a pleca locutiuni verbale

Daca vrei un dictionar electronic francez-roman, roman-francez ti-l pot da eu, dar nu e cine stie ce si nu traduce expresii (sau locutiuni verbale ca cea de fata).E mai degraba pentru o persoana care vorbeste franceza dar are un lapsus :))
_____________________________________________________
Membra SIMC - Securitatea Inchizitoriala Mister Cafenea

Cand pleci de-acasa ai intotdeauna un aparat de fotografiat la tine, pentru orice eventualitate? :)

...sigur ca ar trebui sa am un aparat la mine, dar... de o vreme ma bintuie niste teme anume in imagine, si la alte chestii devin imun, orice ar fi... si apoi majoritatea lucrurilor interesante de fotografiat in oras sunt periculoase... sigur, cind plec la mare distanta am intotdeauna aparatul la mine. Altfel, ramin cu gustul amar ca ce imagine buna as fi facut daca as fi avut ceva de facut poze la mine in clipa aceea. Dar in 99% din cazuri cari tone de scule si nu vezi nimic...

oamenii pleaca pentru ca se poate.utilitatea unui bun descreste pe masura ce il consumi in cantitati tot mai mari si nevoile , aspiratiile, cresc pe masura ce ele sunt satisfacute. daca te gandesti ca totusi, o plecare afara presupune ceva banisori in cont, tot cei care au bani pleaca...

Dar de ce sa pleci? Eu l-am cunoscut pe cel care mi-a devenit sot intr-o vacanta in Franta, si dupa citeva luni de dus intors Franta-Romania efectuat de ambele parti ne-am casatorit in Romania si aici am ramas; acum avem si doi copii. El si-a gasit de lucru la citeva zile inainte de nasterea primului copil si de atunci nu a mai fost nici o zi fara loc de munca, si a schimbat vreo patru pina acum!
Si ca sa nu ai dubii, e francez "de souche", din Bretagne, nu vreo a doua-treia generatie cu cetatenie, pe care, apropo, eu nu am cerut-o niciodata!

"Cum o plecare la munca, in strainatate, poate starni "oprobiul public"? Eventual poate starni invidie"

Ei na, bineinteles ca e invidie. Orice copil de cinci ani isi da seama.

..................................................................................
"aceste cuvinte ne doare" (sic)

poate din comoditate, poate pentru faptul ca nu mi se mai interzice sa plec ...
Cred ca suma compromisurilor este egala, atit pentru cei care stau, dar mai ales pentru cei care pleaca.
De cite ori am fost plecata, la un moment dat de-abia asteptam sa ma intorc "acasa", chiar daca strazile sint murdare si pline de gropi, chiar daca oamenii sint rai si indiferenti. De cite ori m-am intilnit cu romani peste hotarele Romaniei, s-a discutat doar despre Romania (despre eforturile lor sa prinda prin satelit un post romanesc de televiziune, despre informatiile lor, la zi, despre politica si scandalurile din Romania). De cite ori vorbesc cu cei din generatia mea care au ales sa traiasca in strainatate, vorbim mai ales despre romani si ce a ramas "acasa", oricit as incerca eu sa aflu despre natura, cultura sau modul de viata din tara respectiva.
Oare de ce? Daca avantajele oferite de nivelul superior de civilizatie si de cistigurile obtinute sint cele care motiveaza plecarea, oare de unde apar nostalgia si inadecvarea la noua viata?
Totul depinde de noi - de fiecare si de ce vrem. Eu nu vreau sa plec (decit temporar, pentru a vedea si a cunoaste cit mai multe locuri si cit mai multi oamnei). Nu vreau sa plec dintr-un oarecare simt al datoriei pentru parintii mei, nu vreau sa plec pentru ca imi place sa cred ca ceea ce fac eu foloseste cuiva (chiar daca doar mie), nu vreau sa plec pentru ca imi conserv energia de care dispun ca sa ma simt bine tot timpul - obiectivele mele nu sint sa devin bogata si sa le arat celorlalti ce tare sint, nici sa demonstrez ceva cuiva. Vreau sa ma simt bine, si am vazut, pe propria mea piele, ca aici ma simt mai bine decit in alte parti. Nu inseamna ca nu vad si nu simt rautatea, minciuna, dezinteresul si alte defecte cronice ale majoritatii romanilor, chiar inconstiente sau gratuite. Dar oamenii sint diferiti. Cum am mai aborda aceasta discutie, daca am fi toti plecati?

["Nu vreau sa plec dintr-un oarecare simt al datoriei pentru parintii mei, nu vreau sa plec pentru ca imi place sa cred ca ceea ce fac eu foloseste cuiva (chiar daca doar mie), nu vreau sa plec pentru ca imi conserv energia de care dispun ca sa ma simt bine tot timpul - obiectivele mele nu sint sa devin bogata si sa le arat celorlalti ce tare sint, nici sa demonstrez ceva cuiva. Vreau sa ma simt bine, si am vazut, pe propria mea piele, ca aici ma simt mai bine decit in alte parti. Nu inseamna ca nu vad si nu simt rautatea, minciuna, dezinteresul si alte defecte cronice ale majoritatii romanilor, chiar inconstiente sau gratuite. Dar oamenii sint diferiti. Cum am mai aborda aceasta discutie, daca am fi toti plecati?"]

...fata mea, RESPECT!


SB
................................................................
it's nice to be important, but it's more important to be nice !

Sa traiti Tov. Colonel!

