comentarii

abilitate sociala


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
antidepresive - de Cassandra la: 15/07/2005 15:55:11
(la: Optimismul,increderea, si gindirea pozitiva.)
Se spune ca “Listening to Prozac” este una din cele mai bune carti care s-au scris despre medicamentul cu pricina. Autorul (P Kramer) a scris cu ani in urma (1993) despre tendinta societatii spre o farmacologie si medicina “cosmetica” in care schimbarea personalitatii s-ar putea obtine la fel de simplu ca schimbarea culorii parului. Kramer e un psihiatru care a observat clinic ca Prozac nu numai ca trateaza o serie de alterari ca depresie, obsesie, fobie etc, in plus are capacitatea de a trasforma personalitatea. Pacienti tratati cu Prozac pentru depresii usoare nu numai ca se simteau mai bine dar timizii experimentau o crestere a increderii de sine, cei “sensibili” deveneau mai indiferenti, introvertitii capatau abilitati sociale etc. Multi din cei tratati simteau o crestere a capacitatii de performanta profesionala , de initiativa etc.

Totusi, NU toti cei care urmeaza astfel de tratamente sufera o schimbare de temperament, iar unii pacienti nici macar nu se simt mai bine. Probabil este mai corect sa spunem ca aceste substante nu transforma personalitatea ci corecteaza dezechilibre acolo unde exista, permitind oamenilor sa fie asa cum ar fi in absenta dezechilibrului. Si sa nu uitam un aspect important care apare in toate aceste tratamente - EFECTUL PLACEBO.
Tricolorul Romanesc - de talusa la: 10/11/2003 01:24:32
(la: ROMANIA)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.





#3837 (raspuns la: #3812) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Cred ca aici e locul potrivit. - de talusa la: 10/11/2003 03:50:16
(la: TRICOLORUL ROMANESC)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.
Fotograf cu umor fin!!! - de Dinu Lazar la: 14/11/2003 02:00:54
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
Chestia cu talentul e o intrebare capcana.
Pentru un fotograf comercial, talent inseamna sa convingi clientul ca orice rahat e de calitate si se potriveste scopului urmarit; sa faci cit mai mult cit mai ieftin si sa ai abilitati de comunicatie si de marketing, sa scoti banul din piatra seaca. Din pacate, conteaza mai mult sa stii sa vinzi sau cum sa vinzi, decit ce stii sa faci in imagine sau sa arati cit de bun fotograf esti - asta e valabil deseori si in fotografia artistica, faci o bauta sau o discutie cointeresata cu cineva care sa-ti faca niste prefetze si gata albumul, gata expozitia.
De prea putine ori simpla calitate a artei sau a imaginii unui fotograf se pune in balanta cind se discuta de talentul lui; mai trebuie si noroc si abilitati financiare si sociale si tot asa.
Si de obicei daca ai tras niste expozitii si niste albume lumea zice ca esti talentat, nimeni nu se intreaba daca esti si bun... asta e treaba cu talentul.

Trei calitati indispensabile unui artist fotograf... nu stiu care ar fi, dar ca sa reusesti pe bune in bransa trebuie sa ai noroc, sa faci bani sau sa ai bani ca sa fai fata tuturor imenselor cheltuieli, si sa cunosti bine arta vizuala in general si sa te preocupe cultura plastica, ce s-a facut, ce se face, care e trendul, sa stii unde esti in ce se face, dar mai ales sa ai puterea sa creezi si facind abstractie de orice, inclusiv de cele amintite aici. Cam asa stau lucrurile cu cele trei calitati care sunt poate citeva zeci sau numai una, cea din final...

Sublim, vulgar, desuet, granite. Si aici ar fi de discutat.
Exista cam 3 categorii mari de arta fotografica; exista fotografia clasica, de sorginte editoriala poate, cu compozitie, stil, istorie, (poate si viitor), cea promovata de marile scoli ale secolului 20 - americana, frantuzeasca, ruseasca .
Exista apoi fotografia academica, salonarda, practicata de milioane de amatori si profesionisti care participa la saloanele de fotografie si incearca sa se exprime dupa alte reguli decit imaginea de sorginte editoriala anterioara.
Si in final, exista fotografia grafica, instalationista, modernista; faci o poza, o rupi, o mizgalesti, o refotografiezi, si iacata marea opera; sau faci poze rupinduti-se de compozitie, sau de reguli de perspectiva, sau cu subiecte considerate de obicei tabu, sau fara naratiune in cadru, care e pentru babalici, si gata expozitia.
BIneinteles ca adeptii acestor scoli se ciomagesc si se scandalizeaza cind se aduce vorba de celelalte curente; e ca treaba cu insula lui Guliver si ele doua popoare care se razboiau de generatii pe motiv ca oul fiert trebuie spart ba la capatul ascutit, ba la capatul rotund.
Asa e si in fotografie.
Cunoscind aceste notiuni sumare, e simplu de dedus ca ce e vulgar si desuet pentru unii e sfint pentru altii, si ce e de bun simt pentru altii e scandalos pentru cealalta tabara. Arta e arta... ce ziceau ziarele cind au aparut Impresionistii, acel grup vulgar de inculti care nu stiu culoare? Nimic nu-i nou sub soare.
#4196 (raspuns la: #4185) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
O alta "Comisie internationala" pentru studierea "holocaustului" - de Bogdan la: 31/01/2004 09:04:50
(la: A existat holocaust in Romania?)
Salut copii,

Eu cunosc foarte multe despre acest subiect si am stranse foarte multe materiale. Din pacate obligatiile sociale si profesionale imi limiteaza drastic timpul pe care-l pot afecta discutiilor, asa incat ma voi multumi in loc de lamuriri si mesaje personalizate sa reproduc texte si sa va invit sa urmati niste linkuri. Cine vrea mai mult sa-mi scrie pesonal.

---------------

COMISIA INTERNATIONALĂ DE CERCETARE SI EVALUARE A
CONTENCIOSULUI ROMÂNO-EVREIESC

La initiativa mai multor persoane si a unor asociatii si fundatii culturale si de actiune civică, se constituie COMISIA INTERNATIONALĂ de CERCETARE SI EVALUARE a CONTENCIOSULUI ROMÂNO-EVREIESC, demers la care ne vedem constrînsi de faptul că în ultimii ani s-au înmultit atacurile nedrepte si nefondate la adresa unor persoane si institutii, inclusiv de stat, românesti sau evreiesti (israeliene), atacuri la adresa adevărului istoric privind relatiile dintre români si evrei. Aceste încercări de falsificare a adevărului istoric au culminat în toamna anului trecut, 2003, cînd, la initiativa d-lui Ion Iliescu, s-a înfiintat COMISIA INTERNATIONALĂ PENTRU STUDIEREA CONSECINTELOR HOLOCAUSTULUI ÎN ROMÂNIA.

Considerăm că pe cît de bună ar fi, în principiu, ideea de a se constitui o asemenea comisie, pe atît de nepotrivită este componenta acestei comisii, precum si pretentiile formulate de unii membri ai comisiei, pretentii sub ale căror auspicii urmează să actioneze numita comisie. Considerăm, mai întîi, că este cu totul inadmisibilă prezenta în această comisie a unor persoane care si-au dovedit deja incorectitudinea, împinsă de unii pînă la sperjur în justitie (cazul Radu Ioanid). Ridică de asemenea serioase semne de întrebare prezenta în fruntea comisiei a lui Elie Wiesel. Lideri de opinie si de constiintă ai lumii noastre, inclusiv lideri evrei, si-au exprimat deja, de-a lungul timpului, în termeni inechivoci, rezerve serioase ori chiar contestatii, judicios argumentate, cu privire la statura morală a numitului Elie Wiesel. Grave carente de etică profesională a dovedit, din păcate, si Lya Benjamin, membră si dînsa a Comisiei Wiesel.

În plus, majoritatea membrilor comisiei sînt publicisti si istorici care au afirmat de-a lungul timpului aceeasi opinie: în România anilor 1939-1945 s-a desfăsutat un veritabil holocaust, cu sute de mii de victime. Desi cel putin la fel de multi sînt si istoricii si publicistii care neagă producerea acestui „Holocaust în România”, nici unul dintre ei nu a fost invitat să facă parte din comisie, iar cînd unii dintre ei au cerut în mod expres participarea la cercetările si lucrările comisiei Wiesel, nimeni nu le-a dat un răspuns.

Stîrneste de asemenea nedumerire si suspiciuni faptul că o asemenea comisie este organizată la mai bine de 60 de ani de la producerea evenimentelor, ca si cînd cei interesati (victimele si mai ales urmasii acestora) au asteptat să treacă timpul si să dispară fizic atît martorii si participantii directi la asa-zisul Holocaust din România, cît si acuzatii si vinovatii prezumtivi.

Nu dăm importantă si relevantă faptului că membrii evrei sînt mai multi decît membrii români ai comisiei. Dar dăm cea mai mare greutate, în contestatia pe care o formulăm la adresa Comisiei Wiesel, modului în care, ca presedinte al comisiei, numitul Elie Wiesel îsi imaginează că se poate căuta, afla si propaga adevărul istoric. Cităm din declaratia de intentii prin care Elie Wiesel a acceptat „postul de presedinte al acestei Comisii” (vezi revista „Observator Cultural”, nr. 193/2003, pag. 7): „Sîntem devotaţi principiului potrivit căruia descoperirile Comisiei vor fi acceptate ca definitive în legătură cu acest subiect, atît în România, cît şi în lume.”

Ne pronuntăm categoric împotriva principiului invocat de contestatul detinător al Premiului Nobel pentru Pace. A pretinde să i se ia în serios acest „principiu” este un act de insolentă si de incompetentă agresivă. A formula un asemenea principiu este expresia unei gîndiri corupte, denaturată de ură si cupiditate. Îi rugăm pe onorabilii membri ai Comisiei Wiesel, ca si pe cei care au initiat-o să declare public dacă:

- cunosc care altă comisie cît de cît similară a functionat după principiul instaurat de Elie Wiesel ?
- au fost consultati asupra acestui principiu ?
- au cunoscut această „regulă” a comisiei atunci cînd au fost invitati si au acceptat să facă parte din comisie ?
- sînt de acord cu acest principiu ?

În mod fals se afirmă în comunicatul oficial (vezi acelasi „Observator Cultural” ) că „Comisia va fi independentă, iar cercetarea se va efectua numai în conformitate cu standardele în domeniu” (s.n). Întrebăm: în ce loc, în ce lucrare de metodologie a cercetării stiintifice, poate fi găsit principiul Elie Wiesel ? Sîntem gata să ni-l însusim dacă ni se face dovada că un asemenea principiu circulă printre oamenii seriosi, onesti si competenti, printre istorici sau printre juristi.

Precaritatea morală în care s-a instalat de la bun început Comisia Wiesel era inevitabilă, dat fiind că această comisie, în intentia initiatorilor ei, urmăreste de fapt să stabilească în bani suma echivalentă suferinţei sutelor de mii de evrei ucisi de români. Această sumă se ridică după unii petenti la 50 (cincizeci) miliarde de dolari. După alte estimări, ar fi vorba „doar” de 10 (zece) miliarde de dolari. Ce reprezintă această sumă ? Ceva mai mult decît totalul investitiilor străine făcute în România după decembrie 1989…

Acest total în 15 ani încă n-a atins valoarea de 10 (zece) miliarde de dolari. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu un nou episod din „Industria Holocaustului”, din ceea ce lumea întreagă numeste de-acum a fi Holocash-ul, exploatarea cinică si nerusinată a mostenirii Holocaustului, care încetează de a mai fi un moment de tragică referintă din istoria umanitătii si devine o escrocherie abil concepută si dirijată, o diversiune amplă, complexă, în care sînt angajati sefi de state, politicieni, mass-media, istorici si publicisti mercenari, fiecare cu partea sa de gheseft. După miliardele (totusi, nu asa de multe) pe care băncile elvetiene le-au plătit prin abuz si santaj acelorasi cercuri evreiesti, sumele cu care vor să ne încarce Wiesel & comp. ar reprezenta nu numai o lovitură extrem de dură dată avutiei nationale românesti, o lovitură care ar afecta în mod sever bugetul fiecăruia dintre noi, dar ar constitui un atac la onoarea si demnitatea neamului românesc, ar însemna introducerea unui capitol rusinos în istoria României.

