbe 20.19.

Tot în Biblie apostolul Matei spune: „Vă spun că în ziua Judecăţii de Apoi oamenii vor da socoteală de orice bârfă şi de fiecare cuvânt nefolositor pe care îl vor rosti.” – Matei 12.36.

La fiecare cuvânt rostit noi facem o alegere; alegem între a-l binecuvânta aşa cum se cuvine pe Dumnezeu Tatăl, ori a produce o întristare călcând cuvântul Său: „Nici un cuvânt stricat, ori rău, să nu iasă de la tine din gură, ci unul bun, după zidire, după cum este nevoie, să de-a har celor care-l aud.” – Efeseni 4.29.

Controlul limbii este o adevărată emblemă a yoghinului avansat.

Tot în Biblie, Iacov ne spune: „Dacă crede cineva că el este religios şi nu-şi înfrânează limba, atunci îşi înşeală inima, iar religiozitatea unui astfel de om este zadarnică.” –1.26.

Din cele prezentate mai sus, cât şi din textele biblice pe care deja le-am enunţat, apare foarte clar pentru noi că, în realitate, bârfa este una dintre instrumentele satanei. Trebuie tocmai de aceea să ne oprim şi să decidem acum, în inima noastră, că niciodată nu vom mai asculta, nu vom mai răspândi bârfa şi aceasta o vom putea face mai ales cu ajutorul lui Dumnezeu, a Atotputernicului nostru Creator.

Prin urmare cuvintele rele, printre care sunt incluse bârfa şi calomnia, au un potenţial atât de dăunător încât un avertisment împotriva abuzului lor apare chiar printre Cele zece porunci. A noua poruncă spune: „Să nu mărturiseşti niciodată strâmb împotriva aproapelui tău.” –Exod 20.13.

Conform, de asemenea, tradiţiei iudice această poruncă înseamnă că este greşit să vorbeşti de rău o altă persoană, chiar dacă ceea ce spui ar fi adevărat, cu excepţia situaţiilor când este important pentru persoana cu care vorbeşti să audă informaţia.

O binecunoscută povestire cu tâlc care aparţine tradiţiei ebraice vorbeşte despre un evreu care umbla prin comunitate şi îl vorbea de rău şi chiar îl bârfea sau calomnia pe rabinul acesteia. După o perioadă de timp omul şi-a dat seama de greşeala sa, a regretat că l-a vorbit de rău pe rabin, şi i s-a înfăţişat pentru a-i cere iertare. Omul respectiv s-a arătat foarte mâhnit pentru ceea ce făcuse rău şi era dispus să facă aproape orice pentru a primi, în felul acesta, iertarea rabinului. Rabinul i-a spus atunci că primul pas în a îndrepta ceea ce greşise este să ia trei perne mari pline cu pene şi puf şi apoi să le desfacă şi să lase vântul să ia penele pentru a le răspândi apoi pretutindeni.

Omul a ascultat şi a realizat întrutotul instrucţiunile rabinului şi apoi s-a întors la el şi l-a înştiinţat că i-a îndeplinit cererea. Atunci rabinul i-a spus: ,,Acum eşti gata pentru cel de-al doilea pas pe calea corectării a ceea ce ai făcut rău. Du-te, te rog, şi adună, una câte una, toate penele.”

După câtva timp omul în cauză s-a întors şi a spus că a realizat că este imposibil să reuşească aceasta. Atunci rabinul i-a spus: „Deşi s-ar putea ca tu să regreţi sincer şi să vrei într-adevăr să repari tot răul pe care l-ai făcut, iată că este la fel de imposibil să-l repari, cum îţi este imposibil să aduni la loc toate penele din perne.”

După cum ne arată şi această poveste bârfa cauzează adeseori celui care este bârfit daune aproape ireversibile.

La evrei, deloc întâmplător, cuvântul ebraic pentru bârfitor corespunde cuvântului pentru vânzător ambulant. Şi acesta, la fel cum un vânzător ambulant merge din casă în casă, cumpărând de la unul şi vânzând altuia, oarecum tot la fel face şi el atunci când bârfeşte. Bârfitorul are, am putea spune, o mentalitate de vânzător ambulant. Când dăm cuiva informaţii intime, tendenţioase sau rele despre o a treia persoană, ne aşteptăm aproape imediat ca persoana cu care vorbim să ne dea, la rândul ei, tot spontan, informaţii intime, tendenţioase sau rele despre persoana care se vorbeşte sau eventual despre altcineva. În felul acesta se face un schimb murdar de informaţii intime tendenţioase şi rele.

De obicei, atunci când ne gândim la etică, gândim în termenii acţiunilor oamenilor faţă de ceilalţi şi dacă aceste acţiuni sunt corecte sau nu. Totuşi etica iudaică se ocupă şi de felul cum oamenii comunică unii cu alţii. Cuvintele, în viziunea acestei tradiţii, pot avea efecte foarte puternice. Dacă sunt folosite într-un mod binefăcător pot alina, pot încuraja sau chiar pot binecuvânta o fiinţă umană, declanşând anumite fenomene de rezonanţă, în funcţie de noţiunile care sunt integrate în cuvintele respective. Pe de altă parte, când sunt folosite în mod rău, ele pot distruge prieteniile, familia, reputaţia sau chiar mijloacele de subzistenţă.

De aceea, data viitoare când vorbiţi sau aveţi tendinţa să începeţi să-i vorbiţi pe alţii de rău luaţi în consideraţie una dintre maximele unui gânditor ebraic şi anume Israel Salander, care a trăit între 1810-1883. El era un mare moralist evreu şi un învăţător ebraic. Rabinul Salander spunea că, de obicei, noi ne confundăm priorităţile: „În mod normal, noi ne preocupăm cel mai adesea de bunăstarea noastră materială şi de sufletul vecinului. Eu însă vă sfătuiesc să ne preocupăm mai bine de bunăstarea materială a vecinului şi apoi de propriile noastre suflete.”

Iată acum o glumă despre bârfă: Bârfa este singurul zgomot care se propagă chiar mai repede decât sunetul.



În lumina a ceea ce v-am expus până aici, merită să trageţi unele concluzii şi, atunci când unele fiinţe umane vin la dvs. şi au tendinţa să bârfească sau să îi calomnieze pe ceilalţi, merită să le daţi următorul sfat: Ştim că trebuie să-ţi mărturiseşti păcatele dar, crede-mă, n-ai nici o obligaţie să le mărturiseşti şi pe ale altora.

Dincolo de aceasta, am observat că cea mai bun modalitate spontană de a afla cu uşurinţă ceva despre caracterul unui om este să întrebi ceva despre altul. În felul acesta poţi să te edifici foarte uşor asupra caracterului acelui om cu care vorbeşti.

Mai adaug doar un anume aspect pe care nu-l comentez. El aparţine gânditorului genial Blaise Pascal. El spunea: „Dacă toţi oamenii din lume ar şti exact tot ceea ce spun ceilalţi despre ei, atunci n-ar mai exista în lume nici măcar 4 prieteni.”

În ceea ce priveşte oamenii care se află la cursurile de yoga, aici puteţi observa cu uşurinţă că minţile ilustre discută idei geniale, spirituale, elevate, inteligente; minţile medii discută evenimente, iar minţile reduse discută şi–i bârfesc pe alţii. Ştiind toate acestea merită să nu uitaţi că, întotdeauna, prietenul tău are un prieten, iar acel prieten al prietenului tău are şi el un prieten, aşa că cel mai bine e să fii cât mai discret.

Un om de spirit spunea la un moment dat că: „Limba bârfitorului ucide trei dintr-o lovitură; în primul rând pe cel care bârfeşte, apoi pe cel care ascultă şi după aceea pe cel despre care se vorbeşte.”

Aşa cum puteţi observa uneori în jurul dvs., unii nu vor să spună nimic rău despre cei morţi, dar nici nu spun nimic bun despre cei vii.

Conversaţia inteligentă şi binefăcătoare este un exerciţiu minunat al minţii. Bârfa, în schimb, este un exerciţiu mizerabil al limbii. Nu uitaţi deci că tot ceea ce intră prin vorbe rele pe o ureche şi iese apoi peste gard sau în discuţiile pe care le realizaţi pe la colţuri este numai şi numai bârfă.



În continuare vă voi prezenta unele citate şi maxime cu privire la bârfă şi calomnie. Iată ce se spune în această direcţie în folclor:

„Nu toate femeile repetă zvonuri şi bârfe; unele le creează.”

„Tuturor ne place să auzim adevărul, dar mai ales despre alţii.”

„Datorită bârfei o limbă de 10 cm ucide un om de 2 m.”

„Cel care adeseori seamănă buruieni, să nu se aştepte niciodată că o să culeagă după aceea trandafiri.”

Noul Testament, Prima scrisoare către Timotei: „Totodată să nu uitaţi că unele femei se deprind să umble fără nici o treabă din casă în casă. Şi atunci ele nu numai că sunt leneşe, dar totodată ele sunt şi limbute iscoditoare şi vorbesc ce nu trebuie să fie vorbit.”

Vechiul Testament, Proverbe: „Acela care nu pomeneşte despre o mică greşeală a altuia caută fără îndoială dragostea, dar acela care o menţinonează mereu în discuţiile cu ceilalţi, aduce dezbinare între prieteni.”

Whiliam Cooper: „Acela care este avid să caute bârfe şi calomnii, poate să fie sigur că astfel aude care vesteşte ceartă şi scandal.”

Marele poet Ovidiu spune. „Chiar dacă tu nu şti, de multe ori tu poţi fi subiectul bârfelor de tot felul care circulă în tot oraşul.”

Genialul William Shakespeare spune: „Şoaptele mizerabile şi înveninate se răspândesc totdeauna cu mare repeziciune.”

Marele poet Virgiliu spune: „Bârfa cea mizerabilă, pe care aproape nici un alt om rău nu o poate întrece, capătă dimensiuni cu atât mai mari cu cât pe la mai mulţi oameni.”

Tot William Shakespeare spune: „Nu există virtute care să nu reprezinte subiectul unei calomnii.”

Un proverb chinezesc străvechi spune: „Zeflemeaua, sarcasmul şi ironia reprezintă „armele” calomniei.”

Pierre Dailler spune: „Calomnia provine în special din două surse importante: pe de o parte ea are la bază anumite interese, iar pe de altă parte, ea este şi rezultatul unei josnice vanităţi.”

Casimir Delavigne spune: „Cu cât o calomnie este mai greu de crezut, cu atât mai mult ea va fi imediat reţinută de cei proşti şi slabi la minte.”

William Shakespeare: „Chiar dacă ai fi cast precum este gheaţa şi pur precum este zăpada, să ştii că tot nu ai putea scăpa de calomnie.”

Pelopida spune: „Oamenii îi calomniază aproape totdeauna pe cei care sunt mai buni decât ei.”

Jean Cocteau spune: „Calomnia este o afirmaţie falsă care prinde totuşi rădăcini în cel care are un caracter slab sau care este rău intenţionat.”

Charles de Fregne spune: „Calomnia ar trebui să fie pedepsită mult mai aspru decât furtul deoarece ea reprezintă o adevărată plagă a societăţii civile. Este mult mai dificil să te aperi de cineva care te bârfeşte sau te calomniază, decât să te aperi de un hoţ.”

Francisc Bacon spune: „Nu ignoraţi niciodată răul pe care îl poate produce calomnia. Eu însumi cunosc persoane dintre cele mai oneste şi mai bune a căror viaţă a fost practic distrusă de acuzaţiile calomnioase care le-au fost aduse.”

Pierre de Beaumarchais spune: „Calomnia este precum banii falşi; deşi nimeni nu doreşte ca aceştia să existe, totuşi ei circulă fără scrupule pe piaţă.”

Un anonim spune: „A calomnia înseamnă a atribui cu o mare răutate unei persoane anumite acţiuni vicioase, rele, pe care aceasta nici nu a avut intenţia şi nici nu s-a confruntat, de asemenea, cu posibilitatea de a le săvârşi ea însăşi.”

Nicolas de Chanford spune: „Calomnia este precum o viespe care nu ne dă pace şi împotriva căreia nu trebuie să facem nici o mişcare până când nu suntem siguri că o putem omorâ. În caz contrar, ea va reveni şi ne va ataca cu o şi mai mare forţă şi înverşunare.”

Tot Nicolas de Chanford spune: „Nedreptatea nu face decât să înalţe şi mai mult sufletul care este puternic, liber, pur şi sincer.”

Marie José de Chenier spunea: „Cel care calomniază, ia prânzul împreună cu răutatea şi cinează cu scandalul, bârfa şi minciuna.”

Victor Hugo spunea: „Calomnia este precum fulgerul; ea ameninţă mai ales vârfurile înalte.”