Desigur ca NU as mai vrea sa fac armata.Eu am facut armata la pompieri pe timp de 1 an si 4 luni cit se facea in 1978.Avind o ruda Dr.militar am aminat-o 2 ani,sperind ca voi reusi sa intru la facultate(Grigorescu),dar acolo nu aveam pile,asa ca aminatul n-a mai tinut si m-au luat cu arcanul la oaste.
Dar am avut o cunostinta,Maior la pompieri in Bucuresti,ce era seful biroului recrutari,si mi-a aranjat sa fac armata in Buc.Deci am avut noroc.Am trecut totusi prin stagiul de 3 luni de pregatire si instruire sub comanda unor fruntasi si caporali veniti de la tara,unul ere cioban de ex. si ne urau pe noi bucurestenii,eram destui si toti cu pile!
Asa ca ne frecau in prostie cu instructia,dar dupa 3 luni Maiorul m-a luat in biroul lui ca furier si am dus-o ca-n basme!Plecam ici si colo cu acte si deci ieseam zilnic din garnizoana,era de fapt grupul de pompieri din Buc. unde era si statul major,deci eram mereu in preajma coloneilor cu mari functii care si ei ma foloseau sa le fac diverse servicii asa ca nu prea stateam in cazarma.In plus aveam pe mina un intreg carnet cu bilete de voie semnate in alb de maior si cind pleca acasa la 4PM,asteptam cam jumate de ora si o roiam si eu acasa.Faceam asta ZILNIC!
Neaparat weekendurile le faceam acasa,nu se vorbea!Dar nu a tinut mult...
am facut timpenia sa ma iau la cearta cu un bou de caporal si ne-am luat la bataie,l-am caftit bine si asta a dus la trimiterea mea la bulau pe timp de 1 luna.
Acolo...NASOL!Instructie in prostie si spalat geamuri de 3 ori pe zi ori ca sa fim mereu ocupati,sergentul ne punea sa sapam gropi de 1mx1m si apoi sa le acoperim din nou cu pamint.Dormeam pe tambal direct pe scindura si fara paturi ori perne,foloseam tichia de soldat ca perna impaturita in doua.
Cin era vorba sa spalam vasele era batalie caci toti vroiam asta era ca o mica vacanta,ori curatat cartofi.La WC mergeam sub paza intotdeauna,desigur ca eram tunsi la chelie,dar eu si alti 2 soldati luam in deridere totul si mereu gaseam ceva amuzant si chiar si cind spalam cacastorul rideam si ii faceam pe sergenti sa turbeze de ciuda.
A trecut luna si maiorul n-a mai putut sa ma aduca la biroul lui din ordinul sefului de stat major.
Dar m-a transferat la un pichet de garda la depozitul-magazie a comp. de pompieri din Buc.unde eram doar 6 soldati,eu fusesem caporal dar mi-au luat gradele la bulau.Acest depozit era condus de un Lt.Col. care m-a facut furierul lui,de fapt mai mult servitor....In fiecare dimineata mergeam la 7:30 sa-i cumpar ziarele si o sticla mare de Wiborowa,caci era un betiv notoriu.
La 8AM venea la birou si ii turnam sa bea!Pe la 9AM era dus cu sorcova.De multe ori l-am dus acasa caci abia se tinea pe picioare!!!Apoi plecam si eu acasa si am dus-o f. bine cu pichetul,n-am facut o zi de garda.Col. ma trimitea acasa la el sa-i fac cumparaturi la nevasta si curatenie in casa,batut covoare etc si apoi o roiam si eu acasa.Datoria mea importanta era sa fiu prezent la 8AM in fiecare zi cu ziarele si sticla de vodca!
Uneori Col. bea chiar 2 sticle pe zi si apoi se culca,de multe ori am baut si eu cu el,ne cinsteam amindoi.Cind stateam uneori la pichet mergeam si cumparam pt. noi soldatii de baut si le beam de nu stiam de noi.Era o betie continua in acel pichet de la COL. la soldati!!!
Am aflat de mult ca el a murit.II tremurau miinile de atita bautura si avea si diabet in plus.
Maiorul este acum de 15 ani in Canada cu fetele lui casatorite cu romani si restul familiei.Cu multi ani in urma prin anii 1970 o sora a lui a fugit in Canada si pt. asta el a ramas mereu maior si nu a fost deloc avansat in grad.Toti colegii lui de scoala militara erau colonei sau generali.
Dar e fericit si de 15 ani corespondam ne scriem lunar ori vorbim la telefon.Un om tare cumsecade.
cam asta mi-a fost armata,usoara dar cu toate astea NU as vrea sa am nimic de a face cu militaria!!!Nu sint croit pt. a fi soldat.
Apoi am mai dat la facultate de 2 ori,nu am intrat si mi-am facut actele de plecare definitiva si de atunci traiesc in USA,si imi traiesc visele cu ochii.Asa ca
incalecai pe o sa si va spusei povestea mea.La anu si la mai multi ani!

LOVE&PEACE,
Ozzy

Draga Desdemona,

Pe unde traiesc eu pe coasta New Jersey,la Atlantic sint departe de magazine,aici sint numai vile si deci nu sint blocuri ,e multa padure si aer f. curat,daca vii din NY de ex. aerul de aici e puternic si te apuca somnul,in plus e si briza oceanului.
Cel mai apropiat supermarket intr-un mic mall este la 15 min. de condus cu masina de la casa mea,altul,mai mare si cu mai multe magazine este la 30min distanta,deci a avea masina este o mare necesitate.
Eu ma ocup de cumparaturi pt. ca eu sint bucatarul casei,sotia nu le are decit pe placinte si prajituri.
Fac piata de 2 ori pe sapt. si deci cumpar mult sa fie frigiderul plin asa ca umplu prtbagajul cu pungi.
Odata la 2 sapt. ma duc sa cumpar peste proaspat de la un amic grec proprietar de restaurant si e la 40 min. de casa cu masina.
Fac ori plachie sau ciorba ori la cuptor depinde de peste,in plus pisicilor noastre
Bebitza si Pooghee le place la nebunie si de fapt ele maninca mai mult peste decit noi!In rest fiind vegetarieni(doar peste mincam)am scapat de gatit mincaruri grele de obicei gateam numai pe specific romanesc deci multa carnarie.
De 7 luni sintem cu acest regim pe verdeturi si legume,des cruditees si supe simple din legume,mai o linte sau pea,mai una de salata verde.
Pe chestia asta mi-a scazut si colesterolul!!!Totusi am inca tensiunea maricica si Dr. m-a pus pe pastile de adus la normala.
Nu ma pot lasa de fumat,insa ma rezum la cel mult 5-7 tigari pe zi,nu mai beau bere de 1 an ci doar vin rosu de pe la voi din Franta si am renuntat total la cefea de 1 an,beau doar green tea.
In fine,am luat-o razna acum de la subiectul tau.
Am luat carnetul in Romania cind am fost in armata,cind am venit in USA am locuit prin Queens si Brooklyn ori Manhattan deci metroul era la colt de strada si n-am avut nevoie de masina.Ne-am mutat in N.J in 1992 si prima masina pe care inca o avem si INCA f. buna este un Oldsmobile Cutlass Supreme model 1986,
o pleasca lunga ce o numesc"the boat"azi este considerata clasica.Din metal gros,
solida cum se faceau pe timpuri in USA.
1 an am condus fara carnet,nu stiu de ce dar mi-a fost lene sa dau examen.Cind am plecat din Ro. cu pasaport fara cetatenie,la Iorga mi-au luat toate actele,livret,buletin si carnet sofer.In fine am dat examen in 1993 si reusit din prima.Nu-mi aduc aminte daca am platit mai mult de 50$ in taxe si acte+carnet
Sotia deja avea carnet.Apropo de Oldsmobile,cumnata mea ni l-a vindut pe 1500$,si are la bord din 1986 -prezent doar 85000 miles!!!!
Mai apoi a trebuit sa avem alta masina(inchiriem la fiecare 3 ani)pt. ca sotia lucra in NY si facea naveta deci ea folosea Volvo-ul(masina noua)si eu acasa Olds-ul.
Anul trecut volvo-ul a fost total distrus in locul de parcare pe strada lovit de alta masina,noroc ca Marilyn nu era in masina.
Am primit daune de la asigurare si Firma Volvo ne-a inchiriat altul model 2004 cu scuzele lor si nu au cerut nici un cent ca deposit down payment.
De atunci doar eu conduc Volvo-ul si Marilyn Olds-ul.HA!
In fapt ea a busit vechiul Volvo si indoit la bara in fata...dar nu am spus asta la asigurare si nici la firma Volvo,ne-ar fi marit cotele de plata.Asa ca la accident busitura a fost acoperita de distrugerea masinii.