În măsura în care – cel putin deocamdată – stim si credem, sîntem convinsi că în România NU A EXISTAT HOLOCAUST, că nu s-a conceput si urmat vreodată în România o politică de exterminare a evreilor, ne înscriem împotriva Comisiei Wiesel. Nefiind acceptati să cercetăm împreună care este adevărul, ne constituim într-o comisie paralelă, prescurtat numită Comisia noastră, cu gîndul de a ne controla si verifica unii pe ceilalti în ceea ce priveste calitatea cercetărilor si, mai ales, a „descoperirilor” pe care le va face fiecare comisie.

Comisia noastră porneste la drum sub patronajul (juridic si moral) al următoarelor organizatii:
- Liga pentru Combaterea Anti-Românismului
- Uniunea Vatra Românească – filiala Bucuresti
- Asociatia Veteranilor de Război si a Urmasilor Veteranilor
- Grupul Scara
- Uniunea Mondială a Tuturor Românilor

Sîntem bucurosi să ni se alăture oricine este de bună credintă în răspunderile pe care le avem ca fiinte umane înzestrate de Bunul Dumnezeu cu constiinta binelui si a răului, a dreptătii si a injustitiei, a adevărului si a minciunii.

Comisia noastră a început să functioneze

Desi nu si-a definitivat componenta, Comisia noastră a început să functioneze, să adune mărturii, dovezi, acte si probe privind contenciosul româno-evreiesc si, îndeosebi, perioada 1939-1945. Printre primele materiale obtinute se află si declaratia d-lui Constantin I. Dărăsteanu, născut la data de 28 iulie 1914, în comuna Stoienesti, judetul Giurgiu, martor ocular la ceea ce s-a întîmplat în ziua de 24 ianuarie 1941 la Abatorul din Bucuresti. În numărul trecut din revista „România Mare“ am publicat fragmentul cel mai important din această mărturie. Am procedat, însă, si la înregistrarea, prin notariat, a acestei mărturii exceptionale, sub semnătură legalizată. Punem această declaratie la dispozitia oricărei persoane sau institutii interesate.

De asemenea, le facem cunoscut celor care doresc să ni se alăture în acest efort si, în primul rînd, celor ce detin informatii sau documente, să ne contacteze la adresa: Ion Coja, OP 41, CP 30, Sector 1, Bucuresti, tel. 0744.903.890, tel./fax 211.87.84. Doamne ajută!

În numele Comisiei noastre,
ION COJA,
secretar executiv

============
Bogdan
http://ro.altermedia.info, cealalta fata a realitatii
#8671 (raspuns la: #8661) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Corruption a la francaise - de anita47 la: 14/02/2004 03:38:57
(la: Coruptia oamenilor politici...)
Corruption à la francaise


Scandalul "ELF": petrol si spionaj
Procesul de coruptie al companiei petroliere franceze "Elf" - proces al carui vedict a fost dat de Curtea Penala din Paris pe 12 noiembrie 2003, de catre judecatorul Michel Desplant, a dezvaluit dimensiunile coruptiei politice din Franta, incepand inca din anii '60. "Elf" reprezinta cea mai mare firma - controlata de statul francez -, cu un profit estimat la 232,6 miliarde de franci in 1996. Procesul a stabilit ca ea a fost devalizata de aproape 2 miliarde de franci (circa 305 milioane de euro) chiar de conducerea companiei, in timpul celui de-al doilea mandat prezidential al lui Francois Mitterrand (1988-1995). Loik le Floch-Prigent, presedintele "Elf" intre 1989 si 1993, a fost condamnat prin sentinta din 12 noiembrie 2003 la 5 ani inchisoare si o amenda penala de 375.000 euro. Alfred Sirven, fost director executiv, a primit 5 ani inchisoare si 1 milion euro amenda penala. Andre Tarallo (76 de ani), considerat nr. 2 in conducerea "Elf" - poreclit "domnul Africa" -, a primit si el 5 ani si 2 milioane de euro amenda. Alain Gillon, fost director executiv pentru rafinarii, a fost condamnat la 3 ani inchisoare si o amenda penala de 2 milioane euro. Din 37 de inculpati in procesul "Elf", 30 au fost gasiti vinovati si condamnati. Printre verdictele date s-au numarat "abuzul de proprietate sociala si de credite", "abuzul de putere", "complicitatea la abuz de proprietate sociala" si "utilizarea de documente falsificate".


Procesul "Elf": decapitari franceze si mituiri de lideri africani
Procesul a dovedit ca presedintele "Elf" - Loik le Floch-Prigent - a delapidat compania pe care o conducea cu 16,2 milioane euro, pentru "cheltuieli personale". Le Floch-Prigent si-a plasat mai intai sotia, pe Fatima Belaid, intr-o pozitie de conducere. Dupa numai 18 luni de casnicie el a inaintat actele de divort, platindu-si insa datoriile fata de fosta sotie din banii companiei, la care lucrau amandoi. Astfel, Fatima Belaid a primit, in urma matrapazlacurilor cu "divortul", 18 milioane de franci, platiti direct intr-un cont dintr-o banca elvetiana. Fatima s-a plans ca, prin divort, a fost obligata "sa isi schimbe" apartamentul de peste 300 de metri patrati cu unul de "numai" 171 metri patrati.

Alfred Sirven a "umflat" si el 6,2 milioane de euro pentru "nevoi personale", din suma totala de 168 milioane euro de care a fost acuzat ca o delapidase Sirven a fost acuzat si pentru delapidarea altor 172 milioane euro, adica echivalentul net consolidat al companiei "Elf" pe anul 1993.

Alfred Tarallo ("domnul Africa") a incercat sa justifice o delapidare de 300 milioane franci, sustinand la proces ca acesti bani, si imensa vila construita de el in Corsica, ar face parte dintr-o viitoare asa-zisa "fundatie franco-africana". Reteaua de contacte mafiote a lui Alfred Tarallo - cunoscuta de decenii, si pusa sub pavaza "Elf" - includea politicienii africani si alti potentati de culoare, care formau "varful de lance" al politicii franceze neocoloniale din Africa. In disperare de cauza, Tarallo a invocat in audierile de la proces faptul ca fusese silit sa treaca milioane de franci prin conturile sale din bancile elvetiene pentru a "plati" (mitui) diversi politicieni africani de care raspundea politic, precum presedintele Gabonului, Omar Bongo, al carui finantator "discret" fusese Tarallo. Pentru a intelege mai bine semnificatia acestor socante dezvaluiri - care combina delapidarile din lumea petrolului, cu mituirile si alte afaceri politice - trebuie sa ne referim putin la istoria companiei "Elf", strans legata de serviciile secrete si politica externa a Frantei. Compania de stat "Elf" a fost constituita de generalul De Gaulle in 1963, "pentru a asigura independenta Frantei in materie de petrol, dar compania s-a nascut, a crescut si a prosperat de fapt printr-o relatie speciala, incestuoasa, cu Africa" ("Le Monde", 12 noiembrie 2003).

Conform depozitiei lui Loik le Floch-Prigent, compania "Elf" a avut intotdeauna si alte sarcini, in afara de afacerile cu petrol: "In 1962, Pierre Guillaumat l-a convins pe De Gaulle sa creeze o structura paralela ("Total", impreuna cu "Elf"), pe care gaullistii sa o foloseasca precum o veritabila armata in Africa. Pe de o parte, Minister al Petrolului. Pe de alta, serviciu de spionaj in tarile producatoare de petrol.". Inca de la inceput, a explicat le Floch-Prigent, generalul l-a pus in fruntea "Elf" pe Pierre Guillammat, adica pe fondatorul DGSS (Direction General des Services Speciaux), fost ministru al Apararii. Astazi, "Elf" - desi in parte companiei privata - a ramas principalul serviciu de informatii secrete si instrument de actiune (mituiri de politicieni, lovituri de stat, interventii militare etc) al Frantei in spatiul Africii. Din 1963, "Elf" a acoperit actiuni secrete si a finantat operatiuni politice si militare in regiunea Africii. Avand un acces total la presedintii Pompidou (1969-1974) si Giscard D'Estaing (1974-1981), "Elf" a inceput cu timpul sa actioneze "autonom", inclusiv in ceea ce priveste finantele.

Conducerea "Elf" i-a considerat intotdeauna pe "baronii gaullisti" stapani de drept ai companiei si s-a asteptat sa fie recompensata corespunzator pentru serviciile "extrapetroliere" prestate.


"Elf" si axa Mitterrand - Kohl
Organizatia "Voltaire" - o asociatie constituita in 1994, pentru a combate reinstaurarea oricarei forme de cenzura a clientelismului si a asa-zisei "ordini morale" - sintetizeaza foarte bine relatiile presedintelui Francois Mitterrand cu "Elf". "Spre surpriza tuturor, alegerile din 1981 nu au adus revenirea la putere a gaullistilor, ci i-au impus pe socialisti. Mai abil decat predecesorii sai, Mitterrand a preluat doar partial controlul la "Elf", care avea astfel o dubla subordonare: catre presedintele socialist si catre RPR (partidul gaullist). Unii din conducatorii "Elf" au tras, cu maxima promptitudine, avantaje din aceasta dubla subordonare, castigand averi considerabile."

"Elf" impunea, pe vremea aceea, si dadea jos presedintii din Gabon, Congo, Camerun si Angola. Compania petroliera ajunsese sa controleze politic nu numai tarile francofone din Africa, ci si unele din sfera de influenta anglofona, ca Nigeria. Prin mituirea lui Omar Bongo, "Elf" a penetrat la OPEC (Organizatia Statelor Exportatoare de Petrol) si a inceput sa participe la transferurile de tehnologie nucleara. "Elf" a finantat toate partidele importante din Franta si cumparat lideri importanti din Europa. Astfel, "Elf" a fost aceea care a finantat din umbra campaniile politice ale lui Helmuth Kohl si pe cele ale lui Felipe Gonzales. Recent s-a implicat in Uzbekistan si Venezuela, state mari producatoare de petrol. Documentul organizatiei "Voltaire", citat de noi, prezinta si o copie dupa un ordin de plata, in valoare de 100 milioane de franci CFA (moneda curenta in 14 tari africane), emisa de "Sogara", companie de rafinare din Gabon, filiala lui "Elf-Gabon" din Port-Gentil, pentru presedintele Gabonului, Omar Bongo. Acesta a preluat suma, "cash", pe 21 ianuarie 1992, de la banca BIPG din Libreville (Gabon). Pentru a justifica aceste "malversatiuni financiare", Loik le Floch-Prigent a clamat in proces: "Un singur om trebuie chestionat: presedintele Francois Mitterrand". Mitterrand insa decedase intre timp. El fusese cel care l-a impus si mentinut pe le Floch-Prigent ca presedinte la "Elf", dupa cum subliniaza ironic "Le Monde" din 12 noiembrie 2003.

Le Floch-Prigent a explicat Curtii Penale din Paris cum au functionat "fondurile negre" ("caisse noire") ale lui "Elf": "Acest sistem functiona, in principal, pentru partidul gaullist, RPR. L-am informat pe presedintele Francois Mitterrand, care mi-a spus ca ar fi bine sa mai largesc putin sfera beneficiarilor, fara sa ii las pe dinafara, fireste, tocmai pe cei din RPR". Astfel ca, sub umbrela lui Mitterrand, toate partidele si liderii parlamentari, de stanga sau de dreapta, puteau beneficia de fondurile negre, cu o conditie: sa capete "binecuvantarea" acestuia. Pe plan extern, sistemul de finantare clandestina a lui "Elf" l-a sustinut pe cancelarul Helmuth Kohl si a "intarit" prietenia franco-germana. Pentru sustinerea lui Kohl, "Elf" a apelat la urmatoriul scenariu: mai intai, a cumparat refinaria est-germana "Leuna" si reteaua de distribuire a petrolului "Minol", salvandu-l astfel pe Kohl de iminentul colaps al acestei industrii in Germania reunificata. Ca sa-l citam pe judecatorul Michel Desplan: "Elf a fost pusa sa plateasca, cu ocazia achizitiilor "Leuna" si "Minol", cele mai mari comisioane, in trei etape: in prima 256 milioane franci, in a doua 13 milioane de franci si in a treia etapa alte 13 milioane franci. Aceste comisioane erau necesare pentru a obtine de la Bruxelles, de la Bonn si de la diferite landuri germane un credit de 2 miliarde de marci, fara de care investitia totala de 6 miliarde ar fi fost nerentabila".