Eugen Marbeau spunea: „Calomnia este un viciu straniu; dacă vrei să-l omori el va continua să trăiască, iar dacă îl laşi în pace el va muri de la sine.”

Tot Pierre de Beaumarchais spunea: „Calomnia apare şi se manifestă într-un mod insinuant. Mai întâi ea apare ca un tunet slab undeva în depărtare care se propagă razant cu solul, întocmai aşa cum zboară o rândunică înaintea furtunii. Deşi atunci ea este doar precum un murmur, calomnia îşi seamană totuşi sămânţa ei otrăvitoare în urechile şi în gurile celor care o primesc. Apoi răul germinează, se ridică, umblă şi se răspândeşte cu o mare rapiditate. Aproape brusc, nimeni nu ştie cum, calomnia capătă proporţii gigantice. Ea se lansează atunci în forţă, iar vârtejurile ei sunt distrugătoare. Totul devine atunci un vuiet general, un crescendo public, un corp comn de ură şi proscriere.”

Poetul Charles Baudelaire spune: „Răul este totdeauna săvârşit fără efort, aproape în mod natural, de către falsitate. În schimb binele a reprezentat mereu produsul minunat al unei arte delicate.”

Un gânditor anonim spunea: „Insinuarea este chiar mai periculoasă decât calomnia, deoarece ea permite astfel să se manifeste imaginaţia morbidă.”

Un alt gânditor anonim spune: „Plictiseala şi telefonul sunt sursele bârfei şi ale calomniei.”

Esoteristul Fri Juo Shuon spunea: „Calomnia reprezintă o acţiune rea, deoarece persoana care este calomniată nu se poate apăra, iar răspândirea unor zvonuri care îi sunt nefavorabile, dar în acelaşi timp false, îi poate crea mari neajunsuri şi prejudicii. În plus, fiinţa umană are mereu tendinţa de a exagera felul în care ea prezintă o anumită situaţie.

Din punctul de vedere al logicii simple este firesc ca omul să relateze faptele care îl surprind sau care îl fac să sufere deoarece în acest fel el doreşte să primească sfaturi şi să se asigure de justeţea propriilor sale trăiri şi sentimente. Însă de multe ori această expunere este exagerată, iar cel care relatează îşi pierde imparţialitatea şi profită în acest mod, mai mult sau mai puţin conştient, de demnitatea morală a celui căruia îi prezintă faptele, cât şi de absenţa celui pe care îl incriminează.

Calomnia constă în răspândirea unor zvonuri inexacte şi nefavorabile despre o anumită persoană, precum şi în interpretarea voit nefavorabilă a unor aspecte, care sunt totuşi pozitive în ceea ce priveşte persoana respectivă, fără să se facă nici o distincţie între ceea ce este sigur, probabil, posibil, îndoielnic, improbabil şi imposibil. În felul acesta se poate spune că, de fapt, calomnia nu reprezintă o eroare accidentală, ci manifestarea unui viciu sistematic.”

Tot Fri Juo Shuon spune: „La fel ca şi în cazul vicleniei şi al şireteniei, tendinţa predominantă către suspiciune nu reprezintă nici ea o caracteristică firească a inteligenţei.”

Unul dintre înţelepţii sufişti afirmă: „Păziţi-vă să deveniţi suspicioşi, căci suspiciunea este unul dintre aspectele cele mai neplăcute pe care omul îl poate exprima.”, iar îndemnul unui alt înţelept este : „Nu faceţi anchete şi nu spionaţi! De fapt spiritul poliţienesc este solidar cu un moralism bănuitor şi totodată coroziv care fără îndoială că exprimă trăsăturile incipiente ale maniei persecuţiei. Atunci când apare în mod spontan, ca urmare a unei impresii juste, suspiciunea poate fi legitimă. Însă ea nu este justificată atunci când ea devine o tendinţă puternică sau chiar un principiu de acţiune sau simţire, deoarece atunci ea, suspiciunea, se schimbă într-un fel de maladie a sufletului, care este incompatibilă cu virtutea şi, prin urmare, cu starea de sănătate globală a fiinţei.

Trebuie să luăm însă în considerare faptul că suspiciunea nu este alimentată doar de iluzii subiective şi ea se bazează, de asemenea, şi pe aparenţele de natură obiectivă, care sunt şi ele iluzii, dar care totuşi îşi au rădăcinile în faptele reale. De fapt, deşi ignoră Legile Sincronicităţii şi ale Paradoxului, suspiciunea pare să colaboreze, de multe ori în mod misterios, cu aparenţele conjuncturale care iau atunci forma unor enigmatice coincidenţe, a unor evidenţe contradictorii şi a unei realităţi care disimulează, înşelând astfel de multe ori percepţia corectă.”

Tot Fri Juo Shuon spune: „Anumite experienţe ale vieţii ne obligă să constatăm următoarele aspecte. Omul obişnuit îi judecă, cel mai adesea, pe ceilalţ,i după propriile sale posibilităţi intelectuale, după interesele sale şi după trăsăturile sale de caracter. De pildă, atunci când un om sincer îşi exprimă puterea sa, care totodată este şi varianta corectă în ceea ce priveşte un anumit aspect, omul josnic va avea imediat tendinţa să afirme că această părere exprimă ambiţie, vanitate sau un alt aspect rău. Această opinie survine mai ales datorită faptului că detaşarea şi, prin urmare, obiectivitatea, lipseşte cu desăvârşire din concepţiile şi din comportamentul omului cel rău, de o mică valoare.”

Aşa după cum afirmă înţelepţii hinduşi: ”Nu este nimic mai decât apropierea unei stări spirituale elevate, de o mare josnicie sau o meschinărie concretă care nu se poate autodepăşi.”

Esoteristul francez Cedille spunea: „A calomnia pe cineva, acuzându-l de fapte pe care el nu le-a comis niciodată, este ca şi cum ai face un asasinat. Ori, să nu uitaţi că ceea ce se înnoadă într-un anumit loc în Univers, nu se poate deznoda, mai târziu, decât în acelaşi loc şi în acelaşi mod.”

Cicero spunea: „Nimic nu este atât de rapid precum este calomnia. Nimic nu se propagă mai uşor decât aceasta. Nimic nu este mai curând crezut şi nimic nu circulă pe o arie mai întinsă decât acuzele calomnioase.”

Filozoful Diogene spunea: „Calomnia nu reprezintă altceva decât pe care îl fac cei nebuni.”

Un gânditor anonim spunea: „Adeseori calomnia se umflă precum marea; nimeni nu ştie de unde vine însă ea poate să provoace pagube foarte mari.”



Ceea ce este esenţial pentru calomnie este faptul de a se amuza în acest mod mizerabil pe socoteala altuia. Pentru ea acest aspect este uşor de realizat. Calomnia foloseşte mai mereu aceleaşi „ingrediente” pe care le combină cu abilitate şi apoi le agită din nou şi din nou sub nasul oamenilor, ca şi cum ar vrea să-i facă să râdă. Succesul ei este cel mai adesea garantat de ochii avizi să vadă rele, de buzele strânse din cauza sadismului, de gândurile vădit răutăcioase sau chiar duşmănoase, apoi, în final, de râsul batjocoritor.

Unele aspecte care predomină se corelează foarte bine cu noţiunea de calomnie deoarece ele exprimă anumite fapte particulare ale acesteia. Putem astfel să distingem:

-semnificaţia peiorativă sau, altfel spus, care are un sens depreciativ, dispreţiutor, al unui cuvânt sau al unui joc de cuvinte;

-devalorizarea intenţionată şi fără un suport real a unor fapte sau a unor aspecte în legătură cu o anumită persoană;

-deprecierea faptelor sau a realizărilor unei persoane care intervine atunci când devalorizarea lor este practicată în mod sistematic;

-deprecierea extremă care survine mai ales atunci când se face comparaţie cu aspectul cel mai negativ din categoria respectivă;

-exprimarea caustică ce provine mai ales din tendinţa exagerată de a observa numai defectele şi tot ceea ce nu este bun, atât în ceea ce priveşte oamenii, cât şi în ceea ce priveşte obiectele;

-animozitatea, adică atitudinea ostilă faţă de o anumită persoană sau un grup de persoane;

-asprimea comportamentului;

-severitatea exagerată, care provine din manifestarea dezagreabilă a unui comportament dur, nemilos;

-atitudinea ironică ce provine mai ales din sentimentele care au fost acumulate faţă de o anumită persoană;

-răutatea sau ostilitatea care exprimă sentimentele negative în legătură cu o persoană sau cu un grup de persoane;

-nesimţirea care demonstrează foarte clar lipsa de respect, brutalitatea verbală sau chiar fizică şi gradul foarte mic de inteligenţă a persoanei care manifestă această trăsătură de caracter;

-vulgaritatea aproape constantă care apare la o minte superificială, grosieră şi un suflet imatur.

Tradiţia spirituală afirmă, deloc întâmplător, că limba, subânţelegând prin aceasta capacitatea de a exprima prin cuvinte intenţiile, ideile şi gândurile noastre, este un organ care poate să devină foarte periculos şi chiar devastator, prin efectele nocive care pot să apară ca urmare a folosirii ei rele.

Pe de altă parte să nu uităm că învăţăturile creştine afirmă că vorbirea care nu este absolut deloc inspirată de Duhul Sfânt poate deveni repede arma favorită a satanei. De aceea, în textele creştine uneori se spune că limba este un organ prin intermediul căruia cel rău, diavolul, îşi duce la îndeplinire multe dintre proiectele sale malefice. El se serveşte astfel, prin intermediul limbii, de doi dintre cei mai fideli colaboratori ai săi, care sunt bârfa şi calomnia.

În lumina acestor revelaţii, bârfa reprezintă, aşa cum am arătat deja, acţiunea de a denigra şi de a defăima pe cineva sau, cu alte cuvinte, de a proiecta către o anumită persoană aspecte inventate, mizerabile, rele, prin intermediul cuvintelor. Bârfa este deci o armă diavolească foarte puternică deoarece ea este capabilă să provoace răni profunde în sufletul persoanei care este astfel vizată, pe care se vor grefa apoi sentimentele chinuitoare de ciudă şi amărăciune, toate acestea reprezentând „patul” de tortură al demonilor prin care ei îşi realizează acţiunile lor distrugătoare.

Calomnia constă, la modul esenţial vorbind, din afirmaţii false şi mincinoase care se referă la faptele care îi sunt atribuite pe nedrept altei persoane şi care au scopul să distrugă reputaţia şi onoarea sa. Calomniatorul acuză deci o altă persoană spunând minciuni şi afirmând fapte care nu sunt deloc adevărate şi care nu se foandează pe ceva real dar care, totuşi, sunt prezentate în această manieră. Prin însăşi natura ei, calomnia este diabolică. De altfel, nu întâmplător, Iisus Christos a afirmat că, înainte de toate: „diavolul este tatăl minciunii şi al denigrării şi calomnia...”

Prin urmare bârfa şi calomnia sunt în realitate nişte „instrumente” importante prin intermediul cărora diavolul acţionează pentru a provoca neîncrederea în calea spirituală sau în tehnicile yoga, cearta între oameni, pentru a-i dezbina şi învrăjbi pe unii împotriva altora, pentru a creea, de cele mai multe ori, sentimente de invidie, animozitate, rivalitate, ură, duşmănie, etc.

Înţelegem acum cu uşurinţă motivul pentru care se spune, adeseori, că limba este capabilă să „murdărească” întregul trup care, aşa după cum ştim foarte bine, reprezintă însuşi templul cel sacru al lui Dumnezeu.

Prin urmare, trebuie să vă daţi seama că totdeauna cel care procedează astfel nu se poate bucura de Graţia lui Dumnezeu; cu atât mai mult cel care calomniază nu poate să rămână nepedepsit de Justiţia Divină. Cei care se lasă pradă ispitei de a bârfi şi a calomnia va trebui să suporte, mai devreme sau mai târziu, consecinţele pedepsei divine care nu reprezintă în realitate decât acţiunea perfect integrată a Legii universale a Karmei, căci aşa cum se afirmă şi în Vechiul Testament: „Limba cea mincinoasă este urâtă Domnului Dumnezeu” – Proverbe 12.22. Şi de asemenea: „Spune Domnul: pe cel care, în ascuns, bârfeşte şi calomniază îl voi pedepsi aspru.” – Psalmi 105.5.

Tot în Biblie, în Proverbe 19.9. se spune: „Martorul mincinos nu rămâne niciodată nepedepsit, iar cel ce spune numai minciuni, până la urmă va pieri.”

Cel care calomniază exprimă aproape totdeauna, de fapt, într-un mod direct, ura şi răutatea ascunsă care există în inima lui. Se ştie că iubirea adevărată iartă, acoperă şi nu dezvăluie secretele sale, în timp ce răutatea şi ura inventează cu neruşinare şi răspândeşte cât mai mult greşelile mult exagerate ale altora şi acuzaţiile rele, neadevărate, împotriva lor.