Imi place sa conduc in viteza,mai ales ca noul Volvo este 2.5Turbo si de fapt nu simt viteza.Am fost oprit de politie circulind cu viteza mult peste cea legala de 4 ori,de 3 ori am scapat doar cu mustrare verbala!!!!
Odata mergeam la Dr. dupa 1 sapt. de la operatie la genunchi si aveam piciorul vinat si umflat,era vara si aveam shorts,am trecut in viteza pe rosu,de fapt nu mai puteam opri eram pe galben cind a devenit rosu si de aiurea apare the state
trooper(eram pe highway),trag pe dreapta si ma intreaba de ce merg asa de repede si in plus am trecut si pe rosu?Cum sint un actor f. bun am pus drama in actiune si i-am zis ca merg la Dr.(adevarat)si i-am aratat piciorul...omul s-a si speriat si mi-a zis sa plec,asa ca am scapat.
Alte 2 ori la fel eram cu viteza si oprit de politie si am scapat de fiecare data spunindu-le ca sint in graba pt. a ajunge acasa sa ma duc de urgenta la W.C.ca am probleme la stomac!!!Minciuni dar m-au lasat sa plec fara amenzi.
A 4 a oara....am sfeclit-o,stii povestea cu ulciorul....acest politai m-a amendat dar tot i-am spus ca vreau la W.C. si mi-a zis sa merg la tribunal(pe 3 Mai)caci va fi acolo si va vorbi cu judecatorul ca aveam motiv de eram in viteza sa-mi dea doar amenda insa sa nu am puncte pe carnet si fara ca asigurarea sa stie si sa mareasca cota.
Acum,eu am vorbit cu vecinul meu de casa care este comandantul pompierilor din tinut(in Ro. ar fi pe post de general si sef de stat major) si un f. bun amic si vecin
mereu ajutator,si a zis ca va merge cu mine la tribunal pt. ca e prieten cu judecatorul si cunoaste f. bine pe politist!E bine sa ai pile mari!!!
Andy cunoaste toata politia din tinut.Odata Marilyn a venit acasa cu viteza si politia a somat-o sa opreasca dar ea a continuat sa conduca pina acasa,nu era departe,si ce crezi?Andy era in fata casei lui si se duce la politist pe care il stia f. bine a vorbit cu el si politistul a plecat salutindu-l.Deci asa a scapat si ea.

Cind conduc sint insa calm Marilyn insa injura intr-una si arata degetul mijlociu la alti soferi,e nervoasa la volan.
O singura data am mers cu masina in Canada in Montreal unde avem prieteni,sint cam 8 ore de condus daca conduc eu,daca e Marilyn...ar fi cam 12 ore....
Conduc pe highway cu 90-110m/h in oras cu 55,60m/h=100km/h

Cam astea ar fi cu soferia.
LOVE&PEACE,
Ozzy

7 Zile’ – Expoziţia cu care pleci acasă

Tabăra anuală de fotografie a grupului ‘7 Zile’ a ajuns la ediţia a 5-a. Între 22 şi 29 aprilie în comuna Poienile Izei din judeţul Maramureş vor fotografia cu foc următorii 10: Cosmin Bumbuţ, Voicu Bojan, Petruţ Călinescu, Bogdan Croitoru (new entry), Vasile Dorolţi, Silviu Gheţie, Alexandru Paul, Gicu Şerban, Oleg Tishkovets şi Rene Triebl.

Acest eveniment se va finaliza, conform tradiţiei, cu o expoziţie care va avea loc în data de 29 aprilie la Căminul Cultural din Poienile Izei la ora 20. Vor fi invitaţi la dezbateri despre estetica fotografiei, voie bună, muzică populară şi pălincă toţi sătenii, iar expoziţia cu dar, care va conţine imagini din viaţa comunităţii va dura doar o seară pentru că cei ce se regăsesc în acestea sunt invitaţi să ia cu ei toate fotografiile la plecare. Ca de obicei, vă aşteptăm cu drag pe toţi. (www.7zile.ro)

Cosmin Bumbut
www.bumbutz.com
www.7zile.ro

poate ca eu am o problema putin diferita, dar intra pe jgeabul discutiei. Eu trebuie sa decid acum daca sa plec sau nu. Am sansa sa incep un doctorat din toamna in state si pana mai de curand eram extrem de hotarata sa plec. De ce? Pentru ca nu plecam singura, pentru ca luam cu mine cel mai frumos lucru care s-a intamplat vreodata vietii mele. Acum insa viitorul imi e nesigur si tangesc dupa certitudinile pe care le aveam alaturi de el. Dar cred ca nu exista cale de intoarcere si voi pleca. Voi pleca pentru ca daca nu o voi face, si daca aici o voi duce greu, imi voi reprosa mereu sa nu am plecat. In Romania am prieteni, am caldura, am parteneri de conversatie oricunde m-as uita...si sincer daca le am pe astea nu imi pasa prea tare ca functionarele de la banci se rastesc la mine sau ca nu ma saluta vanzatoarea de la supermarket. Dar plec sa imi caut soarta in alta parte. Plec, si simt cum imi tai singura craca de sub picioare. Plec si dau cu piciorul la toti oamenii din jurul meu. Imi las prietenii fara o fata cunoscuta, imi las mama plangand ca nu ma mai vede si sarmalele aburind in oala... Dar el m-a parasit de mult....si poate de aceea plec sa imi caut norocul in surgiun. Am inima indoita, sufletul stramb si revervarea pentru avion in buzunar. Plec cu gandul ca voi putea oricand a ma intoarce. Si tot ce am lasat canva in urma nu ma va uita si ma va primi inapoi ca pe fiul ratacitor.

Pe mine plecarea de acasa nu m-a instrainat.Merg de doua ori pe ani si stau in functie de posibilitati.
Cand cobor pe Otopeni, in Bucuresti,se schimba totul.Dintr-o metropola cum e Londra,de pe Heathrow,nu se poate sa nu simti diferenta.Si pentru mine e dureros.Dureros sa vad saracie, oameni nealimentati(o poti vedea pe fata lor),copii tristi si batrani care de-abia asteapta sa se stinga...si nu exagerez. Ce e mai dureros este faptul ca situatia asta dureaza din cauza administratiei proaste,a celor care ne conduc inconstient,pe un drum care nu duce spre bine.
Mi-e dor de casa...Mi-e dor de prieteni,de vechea slujba(am fost profesor de engleza in tara,pe cand aici sunt un nimeni!),de familie, de oraselul meu linistit si de viata linistita de mai inainte.Dar nu imi permit.Da, pur si simplu nu imi permit sa ma intorc la un salariu de mizerie si sa contemplez neputincioasa cum altii se ingrasa(la propriu si figurat)pe umerii nostri,ai celor care intr-adevar muncim!
Daca ma intorc bucuroasa in Romania?Da sunt bucuroasa printre cei modesti care sunt adevaratii romani si care imi readuc in suflet adevaratele valori care aici, in Anglia, sunt ascunse.Imi iubesc tara si nu mi-e rusine sa recunosc nicaieri ca sunt roman pentru ca sunt un roman cinstit!
Monica Onciu

Eu am decis sa plec... am sa plec doar pentru a urma facultatea (sunt f tanar-20 de ani), sau cel putin cred asta, cred in faptul ca am sa revin in tara. Dar nu imi pot explica de ce port cu mine sentimentul de teama ca nu am sa mai doresc sa ma intorc. Dar oare de ce teama?
Un lucru este insa foarte clar, posibilitatile de studiu si de evolutie intelectuala, spirituala, umana, sociala, in Occident sunt infinit mai mari. Sunt de parere ca orice tanar ar trebui sa faca tot posibilul ca sa ajunga sa studieze intr-un centru universitar cu adevarat european. Acesta ar trebui sa fie unicul scop al oricarui student roman.
Liber Pater