"Le Monde" din 30 aprilie 2003 comenteaza malitios: "Iata ce se numeste "lobbying", un cuvant fara indoiala politicos, pentru ceea ce a facut Alfred Sirven".

In proces, Alfred Sirven a explicat: "In aceasta afacere cu Kohl am avut acces la persoane proeminente din tara. Imi amintesc, de exemplu, de compania franceza Sisie, condusa de doamna Edith Cresson (fost prim-ministru al Frantei in 1991-1992), care a participat la afacere cu 3 milioane franci si nu a fost citata in instanta". Tot Sirven l-a angajat in afacere si pe colonelul ® Pierre Lethier, care a primit un comision de 96 de milioane franci pentru ca a lucrat cu Dieter Holtzer, recompensat cu un comision de 160 milioane de franci, la constituirea fondului clandestin pentru Kohl, dupa manevrele de "inginerie financiara". A mai fost implicat in constituirea fondului si Holger Phahls - ulterior disparut -, fost secretar de stat la Aparare si membru CDU (Uniunea Crestin-Democrata), partidul lui Kohl.


Afacerea Mery
La 22 septembrie 2000 "Le Monde" - anticipand parca scandalul "Elf" - publica transcrierea unei videocasete in care Jean-Claude Mery, antreprenor din constructii, descria in detaliu activitatile financiare ilegale ale RPR (Rassemblement pour la Republique), partidul gaullist. Mery, decedat in 1999, fusese unul din finantatorii RPR in anii '80. Metodele descrise de Mery converg spre acelasi scenariu: companiile care castiga contracte de miliarde de franci, pentru lucrari in marile orase, trebuie sa-si exprime "gratitudinea" platind apoi comisioane de milioane de franci RPR-ului si primariilor sustinute de RPR. De regula, opozitia procedeaza identic atunci cand ajunge la putere, astfel ca atat Puterea, cat si Opozitia adopta "legea tacerii" - Omerta - in chestiunea comisioanelor. Ceea ce era nou si exploziv in depozitia de pe videocaseta lui Mery aparea in dezvaluirea unor nume de politicieni, de cifre si date. Pentru prima data seful statului era indicat drept figura-cheie a sistemului de finantare ilegala a partidului. Doua zile dupa dezvaluirea din "Le Monde", saptamanalul "L'Express" a adus noi date despre "videocaseta Mery": videocaseta originala, cu inregistrarea confesiunii lui Mery, a stat timp de doi ani in posesia socialistului Dominique Strauss-Kahn, in acel timp consilier al primului-ministru Lionel Jospin. In noiembrie 1999, Strauss-Kahn fusese obligat sa-si dea demisia, dupa ce se dovedise ca primise sume frauduloase de la organizatia studenteasca MNEF. Strauss-Kahn primise videocaseta de la avocatul Alain Belot, care il reprezinta si pe renumitul Karl Lagerfeld, si a carui datorie la fisc scazuse subit de la 200 milioane franci la doar 45 milioane, dupa ce Belot i-a inmanat videocaseta lui Strauss-Kahn.

Pe videocaseta, Mery istoriseste cum s-a dus la Jaques Chirac, pe cand acesta era primar al Parisului, cu 5 milioane de franci in servieta, pe care a depus-o in fata lui Chirac, pe birou, la Palatul Matignon. Chirac l-a felicitat pe Mery pentru "talentul" dovedit in strangerea de "donatii". In anul 2000 Chirac era insa presedinte al Frantei - si se bucura asadar de imunitate. Cand scandalul Mery a izbucnit, presedintele Chirac l-a acuzat imediat pe primul-ministru Jospin de "intrigi ilegale" si de "lovitura sub centura".


Afacerea fregatelor franceze pentru Taiwan
Procesul "Elf", din 2003, a mai scos la iveala si o alta afacere ilegala. Este vorba de sase fregate, comandate de Taiwan firmei franceze "Thompson". Sirven si "Elf" s-au implicat in afacere, mijlocind comanda, in ciuda relatiilor foarte bune ale Frantei cu China. Fregatele, livrate de "Thompson", au costat Taiwanul 16 miliarde de franci (2,5 miliade de euro). Din aceasta suma, 5 miliarde de franci au reprezentat "comisionul" incasat de Sirven si "Elf". In afacerea fregatelor a mai fost implicat si Roland Dumas, fost ministru socialist de Externe, prieten de lunga durata al presedintelui Mitterrand. Afacerea fregatelor a avut un final tragic: zece persoane, "care stiau prea multe", au decedat in preajma procesului. Dintre acestia, patru in conditii pe care si Politia franceza le considera "extrem de suspecte". Printre cei "decedati" brusc s-a numarat si Thierry Imbert, membru al serviciului secret DGSE. Tatal lui Thierry a declarat presei ca, in ajun, fiul ii marturisise in amanunt afacerea cu fregatele, dar mai ales cine se alesese cu comisioane grase din afacere. Si nu numai cu fregate: Thierry ii vorbise tatalui sau si despre comisioane primite pentru livrarea unor avioane Mirage 2000. "Le Monde" din 13 mai 2003 o intreaga lista cu cei care primisera comisioane ilegale: Roland Dumas (condamnat in alt proces de coruptie, la 30 mai 2001); Dominique Strauss-Kahn, fost trezorier al Partidului Socialist; Robert Hue, fost lider al Partidului Comunist; RPR; Consiliul Primariei Parisului etc. Dar aceste investigatii au costat: judecatoarea Eva Joly a fost numita la post in Norvegia, in 2002; asistentul Evei Joly in cazul "Elf". Laurence Vichnievsky, a fost si el indepartat; Patrik Demure, care a investigat finantarile ilegale de la RPR, indepartat la randul lui. Tatal lui Thierry Imbert a declarat presei: "Fiul meu mi-a spus ca persoane importante din Franta si Taiwan, ca si din conducerea lui "Thompson", au acumulat averi colosale de pe urma acestor contracte".


Vladimir ALEXE

ZIUA
====


izgonirea tatilor in pustiu:) - de core la: 19/02/2004 23:13:35
(la: Cum sunt crescuti copiii de unele mame romance)
"Aici sunt de acord. Insa ce parere ai despre onor mamicile care ii izgonesc de langa copil pe onor sotii, pe motiv ca "asta-i treaba de femei, barbatii n-au ce cauta aici". Daca-mi spui ca nu asta e mentalitatea in Romania insemana ca vorbim despre tari diferite. Nu ma refer neaparat la madamele scolite si cu acces la internet."

personal, nu cunosc cazuri, deci pot doar sa imi dau cu presupusul, in principiu, care ar fi cauza. cred ca tot de la educatie porneste, Daniel, si iarasi ajungem la stramosi. daca fata asa a vazut in casa, ca mama are anumite tipuri de indatoriri, iar tatal altele, daca a auzit-o totusi pe mama plangandu-se ca le face pe toate singura si a vazut-o, in acelasi timp, alungandu-si barbatul de langa copil/bucatarie/batut covoare sau mai stiu eu ce, neincrezatoare in abilitatile barbatului sau nerabdatoare sau cu prejudecati... asa face si ea...numai ca azi e de o mie de ori mai greu, mai ales in Romania, ca sa ai un job cu salariu decent trebuie sa fii performant cu adevarat. ca femeie, asta pare imposibil daca excluzi barbatul de la placutele actiuni ale infasatului, baii pentru copil, bucatarelii, curateniei, cumparaturilor etc. de aceea si stratificarea asta sociala care nu ne permite sa facem generalizari. femeia de conditie medie si sub-medie e cel mai adesea somera sau casnica prin traditie sau cu un job nu prea solicitant. pe de o parte, actioneaza complexele de inferioritate fata de barbat si prejudecatile strabune: daca e casnica, atunci e musai sa le faca pe toate, "nu sta frumos" sa nu. pe de alta, intra in scena traditia aceea oarecum frumoasa si pitoreasca a femeii romance gospodine pana la perfectiune, a carei casa era pusa la punct, luna de curatenie, masa mereu cu bunatati gatite, nu cumparate, copii ingrijiti, curati, educati...ca de-aia te intrebam: ce sa ceri personal unor femei crescute si educate in traditia asta? nu ar citi cartile tale din convingere in primul rand. ar fi rusinos, din punctul lor de vedere, sa isi lase barbatul printre scutece sau oale de bucatarie. asta le e menirea, "sa tina casa", si pe undeva sunt de admirat...ca pot sa o tina singure. pe de alta parte, se conserva un matriarhat otravit, ca nu se asorteaza cu tranzitia spre capitalism de nici o culoare. trebuie reevaluate rolurile, clar. ca daca tatii aud toata ziua buna ziua "nu face aia ca nu te pricepi", dar la scandalul lunar "nu ma ajuti cu nimic, puturosule"...nu stiu cine e de vina in primul rand...daca se poate vorbi despre o vina totusi. parerea mea e ca semanam foarte tare cu societatile islamice la capitolul familie. doamne ajuta pe mai departe. :))
#10117 (raspuns la: #10023) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Sandu - de gabriel.serbescu la: 23/02/2004 14:11:13
(la: A fi roman: virtute, blestem, necesitate?)
E absolut necesar ca un individ sa apartina unei natiuni si sa se indentifice cu ea. E exact ceea ce spunea Plesu: e sansa anonimului de a avea un destin.
Insa uitam un lucru, istoria Romaniei a fost rescrisa de cateva ori, in functie de contextul ei socio politic. Carol si-a ales o panoplie de lideri in conformitate cu interesele regatului Romaniei, iar comunistii au rescris istoria conforma Republicii Populare care a fost. Sub socialism lucrurile au degenerat intratat incat s-a ajuns la declaratii de independenta, de neatarnare, de neagresiune etc. cand se uita campaniile militare romanesti impotriva Bulgarilor(un exemplu), iar ca mit fondator s-a ales Mihai Viteazau ca sa formeze (Lucian Boia) primul stat unitar indepenent roman, in contextul in care staul ca notiune a fost inventat de francezi mai. Sa nu mai povestim nimic de Burebista si Decebal care incerca unificarea triburilor dace. Ce sa-ti spun... E o enormitate sa ataci identitatea unei tari, insa romanismul e o notiune atat de nationalista si de falsificata de catre comunisti incat ii face pe europeni sa rada, sau sa ne desconsidere, de ce, pentru simplu motiv ca astfel de mistificari nu-si mai au nici un sens. Mai ales in conditiile in care europenii sunt la stadiul actual niste federalisti si niste etnocentristi nevrotici.
E evident ca istoria constituie coloana vertebrala a unei tari, insa nu stiu daca vertebrele astea sunt bine alese, si nu cred ca sunt bine alese din momentul in care alt nevrotic, Vadim Tudor, castiga infricosator voturi, fara un plan politic imediat, ci pur si simplu apeland exact la elemente arhaice si barbare de justitie: Vlad Tepes, de unitate: Mihai Viteazu, de religie Stefan cel Mare etc. (ca o paranteza Stefan e de admirat pentru rezistenta si abilitatile militare, insa Sfant nu a fost si nu va fi nici daca se mai naste de noua ori)
Daca doar abordand steagul unei Romanii Mari interbelice, urland la un microfon mesaje ultranationaliste bazate atentie! pe lectiile banale de istorie romaneasca, si doar fredonandu-l pe Furdui Iancu, se pot castiga alegeri intr-un stat, atunci se naste intrebarea: ce se intampla in istoria respectivei tari? Intrebarea asta e de factura istorico sociala, adica una stiintifica, eludabila si corectibila. Problema e ca noi ne panicam inca in fata acestui examen in fond, de identitate nationala. Sa nu-i spui maica-mii de auto-administrare regionala, ca ia foc. Daca ii spun de interdependenta regionala imi inchide telefonul in nas, desi in fond e vorba de administarre si nimic mai mult, pentru ca realitatea trece prin stomac si buzunar.
In fata primului proiect ardelean de autonomie administrativa, Nastase a spus ca e imoral ca o regiune sa se dezvolte in detrimentul alteia. Poftim! In secolul XX un nimurici cu costume scumpe a emis o propozitie politica care nu numai ca nu a deranjat, ci i s-a dat chiar dreptate.
Nu e centralism? Nu e economie comunista? Ori in ce genereaza o economie centralizata? Intr-o alta subterana si de aici la saracie.
Pe ce s-a bazat Nastase cand a afirmat toate astea? Pe figura sa de om politic. Pe ce se bazeaza aceasta postura? Pe intreaga istorie si mitologie romana: cea a lideratului unic, a despotului iluminat, a conducatorului de osti, intelept si cu o viziune de unitate etc.