Dumnezeu, care este infinit mai bun şi răbdător, ne iubeşte necondiţionat şi ne iartă chiar şi atunci când greşim foarte grav, mai ales dacă noi suntem atunci foarte sinceri în inima noastră şi dorim cu adevărat să ne îndreptăm, pe când diavolul, întocmai precum servitorii care sunt cutre şi slugarnici, bârfeşte şi acuză aproape fără încetare, cu scopul esenţial de a dezbina şi de a distruge.

În Biblie, în Prima scrisoare sobornicească a lui Petru 3.10 se spune: „Căci cine iubeşte cu adevărat viaţa şi vrea să aibă mai mereu zile bune, trebuie să-şi înfrâneze cât mai des limba de rău şi buzele de la cuvintele înşelătoare.”

Prin urmare, se poate spune că acesta este unul dintre motivele importante pentru care mulţi oameni nu pot cunoaşte pacea lăuntrică şi fericirea sufletească, cu alte cuvinte, din cauza păcatelor pe care ei le săvârşesc prin intermediul cuvintelor care sunt adeseori rostite şi a inimii impure pe care o au. Căci aşa cum este scris în textele timpurii ale Sfinţilor Părinţi creştini: „Limba este fericită atunci când ea exprimă bogăţia inimii.”

Cel care bârfeşte sau calomniază provocând în acest fel multă suferinţă, demonstrează în felul acesta, în mod implicit, că deja tenebrele i-au cuprins sufletul şi că el a devenit de fapt un agent, care cel mai adesea este inconştient, al acţiunilor demoniace şi satanice.

Tot în Biblie, la capitolul Proverbe 13.3 se spune. „Cine îşi păzeşte gura, îşi păzeşze sufletul, iar cine îşi deschide buzele mari spre a rosti minciunile şi răul, aleargă astfel spre pieirea lui.”

Tot în Biblie, la capitolul Proverbe 21.23 se spune: „Cine îşi păzeşte gura şi limba de vorbe rele sau mincinoase îşi scuteşte sufletul de multe necazuri.”

Graţia cea tainică şi Binecuvântarea lui Dumnezeu nu se revarsă niciodată din plin asupra acelora care bârfesc şi care calomniază. Dimpotrivă, mai devreme sau mai târziu, ei vor trebui să suporte consecinţele şi fructele amare ale acţiunilor rele. Mai mult decât atât, să nu uitaţi că, în ciuda rugăciunilor pe care, poate, aceste persoane le adresează uneori lui Dumnezeu, dorinţele lor nu vor fi împlinite atâta timp cât ele vor continua să se complacă în această stare mizerabilă.

În încheierea acestei conferinţe, ofer un sfat celor care deja s-au obişnuit să bârfească şi să calomnieze. Mai bine decât să bârfiţi sau să calomniaţi, citiţi cu atenţie cursurile pentru că mai ales aceştia dintre voi aveţi o mare nevoie să vă îmbogăţiţi nivelul spiritual şi să depăşiţi această stare mizerabilă în care vă complaceţi.
Daniela - de carapiscum la: 15/10/2004 17:30:19
(la: Barbatii romani din diaspora (si nu numai))
Abia acum am observat mesajul tau asa ca incerc sa-ti raspund ca sa nu crezi ca m-am facut ca nu vad.

In primul si-n primul rand nu stiu de unde ai tras tu concluzia desteapta cum ca "mi-ai fi turnat tu ceva sare pe rana". Draga, te flatezi singurica. Vezi tu, de aia nu va suporta romanii pe cele ca voi, ca intotdeauna cand incearca sa fie blanzi si vor sa vi se destainuie, voi aveti ambitia asta de a le rade in nas si de a-i trata cu sulfat de sictir. Adica daca un barbat vi se destainuie prin ceva anume, voi ori i-o luati ca pe o slabiciune aratand prin aceasta cat de slabe sunteti de fapt voi, ori o interpretati ca fiind o gluma proasta. Ce sa spun, am avut o droaie de dreptate cand am zis ca va plac barbatii straini fiindca va permit orice. E si normal, ca la aspectele atinse de mine (cele referitoare la legile care le sustin pe femei mai mult decat pe barbati- stiu eu cum se intampla: daca ei nu-i convine ceva se da cu capul de perete, isi face o masturbare rapida si-si rupe hainele de pe ia apoi da telefon la politie ca sa-l bage in puscarie pe fraierul de barbat'su) nici macar n-ai mai facut vreo sesizare. De ce? Hmm, doar nu sunt chiar asa de prost sa nu-mi dau seama. E simplu: tie uneia nu ti-a ajuns degetul intins, ai luat toata mana.

M-ai prins cu musca pe caciula...? Nu stiu care pe care a prins aici. Ca o paranteza, afla ca nici macar nu port caciula! Sic! Si daca am o musca eu n-o alung, ci o prind cu dibacie. Singurele care nu vaneaza muste sunt femeile, lor le place sa le stropseasca pe toti peretii.

1. Da-ne si noua un semn din mila Mariei-Tale si zi-ne pe unde ai gasit aici referirile alea, ca pe mine m-ai facut tare curios. Din cate am putut eu vedea in general la cafenea, majoritatea barbatilor se poarta frumos cu femeile de pe aici. Ah, probabil te-a contrariat faptul ca se gasesc destui dintre barbati care sa vi se "opuna" (adica sa vina cu explicatii pertinente) la capitolul stiinte si dezbateri despre viata.

2. Nu stiu ce-i fi crezut tu, dar se pare ca treaba e in felul urmator: fiindca n-ai gasit pe Fat-Frumos care stie sa le faca pe toate, inclusiv sa-ti dea cate o galeata de jaratic aprins, te-ai gandit ca el nu exista. Nu ti-ai pus problema ca n-ai stiut unde si ce sa cauti, ci ca nu exista din cauza ca tu n-ai gasit. Pai sa-ti spun ceva, nu e vina barbatilor buni ca nu dau decat de niste profitoare, in timp ce smecherii dau de cele bune- si invers. Pur si simplu se intampla. Daca m-am gandit ca ai fi stat in manastire...? Ha ha ha, ce gluma buna! Te-ai gandit mult inainte de-a scoate porumbelul din gurita? PAi daca ai fi stat la manastire macar o saptamana, atunci nu mai vorbeai asa. Si da, sunt convins ca doar ai visat la ei. Si pt. ca ei n-au visat la tine...iata cum s-a ajuns la discutarea temei de fata. Stii, ma intreb daca nu cumva tu ascunzi ceva in adancul sufletului tau, ceva de demult, o parere de rau pt. un roman pierdut din neatentie. Asta ar putea fi o scuza buna si ar explica in buna masura stresul si refularile de acum.

3. "Coada de peste" o sa devina coada de balena fiindca mi-am dat seama din textul tau ca tu nu cauti explicatii, ci motivatii pt. alegerea ta pe care ai facut-o. Numai un fraier ti s-ar mai destainui acum. Ce ziceam eu, cum trebuie o femeie sa stie ca e apreciata?...

4. Vezi cam multe pt. una care n-a reusit sa vada decat romani impotenti la toate! Nu crezi? Facusem doar o apreciere despre faptul ca romanii isi intretin cu greu familia si atunci ele (unele), ca sa scape de griji si de nevoi, deseori apeleaza la strategia internetului si-si gasesc iubitei desfranati cu bani care le ofera marea cu sarea, mai exact un trai fara grijile zilei dar si fara frumusetea experientelor traite in greutati. Ca orice mi-ai zice tu acuma n-am sa te cred ca nu mai poti de fericire. Dealtfel ce te-a facut sa vii sa scrii aici, oare nu tocmai lipsa celor ai tai? Ca daca erai atat de fericita nu veneai sa scrii despre barbatii romani, ci puteai la fel de bine sa vii si sa te destainuiesti urland ca nu mai poti de atata bine. Dar tu nu, ai vrut sa-ti justifici, precum spuneam, decizia luata cu ceva timp in urma. Eu cred ca in fond tu te simti vinovata de ceva. Nu trebuie sa fii psiholog ca sa-ti dai seama de asta.

Faptul ca barbatii judeca dupa "calapodul" lor nu e mai impresionant decat afirmatia ca femeile judeca numai si numai dp lor dv. Nu ti se pare ca ar fi ceva normal in asta? Ce-ai vrea, barbatii si femeile sa gandeasca si sa se poarte la fel? Pai atunci cat de plictisitoare ar deveni viata?

"Ciuda de mascul respins"... I have no idea what you talking about! Si chiar de as fi fost respins, ce-ti pasa tie? Tu chiar nu vezi dincolo de lungul nasului tau? Ce te face sa crezi ca esti mai buna decat romancele care isi duc viata asa cum descrii tu? Cu alte cuvinte putem deduce din aceasta ca femeile care au parte de aceste experiente, care n-am negat ca ar fi insultatoare, sunt niste proaste si fraiere, doar cele ca tine sunt cuminti!... Dar treziti-va odata madamelor, ce tot stati sub papucul barbatului roman? Lasati-i pe fanaticii vostri barbati sa-si creasca plozii singuri, ca ei v-au folosit pt. placerea lor si acuma tre' sa plateasca, iar voi "bateti de-a lungul podul", vorba lui Eminescu! Stiu n-cazuri de barbati (romani) lasati balta de femeile lor, cu tot cu copii, pt. frumusei din aia luciosi si cheliosi decupati de prin reviste cu stampila "peste 18 ani". Si mai mult decat atat stiu cazuri de femei din astea usuratice care dupa un timp s-au intors la amaratii lor de barbati si acestia le-au primit cu bratele deschise- au zis ca din doua (am scris noua prima data) rele e mai buna cea mai putin rea.

"DIN PUNCTUL DE VEDERE AL BARBATULUI banii conteaza foarte mult, sint o extensie a masculinitatii". Aha, va sa zica atunci cand banul devine scopul si devenirea femeii, acesta nu mai este o extensie a feminitatii... Ce sa-ti spun, justa judecata ta. Si parca daca barbatul sustine familia dpdv financiar, asta e ceva injositor pt. ea si copiii ei. Ai uitat, mandra doamna de departe, ca rostul intemeierii familiei nu este decat nasterea de prunci, acesta este scopul principal. Ori asa ceva implica niste responsabilitati pe care trebuie sa si le asume fiecare in parte. Spune-mi mie cine iti educa pruncii: bunicii lor, dodele, prietenii, cunoscutii...? Si daca in barbati oricum nu ai incredere, atunci tu singura de ce nu ti-i educi? Din lipsa timpului, poate? Timp care se scurge in favoarea cui?!...

5. Nu consider ca te-am jignit cu nimic, pur si simplu am pus o intrebare si am facut o remarca generala. Scuze totusi, trebuia sa specific asta. Dar ce-mi vad ochii? Vorbesti de relatii ca despre purtat papuci!? Nu ti se pare ciudat sa ceri sa fii tratata cu consideratie din partea barbatului in timp ce tu vezi relatia ca pe o banala purtare de papuci folositi? Stai sa vedem: cand am afirmat eu ca barbatii au dreptul sa-si incerce frumoasele inainte de casatorie? Si a cui e vina daca se intampla, numai a lui? Uite, odata o judecatoare oarecare a fost pusa in fata luarii unei decizii referitoare la savarsirea infractiunii de viol de catre un tanar asupra unei fete. Si pt. ca procesul cam batea pasul pe loc, la un moment dat a intrebat-o pe "victima": cine ti-a dat...pilotii jos? PAi sa vedeti..., a inceput ea a intoarce lucrurile si a le fastaci, eu. Dar, stiti, eu nu sunt vinovata ca m-am dus la discoteca si-am ramas pana aproape de dimineata cand i-am cerut lui, desi era cam baut, sa ma conduca acasa. Aveam eu fusta aia mini si am cam flirtat cu el, dar n-am crezut ca o sa sara pe mine. Mda, cam asa se intampla: unele cauta cu lumanarea sa li se intample bucuria si apoi merg de bocesc pe la toate usile ca au fost folosite. Tu esti sigura ca femeile nu-i folosesc pe barbati in scopuri ascunse? Stii ce se spune prin occident despre barbat: ca este o prelungire inutila si scarboasa a...penisului. Asta sopteste ceva la urechiusele tale sensibile?

6. Si eu ti-am dat ceva raspunsuri la tema asta mai sus. Insa mai spun ca daca barbatii aia ideali pe care-i vezi tu de acolo si-ar lua in serios drepturile, nu numai obligatiile bagate cu forta pe gat de niste legi abuzive si partinitoare, atunci n-ai mai cotcodaci nimic stand cocotata sus pe gard. Apropo, stii bancul ala cu gaina pe gard, ca de ce sta acolo? Ca sa-i vada vecinul (din strainatatea de peste gard) copanele- si implicit tartita.