Am cistigat Loteria Vizelor dupa 10 ani de joc. Am 48 de ani. Pentru mine acest "noroc" a venit prea tirziu.Dupa multe framintari si tatonari,m-am hotarit sa nu plec. Poate pt. ca am ajuns la o virsta (48 de ani) cind nu mai cred ca tot ce zboara se si maninca si nu mai am puterea sa o iau de la capat.
Fiecare dintre noi si-ar dorit sa scape din mizeria si saracia de aici. Dar sa nu uitam ca mizeria asta tot noi o facem. Tot noi scuipam pe strada,tot noi furam din buzunarul celuilalt,tot noi inchidem ochii la copiii pusi sa cerseasca la stopuri etc.
Este dureros dar adevarat;tinerii sunt disperati sa plece pt. ca sunt goniti din tara. Ma impac cu gindul ca renuntind la cistigul de la Loteria Vizelor ,am oferit o sansa unuia mai tinar.

ai dreptate cu cercul vicios. eu cred ca nu se va rupe in urmatoarea perioada. solutia la problema asta va veni atunci cand romanii plecati se vor intoarce sa investeasca bani si competenta si o alta cultura a muncii. nu stiu cand se vor intoarce. depinde de cat de repede o sa se schimbe ceva in legislatie, in administratie. eu cred ca orizontul minim de asteptare este de 10 ani. asta daca intram in uniunea europeana in 2007 si se accelereaza reformele.

ideea e ca si daca vrei sa faci ceva, nu prea poti. eu am facut o afacere. corecta. cu multa munca, asa cum nu stiu cati isi pot imagina si cati muncesc. si am decis sa plec. pentru ca m-am saturat de birocratie, de legile care se schimbau peste noapte, de fiscalitatea excesiva.

afacerea a ramas in romania. cu angajati carora li se platesc salarii, contributii sociale si cu impozite platite la stat. ce sa fac mai mult?
prefer sa incerc sa construiesc aici, in canada, altceva. si, oarecum intristator, tara asta noua m-a facut sa ma simt mai respectat ca om decat tara mea din care am plecat.

eu sunt unul din cei care vor sa revina si sa investeasca. si nu e vorba doar de investit bani ci si cunostinte si mai ales suflet. ca fara asta nu se construieste nimic.

romanii, ca toti europenii, au o parere proasta despre continentul american. sa stiti insa ca (si) aici bibliotecile sunt pline in fiecare zi, ca lumea profita de pauza de pranz pentru a iesi cu o carte in parc pentru a citi, ca librarile ofera toate cartile la care visezi la preturi acceptabile iar lumea chiar cumpara carti, ca sunt teatre, concerte. nu conteaza doar banii. banii conteaza doar atunci cand nu-i ai. din cauza asta, in romania acum conteaza banii. cand lucrurile se vor mai indrepta, cand grija pentru ziua de maine va disparea, o sa dispara si din importanta banilor.

intelectualii romani se izoleaza singuri. atata timp cat scrii carti pe care un om normal le citeste cu dictionarul in fata nu poti cere sa fii ascultat. asta nu inseamna ca trebuie sa vorbeasca ca bug mafia, dar excesul de neologisme este daunator. intelectualul ar trebui sa fie ca un conducator. dar nu e. pentru ca un conducator vorbeste limba oamenilor pe care ii conduce.

ca in romania sa se schimbe ceva, nu trebuie sa nu mai plece tinerii din ea. din contra, asta va fi marele castig al romaniei.

as pleca urgent oriunde, dar sa nu mai vad mutre

Capcanele lui 23 august 1944 (NO RATING!)

[romanian-portal.com], (8/23/2004) »
Ca niciodata in ultimii 15 ani, apropierea acestui 23 august a starnit in discursul public romanesc o revigorare a interesului (uneori a pasiunilor) fata de acest eveniment important al istoriei contemporane. Mai multi factori au condus aici: in primul rand, intentia oficialitatilor, anuntata inca de la mijlocul lui iulie a.c., de a organiza o celebrare substantial mai consistenta decat in toti anii de dupa 1990 (legitimata de implinirea unui numar rotund de ani); apoi, trebuie sa luam in calcul recentele avataruri ale Casei regale romane, ca si ameliorarea spectaculoasa a relatiilor dintre Regele Mihai si actualul presedinte al Romaniei; in fine, cred ca in substratul intregii povesti se afla balanta inca neechilibrata, in memoria noastra comuna, intre nostalgia dupa autoritarismul legitimat "patriotic" al maresalului Ion Antonescu si frustrarile firesti ale celor care stiu ca, o data cu acea zi, a inceput drama comunizarii Romaniei. Istoricii nu pot conduce, prin ei insisi, la rezolvarea definitiva a acestui impas - o data pentru ca istoria este o disciplina in continua rescriere*, apoi pentru ca s-a vazut limpede ca nici macar ei nu au cazut intru-totul de acord asupra interpretarii acestui subiect fierbinte.



Propun aici o analiza succinta a evenimentului de acum 60 de ani, avand convingerea ca orice incercare de clarificare a acestui trecut relativ recent poate conduce la o mai buna intelegere a prezentului nostru.


I. Cum s-a ajuns la 23 august 1944?

Intre 21-24 noiembrie 1940, pe fondul unei Europe prinse de mai bine de un an in conflict, generalul Ion Antonescu (devenit, din 14 septembrie acel an, Conducatorul statului national-legionar roman) facea prima vizita la Berlin, ocazie cu care le prezenta lui Adolf Hitler si ministrului de Externe german Joachim von Ribbentrop viziunea sa asupra situatiei europene si locului Romaniei in acest peisaj. Antonescu si Hitler si-au facut reciproc o buna impresie. Generalul roman, al carui patriotism sincer nu putea masca un mare amatorism intr-ale politicii, si-a expus dorinta de a lupta pentru refacerea granitelor statale, grav afectate de pierderea Basarabiei, Bucovinei de Nord si a unei parti din Transilvania, in chiar vara acelui an. Spre deosebire de Antonescu, Hitler avea o mare abilitate politica: "Istoria nu se va termina in anul 1940" - i-a spus el lui Antonescu, sugerandu-i o speranta. Din acest moment, Romania va intra intr-o dezastruoasa competitie cu Ungaria lui Horthy pentru captarea bunavointei Fuhrer-ului. In chiar aceasta vizita, pe 23 noiembrie, Conducatorul roman semneaza in numele tarii sale aderarea la Pactul Tripartit (alcatuit din Germania, Italia si Japonia si completat de Ungaria cu doua zile mai devreme, pe 21 noiembrie).



Explicatia acestui gest - si a celor care aveau sa urmeze - nu este pasiunea fascista a lui Antonescu, ci convingerea sa ca Hitler va castiga razboiul. Din 1916, politica externa a Romaniei fusese legata de cea a Frantei; dar Franta cazuse, sub loviturile unei armate germane care parea invincibila. Ca militar, Antonescu a avut o intuitie corecta: ca, in ciuda pactului din 23 august 1939, Germania si URSS vor ajunge in conflict. Temator pana la obsesie de sovietici (avea, ca roman, motive, desigur), Antonescu a ales sa mearga pe mana Germaniei.