Plesu nu spune sa-l cobori pe Isus de pe cruce, isi da seama si el ca trebuie pus imediat ceva in loc, ci incearca sa afere un pic, un strop de atitudine civica. E normal sa sacrifice o groaza de cuvinte retoricii, e un text de ziar in fond, o declaratie, o opinie. Dar e capabil romanul sa citeasca un referat social? Se invata in scolile primare ca materie de studiu societatea? Nu! pentru ca asa ar invata ce inseamna o definitie contextuala, ce inseamna o presiune din afara, ce e aia geometrie urbana, si alti termeni prin care ar interpreta realitatea imediata de un alt mod ca si pana acum.
Adica fatalist si pagubos. ¨Asa a vrut Dumnezeu¨, sau ¨istoria e nedreapta¨. (Hypatia nu o lua in nume de rau, doar ai folosit un automatism cultural, e normal) Printre singurele publicatii care fac educatie civica, se numara Dilema. Si printre publicistii scriitori romani Plesu.

toate cele bune
#10385 (raspuns la: #10379) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
„Pozitia (...) prin care es - de (anonim) la: 16/03/2004 06:13:10
(la: Care este viitorul Republicii Moldova?)
„Pozitia (...) prin care este incurajata federalizarea Republicii Moldova, va avea drept efect crearea unui protectorat rusesc in teritoriu. Prin urmare, unica parghie de a influenta modificarea acestei pozitii este formarea unei opinii publice puternice, care s-ar face auzita. Numai in aceste conditii, actuala administratie a SUA, care utilizeaza destul de frecvent notiuni de genul ‘democratie’ sau ‘societate deschisa’, va fi nevoita sa tina cont de toate parerile existente in societatea moldoveneasca.”
George Soros, Conferinta de presa la Chisinau, 21 octombrie 2002


„Since Putin was elected president in 2000, every major figure exiled or arrested for financial crimes has been Jewish. In dollars terms, we are witnessing the largest illegal expropriation of Jewish property in Europe since the Nazi seizures during the 1930s... These arrests must be seen in the contex of increasingly aggresive, military and extrajudicial actions in Ukraine, Moldova, the South Caucasus and Chechya”.
Bruce Jackson, The Washington Post, noiembrie, 2003


„The Bush administration has taken a significant step toward adjusting its policy to fit the reality of Russia’s recent anti-democratic and imperialistic behaviour. (...) Mr. Putin must see that his attacks on democracy in his own country and on the independence o his neighbors will ve resisted. If he pays no price, he will surely step them up”.
„A Stand on Russia”, The Washington Post, 4 decembrie, 2003


„Solutionarea conflictului transnistrean este importanta pentru viitorul cetatenilor Moldovei de pe ambele maluri ale Nistrului. Modelul de solutionare a acestui conflict trebuie neaparat sa intareasca independenta si integritatea teritoriala a Moldovei”.
Heather M. Hodges, Ambasador SUA in Republica Moldova, 2003


„Doctrina Putin” aduce Chisinaul pe harta geopolitica a lumii
Scena geopolitica a istmului Ponto-Baltic – spatiu teoretizat stralucit in perioada interbelica de un Simion Mehedinti - sau a Caucazului au trecut in umbra odata cu concentrarea privirilor lumii spre Afganistan, Irak sau criza israeliano-palestiniana. America este ocupata pana peste cap, prinsa in capcana unui razboi care readuce in memorie, periculos, Vietnamul, somata sa raspunda cu solutii conflictelor din Orientul Mijlociu sau sa reconstruiasca, din temelii, Afganistanul.
Spatii geopolitice cruciale – cum sunt Istmul Ponto-baltic sau Caucazul - pareau uitate de imperiul ghidonat de la Washington sau date spre gestiune altcuiva. Si unii s-au grabit sa profite. Putini au sesizat, in acest context, semnalele pe care Moscova le transmitea tarilor din zona si presiunile la care acestea erau supuse. La 19 septembrie, la Yalta, Moscova impune semnarea tratatului economic dintre Rusia, Ucraina, Belarus si Kazahstan in vederea creari „unui spatiu economic unic” – net favorabil Rusiei si in pofida dorintei celorlalti „parteneri”. La 29 septembrie, fortele maritime ruse au inceput construirea unui canal in stramtoarea Kerch din partea de nord a Marii Negre, aceasta insemnand, practic, o tentativa de preluare a controlului de la Ucraina a unei insule si a unui canal adiacent. Supus presiunilor Moscovei, presedintele Kucima accepta „negocierile” legate de canalul strategic de navigatie din apropierea Marii Azov unde se estimeaza ca exista importante resurse de titei. La 5 octombrie, in Cecenia, cu ocazia unei farse electorale evidente, Rusia instaleaza un guvern marioneta si isi asigura astfel controlul. La 9 octombrie, Presedintele Putin si Serghei Ivanov, Ministrul Apararii, au exprimat intr-o conferinta de presa comuna ceea ce este cunoscut sub numele de „Doctrina Putin”: Moscova isi rezerva dreptul de a interveni militar in solutionarea oricarui diferend din statele vecine si dreptul de a-si mentine conductele de petrol ce se intind din Asia Centrala si de la Munti Caucaz pana in Occident, chiar si – afirma Presedintele Putin – „acele segmente ale sistemului de conducte ce se afla dupa hotarele Rusiei”. Trebuie adaugata la aceasta prezenta in continuare a trupelor ruse si bazelor militare in Georgia, in ciuda acordurilor internationale: conform deciziilor summit-urilor OSCE de la Istambul si Porto, Rusia trebuia sa inchida bazele de la Vaziani si Gudauta in 2001 si sa negocieze cu Georgia inchiderea bazelor de la Batumi si Akhalkalaki. Patru ani mai tarziu, Rusia a inchis numai baza de la Vaziani si a refuzat, practic, sa negocieze altceva. In ceea ce priveste Republica Moldova, Rusia nu a respectat nici o decizie internationala privind retragerea trupelor si armamentului din Transnistria, mai mult, a facut si face toate eforturile diplomatice pentru „legalizarea” prezentei sale militare in Moldova si perpetuarea controlului asupra unui stat independent si recunoscut international prin sustinerea fatisa a Transnistriei, „o enclava de tip mafiot, sustinuta de armata rusa”, cu a denumit-o celebrul comentator american Z. Brzezinski. Daca adaugam aici implicarea serviciilor secrete rusesti in alegerile din Georgia si Azerbaijan, deci fraudarea acestora, sau presiunile din Abhazia pentru prezervarea intereselor rusesti vom avea un tablou aproximativ al actiunilor concertate ale „Noii Rusii” pentru impunerea dominatiei in Istmul Ponto-Baltic si Eurasia.
Toate acestea succesele diplomatice sistematice ale Rusiei lui Putin, veritabil „Petru cel Mare” al secolului XXI, s-au constituit in semnale de alarma pentru populatia (ne-rusa) a zonei, si nu numai, oripilata de ceea ce poate deveni „doctrina Putin” impinsa pana la ultime consecinte pe plan extern. In plus, expresia „doctrinei Putin” pe plan intern, respectiv ofensiva masiva si concertata a echipei lui Putin impotriva magnatilor rusi de origine evreiasca a alertat cercurile politice, economice si opinia publica din UE si, mai ales, Statele Unite. Cazul magnatului Mihail Hodorkovski (arestat la 25 octombrie de agenti mascati ai securitatii ruse din cadrul FSB, succesoarea KGB, care au luat cu asalt avionul personal al omului de afaceri), este cel mai faimos dintre ele.
Reactia nu a intarziat. Cand nimeni nu parea ca pune la indoiala marsul triumfal al Rusiei, iar unii comentatori se grabeau sa acrediteze un nou pact Rusia-America pentru a explica cumva timiditatea Administratiei Bush fata cu „doctrina Putin”, o serie de evenimente de proportii masive si consecinte majore incep sa se deruleze ca un mecanism bine pus la punct. Georgia, Ucraina, Lituania, Republica Moldova – si cine stie cine va mai urma! – au intrat, perfect sincronizat, in clocot politic si geopolitic. Cazul Republicii Moldova este doar unul dintre ele pe aceasta „mare tabla de sah” in care piesele se muta cu repeziciune de un jucator abil, consecvent si tenace. Grabita si fascinata, poate, de omul de otel de la Kremlin, presa a catalogat initial miscarile drept „manevre ale lui Putin” sau jocuri geopolitice ale Rusiei. S-au inselat. Cazul Republicii Moldova developeaza in mic filmul evenimentelor si dezvaluie, in spatele haosului aparent, o succesiune ferma si bine gandita de decizii si evenimente. In final, Rusia nu este regizorul sau papusarul din spatele scenei, ci, deocamdata, perdantul unui joc in care a crezut ca are toate cartile castigatoare.
Din pricina „doctrine Putin” si cu mana americana, Chisinaul revine, precum la cumpana anilor 90, pe scena geopolitica a lumii... Sa vedem cum.