7. Pai are aceeasi obligatie pe care la randul lui o indeplineste, cu amendamentul ca din cauza conditiilor de mediu economico-social si politic nu are cum sa faca fata cerintelor tot mai mari venite din partea unor femei care s-au emancipat. Chiar e asa greu de inteles? Sigur ca atitudinea asta e incorecta, cea de care vorbesti tu, dar asta asa cum nu-l scuza pe barbat, nici n-o face sfanta pe femeie.

8. Stiam ca ai sa te legi automat de expresia respectiva cu toate ca am pus-o in ghilimele pt. a sublinia ca nu gasesc un termen corespondent si ceva mai fin. Insa ciudat nu e asta, ci faptul ca initial ma gandisem la cu totul altfel de hamuri...- nu te intreb daca tu si partenerii tai le-ati folosit vreodata, nu vreau sa fiu impertinent si sa ma bag in...papucii tai!

9. "si banii ei pe ce se duc?" Chiar vrei sa afli raspunsul? O sa te socheze: pe parfumuri din cele mai scumpe, pe rujuri, rimeluri, oje, coloranti de par, masti, alifii, uleiuri, cercei, bratari, inele, stofe rare, fuste si rochii la care platesc firma producatoare mai mult decat materialul si lucratura in sine (de fapt care material?), pantofi noi la fiecare saptamana, zaiafeturi, cine romantice sau pur si simplu numai cine, masina la scara s.a.m.d. Asta e comparativa cu lista lui Schindller (nu stiu daca am scris corect numele).

10. De ce te supara ca am adus in discutie niste aspecte asa cum le vad dealtfel multi dintre barbati?- chiar daca ei n-o recunosc public. Spui ca si-ar fi muscat limba... Chiar a facut-o pana la urma, ca avea o droaie de teribilisme in cap preluate din cine stie ce magazine saptamanale pt. "clasa muncitoare dezavantajata". Si inca nu stii nimic despre felul meu de a fi si despre ce gandesc in realitate, cum ma port. Ca sa zic asa, ma port cum mi-e portul si vorbesc cum mi-e vorba. Sunt simpatic sau nu, ce conteaza? Oricum nu poti impaca pe toata lumea.

11. De ce returnezi intrebarea pe care ti-am pus-o si nu dai un raspuns direct? Nu te teme, n-am sa te iau la paruit. Nu e greu, incearca numai. O parte din raspuns l-ai insinuat undeva mai sus in mesajul tau, deci de ce anume te feresti acuma?

12. Buna comparatia cu vaca, pe langa ca e cat (scuze ca suna a cacofonie) se poate de plastica. Eu cred ca nu intamplator ai dat-o, ci propria constiinta ti-a dictat impotriva logicii pe care ti-o crezi inexpugnabila. Chiar asa, de cate ori calcati prin strachini sau va abateti prin loboda vecinilor..., daca barbatii romani (ca despre ei era vorba) ar fi asa de cretini si s-ar multumi sa stea la coada vacii, atunci v-ar pune botnita si v-ar duce ca pe urs. Slugi...? Ei bine da, aici trebuie sa-ti dau dreptate. Dar din nefericire ai enuntat numai o jumatate de adevar. Corect si principial ar fi fost sa spui dupa cum spune Ap. Pavel la Efeseni cap. 5: "20. Mulţumind totdeauna pentru toate întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, lui Dumnezeu (şi) Tatăl.
21. Supuneţi-vă unul altuia, întru frica lui Hristos.
22. Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului,
23. Pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este.
24. Ci precum Biserica se supune lui Hristos, aşa şi femeile bărbaţilor lor, întru totul.
25. Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea,
26. Ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt,
27. Şi ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană.
28. Aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte.
29. Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica,
30. Pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui.
31. De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup.
32. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică.
33. Astfel şi voi, fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi; iar femeia să se teamă de bărbat." (acest pasaj se citeste in toate bisericile ortodoxe la savarsirea cununiei, iar cand aud mirii ce se spune, numai isi dau ghionturi, se calca pe picioare...si deja au uitat pt. ce se afla acolo, in fata lui Dumnezeu).

13. ibidem! Asta n-o pot pricepe cele care gandesc ca si tine: cum sa fie ele slugile barbatilor lor? Nu conteaza nici macar daca si ei la randul lor se fac pe ei insisi slugile femeilor, important e ca ele sa nu se simta atinse nici macar cu o floare!!! Aferim, de asta alearga o sumedenie pe la musulmani ca sa devina cadane si sa mearga pe langa caii stapanilor lor...

P.S. Stii, inca de la inceput am vrut sa-ti spun asta: din cauza ca sunteti asa de gurese, cele ca voi, barbatii nu va mai arata nici un fel de toleranta. Sunt satui de mozaicul ce-l asterneti zilnic in fata lor- verbal, vreau sa zic. Nu ti-a zis nimeni pana acum ca oricat v-ati cazni voi si v-ati da peste cap ca sa fiti egale barbatului, nu veti putea fi niciodata? Si nu pt. ca nu va duce capul, ci pt. ca exista fiintial intre firea feminina si cea masculina diferente enorme ce nu pot fi in realitate nici macar comparate, daramite schimbate!
-----------------------------------------------------------------
So far, so good.
#25188 (raspuns la: #24595) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Preşedinţia: Cei trei ziarişti răpiţi în Irak sînt în vi - de RSI la: 11/04/2005 18:00:18
(la: Trei ziaristi romani rapiti in Irak?)
Agentia Mediafax:

url:\http://www.mediafax.ro/articole-free/Pre--edin--ia--Cei-trei-ziari--ti-r--pi--i---n-Irak-s--nt---n-via-----336153-5.html



Preşedinţia: Cei trei ziarişti răpiţi în Irak sînt în viaţă






BUCUREŞTI, 11 apr



Purtătorul de cuvînt al Administraţiei prezidenţiale Adriana Săftoiu a declarat, luni, că cei trei jurnalişti răpiţi în Irak sînt în viaţă, iar autorităţile de la Bucureşti sînt "destul de optimiste" în legătură cu starea acestora.

"Din toate informaţiile de la ora actuală, jurnaliştii sînt în viaţă şi elementele pe care le deţinem ne fac să fim destul de optimişti faţă de starea lor", a afirmat Adriana Săftoiu.

Purtătorul de cuvînt al Administraţiei prezidenţiale a mai precizat că este menţinută în permanenţă legătura cu familiile celor trei ziarişti.

Ea a precizat că mai multe detalii în acest caz "n-ar ajuta deloc operaţiunile" şi că atitudinea autorităţilor nu reprezintă "nici afront, nici aroganţă" faţă de presă.

Adriana Săftoiu a făcut un apel la presă pentru verificarea tuturor informaţiilor difuzate de jurnalişti şi a precizat că, deşi în acest moment "situaţia este de aşa natură" încît nu se poate răspunde la toate întrebările, lămuririle vor fi date la final, după recuperarea celor trei jurnalişti.

De altfel, Săftoiu a mai spus că au avut loc consultări şi cu autorităţile din alte ţări care s-au confruntat cu situaţii similare, pentru a vedea cît de deschise au fost acestea faţă de presă, constatîndu-se că şi în acele cazuri s-au oferit foarte puţine informaţii despre desfăşurarea operaţiunilor propriu-zise.




==============
"- Cum putem face imposibilul?"
"- Cu entuziasm!"
Paulo Coelho-Al 5-lea Munte