In cele sapte luni care vor urma, in toate intalnirile si in mesajele schimbate, Antonescu arata disponibilitatea Romaniei de a lupta impotriva bolsevismului. Dar Hitler s-a aratat initial rezervat fata de aceasta oferta. Nedorind sa-i dea un cec in alb liderului roman si aparent deplin increzator de forta sa, el insista pe nevoia de stabilitate a Romaniei, siguranta economica etc. Convins totodata de dorinta de revansa a romanilor, Hitler definitiva la mijlocul lui decembrie 1940 Planul Barbarossa de atacare a Uniunii Sovietice, in care Romania avea rolul sau - chiar fara ca, in acel moment, Antonescu sa stie!



Discutia definitiva intre cei doi a avut lor pe 12 iunie 1941; abia acum Hitler l-a anuntat pe Antonescu de intentia inceperii razboiului in Est (fara a-i spune data exacta!). Antonescu, intarit intre timp in tara prin infrangerea legionarilor (in 21-23 ianuarie), s-a declarat decis sa lupte, in vederea recuperarii teritoriilor romanesti pierdute. De retinut ca, spre deosebire de Primul Razboi Mondial, cand Ionel I.C. Bratianu a negociat intens conditiile iesirii Romaniei din neutralitate, in iunie 1941 Ion Antonescu a acceptat intrarea in conflict fara nici un tratat formal cu Germania, bazandu-se exclusiv pe o intelegere verbala cu Hitler.



Greu de imaginat astazi entuziasmul inceputului campaniei anti-sovietice, dupa 22 iunie 1941. Pentru multi romani, contaminati de optimismul propagandei germane, razboiul pentru Basarabia echivala cu o excursie ceva mai plictisitoare in stepa rusa. Cucerirea Odessei (cu pierderi de peste 90.000 de soldati!), pe 16 octombrie, a intarit aceasta speranta. Aici trebuie spus ca, increzator el insusi, Antonescu a preluat datele esentiale ale politicii germane, inclusiv conceptiile rasiste: dupa ocuparea Transnistriei, intre august 1941 si iulie 1942, cca 110.000 de evrei din Basarabia si Bucovina au fost deportati aici, urmand ca din septembrie 1942 sa fie adusi si evrei din Romania (din cauza cursului razboiului, planul nu s-a aplicat); in acelasi timp, intre iunie si septembrie 1942, cca. 25.000 de tigani nomazi au fost deportati tot acolo.



Iarna 1942-1943 (adica esecul din batalia Stalingradului) si pierderile masive de aici, din Cotul Donului si Stepa Calmuca (cca. 150.000 de oameni) au fost un avertisment sever pentru Antonescu. Din vara acestui an, bombardamentele asupra Ploiestiului si zonei petroliere (incepute inca din iunie 1942) devin o problema curenta. Din acest moment, oficialii romani (fie ministrul de externe Mihai Antonescu, fie reprezentanti ai partidelor politice aflate in "adormire") vor sonda o posibila iesire din razboi, fara succes. In cadrul aliantei antihitleriste, se impusese pregnant ideea ca Romania este o problema a Rusiei - drept urmare, emisarii romani vor fi sfatuiti, insistent, sa trateze cu sovieticii si sa nu mai astepte sprijin separat de la Anglia sau Statele Unite.



Trebuie spus foarte clar ca, in vara anului 1944, aceste negocieri erau practic blocate. Cu exceptia unor schimburi sporadice de conditii la Cairo, URSS urmarea sa traga de timp, pentru a-si continua contra-ofensiva spre Berlin si a cuceri, implicit, Romania.


II. Filmul unei zile incepute in haos si terminata in speranta

Pe 19 august 1944, ofensiva sovietica incepe, in operatiunea Iasi - Chisinau, incercuirea trupelor germano-romane in Nordul Moldovei, indreptandu-se spre aliniamentul Focsani-Ismail. Si aici intervine exagerarea numita linia de aparare Focsani - Namoloasa - Galati. Vazuta ca antepenultima reduta impotriva rusilor (in cazul caderii ei, Antonescu ar fi incercat rezistenta pe crestele Carpatilor si pe Olt), aceasta linie fortificata, in realitate, nu era inca terminata, era prost echipata din punct de vedere tehnic si - ceea ce e mai important - urma sa fie ocupata de soldatii aflati in retragere din Est, ei insisi demoralizati si intr-o stare precara. Cei care estimeaza, pe baza unor date fragmentare, ca aici s-ar fi putut rezista in fata rusilor pana la sase luni se hazardeaza intr-un optimism nejustificat.



In noaptea de 21 spre 22 august 1944, la Palatul Regal din Bucuresti a avut loc o ultima intalnire a complotistilor care initiasera, inca din iunie, consultari in vederea iesirii din alianta cu Germania si, la nevoie, eliminarii lui Ion Antonescu. Au fost prezenti Regele Mihai, Iuliu Maniu (presedintele PNT), Constantin I.C. Bratianu (PNL), Constantin-Titel Petrescu (PSD) si Lucretiu Patrascanu (in numele comunistilor, dar in virtutea bunelor relatii pe care el le avea cu "lumea burgheza"). Cu acest prilej s-a decis ca duminica, 26 august, la ora 13.00, Regele sa-l convoace pe Ion Antonescu la Palat si sa-i ceara fie semnarea armistitiului, fie demisia.



Lucrurile s-au precipitat aproape dramatic in dimineata de 23 august, cand s-a aflat ca maresalul Antonescu urma sa plece pe front. Si astfel s-a profilat determinarea si curajul tanarului Rege Mihai (pe 25 octombrie el urma sa implineasca 23 de ani). Fara sprijinul direct al liderilor politici, dar cu concursul unor inalti ofiteri apropiati Casei Regale, Mihai i-a convocat pentru ora 15, la Palat, pe Ion Antonescu si Mihai Antonescu. Ultimul a fost punctual, iar maresalul, invocand treburi reale, a ajuns in jurul orei 16. Discutia s-a purtat in biroul regal, intre patru persoane: Regele Mihai, generalul Sanatescu (seful Casei Militare regale), maresalul Ion Antonescu si ministrul Mihai Antonescu. Intr-o camera alaturata se aflau generalul Aldea (consilier al Regelui pe probleme militare), maresalul Curtii Ion Mocsony-Starcea, secretarul regal Mircea Ionitiu si Grigore Niculescu-Buzesti, iar in apropiere, pentru a interveni la nevoie, un alt grup de ofiteri de incredere.



Arestarea celor doi Antonescu s-a facut in jurul orei 17, dupa un schimb de replici in care maresalul si-a prezentat obiectiile cu privire la iesirea din razboi, motivand ca astfel ne vom da cu mainile legate rusilor. Odata inchisi cei doi intr-o camera de valori a Palatului, imediat Regele a demarat consultarile pentru alcatuirea guvernului. In jurul orei 18 au ajuns la Palat, convocati, si generalul Constantin Pantazi (ministru de Razboi), generalul Picky Vasiliu (seful Jandarmeriei) si colonelul Elefterescu (seful Politiei). In fata alternativei arestarii, ei au ales colaborarea. Simultan, a fost convocat si seful Serviciului Sigurantei, Eugen Cristescu. Din intuitie sau ca urmare a unor informatii scurse, acesta a banuit despre ce e vorba si, in loc sa vina la Palat, s-a deplasat la locuinta ambasadorului german von Killinger, avertizandu-l.