Filmul evenimentelor. Uite Putin, nu e Putin...
La 17 noiembrie 2003, prin persoana lui Dmitri Kozak, adjunctul sefului administratiei presedintelui Rusiei, Moscova propune Chisinaului un Memorandum pentru solutionarea conflictului transnistrean. Textul, in esenta un proiect de Constitutie federala care facea intreaga Republica Moldova dependenta de Tiraspol, deci de Moscova, vine in continuarea unui sir de initiative pe aceiasi directie. Daca documentul ar fi fost semnat, s-ar fi petrecut acceptare de jure a dominatiei de facto a Rusiei in Republica Moldova. Parafarea documentului era dorita intempestiv de Moscova care vroia sa puna pe masa la Reuniunea OSCE de la Maastricht (1-2 decembrie) cel putin o „realizare” de politica externa, respectiv chestiunea transnistreana. Gestul grabit al rusilor a lasat prezumtivii parteneri – SUA si OSCE – perplecsi... Rusia isi aroga controlul exclusiv al unui spatiu pe care convenise, teoretic, sa-l discute si cu altcineva.
Federalizarea ca solutie a conflictului din Transnistria este o poveste mai veche in Republica Moldova, iar punctul de plecare este tot Rusia. Batalia a inceput, practic, in 1997, cu asa numitul Plan Primakov, dupa care Rusia a pus pe masa, cu mana OSCE, un „Acord” care a facut sa curga multa cerneala (textul s-a tiparit la 9 iulie in Moldova Suverana cu titlul „Proiectul de Acord dintre Republica Moldova, document elaborat de OSCE, Federatia Rusa si Ucraina”). Pentru a garanta succesul operatiunii, Moscova a trimis anul acesta un nou ambasador la Chisinau, nici mai mult nici mai putin decat amiralul Zubacov Iurii Antonovici, mana dreapta a lui Serghei Primakov in toate posturile in care acesta s-a perindat: sef al FSB-ului, Ministru de Externe, Prim-ministru etc. Un „greu” a carui numire indica limpede interesul major al Rusiei in zona. Ripostele la proiectul din 2002 au fost rapide si concertate. Societatea civila – ONG-uri, Uniuni de creatie, publicatii etc. - s-a mobilizat exemplar, discreditand proiectul, chiar institutia care l-a propus.
Ultimul episod in acest serial regizat de Moscova si perdant, deocamdata, este Memorandumul Kozak. Trimisul lui Putin vine la Chisinau cu o misiune precisa: sa aduca pe cei doi lideri, Vladimir Voronin si Igor Smirnov, la aceiasi masa, dispusi sa semneze documentul. Daca acest acord s-ar fi realizat, Presedintele Putin insusi s-ar fi deplasat la Chisinau pentru a asista la semnare...
Primele reactii par de bun augur pentru diplomatia rusa: Igor Smirnov anunta rapid acordul fata de Memorandum si accepta ziua de 25 noiembrie pentru vizita presedintelui Putin la Chisinau (data a fost confirmata oficial pe 23 noiembrie). Pe 21 noiembrie, Ministrul rus al Apararii Sergei Ivanov anunta la Moscova ca trupele rusesti vor sta in Moldova ca „garanti ai acordului federal pentru o perioada de tranzitie de pana la 20 de ani”. Desi Memorandumul nu fusese inca semnat...
Reactia societatii civile si a partidelor din Opozitie este insa prompta, coerenta si eficace. Manifestatiile din fata Ambasadei Ruse continua, in ciuda hartuielilor repetate, la fel ca si mitingurile de protest. Pe 19 noiembrie, liderii grupurilor parlamentare, Iurie Rosca (PPCD), Victor Stepaniuc („Partidul Comunistilor”) si Dumitru Braghis („Moldova Noastra”) au avut o intalnire cu Dmitri Kozak, in care reprezentantii Opozitiei si-au exprimat dezacordul fata de proiect; chiar si Stepaniuc, liderul fractiunii comuniste din Parlament, a declarat ca nu sustine toate prevederile Memoradumului. Pentru a da o alura europeana Memorandumului, Kozac a afirmat: „memorandumul si planul propus in format tripartit, elaborat in comun cu OSCE si Ucraina, sunt foarte asemanatoare, acesta fiind doar mai concret”. Ceva adevar exista aici, cu „nuanta” ca proiectul anterior din 2002 tot de Moscova fusese construit... Pe 20 noiembrie, Igor Smirnov adreseaza un apel populatiei din stanga Nistrului prin care sustine documentul si sugereaza, totusi, o imbunatatire: „In conditiile in care viitorul stat va fi unul demilitarizat, rolul dominant in oferirea garantiilor militare si a securitatii de stat ar trebui sa revina Rusiei, fapt ce ar merita consfintit in constitutia viitorului stat federal”. Luni, 24 noiembrie, Opozitia din Republica Moldova se reuneste intr-o sedinta a Mesei rotunde cu Statul Permanent, un mecanism infiintat la sugestia Consiliului Europei si menit sa reuneasca pentru dezbateri principalii actori politici de la Chisinau (treptat, initiativa a cazut in derizoriu pentru ca era sistematic ignorata de Partidul Comunistilor sau de alte formatiuni din Opozitie; sistemul intalnirilor a fost resuscitat cu aceasta ocazie). In absenta reprezentantilor Partidului Comunistilor, s-a infiintat Comitetul pentru Apararea Independentei si Constitutiei Republicii Moldova (CAIC) la care au aderat toate formatiunile de opozitie si toate ONG-urile, asociatiile sau uniunile semnificative de peste Prut si care s-a pronuntat, explicit, impotriva semnarii Memorandumului. CAIC a cerut o intalnire cu Presedintele Voronin caruia i-a solicitat sa ceara implicarea UE, a Americii, a Romaniei si Ucrainei in procesul de reglementare a crizei. Iurie Rosca (PPCD) a propus demararea unor actiuni ample si hotarate de protest incepand cu ziua de 25 noiembrie, ziua sosirii Presedintelui Putin la Chisinau.
In contrapartida, Dmitri Kozak, adjunctul sefului administratiei presedintelui Rusiei, a utilizat toate argumentele pentru a-l convinge pe presedintele Voronin sa semneze. Kozak a afirmat, ulterior, ca Voronin ar fi acceptat, ca ar fi promis ca va semna, dupa care si-a schimbat radical opinia. Voronin declara in timpul negocierilor cu emisarul rus ca: „Acceptarea proiectului de catre toate partile interesate va semnifica un inceput real de solutionare a conflictului transnistrean fara invingatori si invinsi, iar finalizarea cu succes a acestui proiect va putea fi comparata cu caderea zidului Berlinului”. In plus, Dmitru Kozak dadea garantii ca OSCE va sustine orice plan care va fi acceptat de partile implicate in conflict. In acest timp, Jaap de Hoop Scheffer, presedintele OSCE, nu avea nici o pozitie. Pentru a grabi decizia, Kozak a lansat urmatoarele promisiuni: retragerea rapida a munitiilor de pe teritoriu Transnistriei, anularea unei parti a datoriilor Republici Moldova catre Rusia (in valoare de 100 milioane de dolari), precum si alocarea altor 105 milioane de dolari, ajutor nerambursabil, destinat pentru stabilizarea economica, sociala si ecologica din regiunea transnistreana. In plus, ca o consecinta a vizitelor lui Kozak la Tiraspol, se manifesta primele gesturi de deschidere. Dupa ce Chisinaul a schimbat frecventa de testare a televiziunii digitale, lichidand inferentele operatorului de telefonie mobila din Tiraspol, Tiraspolul a inlocuit, la randu-i, bruierea frecventelor de telefonie mobila utilizate de Voxtel si Moldcell. De asemenea, Tiraspolul a anuntat ridicarea, cu incepere de la 21 noiembrie, a interdictiei de acces pe teritoriul Transnistriei, impusa anterior lui Vladimir Voronin si altor oficiali moldoveni. Voronin si-a exprimat satisfactia: „este un semn bun, un semn ca vom reusi sa realizam compromisul necesar”. In plus, a afirmat in fata corpului diplomatic de la Chisinau, ca daca Tiraspolul continua sa se manifeste in acelasi fel, Republica Moldova va propune ridicarea sanctiunilor de circulatie impuse conducatorilor transnistreni de UE.
Totul indica semnarea Memorandului, mai cu seama pasii concreti care s-au facut dupa 10 ani de stagnare. Din acest moment, insa, incepe, probabil, ceea ce ministrul de externe rus, Igor Ivanov, avea sa numeasca „implicarea unor tari in afacerile interne ale CSI, ca si in Georgia” (afirmatie emfatica si ridicola, caci Ivanov nu este ministru de Externe nici al CSI nici al Georgiei!).

(Fragment din articolul AMERICA FACE SAH-MAT RUSIA LA CHISINAU
- SAU CEA MAI MARE INFRANGERE DIPLOMATICA A MOSCOVEI IN RAZBOIUL PENTRU CONTROLUL REPUBLICII MOLDOVA , la:

http://www.studiidesecuritate.ro/stiri/news12.html).
#12157 (raspuns la: #12148) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Romania si provocarile regionale ale integrarii euro-atlantice - de belazur la: 24/03/2004 18:54:40
(la: Adevarata sursa de anti/americanism este Rusia)
Moldova, Romania si provocarile regionale ale integrarii euro-atlantice

Romania si provocarile regionale ale integrarii euro-atlantice

- relatia cu Republica Moldova si posibile consecinte pe termen scurt si mediu -

DAN DUNGACIU

"Anumite actiuni si evenimente recente din viata politica a Rusiei si din politica externa a Rusiei ne-au pus pe ganduri... Prezenta trupelor ruse [in Georgia si Moldova] nu se conformeaza angajamentelor asumate la Istanbul. Doresc sa le spun rusilor inca o data ca, in opinia noastra, trebuie sa depuna mai multe eforturi pentru aplicarea obligatiilor pe care si le-au asumat la Istanbul. Rusia nu a respectat calendarul retragerii".(Colin Powell, ianuarie 2004, Moscova)

"Pentru prima data in istorie, interesele Romaniei coincid cu cele ale Occidentului in ceea ce priveste Republica Moldova... O data la doua generatii (1918, 1940, 1991), Moldova este cap de lista a prioritatilor agendei diplomatice internationale si aproape de fiecare data Occidentul este prins pe picior gresit, pentru ca nu a existat o analiza profunda a acestui spatiu. Acum ne aflam intr-un astfel de moment. Si, pentru prima oara, Romania are posibilitatea de a influenta deciziile internationale". (Vladimir Socor, 28.01.2004, Bucuresti)

"Replica pe care urmeaza sa o dea Occidentul politicii externe agresive, promovate de Moscova in spatiul post-sovietic, o poate constitui extinderea treptata a Aliantei Nord-Atlantice si a Uniunii Europene, pana cand acestor organizatii li se vor alatura, intr-o forma sau alta, tarile din imediata lor apropiere, Ucraina, Belarus, Republica Moldova, Georgia si Azerbaidjanul". (The Wall Street Journal, ianuarie, 2003)

Republica Moldova - o prezenta absenta

Republica Moldova are un statul paradoxal pe agenda publica a dezbaterilor din Romania. Este invocata, dar nu discutata, este pomenita (rar!), dar nu analizata. Este o prezenta, dar o prezenta discontinua, fara substanta, fara efect. O prezenta... absenta.

Acest text apare nu doar din dorinta de a inventaria un an de evolutii politice si geopolitice din Republica Moldova, ci de a evidentia, prin recul, o realitate care devine evidenta pentru orice observator de la Bucuresti sau aiurea. In anul 2004, una dintre mizele cele mai insemnate de pe agenda de politica externa a Romaniei va fi chestiunea Republicii Moldova, respectiv prestatia Chisinaului fata de Bucuresti si reactia pe care Romania va trebui sa o aiba fata de sfidarile puterii politice comuniste de peste Prut. Caruselul provocarilor la adresa Romaniei a inceput deja, si exista toate motivele sa credem ca el va continua. In plus, evolutia evenimentelor din Republica Moldova sugereaza ca dosarele geopolitice deschise in 2003 sunt departe de a fi solutionate, iar efectele acestei stari vor afecta, pe termen scurt si mediu, conditia Romaniei de membru NATO si aspirant la un loc in Uniunea Europeana. Faptul ca 2004 este an electoral pentru ambele tari (in primavara lui 2005 vor avea loc in Republica Moldova alegeri parlamentare) nu face decat sa complice ecuatia.

O conferinta si mai multe semne de intrebare

Pozitia Romaniei fata de Republica Moldova nu va fi de aici inainte benevola si nu o va implica numai pe ea, caci Romania este plasata acum la granita celei mai mari aliante militare pe care a cunoscut-o omenirea si care are interese geo-strategice in Istmul Ponto-Baltic si Caucaz. De aici sarcinile ce-i incumba. Toate evolutiile indica o crestere treptata - teoretica, cel putin! - a importantei Romaniei pe aceasta axa, si pozitia ei in viitoarea arhitectura de securitate regionala va depinde, in buna masura, de competenta si hotararea ei de a gestiona adecvat aceasta somatie iminenta. Dincolo de adeziunile fervente si retorica integrarii in NATO, urmeaza, in 2004, testul implicarii si evolutiei efective in aceasta regiune.

Poate Bucurestiul sa isi asume un asemenea rol? - este pana la urma interogatia majora pentru 2004. Din nefericire, semne de intrebare relativ la putinta sau abilitatea Bucurestiului au aparut prea repede. Intre 19-22 ianuarie 2004, la Niederpöcking, Lacul Starnberg, Germania, sub egida Pactului de Stabilitate in Europa de Sud Est, in cooperare cu Ministerul de Externe German (si organizata de Asociatia pentru Europa de Sud Est) s-a desfasurat conferinta "Perspectivele europene ale Republici Moldova". Este prima conferinta de asemenea anvergura dedicata explicit Republicii Moldova, iar participarea a fost numeroasa - aproape o suta de reprezentanti ai asociatiilor sau institutiilor politice sau nepolitice cu interese in Republica Moldova sau regiune - si de inalt nivel: Erhard Busel, Coordonator special al Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud Est, William Hill, Seful Misiunii OSCE la Chisinau, Vladimir Filipov, reprezentantul Consiliului Europei la Chisinau, reprezentanti ai Ministerelor Afacerilor Externe ale unor tari europene, experti internationali, liderii politici de la Chisinau (Nicolae Dudau - Ministru de Externe - Iurie Rosca, Dumitru Braghis, Oleg Serebrian, Oazu Nantoi etc.).