Nu-i chiar aşa, dle pop ,,ix''! - de spinroz la: 09/05/2005 16:28:23
(la: Cata importanta are diferenta mare de varsta intre parteneri?)
Cel mai important lucru în viaţă e: cât trăim să ,,iubim activ’’. Este o celebră expresie folosită de C.Noica, consacrată, pentru a denumi filosofic coitul. Atâta vreme cât ,,iubim activ'', rămânem tineri până la adânci bătrâneţe, indiferent de diferenţa de vârstă dintre parteneri. adică important e să facem sex până la adânci bătrâneţe, asta ne reciclează hormonii şi ne menţine tineri la trup, la psihic la minte. Pentru bărbat e bine ca nevasta, amanta să fie mai tânără (în pofida unei false înţelepciuni populare, femeia îşi încetează activitatea sexuală mai repede decât bărbatul). Îmi amintesc de grozăvia descoperită de eroul cărţii lui M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, în relaţiile dintre părinţii săi, o relaţie absurdă generată de femeia bigotă care a redus sexualitatea doar la reproducere, ca la animale. ,,Te-am făcut pe tine!’’ îi răspunde mama cu o credinţă absolută că şi- împlinit menirea ei pe Pământ. E o scenă pe care femeile o repetă, sub motive variate şi în varii scenarii aproape în toate familile. După ce se nasc copii în inconştientul lor se naşte refuzul sexualităţii. M. Preda nu a inclus această scenă întâmplător în roman; fenomenul este aproape universal valabil. Orice iubire, oricât de mare ar fi sfârşeşte din lipsă de libido, în derizoriu. Celebra cugetare lansată de nu mai puţin celebru autor,,unde iubire nu e nimic nu e’’, preluată fără o judecată critică, nu e chiar plauzibilă. Căci unde iubire nu e, în psihic nu rămâne tabula rasa, un loc viran, ci se nasc alte sentimente potrivnice: dispreţ şi ură faţă de soţ, atingând chiar nivelul dorinţei maxime, a morţii acestuia. Femeia nu conştientizează acest lucru, dar ,,certurile din nimic’’ sunt o ,,comportare manifestă’’ a inconştientului, cum ne spune Freud. Odată cu încetarea iubirii hipofiza, glanda pineală, pe unde Descartes credea că pătrunde sufletul în corpul omului, îşi reduce actiivitatea şi reciclarea hormonilor este încetinită. Descartes nu greşea prea mult căci această micuţă glandă are un cuvânt mare de spus în configurarea sufletului omului. Urmarea materială a încetării ativităţii hipofizei, mai cu seamă la femei care vine odată cu menopauza este încetarea producţiei de estrogeni, iar încetare reciclării acestor hormoni generează o cumplită boală, osteoporoza pe care femeile o conştientizează târziu după ce nu se mai poate face nimic,sau, aproape nimic; urnarea spirituală - acrirea sufletului. Care este semnul osteoporozei la femei, numită şi ,,boala de micşorare’’: semnului întrebării(?), trupul acela sublim odată ia forma oribilă a acestui semn literar. Şi ce-i mai deprimant, e că voluptoasa ,,poartă a lumii’’ pentru care mulţi bărbaţi şi-au pierdut capul, fără ,,iubirea activă’’ se transformă iremediabil într-o monstruoasă prună uscată. Oribil! Veţi spune că acum sunt medicamente contra osteoporozei, că se poate opri evoluţia acestei boli nefaste? Da, dar nu chimicalele sunt cea mai bună soluţie! Soluţia prima este terapia prin sex: iubirea activă este un panaceu universal; ea menţine activitatea hipofizei şi a producţiei de estrogeni la femei şi testosteron la bărbaţi. Sexul este totuşi cel mai bun ,,medicament’’ fiindcă este natural. Pentru edificare şi pentru o mai bună înţelegere a fenomenului sexual vă recomand cartea dr. american D. Reuben, Tot ce ai vrut să ştii despre sex. Sexul este şi rămâne pentru om cel mai bun balsam pentru trup, inimă, minte şi suflet. E remediu cel mai bun pentru multe boli ale tuturor vârstelor, dar mai cu seamă pentru vârsta a treia. Absenţa ,,iubirie active’’ poate fi lesne observată la anumite persoane acrite de viaţă, ce se irită din senin, manifestă nervozitate , melancoliie , apatie, într-un cuvânt cele care devin nevrotice.
#47701 (raspuns la: #46708) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
of şcoala - de Kon Stantin la: 14/12/2005 15:28:54
(la: Invatamantul romanesc si elevii)
Încep cu o mică corecţie pentruYuki: eleva de la Şcoala Centrală nu a fost, din fericire, omorâtă.
Este pentru prima oară când am avut răbdarea şi curiozitatea de a citi toate mesajele unei conferinţe. Recunosc sincer că nu ştiu ce aş mai putea spune interesant faţă de ceea ce s-a spus.
M-am luptat şi eu timp de patru ani cu morile de vânt din sistemul de învăţământ românesc şi de aceea îi admir sincer pe acei frumoşi nebuni care cred că învăţământul din România mai poate fi menţinut la un nivel educaţional acceptabil.
Vina pentru comportamentul „straniu” al elevilor, în opinia mea, o poartă societatea. Majoritatea părinţilor au un venit din salariu mult prea mic şi caută să găsească diverse soluţii de „rotunjire” a acestuia, timpul rămas liber fiind insuficient pentru a se ocupa cu adevărat de educaţia copiilor. Mulţi părinţi consideră că dacă şi-au lăsat copilul 10-12 ore la grădiniţă nu mai este necesar ca ei să se mai joace cu aceştia, să mai repete ori să înveţe o poezie, un joc nou etc.. Există cadre didactice (din păcate tot mai multe) care se gândesc mai mult la salariu şi mai puţin la inactivitatea şi ineficienţa lor la catedră. Mulţi profesori ar trebui să se retragă onorabil de la catedră, fiind demult „depăşiţi” (un exemplu concludent fiind doamna profesoară de la Constanţa, eroina mai multor filmuleţe „educative” cu tema „Cum poţi umili pe cineva!”).
Maan spunea că „televiziunea nu are rol educativ!”. GREŞIT. Un film difuzat la ora 20 cu un cerc în interiorul căruia se găseşte cifra 12 şi explicat în prefaţa filmului printr-un text şi o voce “ genul filmului:DRAMĂ; filmul poate conţine scene … şi … ; film INTERZIS copiilor sub 12 ani” nu are nici un efect asupra copiilor? O emisiune gen “ciao darwin" (nu se mai difuzează deci se poate, intenţionat scris cu litere mici) care promovează incultura, lipsa bunului simţ, câştigul material pe sistemul „ cu cât eşti mai prost (sau te prefaci mai bine că eşti prost) cu atât câştigi mai mult” etc. şi difuzat FĂRĂ INTERDICŢIE DE VIZIONARE nu au nici un efect asupra dezvoltării copiilor şi adolescenţilor? "ProTv-Ştirile de la ora 5"-şi cu aceasta cred că am spus tot despre posibilităţile de educaţie ale televiziunii. Şi exemplele legate de televiziune pot continua. Am să mai dau doar un exemplu: anul de graţie 2003, locul cancelaria unei şcoli generale, un profesor de limba şi literatura română îşi întreabă foarte mirat colegii dacă în România emite un post numit TVR Cultural. Nu avea nici o vină. Pur şi simplu cei care asigurau serviciul de televiziune prin cablu refuzau să-l introducă pe motiv „nu se cere şi nu are audienţă” (este un răspuns oficial cu antetul firmei în cauză). Cum pot profesorii să evite vizionarea de către elevi a unor astfel de emisiuni? Dar părinţii care aleargă zi-lumină pentru a le putea asigura copiilor lor minimul de trai necesar? Oare aici nu este datoria societăţii civile, a celor care fac "reiting" (cu scuzele de rigoare n-am nici cea mai vagă idee privind grafia acestui cuvânt) să cenzureze un pic aceste emisiuni?
Am să vă mai reţin atenţia cu câteva întâmplări din scurta mea carieră la catedră (de care sincer mi-e dor):
„Un învăţător îşi întrebă un elev:
- Pârlea, de ce mai vii tu la şcoală dacă ... învăţătorul nu termină de formulat întrebarea pentru că elevul i-a răspuns deja
- Pentru ca mama şi tata să poată să bea liniştiţi câteva ceasuri fără a-mi purta mie de grijă.” (elevul era unul foarte isteţ. Din păcate a îngroşat rândul celor neşcolarizaţi)
„Elev care în clasa a VII-a obţine o menţiune la o olimpiadă şcolară – faza pe judeţ, este la sfârşitul semestrului I, clasa a VIII-a, în situaţie de corigenţă la mai multe discipline, inclusiv la cea la care a obţinut menţiune la olimpiadă. Întrebat de dirigintă de ce nu mai învaţă a răspuns sec: după olimpiadă mama mi-a spus că ea nu are bani să mă dea mai departe şi cu sau fără diplomă de opt clase tot la coada vacii voi rămâne.”
Yuki ne întreba de măsurile ce trebuie luate pentru ca evenimente ca cel de la Şcoala Centrală din Bucureşti să nu se mai repete. E greu de spus odată ce situaţia a fost oarecum scăpată de sub control. Introducerea uniformelor şi accesul în şcoli să se facă doar pe bază de legitimaţie ar fi două dintre ele. Apoi acel „serviciu pe şcoală” făcut de elevi să fie înlocuit de „serviciul obligatoriu” al unor oameni competenţi şi pregătiţi în acest sens. O altă măsură ar fi retragerea onorabilă (şi forţat dacă cei în cauză nu se simt) din învăţământ a cadrelor didactice care confundă şcoala cu „birtul din colţ”, care „predau” citind în faţa elevilor din cărţile scrise şi publicate de alţii, pentru care elevii sunt doar nişte „saci de box” etc. Dar cea mai importantă măsură este una de natură politică: în fapte şi nu în vorbe demagogice şi politicianiste ÎNVĂŢĂMÂNTUL (alături de SĂNĂTATE şi CULTURĂ) – PRIORITATE NAŢIONALĂ cu tot ce decurge de aici.
luis - de gaga la: 07/03/2006 19:42:44
(la: limba romana sau inca limba romana??????)
Din întâmplare, eu fac parte dintr-o familie "multinaţională" şi in casa s-au vorbit două limbi. La şcoală am studiat franceza şi engleza, iar acum deseori am tendinţa de a folosi pentru o anume situaţie un cuvânt dintr-o altă limbă decât româna, pentru că mi se pare mult mai expresiv pentru situaţia respectivă. Deci lumea evoluează şi odată cu ea evoluăm şi noi.
hai să definim - de rac la: 04/05/2006 13:02:07
(la: Secretele unei casnicii reusite)
În accepţiunea mea (şi cred că nu numai a mea), o căsnicie reuşită (atenţie, n-am zis fericită) ar fi una în care:
  • deşi arderea din primii ani s-a mai stins, după 10-15 ani de căsătorie încă există flacăra în suflet

  • chiar dacă nu mai e ce era odată, faci sex cu partenerul/partenera cu aceeaşi pasiune

  • a rămas puternică plăcerea prezenţei celuilalt prin preajmă, plăcerea de a face lucruri împreună, de a te simţi "în echipă"

  • şi el şi ea au rămas, sunt "de casă", împărţindu-şi treburile în casă, fiindu-le drag să facă orice este pentru cămin

  • nu se plictisesc unul cu altul, iau decizii împreună, se apără reciproc, se caută mereu, vorbesc des, fie şi la telefon

  • într-un cuvânt se iubesc, iar căsnicia lor rezistă, inclusiv la răutăţi, invidii, bârfe, atacuri


  • Or mai fi şi altele, deocamdată aşa am definit eu. Sau e utopie?

    ________________________________________________
    Nimeni nu e perfect.
    picky - de carapiscum la: 13/09/2006 06:46:30
    (la: DUMNEZEUL DUMNEZEULUI - MINTEA OMULUI)
    Pentru un om care se dă atotştiutor şi stăpân pe cunoştinţele sale teoretice (ca şi pe misterele vieţii), ai dat dovadă de superficialitate, şiretenie şi rea voinţă răspunzând în doi peri. Asta ca de obicei, ceea ce dovedeşte o dată în plus că tu nu vrei cu adevărat să înţelegi ceva la subiectul ăsta, ci să-i educi pe ceilalţi. Aferim boieri dv-stră!

    O să le iau pe căprării şi-o să încerc din nou să-ţi expun un punct de vedere, de data aceasta luând răspunsurile tale ca mărturii scrise.

    1. Eu: „când anume în istorie L-a proiectat mintea omului pe Dumnezeu?”
    Tu: „de îndată ce i-a ucis pe d-alde Zeus sau Baal-Amon.

    În primul rând nu înţeleg un lucru: ăştia de care aminteşti tu n-au fost consideraţi dumnezei? Şi atunci pe ei cine i-a proiectat? Şi pe cei dinaintea lor cine anume i-a inventat? Eu ţi-am pus o întrebare simplă la care n-ai putut răspunde logic şi coerent. Puteai foarte uşor să admiţi că apariţia ideii de Dumnezeu se pierde în cele mai îndepărtate timpuri ale istoriei şi nimeni n-are o dată stabilită pentru aceasta. Ştiinţa zice că încă n-are toate datele necesare formulării unui răspuns concludent şi se foloseşte de şiretlicuri nu prea „ortodoxe”(de obicei scuze imbecile) pe baza cărora ne bagă în şi mai mare ceaţă. Dpdv logic se poate explica totuşi de ce ştiinţa încă n-a reuşit să descopere care este punctul zero al omenirii când fiinţa umană a fost înzestrată cu ideea despre Dumnezeu: acest punct zero nu există! Pe axa timpului ideea de divinitate a existat din totdeauna. Dumnezeu fiind de natură spirituală nu-şi putea găsi locul decât în sufletul omului, adânc sădit în inima sa.

    În altă ordine de idei, ca să nu uit înainte de-a trece mai departe, cine anume i-a ucis pe zei? Dacă ai să-mi zici că Dumnezeu, ei bine n-am să te contrazic. I-a dărâmat pe toţi fiindcă a fost unicul Dumnezeu adevărat. Dar apoi se pune întrebarea firească: cum să ucizi nişte zei, mai ales dacă sunt plăsmuiri omeneşti? Si ca să scurtez, Zeus sau Baal-Amon au apărut relativ recent în istoria universală. Ce s-a întâmplat cu primii zei, unde au fost ăştia îngropaţi? Sau poţi să-mi dai numele primului zeu inventat de oameni?

    2. Eu: „de unde a avut omul cunoştinţele şi pregătirea intelectuală necesare acestui proiect care avea să-i schimbe viaţa? Cu alte cuvinte unde a găsit zestrea de informaţii necesare creării artificiale a acestui supra-om?”
    Tu: „conturarea divinităţii trebuie să fi fost o acţiune colectivă derulată în timp.”

    Frumos spus, sună aproape poetic. Conturarea divinităţii… Dintr-o dată te referi la o singură divinitate, nu la mai multe. Păi de ce a fost nevoie de asta, atributele cu care a fost înzestrată iniţial nu erau de-ajuns? Adică a venit un nebun şi-a zis: să inventăm un dumnezeu! , apoi s-au adunat fraierii şi-au adăugat câte ceva în aşa fel încât să le placă tuturor? Şi de ce s-au oprit după aia, nu mai era loc pentru alte atribute, devenise dintr-o dată perfect? În primul rând că omenirea este limitată şi imperfectă, deci cum avea să înzestreze ceva cu perfecţiune? Acţiune colectivă… Fă-mă să înţeleg un lucru: la proiectul ăsta a participat un colectiv condus de anumiţi tovarăşi şi pretini de breaslă puşi pe şotii? La fel cum fac ăia acum la NASSA? Şi cât le-a trebuit să-si termine proiectul?

    Dacă admitem că omul se trage din regnul animal, e curios cum poate cineva crede că o fiinţă inferioară, coborâtă din copaci, a ajuns la stadiul acela de conştienţă şi de conştiinţă proprie care i-au cerut să inventeze o fiinţă superioară lor. Vreau să zic, de ce dintr-o dată au simţit nevoia de divinitate, ce simţăminte, ce trăiri interioare le-au dictat să inventeze un dumnezeu? Teama? Teama de ce: de bătaie, sau de lipsa bătăii? Mai exact frica de a nu avea un dumnezeu care să le facă dreptate după nişte legi superioare. Oare omul se teme de bătaie sau asta îl incită şi mai tare? Pedepsirea este folosită peste tot în lume şi în zilele noastre. Dacă oamenii se pedepsesc între ei după anumite legi, de ce n-ar face la fel şi Dumnezeu după legi superioare?

    Dar ca să revin la întrebările iniţiale şi să-ţi răspund totodată, în intelectul uman n-ar fi avut de unde să răsară dintr-o dată nici măcar o idee vagă despre Dumnezeu dacă n-ar fi existat mai dinainte în mintea sa un sâmbure. A admite contrariul înseamnă să dezvoltăm un pom din nimic, înseamnă să credem că sâmburele este crescut de rădăcina pomului şi nu invers.