Primul detaliu ce merita retinut este ca schimbarea s-a produs fara nici o defectiune majora; ofiterii superiori din Bucuresti, informati rand pe rand, au dovedit o mare fidelitate fata de Rege si o lipsa de solidaritate cu Antonescu asupra careia merita meditat. In jurul orei 18.30, Armata romana era deja plasata in noi dispozitive, in vederea unei riposte. Dupa ora 19 au ajuns la Palat ambasadorul Killinger, generalul Gerstenberg (seful Apararii antiaeriene) si generalul Hansen (seful Misiunii militare germane in Romania). Informati cu deferenta, li s-a cerut evacuarea fara lupta a armatei germane din tara. In zilele urmatoare, Killinger avea sa se sinucida - pentru ca, in ciuda informatiilor pe care le primea constant, nu prevazuse actul - iar Gerstenberg a ales, din 24 august, calea represaliilor, desi isi daduse cuvantul de onoare in sens contrar.



In jurul orei 22.10, a fost difuzat, prin Radio, mesajul Regelui catre tara. In acel moment, schema noului guvern - prezidat de generalul Constantin Sanatescu - era, in linii mari, definitivata: cei patru lideri politici amintiti mai sus erau ministri secretari de stat (in plus, Lucretiu Patrascanu - vezi mai jos - primise Justitia), iar restul posturilor erau ocupate de militari. La ora 2 a diminetii de 24 august, Regele, insotit de cativa apropiati, a plecat spre Gorj - via Craiova - la sugestia apropiatilor care se asteptau (si aveau dreptate) ca a doua zi Palatul sa fie bombardat.


III. Consecinte imediate si multe intrebari

Un numar mare de intrebari agita inca analiza acestei zile.



In primul rand, care a fost rolul factorului politic? Singurii lideri care au ajuns la Palat in seara de 23 august au fost, in ordine, Lucretiu Patrascanu (ajuns spre orele 19.30) si Constantin-Titel Petrescu; dupa ora 22, a venit si comunistul Emil Bodnaras, cu intentia ferma de a se interesa de Ion Antonescu. Se poate glosa mult pe seama lipsei liderilor taranist si liberal; cea mai probabila explicatie este aceea ca, desi informati, au preferat expectativa, nu foarte convinsi de reusita actului.



Cum se explica rolul lui Lucretiu Patrascanu? Prezenta sa la Palat si propunerile cu care vine imediat (amnistierea detinutilor politici, desfiintarea lagarelor etc.), precum si dorinta de a fi inclus pe lista guvernamentala intr-o pozitie net privilegiata isi au sursa in stradania lui de a lua un avans in fata celorlalti lideri ai partidului comunist. Patrascanu avea sa nutreasca, pana prin 1947, convingerea ferma ca el ar avea datele intelectuale si meritele istorice si politice pentru a conduce PCR. Aceasta convingere il va duce in inchisoare si apoi la moarte, peste mai putin de 10 ani.



De ce a ajuns Ion Antonescu in mainile comunistilor atat de repede, inca din primele ore ale lui 24 august? Oricat de trist, adevarul este ca numai comunistii (dirijati de Bodnaras) au putut alcatui, in timp scurt, o brigada de soc, capabila sa-l deplaseze intr-un loc sigur si sa-l pazeasca pe maresal. Liberalii si socialistii spusesera inca din 21 august ca nu au oameni pregatiti pentru o asemenea eventualitate, iar Ilie Lazar, seful departamentului Muncitoresc al PNT, care - teoretic - avea oameni, aparent a lipsit in acea zi din Capitala. Antonescu a ajuns astfel in cartierul Vatra Luminoasa si, in nici o saptamana, era deja predat sovieticilor.



Care a fost rolul noului guvern Sanatescu? Atunci, ideea unui guvern militar a parut a fi cea optima. Astazi, se poate medita daca un guvern preponderent politic nu ar fi fost mai eficient in vederea rezistentei la comunizare. Imediat dupa 12 septembrie (data la care era semnata la Moscova Conventia de Armistitiu intre Romania si Aliati), Comisia Aliata de Control (in esenta sovietica) a devenit organul de conducere neoficial al Romaniei, iar presiunile ce au urmat pana la impunerea guvernului pro-comunist Petru Groza din 6 martie 1945 s-au desfasurat in ritm sustinut. Primul rezultat a fost, deloc paradoxal, tocmai lipsa regelui de la sarbatorirea primului an de la eveniment, pe 23 august 1945; atunci, surprins de refuzul lui Groza de a-si prezenta demisia (asa cum Regele Mihai i-o ceruse), suveranul a boicotat, in mod simbolic, aceasta celebrare si incepea astfel "greva regala" ce avea sa dureze pana pe 7 ianuarie 1946.



In fine, a fost 23 august un act de salvare nationala sau o catastrofa? La o analiza lucida, rezulta ca inlaturarea lui Antonescu si ruperea aliantei cu Germania erau, (in acel moment si in acele conditii concrete), singura sansa pentru a putea spera la un statut mai bun al Romaniei postbelice. Nu e cazul sa ne facem complexe: Romania nu a parasit atunci o Germanie democratica, ci un Reich utopic si criminal. E drept, acea zi nu a adus sfarsitul razboiului - dar a adus, oricum, ruperea unei aliante nefaste, pe care Romania nu o alesese de bunavoie, dar care impinsese tara in dezastru si o putea conduce la dezmembrare. Personal, am convingerea ca daca azi Transilvania se afla in granitele Romaniei (URSS ne-a sustinut in acest sens, in 1946-1947, sugerandu-ne astfel sa "uitam" de Basarabia), acest lucru are legatura si cu 23 august 1944.


IV. Ce mai inseamna azi 23 august 1944?

Confiscata de comunisti, ziua de 23 august a purtat de-a lungul deceniilor diverse semnificatii, toate impuse. Ea a devenit zi nationala in 1948, imediat dupa proclamarea frauduloasa a Republicii. Vreme de aproape un deceniu, 23 august a fost descrisa ca zi de eliberare a Romaniei de catre glorioasa Armata Rosie (care, evident, nu fusese implicata in mod direct). La inceputul anilor 60, regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej a deplasat treptat atentia spre insurectia antifascista, reducand in paralel apologia armatei sovietice. Succesorul sau, Nicolae Ceausescu, va agrea mai mult o formula complicata, in stare sa legitimeze impletirea dintre istoria inventata a PCR si istoria neamului: Revolutia de Eliberare Sociala si Nationala, Antifascista si Antiimperialista.



Sperantele romanilor din seara de 23 august 1944, ca vor iesi din razboi si ca se vor intoarce la democratia de pana in 1938, au fost abrupt inselate. Practic, ziua arestarii lui Antonescu a fost primul pas pe calea unei sovietizari accelerate. Dar trebuie sa spunem ca nici unul dintre actori nu putea atunci intui ce avea sa urmeze. A-i face pe Regele Mihai sau pe apropiatii sai vinovati de evolutia ulterioara tradeaza fie necunoasterea istoriei, fie rea-credinta.



In fine, care este oare sintagma cea mai potrivita in rememorarea acestui eveniment? Aparent, lovitura de stat este o formula potrivita, din moment ce Ion Antonescu era, in acel moment, Conducatorul statului, iar Regele Mihai nu mai avea decat o mica parte din prerogativele constitutionale regale din 1923. Totusi, in opinia mea, indiferent de statutul oficial (si autorevendicat!) al Maresalului, o lovitura de stat data de un rege in functie este o contradictie in termeni si o imposibilitate logica.