In cadrul conferintei, trei grupuri de lucru au discutat strategii europene, politici economice si sociale, precum si aspecte de securitate referitoare la Republica Moldova. Aceste comisii vor pregati terenul pentru intrunirile viitoare si pentru elaborarea unor proiecte sau strategii care sa includa si recomandari concrete pentru factorii de decizie d la Bruxelles sau Chisinau. O conferinta, asadar, de o importanta strategica indiscutabila. Din partea Romaniei a fost invitat, intr-o prima instanta, doar Gabriel Andreescu, Centrul de Studii Internationale, Comitetul Helsinki ("expertul favorit" al liderilor politici sau de opinie ai Partidului Comunistilor aflat acum la putere la Chisinau). Textul preferat al echipei istoricilor oficiali ai regimului comunist este, de departe, Renate Weber, Valentin Stan si Gabriel Andreescu, "Relatia Romaniei cu Republica Moldova", text tiparit in 22 Plus la 25 ianuarie 1995, in care autorii acreditau ideea unei "minoritati romanesti" in Republica Moldova. Pentru o valorificare recenta a lui Gabriel Andreescu in presa oficiala de la Chisinau, se poate vedea Haralambie Corbu, "Culegem ceea ce semanam", serial tiparit pe prima pagina a Moldovei Suverane, ianuarie 2004. Al doilea favorit al istoriografiei comuniste si revizioniste de la Chisinau este Lucian Boia, considerat de Vasile Stati, autorul penibilului Dictionar moldovenesc-romanesc, drept "cel mai obiectiv istoric roman". In principala lucrare revizionista a lui Vasile Stati, Istoria Moldovei, "Vivar-Editor", Chisinau 2002 - pe a carei coperta troneaza fara jena imaginea "Moldovei Mari" - Lucian Boia este gratulat cu atributele cele mai inalte: "prestigiosul istoric roman" etc. Invocarea lui Lucian Boia este, totusi, inepta si frauduloasa: istoricul oficial al revizionismului "moldovenesc" utilizeaza demersul lui Lucian Boia in litera, nu in spiritul lui. Stati utilizeaza deconstructia (de-mitizarea) istoricului de la Bucuresti doar pentru istoria Romaniei, niciodata pentru ceea ce el considera a fi "istoria Moldovei").

Revenind acum la invitati, nu poti sa-ti reprimi perplexitatea (pe care unii au exprimat-o public acolo!): vecina Moldovei, Romania, reusea "performanta" diplomatica de a avea un invitat din cei aproape o suta! In ultima clipa, s-a reusit introducerea pe lista invitatilor, ca observator, a unui reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe. Cam putin pentru o tara care are ca sarcina gestionarea viitoarei frontiere estice a NATO si UE si care nazuieste sa devina locomotiva Republicii Moldova in demersurile acesteia - cate sunt! - de integrare europeana. Iar aceasta prezenta debila spune ceva despre strategia (existenta sau nu) a Bucuresti-ului in raport cu Republica Moldova sau despre institutiile care sunt puse in miscare (sau nu) pentru aplicarea acesteia. Cu atat mai mult cu cat la Niederpöcking, reprezentatii altor doua tari, Polonia si Lituania, au declarat explicit intentia de a deveni ele locomotiva Republicii Moldova in eforturile acesteia de integrare in structurile europene! Cuplata cu refuzul obstinat al Chisinaului de a colabora cu Bucurestiul - de aici, firesc, disponibilitatea institutiilor occidentale de a gasi un inlocuitor -, propunerea pare amenintator de plauzibila, iar consecintele geopolitice pentru Romania sunt incomensurabile: in esenta, este vorba despre a doua deposedare a Romaniei - dupa "pierderea" flotei din Marea Neagra - in ceea ce priveste capacitatea Bucurestiului de a actiona pe frontul de Est (Marea Neagra si Caucaz). O Romanie care pierde initiativa spre Est devine un actor figurant si nesemnificativ in orice initiativa a Washingtonului sau a UE in Caucaz sau Istmul Ponto-Baltic. Aceasta este, geopolitic vorbind, miza confruntarilor Chisinau - Bucuresti si aici sta, se pare, explicatia razboiului declansat de puterea comunista la adresa Romaniei.

Inainte de a detalia, sa urmarim, rapid, cateva repere ale acestei campanii.

"Aria calomniei". Chisinaul ataca Romania la institutiile europene

Doar cateva mostre: "In timpul celor 1213 zile cat Moldova s-a aflat sub ocupatia Romaniei, un evreu era ucis la aproape fiecare doua minute" (din "Plangerea 435" depusa de Andrei Neguta, deputat comunist, la Consiliul Europei, 2003); "Romania a ramas unicul imperiu in Europa, constituit din Moldova, Dobrogea si Transilvania" (Presedintele Vladimir Voronin, Postul de televiziune NIT, decembrie, 2003); "Scopul lui Rosca [liderul PPCD] este crearea provinciei romanesti si invadarea acesteia cu sute de mii de romi" (Moldova Suverana, publicatie oficiala a guvernului Republicii Moldova, 14 ianuarie 2004)... Sunt doar cateva exemple dintre zecile care invadeaza astazi spatiul public sau politic de la Chisinau sau aiurea. Razboiul declansat de Chisinau - flancat, probabil, de alti "prieteni" traditionali ai Romaniei - au adus relatiile dintre cele doua state in faza cea mai delicata din 1990 incoace. Dupa o perioada de relativ inghet de dupa 2001, a doua jumatate a anului 2003 a marcat apogeul acestei confruntari. Iata cateva momente ilustrative ale acestui dosar care nu pare ca se va inchide curand.

In 2002, relatiile bilaterale romano-moldovene fusesera, practic, suspendate o data cu anularea vizitei la Chisinau a primului-ministru Adrian Nastase in urma unor neinspirate declaratii belicoase ale unor oficiali moldoveni. In aprilie 2003, Ministrul roman de Externe, Mircea Geoana, si omologul sau moldovean, Nicolae Dudau, declara la Chisinau ca Tratatul de baza dintre Republica Moldova si Romania ar putea fi incheiat pana la finele anului curent. Ministrul romana prognoza chiar ca posibila o vizita a Presedintelui Iliescu, in toamna, in Republica Moldova. (Ca gest de bunavointa, Mircea Geoana anunta re-esalonarea datoriilor din importul de curent electric ale Republicii Moldova.) Chisinaul astepta de la aceasta vizita semnarea Tratatului de baza moldo-roman - vizita nu va mai avea loc.

Declaratiile belicoase ale comunistilor nu se opresc; dimpotriva. La 25 iulie 2003, la Chisinau, apare Dictionarul moldovenesc-romanesc, semnat de Vasile Stati, care afirma ca aceasta carte "demonstreaza existenta obiectiva a celor aproximativ 19.000 de dovezi de netagaduit ale individualitatii si dainuirii seculare a limbii pe care moldovenii o numesc moldoveneasca". Institutul de Lingvistica al Republicii Moldova anunta ca il va actiona in judecata pe Vasile Stati, pentru compilatie si furt intelectual. In acelasi zi, ziarul guvernamental Moldova Suverana publica celebra "Conceptie nationala de stat a R. Moldova" a Presedintelui Voronin. Unul dintre scopurile acestor gesticulatii politice era provocarea autoritatilor romane inaintea intalnirii dintre cei doi presedinti. La inceputul lunii august, Presedintele Ion Iliescu se intalneste, la Costesti-Stanca, cu omologul sau moldovean, Vladimir Voronin. Cei doi sefi de stat nu fac referinte la "Tratatul politic de baza moldo-roman", despre care Voronin afirma cateva zile inainte ca ar trebui discutat in mod obligatoriu.

Odata cu preluarea presedintiei Consiliului de Ministrii al Consiliului Europei, Moldova incepe o campanie sistematica de denigrare a Romaniei. Alexei Tulbure, reprezentantul permanent al Moldovei la Consiliul Europei acuza Romania de opozitie fata de planurile de "federalizare" ale Republicii Moldova si de implicare in manifestatiile anti-rusificare si anti-comuniste din anul 2002. (Prestatia oficialului de la Chisinau a fost uluitoare. Nu doar ca nu a adus vreo proba in sprijinul celor afirmate, dar a incheiat emfatic: "Noi vom considera astfel pana nu ne vom convinge de contrariul in baza intregii acelei informatii pe care trebuie sa ne-o prezinte Guvernul roman"). Urmeaza apoi acuzele de "anti-semitism" si "xenofobie". Seful Comisiei pentru Relatii Externe din Parlamentul moldovean, Andrei Neguta, reia argumentele de "anti-semitism", depunand o cerere catre Comitetul de Ministri al Consiliului Europei pe aceasta tema. (In reuniunea din 21 ianuarie 2004, Comitetul de Ministrii a dat un raspuns negativ interpelarii lui Neguta, infirmand acuzele parlamentarului moldovean.) Actorii acestei campanii sunt insa mult mai numerosi decat cei invocati. Victor Stepaniuc, Seful grupului parlamentar al comunistilor, a adresat o interpelare - Interpelarea Nr. 434 - referitoare la situatiei Bisericii Ortodoxa de Stil Vechi din Romania, acuzand Guvernul Romaniei de incalcare a drepturilor omului. Si exemplele pot continua.

In septembrie, premierul roman Adrian Nastase anunta ca Romania nu este interesata sa incheie un "Tratat politic de baza cu Republica Moldova", pentru ca Bucurestiul a recunoscut independenta R. Moldova si "respecta principiile dreptului international in relatiile bilaterale". In noiembrie 2003, Ministrul roman de Externe Mircea Geoana declara la Chisinau ca Romania va sprijini in continuare Republica Moldova pe calea integrarii in structurile europene, fara a tine cont de declaratiile care "au incercat sa puna o umbra in relatiile bilaterale", lansate de oficiali moldoveni. La finele lunii decembrie, Presedintele Voronin completeaza aceasta campanie anti-romaneasca declarand, printre altele, ca "Romania este azi unicul imperiu din Europa, constituit din Moldova, Dobrogea si Transilvania..." (Presedintele Voronin nu si-a ascuns niciodata anti-romanismul, "doctrina" preferata, in fapt, al Partidului Comunistilor al carui lider este. In 2000, de pilda, actualul presedinte al republicii solicita inlocuirea denumirii "limba romana" cu "limba materna" in proiectul de nomenclator al specialitatilor pentru predarea in institutiile de invatamant superior si caracteriza drapelul de stat al Republicii Moldova drept "fascist", datorita identitatii sale cu cel romanesc.) Urmeaza cateva atacuri la persoana Presedintelui Romaniei. Presedintele Iliescu riposteaza: declara ca partidul de guvernamant din Republica Moldova este un partid comunist cu "naravuri staliniste" si condamna "campania antiromaneasca" promovata de partidul comunistilor condus de Vladimir Voronin. In cadrul ceremoniei de inaugurare a Anului Stefan cel Mare si Sfant de la Vaslui (10 ianuarie 2004), presedintele roman respinge conceptul de "Moldova Mare" lansat de autoritatile Republica Moldova. Relatiile nu sunt inghetate, insa, cel putin din partea Bucurestiului: "Relatia Romaniei cu Republica Moldova va ramane o relatie prioritara si extrem de importanta pentru tara noastra in pofida recentelor declaratii ale presedintelui tarii vecine", a declarat la 12 ianuarie 2004 intr-o conferinta de presa, ministrul roman de Externe, Mircea Geoana. Zece zile mai tarziu, in cadrul unei intalniri cu membrii corpului diplomatic acreditat in Republica Moldova, Presedintele Voronin declara ca relatiile cu Romania poarta un caracter "destul de destructiv".

Romania "cade" de pe harta?

Avem acum tabloul intreg. Fie si rapid conturata, campania declansata de Chisinau nu are nimic intamplator, nimic din atitudinea conjuncturala si reactiva sau din lipsa de fermitate a Bucurestiului. La Chisinau exista strategii, la Bucuresti - nu suntem siguri; la Chisinau este o campanie concertata, la Bucuresti sunt riposte sporadice si fara coerenta. Acuza care a deschis seria, cea de "interventie" a Romaniei in treburile interne ale Republicii Moldova este ridicola, cel putin pentru motivul ca in momentul in care Chisinaul arunca pe piata aceasta poveste Romania era cel mai putin implicata in Republica Moldova de la declararea independentei acestei republici incoace.