    3. Eu: „de ce ar fi proiectat un Dumnezeu inexistent ca să se închine Lui?”
    Tu: „de ce creaza tata un bau-bau?”

    Răspund mai întâi întrebării tale: pentru că nu exista, de aia îl creează, îl inventează pe bau-bau. Deoarece Dumnezeu există, nu trebuie inventat. Dar probabil că aşteptai să-ţi răspund aşa: ca să-l facă pe copil să se teamă. Ştii ceva, s-a demonstrat de multă vreme că părinţii care procedează aşa greşesc total fiindcă induc odraslelor lor stări de sporită angoasă şi nervozitate, nicidecum de cuminţenie. În plus, odată încuibărit în mintea şi sufletul lor sentimentul de frică au tendinţa de a greşi mai des- tocmai pentru că le e frică să nu greşească. Mulţi dintre aceşti copii ajung să se teamă şi de propria lor umbră. Şi apropo, tu faci comparaţia asta plastică între Dumnezeu şi bau-bau vrând să arăţi că oamenii se tem de El la fel? Te înşeli, cei ce cred în Dumnezeu nu se tem de El de frica bătăii, precum greşit se vehiculează peste tot, ci se tem de consecinţele pe care le-ar avea faptele lor asupra mediului înconjurător, asupra semenilor şi asupra propriei lor stări sufleteşti. Frica asta nu e frică ci o ruşine interioară care vine din respect şi din iubire pentru Cel ce ţi-a dat viaţa. Ăsta e viermele neadormit care roade în conştiinţa ta, sau altfel spus mustrarea de conştiinţă, remuşcarea. Asta vine odată ce înţelegi că ai greşit şi-ţi vezi sufletul hidos în oglindă, nimeni nu-ţi demontează fălcile. Este o vorbă: te baţi singur. În funcţie de calea pe care alegi s-o urmezi în viaţă, vei suferi sau nu.

    Întrebarea pe care ţi-o pusesem are o cu totul altă conotaţie: de ce să te închini unui dumnezeu inexistent când ştii că e inventat de tine? Înţelegi, adică de ce s-ar fi complăcut liota aia de oameni să se închine Lui ştiind că ei L-au inventat? Oare nu pe principiul credinţei stă edificiul teologic? Aşadar cum au putut ei crede în ceva sau cineva creat de ei înşişi?

    4. Eu: „cum avea să se închine propriei idei despre o persoană inexistentă?”
    Tu: „zeul nu e o persoană ci un contur simbolic de…idee.”

    Ce drăguţ din partea ta să pui cele trei puncte de suspensie în propoziţie. Atunci dacă au fost „contururi simbolice de idee” (am trăit s-o aud şi pe asta), cum se face că au avut un chip anume, un chip material? De ce au trebuit să fie reprezentaţi şi material când ei puteau păstra în continuare „intangibilitatea conturată a simbolismului ideatic” (ca să mă exprim conform ideii tale)? Şi te rog să faci o distincţie clară: eu când pomenesc de zei nu mă refer la persoane! Vorbesc de o singură persoană doar când vine vorba de Dumnezeu, unic, personal, creator, universal, bun, drept şamd.

    5. Eu: „de ce milioane de oameni şi-au sacrificat viaţa pentru o persoană plăsmuită de mintea altor oameni?
    Tu: „de ce oile o urmează pe cea care se prăvăleşte într-o prăpastie?”

    Pentru că sunt oi şi n-au minte, nu le-au educat părinţii lor cu „bau-bau”. Dar mai nou se întâmplă la fel în societatea modernă care îşi educă indivizii să fie liberi de-a sări în prăpastie dacă vor, ca să fie diferiţi. Oile care au minte ascultă de glasul păstorului lor înţelept. Celelalte nu mai sunt oi, ci capre îndărătnice. De fapt când oamenii se tem de forţele distrugătoare ale naturii nu-L inventează pe Dumnezeu ci-şi aduc aminte de El!

    Răspunzând la întrebarea mea vreau să-ţi spun că nimeni pe pământul ăsta nu şi-ar jertfi viaţa decât dacă ar crede din tot sufletul în idealul pe altarul căruia se sacrifică. A muri în chinurile groaznice în care s-au sfârşit atâţia martiri, spune mai multe decât milioane de cărţi şi de studii antropomorfice laolaltă. De aia zice Fericitul Augustin că „sângele creştinilor a devenit sămânţă pentru noi creştini.” De fapt asta înseamnă adevărata teologie: jertfa de sine pentru Dumnezeu şi aproapele tău.

    6. Eu: „de ce nu mai sunt oamenii capabili în zilele noastre să inventeze un dumnezeu nou, ci doar să-L re-inventeze pe Acelaşi Care se găseşte în conştiinţa colectivă a tuturor popoarelor?”
    Tu: „nu se pune problema capabilităţii ci cea a necesităţii. Nu mai e nevoie de modelarea unei divinităţi. Oricum sunt destule pe piaţă şi concurenţa este acerbă.”

    Cum adică nu se pune problema capabilităţii? Nene, dacă n-ai de unde şi mintea nu te duce, poate să te roadă pe matale la rărunchi de necesitate că tot n-ai să fii capabil să-ţi rezolvi problemele. Adică „piaţa religiei” e saturată… Nu ştiu de unde ai obţinut informaţia asta dar se pare totuşi că oamenii încă Îl mai caută pe Dumnezeu, indiferent ce forme ar îmbrăca Acesta. Că unii sunt sătui, asta e altă poveste. Şi concurenţă acerbă între cine? Între zei sau între oameni, că eu încă n-am văzut nici o luptă între zei sau vreo întrecere la jocurile olimpice între ei.

    Şi răspunsul la întrebarea mea este următorul: nu putem inventa un alt dumnezeu fiindcă, oricât am căuta noi, n-am reuşi să înzestrăm pe altul cu mai multe atribute decât cele pe care le are adevăratul Dumnezeu.

    7. Eu: „care este rezultatul ne-raportării fiinţei umane la un sistem de valori mai presus de lume? Adică înspre ce tinde omenirea în cazul detaşării de o posibilă formă existenţială a unui bine şi adevăr suprem? Iar dacă există (cel puţin dpdv logic) o formă ideală a binelui şi adevărului, atunci unde este aceasta stocată?”
    Tu: „omenirea tinde spre cunoaştere şi explicaţii, în dauna credinţelor.”

    Se pare că eu trebuie să centrez şi tot eu să dau cu capul. Tu ai fi bun de politician, numai ei răspund la alte întrebări decât cele care le sunt puse. Ştiinţa nu dăunează religiei în nici un fel, o ajută chiar şi atunci când vrea să demonstreze invaliditatea teologiei. Şi apoi credinţa înseamnă tocmai cercetare. La fel cum a făcut Ap. Toma când a cercetat rănile lui Hristos pentru a se convinge de învierea Lui din morţi. Tu le-ai cercetat vreodată în viaţa ta ca să vii acum să ne vorbeşti nouă ca şi cum ai fi făcut acest experiment? Cum poţi vorbi „ştiinţific” despre lucruri pe care nu le cunoşti?

    Şi acum răspunsul la întrebările mele. Decadenţa este rezultatul ne-raportării omului la Dumnezeu. Iar forma ideală a binelui şi adevărului nu-şi poate găsi locul decât într-o formă ideală de existenţă, o formă care nu ţine cont de legile fizice sau de altă natură ale Terrei. Altfel nu pot fi ideale.

    8. Eu: „dacă omul L-a creat pe Dumnezeu şi nu invers, întrebarea care se pune este pe om cine l-a creat, că doar nu s-a creat pe el însuşi?”
    Tu: „pe om l-a creat…Pithecantropus…”

    N-am auzit de el. N-o fi ăsta bau-bau? Dar chiar aşa, de unde le-a venit tăticilor ideea asta stranie de bau-bau?

    9. Tu: „chiar faptul că participi la această discuţie e un câştig în sensul că…uzezi de neuroni…”

    Aha, eu îi uzez pe-ai mei. Dar tu ce faci cu ai tăi, i-ai dat la spălat? Cum unde? La ăia care spală creiere.

    10. Tu: „te înşeli când presupui sau afirmi că nu cred în nimic… Cred în Homo sapiens.”

    Şi Homo sapiens ăsta e zeul la care te închini tu? Şi crezi în el fără să-l cercetezi? Ca să vezi că până la urmă e mai deştept oul ca găina. Homo sapiens a evoluat de la stadiul de animalitate la cel superior, de divinitate, şi te-a lăsat pe tine acolo unde fusese el mai întâi. Ciudată mai e şi evoluţia asta.

    11. Tu: „te înşeli şi atunci când zici că vreau să uzurpez locul Domnului. O nălucă vag conturată şi imprecis dispusă nu poate să tenteze. O asemenea imagine este de-a dreptul hilară.”

    Ba află de la mine că năluca asta e foarte bine conturată, dar e conturată pentru cei interesaţi să o cunoască. Îţi dau totuşi dreptate asupra unui aspect: că nu vrei să uzurpezi tronul lui Dumnezeu. Ce vrei tu e să clatini conştiinţele celor care cred în El. Ne-având conştiinţă şi smerenie în gândire n-ai cum ajunge la tron, decât pentru judecată, desigur. O să stea Homo sapiens la aceeaşi coadă cu tine. Iar atunci când năluca vag conturată şi imprecis dispusă te va întreba foarte precis de sănătate, tu ai să-i răspunzi: păi eu am crezut că eşti Homo sapiens.

    12. Tu: „idem când concluzionezi că sunt foarte mulţumit de mine. Nici nu ai habar câte pot să-mi imput…”

    Nici nu vreau să am habar. Dar aşa, în treacăt, îţi impuţi faţă de cine? , că nu crezi decât în maimuţa cocoţată în copacul divinităţii. Faţă de tine însuţi? Inutil, asta nu te schimbă în bine. Faţă de alţii? E trecător şi la fel de inutil câtă vreme altora nu le pasă. Aşadar unde îţi este etalonul conştiinţei, cine îţi trasează idealul în subconştient?

    13. Tu: „nu lupt împotriva nimănui. Nici nu combat.”

    Ştii, iartă-mă că te-am atacat dar eram beat, n-am nici o vină! Sau: crede-mă pe cuvânt că nu eu sunt cel ce ţi-am învineţit fălcile, dar dacă mă superi te ciomăgesc mai rău decât am făcut-o prima dată!

    14. Tu: „acel final e posibil doar atunci când apa nu va mai fi udă!”

    Acel final e posibil dacă apa se evaporă, adică trece din stare lichidă în stare gazoasă şi prin urmare nu mai e apă ci abur. Aşa că săriţi fraţilor, puneţi ibricul pe foc!
    -----------------------------------------------------------------
    So far, so good.
    Pedagog de cafenea - de Marlene2 la: 22/01/2007 20:36:29
    (la: Ora de compunere (3)- "Pedagog de cafenea")
    Dimineaţă. Devreme – 11.20!
    Deschide cu grijă robinetu’, atât cât să curgă un firişor de apă calduţă; culege cu vârful degetelor câteva picaturi pe care le-ntinde rapid pe pleoape. Picăturile se preling triste pe obraji, antrenând cu ele o mica parte din substanţa lipicioasă care-l impiedică să deschidă ochii. Pop! Plop! Globii oculari ies unul după altul din găoace. Se inclină apoi spre oglindă şi-şi inspecţionează gânditor un coş cu vârf aparut peste noapte lânga nas şi barba de doua zile in care strălucesc câteva fire albe. O dilemă matinală: chiloţi şi ciorapi noi sau mai aşteaptă incă o zi? Se hotărăşte sa fie prudent şi optează pentru continuitate.
    Intră in sufragerie impingând uşa scorojită şi se aşează la masă in faţa peceului uzat moral si material. Apasă butonul cu grija ca să nu-i rămână infundat in carcasă cum a mai păţit şi aşteaptă câteva secunde pâna să vadă mişcare pe ecran şi să audă sunetul familiar de râşniţa care macină in gol. Stie că până să-ncarce Cafeneaua are timp suficient să meargă la bucătărie să-şi faca o cafea şi sa mai gasească şi o ceaşcă acceptabilă in maldărul pus la muiat in “ghiveta”.
    Apoi revine să vadă rezultatul. De multe ori e nevoit să apese incă odată butonul negru si s-o ia de la capăt injurându-l cu pofta printre dinţi pe Bill Gates cu tot neamul lui. Incă nu-şi poate permite un Mac. Treaba de Pedagog de Cafenea virtuală nu-i simplă, pe lângă ca-i dintre cele mai ingrate. Pe masă, printre mucuri de ţigări şi resturi arheologice alimentare, zace teancul de reviste vechi cu articolele lui Tetre Puţea şi câteva aforisme ale lui Ciomil Eran, comoară la care apelează atunci când are ocazia s-o faca pe filozoful.
    Işi soarbe cafeaua cu o succesiune de vibraţii şi şuierături pline de delectare. De dincolo de ferestrele inchise străbate soarele si se aud zgomote de maşini, voci stridente de copii si râsul unei fete. Pentru o clipă o umbră ii tulbură privirea - un regret? dubiu? frustrare? Mormăie ceva greu de desluşit “xxx$&?!!?....nişte curve toate!” Dar de indată pedagogul nostru işi revine, faţa i se luminează şi ochii mijiţi ca ai unui linx inainte de atacul final se ţintesc asupra monitorului: “aha, ai aparut din nou, iote-adreacu’, las’ că ţi-arăt eu cine are ultimu' cuvânt, n-ai chiloţi cu mine!”
    picky... - de Lady Allia la: 04/04/2007 12:25:25
    (la: iedera)
    ...am să iau ceea ce ai scris altfel..; într-un cuvânt voi închide ochii şi voi pluti deasupra comentariului tău considerând că vei şti măcar de data asta să te opreşti şi asemeni unui domn adevărat vei primi "steguleţul alb" pe care ţi-l întind! Dacă nu pentru mine...primeşte-l pentru cei care nu sunt obligaţi să ne citească mizeriile pe care de la o vreme le aruncăm unii în alţii!
    Crezi că poţi?...Eu mi-am recunoscut şi carenţele şi tâmpeniile..., iar dacă mai este ceva ce trebuie să recunosc ca să se termine odată aceast "val de jigniri"...spune-mi!