Asadar, cred ca, fara a ne complica inutil in formule pretentioase, dar greu de argumentat, gen insurectie, lovitura de Palat, lovitura de stat s.a.m.d., putem accepta ca la 23 august 1944 a avut loc demiterea fortata a regimului Ion Antonescu, in virtutea unei sperante care - asa cum spuneam - va mai avea nevoie de 45 de ani pana la a prinde contur.


Adrian CIOROIANU

Semnalez cu placere o ultima aparitie dedicata subiectului, din care provin unele dintre detaliile analizei de fata: Ion Solacolu (editor), Tragedia Romaniei 1939 - 1947, Institutul National pentru Memoria Exilului Romanesc & Ed. Pro Historia, Bucuresti, 2004



Stire preluata de pe siteul ZIUA

http://www.ziua.net/

"si pleci ca frunzele-aurite,
si te inalti ca strai de funigei
prin toamna zilelor tristetii
te strig, te caut.....te gasesc?
Prietenie?
prea mult si prea putin pentr-un miracol. pleaca-ti fruntea ta in taina, cauta-i puterea sfanta, lasa-te purtat de valul, retrairilor eterne.
Fie ca voi muri, fie ca voi ramane, voi trai vesnic in amintirea ta."
Nu stiu de ce dar imi plac aceste vorbe si parca tot mai mult cautam pacea si linistea prieteniei. sentiment mutilat de trecerea nebuna a tiompului calau asa cum spui si tu. sentiment regasit, redescoperit, azi si ieri si maine si totdeauna. "iubeste-ti aproapele mai mult ca pe tine insuti" - poate fi prea mult pentru bietele noastre inimi si suflete dar totusi cat de bine ne simtim in intimitatea clipelor petrecute in "cercul poetilor disparuti". (mie chiar mi-a placut acest film teribil). incearca sa fii tu insuti si cauta sa te oglindesti in sufletele celorlalti. Poate fi o definitie a prieteniei?