Constatarea sugereaza ca scopurile campaniei sunt altele, cu atat mai mult cu cat atacurile impotriva Romaniei cresc direct proportional cu apropierea Romaniei de structurile euro-atlantice. Credem ca tinta acestei campanii este discreditarea Romaniei pe plan international si scoaterea ei din joc de pe spatiul geo-politic in care este destinata sa evolueze. Daca Romania nu mai lucreaza cu Republica Moldova, nu (mai) are motive substantiale sa se implice pe axa Istmul Ponto-Baltic - Caucaz. Va deveni dintr-o pozitie geopolitica un simplu amplasament - eventual, pentru diverse baze militare.

In pofida isteriei insuportabile si a retoricii neghioabe, Chisinaul are un proiect infinit mai coerent decat al Bucurestiului in zona. La 15 ianuarie 2004, Vasile Sturza, ambasadorul Republicii Moldova in Bulgaria, a inmanat la Tirana scrisorile de acreditare presedintelui albanez, devenind astfel si ambasador al Republicii Moldova in Albania, cu sediul la Sofia. In ziarul oficial Moldova Suverana aparuse cu o zi inainte un amplu material a lui Vasile Sturza: "Pentru Republica Moldova cooperarea si parteneriatul cu tarile din Balcani reprezinta unul dintre obiectivele sale strategice in regiunea Europei de Sud-Est" - veritabil plan de actiune in viitorul apropiat. Pe relatia Chisinau - Sofia, evenimentul cel mai important l-a constituit vizita de stat a presedintelui Republicii Bulgare in Republica Moldova: 17-19 ianuarie 2003. De atunci relatiile au luat o turnura ascendenta, fiind semne ca anul acesta relatiile se vor intensifica. Reamintim ca Bulgaria exercita in 2004 presedintia OSCE, institutie cu atributii decisive in solutionarea problemei transnistrene. Insa nu doar relatia cu Bulgaria este vizata. (In prima jumatate a anului 2004, de pilda, presedintele Republicii Macedonia va vizita Chisinaul.) In sectiunea "Prioritatile politicii externe ale Moldovei in Balcani" din textul citat se precizeaza ca dezinteresul fata de regiune "ar distanta Republica Moldova de spatiul european". De aceea, "pentru Republica Moldova valorificarea potentialului de cooperare si parteneriat cu tarile din Balcani reprezinta unul din obiectivele sale strategice in regiunea Europei de Sud-Est". Una dintre actiunile strategice ale Chisinaului decurge firesc: "Semnarea acordurilor inter-guvernamentale, in special a Acordului cu privire la liber schimb, ceea ce va permite Republicii Moldova sa se incadreze in regiunea de liber schimb a Pactului de stabilitate pentru Europa de Sud-Est".

Daca adaugam relatiile bune ale Chisinaului cu Budapesta, intelegem ca integrarea Republicii Moldova in UE are legatura cu oricare alt stat, cu exceptia Romaniei. Fie Polonia, fie Lituania, fie Bulgaria, fie - poate - Ungaria sunt candidatele Chisinau-lui la parteneriat pe coordonatele UE, Sud-Estului Europei sau Caucazului. Romania risca sa "cada" de pe harta strategica a zonei.

Relatia Bucuresti-Chisinau are dimensiuni politice si geopolitice care vizeaza pozitia geopolitica a Romaniei in viitoarea configuratie strategica pe una dintre directiile cruciale de inaintare a frontierei NATO, respectiv Eurasia. Este fundamental ca realitatile de peste Prut sa intre, competent, pe agenda civica sau politica a dezbaterilor de la Bucuresti. Anul 2004 va fi, din acest punct de vedere, un test crucial atat pentru diplomatia romaneasca cat si pentru societatea civila.

http://www.yam.ro/articles/2004/martie/23/1.html
#12770 (raspuns la: #12769) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
raspuns catre Domnul Belazur - de ema word la: 26/03/2004 01:56:52
(la: Adevarata sursa de anti/americanism este Rusia)
Pentru ca ati pomenit ieri de Dan Dungaciu, acest tinar sociolog care a inceput sa aiba cota buna...In numarul 2 al revistei Cultura , numar aparut miercuri pe piata, exista o discutie pe tema SIMFONIA A ix A SI INDENTITATEA EUROPEANA, discutie la care participa Dan Dungaciu(sociolog), Cristina Arvatu(istoric), Calin Cotoi(sociolog),Corina Bistriceanu(etnolog), Darie Cristea(sociolog).
E un text de citit, sint acolo multe idei care au, desi nu sint foarte noi, forta tineretii celor ce le sustin(deveniti deja portavoce a specialistilor care conduc barca opiniilor la ora actuala).
Se remarca INGRIJORAREA FATA DE LIPSA DE ENERGIE A EUROPEI IN STATUAREA TERENULUI FERM AL UNIUNII EUROPENE. Si, in acest context, cum sa nu se bucure niste diversionisti de la Kremlin sau din lumea araba, care intotdeauna vor specula punctele slabe ale adversarului pentru a patrunde pe acolo in inima lui si a/i da lovitura de gratie ?

Dan Dungaciu dixit (voi cita, dar din dorinta de a obliga la lectura, care este una extraordinar de sugestiva, iar pe de alta parte inca nu exista link pentru revista Cultura, din cite stiu)>

" Acum mai bine de 200 de ani, in Philadelphia, in vara fierbinte a lui 1787, cincizeci de oameni discutau, se infruntau , se agitau si argumentau. Erau delegatii celor treisprezece state proaspat eliberate de sub dominatia britanica. Criza perpetua declansata dupa razboiul de independenta parea sa nu aiba decit o solutie: o federatie mai puternica, o putere centrala efectiva si eficace. cei prezenti acolo nu stiau deznodamintul dezbaterii lor tumultuoase, dar prestigiul unor washington sau Franklin, abilitatea unor Madison sau Hamilton au permis delegatilor, in septembrie 1787, sa puna pe masa un document pe care Conventia l/a recomandat spre adoptare. Documentul a devenit Constitutia Statelor Unite. A urmat o discutie acerba, profunda si subtila, din care au rezultat ceea ce astazi numim The FEDERALIST PAPERS. Un moment unicat nu doar in istoria lumii, dar si in istoria gindirii politice moderne.
Aceasta situatie, constata posac comentatorul Larry Siedentop, difera flagrant de ceea ce se petrece acum in Europa, cind se "discuta" asa/numita Constitutie Europeana. Aerulde artificialitate al acestei Consfatuiri esuate era de la inceput vadit si incontestabil, in ciuda dispozitivului mediatic "harazit sa/i insufle viata". Cum se face, continua britanicul, ca aceasta deliberare- teoretic cruciala!- nu stirneste imaginatia popoarelor europene in legatura cu viitorul si destinul lor? De ce aceasta lipsa cronica a angajarii intr/o dezbatere care priveste conditia Europoei la inceputul secolului XXI ?
Mai pe sleau: ce avea America in sec, al XVIII-lea si nu are Europa la inceputul sec. XXI ?"

Si mai departe, intrebari retorice foarte sugestive:
- Henry Kissinger: " Eu, cind vreau sa dau un telefon "Europei", la cine sun?
- In cazul unei aramate europene eficiente: "In ce limba se va da comanda"?
- "Cine si/ar da viata pentru Europa"?, asta dupa integrare.
(trei intrebari, trei dubitatii ce delimiteaza palierele pe care poate fi investigat fenomenul integrarii, sugereaza Dan Dungaciu).

Robert Schumann(unul dintre parintii fondatori ai Comunitatii Europene a carbunelui si Otelului), in POUR L'EUROPE(1963), SPUNEA: Inainte de a deveni o alianta militara sau economica, Europa trebuie sa fie o identitate culturala in cel mai complet sens al termenului". Dan Dungaciu, formuleaza replica : " Astazi, insa, povestea Europei este rostitta in termeni economici sau sociali, palierul cultural-identitar-spiritual fiind epuizat rapid intr/o formula repetata obsesiv de liderii europeni dar lipsita deocamdata, riguros vorbind, de orice continut: identitaea europeana.
Si asta nu se poate. Caci societatile nu se nasc de sus in jos, prin -pace liberalismului clasic! sau prin conventii de cabinet. Dimportiva. Constitutia Americii, ca sa revenim de unde am plecat, s/a dovedit viabila si efectiva tocmai pentru ca era expresia unei asumari anterioare. Acea parte necontractuala a contractului, care face posibil tocmai contractul ca atare, exista si era viabila. Acel "WE, THE PEOPLE..." stipulat in document-care "noi" ? Noi care deja simtim ca apartinem unui teritoriu si sintem parte a unui proiect (si) identitar-, acea precontractuala exista si era, prin Constitutie, exprimata in lege. De aici, forta Consitutiei americane- si a Americii in timp.
Deocamdata, acel "We, the People..." nu exista inca la nivel european. Doar NATIONAL. "Europa" e undeva foarte departe , pentru toti europenii...Ca proiect identitar, Europa ramine astazi., dincolo de pudorile unui politically corect prost asumat, nu doar un mit, ci MITUL PRIN EXCELENTA."


Iata cum putem trage si concluzia ca mai degraba ne vom sprijini in viitorul imediat de forta si decizia Americii, decit de imprecizia si sovaielile unei Europe care inca nu stie nici macar cine e. Iata de ce este periculos anti/americanismul: in lumea aceasta bulversata in care am fost aruncati ca niste orbi, daca ne vom piere bastonul alb, nu vom avea sansa sa trecem strada fara a fi striviti.


Cordial,

Ema Word
#12845 (raspuns la: #12798) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Opinia Mea - de LMC la: 27/04/2004 10:56:30
(la: Ce uita Europa cand e vorba de tigani ?)
Cu riscul de a mi se lua parerea in nume de rau si de a fi considerata intoleranta si bigota, as vrea sa va intreb: Oare de ce tiganii sau rromi nu pot sa se integreze in societate fara ajutoare sociale si alte impulsuri banoase? Din cite am observat eu si altii, tiganii si-au insusit negativitatea numelui dat prin purtarea, starea, imoralitatea si viata lor de zi cu zi. Binenteles, nu am sa-i bag pe toti in aceeasi oala, pentru ca exista exceptii, probabil chiar dumneavoastra, care au inteles ca daca vrei sa fii respectat trebuie sa respecti si sa te respecti. Personal eu nu as putea sa-mi scot banul din buzunar si sa-i dau unui cersetor tigan care dovedeste abilitatea de as cistiga singur piinea. Mai repede ma indupleca un om spalat, ingrijit, si muncitor care trece printr-o problema a vietii. Eu cred si va sugerez, ca inainte de a incepe sa va scrieti istoria neamului sa incercati sa va scrieti viitorul, istoria tiinde de a se repeta, tot ce-a fost este si tot ce este va mai fii, dar daca ne luam destinul in miini si ne indreptam inspre muntii libertatii si nu vaile incarcerarii, atunci situatia se schimba si simplu fapt ca vrei sa faci un lucru bun iti aduce suportul moral si financiar din jurul tau. Asta este parerea mea.
j’n’accuse personne!:) - de Alice la: 21/06/2004 22:53:27
(la: Chiar nu deranjeaza pe nimeni greselile de ortografie?)
Imi exprimam doar neputinta de-a scapa de deprimarea ce ma cuprinde cand citesc un text scris prost. Forma imi distrage atentia de la continut.