    #184109 (raspuns la: #184089) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
    Homo Stultus, - de Astoniu la: 01/05/2007 12:08:12
    (la: scurt eseu despre tacere)
    De acord.
    Înainte de a vorbi despre geneza gândului, aş vrea să reiau ideea nespusului. Nerostitul "ne-cuvintelor" stănesciene vine în întîmpinarea literaţilor în demersul lor de înţelegere a informaţiei prezente dar neconcretizate în formulări. ("Inefabilul" de care vorbea Alex andra.) Folosind un alt limbaj, încerc o echivalentă re-definire.
    Eu văd cuvântul ca un concept strâns legat de informaţie. Purtătorul cel mai sublimat al informaţiilor menite să călătorească de la o conştiinţă la alta. Vehiculul quintesenţializat al conceptelor-gând.
    [Cineva spunea odată că filozofia tinde să spună multe despre puţinele lucruri esenţiale, iar ştiinţa să formuleze în puţine cuvinte o cunoaştere cât mai vastă. La limită, filosofia ar sfârşi prin a spune totul despre nimic, iar ştiinţa a spune nimic despre totul. (parcă B. Russel dacă nu mă-nşel ?)]
    Ei bine şi în cazul informaţiei, gândurile exprimate de Homo S. sunt valabile. Dacă originea gândului e tainică, dacă nu ne-o putem explica, nu înseamnă că gândul-origine nu are formă şi/sau conţinut. Ci doar că informaţia inclusă nu a ajuns să fie articulată logic prin limbaj; nu a fost încă disecată şi reconstituită de un anumit fel de limbaj. Dar ea este prezentă în imagini (intuitive), provoacă sentimente şi-şi cere dreptul la existenţă.
    Informaţia clar formulată este gândul-cuvânt. Iar dincolo de orice informaţie adusă în conştiinţa gânditoare e tăcerea. Da, poate fi tăcerea ca mister. Dar tăcerea de dincolo de orice conştiinţă nu e neant. Informaţia există şi independent de conştiinţă, aşa cum există şi independent de suportul material, de substanţă. Veţi spune nu, asta-i o prostie. Dar eu vă spun să vă gândiţi la informaţia conţinută de undele radio. Radio-televiziunea, informaţia purtată de energia electromagnetică, nu e o dovadă suficientă ? Bine, atunci ce spuneţi de informaţia non-energetică a reversului unui program ( "soft" ) de calculator ? Ştiaţi că certificarea corectitudinii informaţiilor din memoriile calculatoarelor se face printr-o "sumă de control"? Că aşa zisa "ghicire" a informaţiilor şterse se face prin deduceri logice a inverselor valorilor biţilor rămaşi ( prezenţi ) ? Sunt câteva exemple de cum poate fi folosită informaţia ne-prezentă manifest, dar conţinută ca subînţeles ( ca "umbră" ) al celei prezente. E un tip de informaţie mereu neluată în seamă, mereu uitată, mereu prezentă în obscuritatea celei utile.
    Of, limbajul ăsta nenorocit, mă împinge la verbalizări prolifice. Am să continui mai târziu...

    #192652 (raspuns la: #192605) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
    Homo Stultus, - de Astoniu la: 02/05/2007 23:02:32
    (la: scurt eseu despre tacere)
    Regret c-am lungit-o.(Dar o las aşa).
    Ca să nu vorbim aiurea despre gânduri , trebuie să recunoaştem de la bun început că ele sunt de mai multe tipuri. Şi tocmai de aceea nu au un singur fel de geneză.
    Una e să vorbim despre geneza ideilor abstracte, alta despre geneza „ideilor” comportamentale, alta despre creativitatea artistică şi aşa mai departe.
    Nu cred că putem diseca toate tipurile de gândire - ne-ar lua prea mult timp - iar o sinteză a teoriilor despre cogniţie ar fi lipsită de suport, fără analiza tipologiilor cognitive.
    Aşa că nu-mi rămîne decât să-mi dau cu părerea despre formarea anumitor tipuri de "gânduri" ( mai bine zis "reflecţii" ). Încep cu gândirea imaginativă, din două motive : pentru că precede orice alt tip de gândire în antropogeneză şi pentru că de la ea începe să se dezvolte şi gândirea abstractă a adultului (morfogeneza individuală).
    Dacă observăm şi înţelegem cum gândesc copiii, vom vedea că simţurile sunt foarte importante în gândirea lor. Şi cum simţul văzului aduce cea mai mare cantitate de informaţii în creier, este normal ca gândirea lor să se dezvolte preponderent imaginativ. N-am să stau să analizez gândirea copilului, ci am să reţin doar faptul că imaginaţia stă la baza intuiţiei. Pentru că , înainte de a-şi forma limbajul articulat, copilul are imaginaţia şi înainte de a-şi forma capacitatea de abstracţie, el trebuie să aibă şi intuiţia. Probabil "copilăria" speciei umane a trecut prin aceleaşi faze de dezvoltare cognitivă ca un copil.
    De exemplificat o putem face, dar aceeaşi poveste a timpului constrângător, ne opreşte. Pe fugă, mă gândesc la asocierile imagine - cuvânt din didactica binecunoscută, la exemplificarea reală, în faţa copilului, a modului de acţionare ( pt. învăţarea şi deprinderea anumitor activităţi zilnice sau şcolare ). Unui copil, dacă nu-i arăţi cum se face o anumită acţiune, foarte greu va pricepe din vorbe. Deci imaginea e mină de aur în educaţie - nu degeaba se spune că "o imagine face cât o mie de cuvinte".
    Pe măsură ce creşte, copilul începe să guste şi jocurile de recunoaştere. Ghicitorile sunt poate un exemplu prea facil. Dar ideea este că de la imagini corespunzătoare altor imagini asociate, copilul prinde foarte repede metoda intuitivă. Abia după ce-şi dezvoltă aceste aptitudini va putea să înveţe în adevăratul sens al cuvântului. Adică abia după aceste etape, se va dezvolta şi gândirea abstractă.
    Ce fel de gândire ? Aceea care funcţionează prin "abstragerea" elementelor esenţiale, dintr-o serie de asemănări / deosebiri, pentru definirea unor noţiuni, concepte şi categorii cu valoare mai generală şi mai cuprinzătoare decât cele de la care s-a pornit. Dacă până acum n-am spus nimic nou ( defapt mă îndoiesc să fie ceva nou sub soare în gândire, în afară de formalisme şi reformulări ), abia acum am să încerc să-mi formez o părere despre geneza gândurilor.
    În primul rând observ că adultul are toate tipurile de gândire. E greşit să credem că noi adulţii am fi pierdut capacitatea imaginativă, asociativă, intuitivă şi celelalte (mai puţin importante pt. demersul nostru ), în favoarea celei de abstractizare. Acum dacă analizăm puţin cum se formează o idee, vom vedea că începem cu o senzaţie : aceea că ceva stă să iasă la lumină în conştiinţa noastră. Ideea nenăscută are un dor de viaţă. Ca un bolnav care, ajuns faza convalescenţei, vrea să iasă la lumină. Nu degeaba Socrate făcea "maieutică". Cred că odată ieşită în faţa luminii conştienţei ( am putea spune din inconştient ), ideea prinde formă, apoi culoare, apoi se asociază cu alte imagini şi abia după ce ne simţim stăpâni pe ea vom putea să o abstractizăm suficient de mult, atât cât să o putem defini ca noţiune, concept sau categorie. Definire care desigur că apelează la limbaj.
    Raportările ulterioare ale ideii la cele cu care poate forma inferenţe logice, vor conduce la un proces cognitiv mai complex, pe care-l vom numi gând, raţionament sau cum mai dorim noi. Cam astea ar fi descrierile proceselor.
    #193004 (raspuns la: #192754) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
    Cu "simpatie"pentru OM - de munteanu rodica la: 10/05/2008 06:33:37 Modificat la: 10/05/2008 06:36:15
    (la: amintiri de tinerete)
    şi cu menţiunea ca acest cuvint,"OM" ar trebui prin decret(de oricare ar fi)sa se scrie doar cu majuscule chiar şi atunci cînd acestea sunt minuscule;))



    "Ideea cu procesele este buna, asa ar fi mai mult respect pe cafenea...macar de frica ;))" zice OM.

    eu ofer o"dedicaţie"
    Lupul Moralist(Grigore Alexandrescu)

    V-am spus, cum şi se pare, de nu îţi fi uitat,
    Că lupul se-ntîmplase s-ajungă împărat.
    Dar fiindcă v-am spus-o, voi încă să vă spui
    Ceea ce s-a urmat subt stăpînirea lui.
    Auzind împăratul că-n staturile sale
    Fac năpăstuiri multe păroşii dregători,
    Că pravila stă-n gheare, că nu e deal sau vale
    Unde să nu vezi jertfe mai mulţi prigonitori,
    Porunci să se strîngă obşteasca adunare,
    Lîngă un copaci mare;
    Căci vrea pe unii-alţii să îi cam dojenească,
    Şi-n puţine cuvinte,
    Să le-aducă aminte
    Datoriile lor.
    Toţi se înfăţişară: şi-nălţimea lupească
    Începu să vorbească
    C-un glas dojenitor:
    „Domnilor de tot felu! Bune sînt astea toate?
    Datoriile slujbei astfel le împliniţi?
    Nu aveţi nici sfială, nici frică de păcate,
    Să faceţi nedreptate şi să năpăstuiţi?
    Toate slujbele voastre ţara vi le plăteşte;
    Încă, pe la soroace,
    Cîte un dar vă face.
    Dar reaua nărăvire,
    Ce o aveţi din fire,
    Nu se tămăduieşte.
    Vedeţi cu ce morţi grele
    Se isprăvesc din lume
    Şi cum lasă rău nume
    Acei care fac rele.
    Gîndiţi-vă că poate veţi da cuvînt odată.
    La-nalta judecată.
    Gîndiţi-vă la suflet, şi luaţi de la mine
    Pildă a face bine.“
    Ast cuvînt minunat,
    Pe care domnul lup auz că l-a-nvăţat,
    Trecînd pe lîngă sat.
    La ziua unui sfînt, cînd preotul citea
    Şi propoveduia,
    Pe mulţi din dregători, să plîngă i-a-ndemnat.
    „E! ce aţi hotărît, jupîni amploiaţi?
    Oare-o să vă-ndreptaţi?“
    Îi întrebă atunci înălţimea-mblănită,
    Ce purta o manta de oaie jupuită.
    „Spuneţi, o să schimbaţi purtarea-vă cea proastă?“
    — „Să trăiţi la mulţi ani, dobitocia-voastră,
    Răspunse un vulpoi, în slujbe lăudat;
    Ne poate fi iertat,
    Să vă-ntrebăm smerit, de vreţi a ne-arăta,
    De unde-aţi cumpărat postavul de manta?“

    Cînd mantaua domnească este de piei de oaie,
    Atunci judecătorii fiţi siguri că despoaie.

    (Ed. 1842)

    sau mai bine doua



    http://www.trilulilu.ro/zummagio/8cd30b7571fa10
    #309523 (raspuns la: #309513) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
    din corespondenta cu Veronica Micle: - de Intruder la: 15/06/2008 11:16:01 Modificat la: 15/06/2008 11:17:08
    (la: 15 iunie)
    Doamnã,

    De mult joc un rol nevrednic de mine însumi ºi nevrednic de simþemintele care le-am avut pentru d-ta, cãci sperez cã nu le mai am. Cât ai fost dusã am avut timp sã reflectez asupra stãrii mele ºi s-o gãsesc nesuferitã. Doi ani de zile, doamnã, n-am mai putut lucra nimic ºi am urmãrit ca un idiot o speranþã, nu numai deºartã, nedemnã. Cãci, într-adevãr, ce am putut spera ? Acum pentr-ntâia datã ai vorbit limpede cu mine, aceasta tocmai nezicând nici un cuvânt, nescriindu-mi nici o literã, cãci se vede cã la mãnãstire nu-þi mai trebuia o manta, cum îþi trebuie la Iaºi, nu-þi mai trebuia un om despre care unii-alþii sã presupuie cã-l iubeºti, pe când în realitate iubeºti pe cine ºtie cine. ªtiu multe de d-ta, eu care pân-a veni în aceastã þarã afurisitã aveam inimã curatã ºi minte deºteaptã. Nu i-ar putrezi oasele cui au dat fiinþã acestor þãri în care cuvântul nu-i cuvânt, amorul nu-i amor ºi frumuseþa e inscripþia unui ... otel.