Despre poezie

Când dorim să exprimăm o idee cu maximă precizie, alegem cuvintele cele mai expresive şi mai potrivite scopului, fără a ţine cont de careva reguli, în afară de regulile gramaticii – astfel ne exprimăm în proză. În proză ideea este componenta primordială şi cea mai importantă, stilul şi vocabularul utilizat slujesc ideea, creând climatul psihologic adecvat unei perceperi optime. Poezia tradiţională, dimpotrivă, presupune respectarea strictă a unor anumite reguli, care impun un ritm şi un tip de rime unic pentru poemul respectiv. Necesitatea de a rima versurile impune căutarea cuvintelor care rimează cu cele deja găsite, iar asociaţiile care apar pe parcurs îmbogăţesc ideea iniţială cu noi nuanţe, îi dau o turnură neaşteptată, descoperă faţete şi contururi nebănuite. Acesta îi aplică jocului de-a versificarea un farmec deosebit, prospeţime şi mister, oferindu-ne emoţii inegalabile. Este lafel cum ai păşi pe un tărâm neexplorat, într-o junglă deasă fără cărări bătătorite, care îţi dirijează ea-înseşi paşii, obligându-te să învingi obstacolele apărute pe neaşteptate în cale. În schimb, îţi dăruieşte privelişti minunate după fiecare stâncă ocolită, iar dacă te pricepi să nu pierzi orientarea, vei ajunge unde ai dorit după o călătorie palpitantă şi plină de aventuri. Astfel constaţi cu uimire că ai exprimat ideea poate chiar mai bine decât ai fi făcut-o în proză, deşi aceasta a suferit o metamorfoză uluitoare, ca o femeie care pe un corp frumos de la natură îmbracă o rochie minunată, care îi scoate în evidenţă şi îi amplifică frumuseţea. Butonul a pleznit, scoţând la iveală farmecul florii, un fluture încântător şi-a luat zborul, părăsind crisalida uzată.
Pe de altă parte, nu e nici o pagubă, dacă busola, brusc, se strică şi nu-ţi mai indică corect direcţia. Mulţi călători, rătăcindu-se, au făcut descoperiri extraordinare. Columb, după cum se ştie, a luat calea spre India, dar a descoperit două continente noi şi o mulţime de insule! Important este să găseşti, totuşi, drumul spre casă.
Minunat este faptul, că restricţiile pe care ne-am propus să le respectăm nu numai că nu ne-au încurcat, ci ne-au şi ajutat să obţinem efectul optimal, răsplătindu-ne eforturile cu vârf şi îndesat. Din păcate, astăzi poezia tradiţională este privită ca o Cenuşăreasă care a zăbovit să plece de la bal după termenul fixat, trezindu-se din scurtul ei vis în rochiţa veche chiar în mijlocul cucoanelor gătite şi a cavalerilor dichisiţi. Jocul de-a rimele nu mai pasionează poeţii, considerându-se demodat şi învechit. Şi e păcat! Versul alb, deşi îţi permite să-ţi expui ideea “goală” cu eforturi minime, fără a fi constâns de oarecare condiţii, nu-ţi oferă satisfacţia de a învinge multiple şi variate obstacole pe un drum întortocheat şi anevoios, nici posibilitatea unor descoperiri neaşteptate în jurul propriului tău gând. Până la urmă se constată că o formă perfectă din punct de vedere estetic slujeşte ideea cu mai multă fidelitate şi o scoate în evidenţă, urmându-i contururile ca propria ei piele. Frumuseţea mişcă sufletele şi le face mai receptive la ideile, pe lângă care mulţi ar trece cu nepăsare, fără a le lua în seamă.
Simplul fapt ştiinţific, că unele stele pe care le vedem se află la depărtări imense, de mii de ani lumină, tulbură puţine persoane sensibile, pe când versurile des citate
“La steua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii, să ne-ajungă…”
au miraculosul dar de a trezi imaginaţia, făcându-ne să conştientizăm ideea nu numai cu mintea, dar şi cu sufletul. Omul este o fiinţă complexă, în care simţurile, emoţiile şi raţiunea trebuie să conlucreze.
Puţini sunt acei, care au un văz deosebit de ager şi pătrunzător, fiind în stare să distingă asemenea detalii, care le scapă altora. La fel, puţini oameni posedă o sensibilitate ieşită din comun, şi mai puţini au darul a o face un bun al tuturor, creând opere de artă care apropie realitatea de sufletele noastre. Un adevăr amar, trecut prin inima poetului, devine o durere sfâşietoare, care se amplifică, intrând în rezonanţă cu inimile tuturor, devine un clopot de alarmă care trezeşte sensibilitatea publică şi mobilizează forţele spirituale ale organismului social în faţa primejdiei. Nu întâmplător poeţii s-au pomenit întotdeauna în epicentrul erupţiilor sociale. Dar şi în condiţiile unei acalmii relative poeţii găsesc destulă hrană pentru a alimenta şi a creşte această floare rară, pe care o numim poezie. Rostul ei este să ne sporească sensibilitatea, descoperindu-ne esenţa fenomenelor de natură spirituală şi frumuseţi care altfel ar trece neobservate, tot astfel precum ochelarii servesc pentru sporirea văzului, dezvăluindu-ne calităţile optice ale obiectelor materiale. Prin urmare, poezia este un instrument care prelungeşte posibilităţile noastre de a percepe Frumosul dincolo de limita individuală a fiecăruia.
Dacă ne referim însă la substanţa ei, putem spune că poezia este o sinteză a ideii cu trăirea emoţională şi veşmântul ei verbal, sonor. O îmbinare armonioasă a acestor componenţi este absolut necesară - lipsa sau slăbiciunea unuia dintre ei poate desfiinţa poezia. Când scriem poezia pe hârtie, nu facem decât să o notăm, să-i dăm o formă materializată. Evident, că această materializare a unor elemente în fond nemateriale este imperfectă. Partitura unei simfonii încă nu este muzică - muzică ea devine doar atunci, când îmbracă veşmântul ei sonor şi emoţional. O interpretare proastă o desfiinţează, una excelentă o renaşte. La fel şi poezia - cititorul îi redă haina sonoră şi emoţională după priceperea sa - cu mai multă sau mai puţină dibăcie.
Poezia scrisă pe hârtie este doar o jumătate de poezie. Poezie cu adevărat ea devine numai atunci, când este declamată într-o manieră sinceră, adecvată conţinutului său ideal şi emoţional. În realitate acest lucru se întâmplă destul de rar, deşi este foarte important. Poezia trebuie să sune, să acţioneze asupra ascultătorului prin toate mijloacele de care dispune, prin toată vraja ei lăuntrică. Este greu de spus, din ce se compune această vrajă, dar ritmul, rima, melodia versului sunt componenţi importanţi ai acesteia. Aici se adaogă intonaţia artistului, calităţile melodice ale vocii sale, precum şi sensibilitatea lui, inteligenţa lui, care îl ajută să pătrundă conţinutul ideal şi emoţional al poeziei, să ghicească fără greş interpretarea adecvată. Un poem cu o deosebită încărcătură emoţională, în opinia mea, solicită o declamatoare cu voce joasă, adâncă, plină de o forţă reţinută izvorâtă din interior,cu o manieră de declamare care ar produce impresia că cuvintele sunt smulse din propriul ei trup, sunt rupte din propria-i carne. Dar poezia nu trebuie urlată, sentimentele mari vorbesc mai mult în şoaptă - o şoaptă adâncă, grea, dureroasă.
Mă întristează nespus o poezie prost declamată, mai ales dacă aparţine unui mare poet. Este o profanare. Nu ştiu de ce s-a înrădăcinat convingerea eronată, că pentru a interpreta opere muzicale trebuie să faci şcoală, iar pentru a declama versuri nu trebuie decât să înveţi cuvintele. Sunt categoric împotriva acestui mod de gândire. Pentru a putea declama versuri trebuie să înveţi această artă deloc simplă. Trebuie să munceşti, să experimentezi, să-ţi pui în valoare calităţile artistice - dacă le ai, desigur.
Eu nu accept anumite maniere de declamare, printre care şi cea dulceagă, lascivă, excesiv feminizată. Nu-mi place nici stilul de incantaţie şamanistică, în care poezia este interpretată ca un descântec vrăjitoresc. Îmi place maniera naturală, sinceră, sufletistă, deşi accept şi chiar consider necesară scoaterea în evidenţă a ritmului interior al versului, precum şi jocul uşor al vocii, valorificarea calităţilor ei melodice. Este extrem de important să respectăm o corelaţie armonioasă între toate aceste elemente. Simţul măsurii este măsura talentului artistului.
În ceea ce priveşte veşmântul verbal al poeziei, acesta cere o atitudine lafel de responsabilă, o muncă grea şi minuţioasă de selecţie şi prelucrare a materialului. Limbajul poetic cere o atitudine deosebit de grijulie din partea acelora, care pretind (cu temei sau fără) că fac poezie. Din păcate, unii dintre aceştea nu-i acordă mare importanţă, neglijându-l cu uşurinţă. Suntem obişnuiţi să mizăm întotdeauna pe har, pe miracolul inspiraţiei, pe spontaneitate, pe multe alte “miracole”, fără a ne îngriji să depunem careva eforturi intelectuale pentru a ne cultiva şi îmbogăţi sufletul nu numai cu valori morale, dar şi cu acele cunoştinţe concrete, rodul investigaţiilor uriaşe pe care le-a întreprins omenirea în zona tăinuită şi inaccesibilă filistinului, pe care o numim Poezie. O asemenea atitudine dezvăluie subdezvoltarea noastră spirituală, pe care o constat cu amărăciune. Mi-ar fi greu să-i zic pe nume virusului, care i-a atacat pe toţi membrii societăţii noastre, dar denaţionalizarea, devalorizarea cunoştinţei de carte, cultivarea atitudinii agresive şi dispreţuitoare faţă de intelectuali (nu găsesc un termin mai potrivit pentru a desemna omul care posedă cunoştinţe vaste, suflet mare şi înalte calităţi morale) au fost condiţiile favorabile pentru ca acesta să prospere. Acum, dacă dorim să ne vindecăm, nu mai putem subaprecia tezaurul spiritual pe care l-a acumulat umanitatea timp de secole şi milenii, nici pe purtătorii lui.
Dar să ne întoarcem la oiţele noastre, cum spun francezii. Oricine simte în sine aplecare sufletească spre poezie şi doreşte să facă poezie, trebuie să înveţe ce este poezia, nebizuindu-se pe cunoştinţele fragmentare pe care le capătă în mod spontan. Un muzician consacrat este obligat să cunoască secretele meseriei sale, iar măsura în care le cunoaşte este un indiciu important al valorii sale ca maestru în arta muzicii. Tot astfel un poet este obligat să fie un adevărat maestru al cuvântului poetic, un iniţiat în secretele “ars poetica”, care este o artă şi o ştiinţă în acelaşi timp. Sensibilitate, intelect, cunoaştere şi măestrie - iată patru piloni pe care se sprijină templul Poeziei. Slăbiciunea unuia dintre aceştea poate fi fatală - fiecare trebuie să fie suficient de durabil pentru a-şi îndeplini misiunea. E adevărat, uneori surplusul de vigoare al unuia poate substitui şi camufla slăbiciunea altuia, dar până la o limită doar. Templul Poeziei nu poate sta în trei picioare.
În primul rând, un poet trebuie să-şi cunoască la perfecţie materialul, din care îşi durează opera, adică limbajul poetic. În general, nu putem alcătui un dicţionar complet al limbajului poetic, care ar conţine acea submulţime a unei limbi, despre care putem spune: aceste şi numai aceste cuvinte pot fi admise într-un poem. Ca limba însăşi, limbajul poetic este supus unei fluctuaţii permanente, unei dezvoltări continue - unele cuvinte apar, altele dispar din uz. Limbajului poetic îi este caracteristică însă o anumită adâncire în trecut, el conţine unele cuvinte arhaice, ieşite din uzul cotidian, şi admite cu greu neologismele, doar după un proces de “rotunjire” prin folosire frecventă, când acestea devin familiare şi se înscriu cu succes în peisajul lingvistic respectiv. Acest proces este aidoma lucrului de secole al fluxului, care rotunjeşte şi cizelează pietricele diforme, comunicându-le formă, luciu şi culoare. Fluxul netezeşte muchiile ascuţite, curăţă impurităţile şi transformă pietricelele obişnuite în comori strălucitioare. Dar această muncă necesită timp şi nu suferă graba. Cuvântul îşi poate găsi locul în colierul unui poem numai după ce a căpătat forma, luciul şi culorile necesare, potrivite mediului lingvistic respectiv.
Adela Vasiloi