    Zgârcitã în orice zâmbet ºi orice privire cu mine, care mi-aº fi dat viaþa bucuros pentru atâta numai, n-ai fost aºa cu oricine, o ºtiu bine aceasta.

    Dar cred cã trebuie sã sfârºim odatã. Nu poþi zice, doamnã, cã eu aº fi dat cauzã la aceastã ciudatã relaþie. În orice caz, pân-a te cunoaºte puþin numai, simþemântul meu nu. era cu mult deosebit de acela dintre Amor ºi Psyche, d-ta erai o idee în capul meu ºi te iubeam cum iubeºte cineva un tablou. Dupã ce singurã ai voit altfel ºi-ai fãcut din visul meu un capriþ al d-tale, nu mai putea rãmânea astfel, pentru [cã] nu mai sunt nici de 16 ani, nici de 70. Ei bine, ce-ai binevoit d-ta a face din mine ? Mi-ai omorât orice idee mai bunã în cap; am stat aicea, în acest oraº pe care nu-l pot suferi, pentru a te vedea en société o datã pe sãptãmânã ºi pentru a fi ridicol în ochii lumii ºi, ceea ce-i mai mult, // în ochii d-tale. Credeam în d-ta, nu mai cred. Cine mã cunoaºte cum m-ai cunoscut d-ta, cine ºtie, cum ºtii d-ta, cã n-am putut iubi nici pe mumã-mea mai mult decum te-am iubit; cã cel mai mic sacrificiu ce binevoiai a mi-l face mai adãogea încã acea iubire, acela va ºti cum au trebuit sã fiu când am cãpãtat siguranþa cã era destul sã ieºi pân-la Varatic (adicã la Piatra) pentru ca sã nu mai gândeºti un moment mãcar la mine.

    Ce sã mai continuãm, doamnã, o comedie, pe care d-ta ai ºtiut s-o joci bine, nu-i vorba, dar în care mie rolul de bufon nu-mi convine!

    De-mi voi aduce vrodatã aminte de d-ta, fii sigurã cã va fi fãrã urã ºi fãrã amor. Fãrã ura, cãci urându-te þi-aº da o valoare pe care o femeie de uºurinþa d-tale n-o meritã, fãrã amor, // pentru cã aº batjocori simþirea pe care cânii chiar între sine o simt mai mult decât ai simþit-o d-ta pentru mine.

    Vei înþelege, doamnã, cã nu voi, n-am vrut, n-oi voi sã-mpart cu nimene nimic. Ce-i al meu e al meu ºi sau erai a mea pe deplin ºi mã urmai oriunde-n lume, lãsând ºi pe Menelaos ºi acea progeniturã fãrã frumuseþe ºi fãrã generozitate, sau îmi spuneai cã voieºti sã guºti viaþa ca femeie tânãrã ºi atuncea mã-nchinam, pentru cã rolul de Cicisbeo nu-mi convine. Pentru asta o secãturã ca Ghika Cogãlniceanu a sau o alta ca ... sunt destui de buni. Eu voi inimã curatã ºi amor vecinic, cãci, d-aº voi sã-mi risipesc viaþa pe curteniri trecãtoare, v-asigur, doamnã, // cã aº putea-o face ºi eu.

    Doar nu vei spune cã mi-ai scris ºi din Piatra, cum ai spus cã mi-ai scris din Iaºi ºi n-am primit eu scrisoarea. Nu mi-ai scris, doamnã., nu ºi iar nu. Aceea a fost o vorbã pentru a curma cu mine, numai ar fi fost bine sã fii mai clarã, sã fii aºa de clarã precum ai fost acum.

    Nu crede cã-þi fac imputãri. Ce imputãri se pot face unei femei uºoare? Daca am a imputa cuiva ceva este numai mie, mie care am [fost] atât de dobitoc ca sã cred o clipã în vorba d-tale.


    sursa: vezi mai sus
    #318070 (raspuns la: #318069) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
    Cuvânt de încheiere - de Areal la: 19/07/2008 16:06:05
    (la: POVESTIRI CU TALC (III))
    "Domnilor, însărcinarea ce am primit-o este foarte uşoară. Acuzatul îşi recunoaşte vina, prin urmare e puţin de apărat la dânsul Totuşi, mă simt chemat să spun câteva cuvinte, înaintea mea şi a judecătorilor văd pusă Crucea; se află aici, în sala în care acuzatul va fi condamnat, îmi pun, însă, întrebarea de ce nu se găseşte Sfânta Cruce şi în şcoli, în fiecare sală de învăţământ, oriunde se află şi învaţă copiii. De ce condamnatul vede crucea abia astăzi, aici, în sala de judecată, când este prea târziu? Dacă i s-ar fi arătat încă de pe băncile şcolii, sunt sigur că astăzi acest tânăr nu ar mai fi aici, în pos¬tura de criminal.
    Domnilor, Dumneavoastră sunteţi adevăraţii vinovaţi! Pe voi vă acuz! Prin Dumneavoastră se seamănă în popor necredinţa. Condamnaţi pe clientul meu, căci aceasta este meseria Dumnea¬voastră. Eu însă vă acuz pe voi, căci aceasta este datoria mea!"

    Extras din pledoaria avocatului unui tânăr de 18 ani acuzat de crimă în 1910
    *** - de Protagoras la: 29/10/2008 17:10:38 Modificat la: 29/10/2008 17:14:27
    (la: PROTAGORAS – DON QUIJOTE : Prima runda Mister Cafenea 2008)
    Scuze de întârziere. Văd că reuşesc mereu să ţin distracţia în loc. Sunt un necioplit (scuze bright, donq). Să trecem peste…

    Delicat subiect aţi ales, doamnelor. De aceea, de dragul argumentării am să fiu eu cel mai “pro”. Cu toate că ştiu că nu e adevărată fraza, nici nu ar putea fi universal valabilă, din simplul motiv că frumuseţea are o calitate eterică (adică uite-o… nu-i…).

    Dar se poate spune că feminismul există pentru a integra femeile care se cred urâte. Pentru că (nu-i aşa, dragi cititori?) nimic nu poate înrăi mai mult decât un complex de inferioritate. Prin asta, feminismul, început ca o mişcare de rezistenţa, s-a transformat într-o mişcare de opresiune. Pentru că (pe cuvânt!), feminismul modern e un atac al femeilor care se cred urâte împotriva femeilor pe care le consideră ele frumoase. E de fapt o luptă pentru putere, în care, bărbaţii, simpli spectatori inocenţi, suportă ponoasele. Astfel, hoarde de femei “urâte” asediază fortăreţele (plutitoare?) ale feminităţii, reprezentate prin acele femei frumoase în spirit sau în fizic. „Urâtele”, nemulţumite de insuccesele amoroase, încearcă să discrediteze ideea de FEMEIE, împovărând-o (femeia) cu un comportament eminamente masculin.

    În tot acest timp, masculii (esteţi prin excelenţă), biete victime ale ale războiului rece dintre femeie şi femeie, aşteaptă (cu speranţa totuşi) ca zile mai bune, zile însorite să revină odată cu triumful frumuseţii asupra urâţeniei.
    #356841 (raspuns la: #356423) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
    O GUSTARE CU DUMNEZEU - de Areal la: 28/11/2008 11:04:40
    (la: POVESTIRI CU TALC (IV))
    A fost odată un băieţel care a dorit foarte mult să îl întâlnească pe Dumnezeu şi s-a gândit el într-o zi să pornească în căutarea Lui. Ştia foarte bine că nu o să fie o simplă plimbare, aşa că înainte de a porni şi-a umplut bine, bine valiza cu dulciuri şi cu multe sticluţe cu apă, să-şi mai potolească foamea şi setea din când în când.
    Când a fost la câteva blocuri depărtare de casa lui a zărit un parc mare şi umbros, şi s-a gândit să-şi tragă puţin suflul înainte de a porni iar la drum. S-a aşezat pe o bancă lângă un bătrân amărât care se uita atât de plictisit la porumbeii ce scormoneau şi ei asfaltul, în speranţa că or mai găsi câte ceva de-ale gurii.
    Băieţelul şi-a pus valiza în braţe şi a scos din ea o sticluţă de apă şi când să se servească a fost întrerupt de privirea bătrânului, care se uita la el cu o flămânzeală de parcă vroia să îl mănânce cu tot cu papuci. Făcându-i-se milă, baiatul i-a oferit acestuia câteva dulciuri, iar drept răsplată bătrânul i-a oferit un zâmbet.
    Atât de incredibil şi de radiant a fost zâmbetul bătrânului, încât băieţelul i-a oferit şi o sticluţă cu apă doar, doar va mai primi încă un zâmbet atât de frumos. Fără nici o ezitare şi fără nici o reţinere, bătrânul i-a mai zâmbit încă o dată copilului.
    Toată după-amiaza întreagă au stat acolo pe bancă, mâncând şi bând, fără să îşi spună vreun cuvânt unul celuilalt. Pe când se înnoptă, băiatul simţi prezenţa oboselii şi se hotărî să o ia către casă, cu gândul că îşi va continua călătoria în următoarea zi. Nici nu apucă bine să facă câţiva paşi că dă fuguţa înapoi să-l îmbraţişeze pe colegul său de bancă. Bătrânul surprins de fapta copilului, tot ce i-a putut oferi înapoi a fost cel mai frumos zâmbet pe care l-a văzut copilul în acea zi.
    Ajuns acasă, mama băiatului îl întâmpină. Surprinsă de expresia feţei plină de fericire a copilului ei, nu se răbdă să nu îl întrebe: “Ce ai făcut tu azi de eşti aşa de fericit? Cine ţi-a adus această fericire?”
    Copilul îi răspunse: “Am luat masa cu Dumnezeu!”. Şi înainte ca mama lui să apuce să îi răspundă, a mai adăugat: “Ştii ceva? Are cel mai frumos zâmbet dintre toate pe care le-am văzut vreodată!”
    Între timp, bătrânul a ajuns şi el acasă şi copilul său, observând privirea paşnică a tatălui, nu a ezitat să nu îl întrebe: “Tată, ce ai facut azi de eşti aşa fericit? Cine ţi-a adus această fericire?”
    El i-a răspuns fiului său: “Am mâncat în parc dulciuri cu Dumnezeu!”. Şi înainte ca fiul său să apuce să îi răspundă, el a adăugat:” Ştii ceva? Este mult mai tânăr decât am crezut!”
    --------------------------------------------------------------------------------
    Morala:
    Prea des subapreciem puterea unei îmbrăţişări, a unui zâmbet, a unei vorbe bune, a unei urechi ascultătoare, a unui onest compliment sau a unui simplu act de caritate. Toate acestea au potenţialul de a face dintr-o zi obişnuită o zi specială sau chiar să schimbe întregul fir al vieţii unei persoane. Şi toate acestea sunt printre cele mai obişnuite lucruri prin care acţionează ajutorul divin.
    #366914 (raspuns la: #366338) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
    mulţumesc... - de Lady Allia la: 29/12/2009 21:07:21
    (la: mi-e dor)
    Baby..., da, chiar cred că sunt o norocoasă, dar sunt convinsă că şi tu vei fi când va fi să fie norocul ăla noroc :) cu frunză de caprifoi la zâmbet.

    Areal...mulţumesc pentru prea frumoasele complimente. Poate nu am eu mult talent, dar dacă fac oamenii să viseze sau să îşi amintească de vremuri frumoase, eu cred că mi-am atins scopul.

    Honey..., contează. Contează pentru mine şi sper că măcar odată voi atinge şi sufletul tău care nu mi se pare că ar trebui trecut cu vederea :P.

    Olga...mulţumesc pentru aprecieri. Nu toate textele mele merită apreciate deşi eu sunt sensibilă când e vorba de ele. Totuşi, gusturile sunt cele care niciodată nu se vor discuta, deşi e bine să fie criticate :D. Critica uneori e constructivă!

    Apoll...mulţumesc! Se spune că frumuseţea stă ochii celui care ne vede...

    Bubule...tu mă alinţi cel mai mult. Nu cred că tu vei avea vreodată un cuvânt de dojană deşi de multe ori l-aş merita! Mulţumesc de tot draga mea!





    Cursuri de matematica si fizica online!
    Incearca-le gratuit acum

    Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
    www.prepa.ro
    loading...