Alegem sa ne uitam propria limba - foarte bine.
Nu-s eu aceea care va protesta.

ps. daca nu esti stapan pe limba in care vrei sa-ti comunici ideile, sansele ca locutorii sa-ti inteleaga intentiile se reduc proportional cu lipsa abilitatilor de comunicare - de aici pana la 'handicapat social' nu-i drum lung.
#16542 (raspuns la: #16467) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Iadul social - de Livia Lazar la: 09/07/2004 06:24:34
(la: Radu Herjeu: televiziune, radio, prietenie si cultura)
Radu,


Voi fi sincera,asa cum stiu ca ma prinde in unele dimineti de primavara:
Nu inteleg sau nu ma pot abtine din uimit cand vad cu cat firesc imbraci oamenii in hainele pe care ai muncit atat de mult sa le obtii, explicandu-le lumea (deformatie profesioanala?), chiar daca stii ca treapta sistemului lor de valori la care apelezi, e de mult inlocuita cu o mica scara rulanta ce sare peste adanc ! Consider ca e curaj si nebunie sa faci naveta intre atatea tipologii umane, dar nu te judec, mi te uimesc si ma rog sa aiba sens intr-o zi tot ceea ce spui pentru unii care cultiva maneaua in rasadurile culturii generale sau visele la cea de-a paisprezecea masina ...
Mi-ai facut pofta de social,iti multumesc, dar nu pentru social in sine, ci pentru senzatia pe care o ai atunci cand acesta incearca sa te transforme ... Sper ca nu ti-am parut mai aberanta decat imi spun amicii, si nici mai naiva decat ma crede barbatul ce ma iubeste ...:)

Vie si intensa vietuire, sanatoasa si puternica ! Pe acestea nimeni nu ti le poate fura !


Be yourself no matter what they say ! (Sting in "Englishman in New York")
#17538 (raspuns la: #17455) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
bati cimpii - de eusivoi la: 05/08/2004 21:29:30
(la: Gregorian Bivolaru - MISA, guru şi servicii secrete)
see subj - am un material tocmai bun si potrivit pt. tine si cei ca tine.

Bârfa şi calomnia ca arme ale laşităţii - de la cel birfit si calomniat de tine, pt. toti ca tine:

Deoarece în ultima vreme bârfa şi calomnia au luat o amploare fără precedent, considerăm că este necesar să vă prezentăm, în cadrul acestei conferinţe, unele aspecte pe care trebuie să le cunoaşteţi cu privire la bârfă şi calomnie.

De bună seamă că unora li se va părea ciudat să vorbim despre „arme” când ne ocupăm de laşitate; laşitatea fiind o stare de pasivitate, am putea spune voită, laşul fiind omul unei neîncetate şi, deseori, josnice cedări. S-ar putea obiecta că el nu este în stare să se folosească de arme, căci de aşa ceva, mulţi îşi imaginează, că se slujesc numai cei care sunt gata de luptă.

Este adevărat că laşul, ori nu se supără deloc, ori face aceasta numai şi numai atunci când el este pe deplin încredinţat că se află cu totul la adăpost de orice neplăcere. Însă, oricum ar fi cazul, caracteristica principală a laşităţii este şi rămâne tot o neruşinată şi umilitoare stare de cedare. În ceea ce priveşte atacul el este în aşa fel realizat încât denotă, şi mai mult, laşitatea individului în cauză; este hoţesc, este cel mai adesea realizat pe furiş.

Armele obişnuite ale laşului sunt bârfa, aluziile răutăcioase şi anonimatul.

Între calomnie şi bârfă există deosebiri, căci deşi amândouă au cam acelaşi fond sufletesc care este comun – minciuna – felul lor de propagare este diferit. Calomnia se practică cel mai adesea pe faţă, pe când bârfa se realizează cel mai adesea pe ascuns. Uneori sunt unii oameni amorali şi mari neruşinaţi care le întrebuinţează pe amândouă, potrivit cu împrejurările.

Este uşor de înţeles de ce laşul se slujeşte de bârfă. Lipsindu-i îndrăzneala care este necesitată de practica calomniei, el nu poate face decât să bârfească, adică să-şi strecoare hoţeşte minciunile infame privitoare la o anumită persoană. Prin aceasta el îşi satisface invidia care îi roade cel mai adesea sufletul iar, în acelaşi timp, el se află la adăpost de atacul celui bârfit, căci dacă acela i-ar cere cumva socoteală, el, bârfitorul, ar recurge imediat la tăgadă şi ar nega că a făcut vreodată aceasta.

Bârfitorii sunt mai numeroşi decât calomniatorii, căci laşii sunt cu mult mai mulţi decât cinicii. Motivele care îi împing pe cei laşi la bârfă sunt multe. Deşi laşul este lipsit de sentimentul demnităţii, umilinţa la care el s-ar expune sau pe care el o suportă de bună voie, nu se poate să nu-i amărască întrucâtva sufletul lui meschin. Efectul acestei amărăciuni se răsfrânge atunci asupra celor cu sentimentul demnităţii, care pe nimeni nu-i lasă să-i calce în picioare.

Pe laş îl doare când vede cum un altul este respectat, pe când el este umilit şi dispreţuit. De aici apare la el un sentiment de invidie pregnantă împotriva acelora pe care îi simte că nu sunt croiţi întocmai ca el, din stofa mizerabilă a slugărniciei.

Invidia este cauza principală a bârfei. Atunci când cei laşi văd că unul din categoria lor socială valorează mai mult decât ei, sunt într-un anume mod straniu umiliţi, fiindcă ei ştiu că niciodată ei nu vor putea ieşi din obscuritatea pe care o merită, pe drept, şi în care, cel mai adesea, ei îşi târăsc zilele. Faptul că un alt om care a ocupat aceiaşi poziţie socială la fel cu a lor începe să se ridice deasupra lor îi revoltă foarte tare. Şi cum, cel mai adesea, ei sunt nişte laşi, „revolta” lor se manifestă sub forma bârfei împotriva celui care s-a relevat ca fiind un om de valoare sau chiar de o mare valoare spirituală.

Cel mai adesea bârfitorii realizează trei categorii de acţiuni:

1.Plăsmuirea minciunilor.

2.Răspândirea lor hoţească.

3.Întreţinerea lor mizerabilă şi sistematică.

În ceea ce priveşte plăsmuirea, sufletul laşilor este destul de „inventiv”, cel mai adesea fiind nişte oameni lipsiţi de scrupule. Bârfitorii nu se dau în lături de la cele mai gogonate defăimări la adresa cuiva. Dacă sunt suficienţi de dibaci, ei vor căuta ca toate bârfele lor să pară cât mai verosimile pentru a fi mai uşor crezute. Iar pentru aceasta ei vor exagera în rău unele însuşiri ale bârfitului pentru a le înfăţişa apoi sub forma unor cumplite cusururi. Astfel, de exemplu, dacă un om, având în vedere falsitatea altor oameni, este mai circumspect şi, deci, mai puţin încrezător în orişicine, numaidecât laşii cei bârfitori vor scorni zvonul că el suferă de mania persecuţiei. Dacă un alt om dă dovadă de ceva mai multă exactitate şi, în anumite domenii, nu lucrează grăbit şi superficial, colegii lui cei laşi vor spune că el este foarte moale. Când vreun om nu-şi expune viaţa în spectacol, atunci îi atribuie cine ştie ce vicii îngrozitoare şi astfel, aproape pentru fiecare om, ei găsesc câte ceva compromiţător.

Odată minciuna plăsmuită, urmează a doua fază interesantă pentru ei şi anume răspândirea sau colportarea acelei minciuni.

După cum am spus deja, mijlocul de a proceda al laşului va fi aproape întotdeauna hoţia, adică el va acţiona pe ascuns. Să luăm de exemplu un loc de muncă oarecare. Când mişeii cei laşi de acolo îşi propun să compromită pe un coleg de-al lor care, într-un anume mod, îi „întunecă” prin valoarea lor reală personală, atunci ei plăzmuiesc o mizerabilă calomnie, sau chiar mai multe, pe socoteala lui şi apoi fiecare, în grupul său de cunoscuţi – sau dacă sunt yoghini, chiar prin ashramuri sau prin case particulare – o colportează tainic, de multe ori spunând-o cu un aer fals, plin de compătimire la adresa bârfitului. Iar acesta, chiar dacă ar vrea să ştie tot ceea ce s-a minţit pe socoteala lui adesea nu poate afla nimic în mod direct, fiindcă laşul totdeauna caută să ascundă pentru a se sustrage astfel de la orice răspundere.

A treia problemă care îi preocupă pe bârfitori este întreţinerea bârfei. Ei ştiu că un zvon răutăcios, chiar lipsit de o fundamentare reală, face la început un oareare zgomot însă apoi dispare. Tocmai de aceea atunci ei au grijă să-l întreţină răspândindu-l din nou şi, de cele mai multe ori, sub o altă formă, însă cel mai adesea păstrând cam acelaşi fond urât şi foarte copromiţător.

Faptul regretabil este că bârfa nu se practică numai între străini ci chiar şi printre persoane care se înrudesc. Ea se observă la fel de des chiar şi printre acestea. Cauza ei în acest caz este tot invidia. Atunci, ruda cea mai bine situată sau cea mai capabilă va fi întotdeauna obiectul invidiei şi chiar al bârfei rudelor celorlalte. De multe ori este de ajuns să nu te amesteci deloc cu ele pentru a le aţâţa imediat împotriva ta şi a le face să clevetească.

Este ceva rar ca oamenii superiori, spirituali, să o ducă bine cu toate rudele. Neavând nimic sufletesc în comun cu ele, ei nu pot suporta cercul lor strâmt. Se exclud, prin urmare, mai ales atunci, şi-şi aleg un alt mediu care este mult mai potrivit cu mentalitatea lor superioară. Aşa ceva însă rudele nu i-o iartă şi atunci ele se răzbună bârfindu-l, scornind fel şi fel de minciuni sau răspândind despre el multe zvonuri calomnioase. Venind din partea lor, toate acestea sunt mai uşor crezute decât dacă ar veni de la nişte străini, fiindcă mulţi cred, în mod greşit, că rudele sunt mai în măsură să fie bine informate, deoarece ele au avut ocazia să-l cunoască mai îndeaproape pe respectivul om. Ele abuzează atunci de aceasta, plăsmuind şi strecurând pe seama omului respectiv fel şi fel de minciuni mizerabile. Tocmai de aceea cei mai mulţi oameni inteligenţi şi evoluaţi spiritual sunt nişte izolaţi în mijlocul rudelor lor. Iar când ei sunt, în anumite situaţii, strâmtoraţi, rudele se mărginesc doar la a le da sfaturi, altceva nimic. Rareori se întâmplă ca ele să le recunoască în vreun fel valoarea.

Tocmai de aceea este foarte necesar să fim foarte circumspecţi atunci când luăm informaţii despre cineva de la rudele lui. Nu trebuie să cădem în greşeala de a le crede pe toate orbeşte pentru motivul că ele ar fi fost în măsură a-l cunoaşte mai bine pe acel om. Informaţiile lor atunci sunt mai mult interesate decât interesante.

Să vedem acum ce atitudine este cel mai bine să ia omul superior, spiritualizat, faţă de rudele lui bârfitoare. Cea mai inteligentă atitudine atunci este starea de detaşare suverană. Un asemenea om nu trebuie niciodată a face greşeala de a se coborâ la nivelul lor, de a se bălăci în mocirla cumplită în care trăiesc. Într-o asemenea situaţie, un asemenea om, trebuie să le lase pe astfel de rude să-şi continue mai departe „opera” lor mizerabilă, folosindu-se de fel şi fel de minciuni calomnioase, care, aşa cum am văzut, sunt armele obişnuite ale celor mici la suflet, neputincioşi, şi în timp ce el va urmări să se înalţe în ochii contemporanilor lui, care sunt capabili să-l aprecieze, şi va urmări de asemenea să se înalţe către Dumnezeu, ele vor vegeta mai departe într-un mediu mizerabil, ordinar, pierzându-şi timpul cu o mulţime de minciuni şi cu mici infamii.

Ceea ce se petrece din punct de vedere al bârfei în anumite grupuri sociale din oraşele mari, se întâmplă şi în oraşele mici, însă, din cauza numărului restrâns al locuitorilor, bârfa împotriva cuiva se răspândeşte atunci în tot oraşul sau orăşelul.

În provincie, ca şi printre yoghini, mobilul bârfei este tot invidia. De regulă provincialii bârfiţi sunt mai bine situaţi decât ceilalţi oameni sau sunt naturi indiferente şi inteligente, care sunt mai presus decât mediul social înconjurător. Ei bine, faptul că ei nu se prea amestecă cu ceilalţi îi jigneşte pe aceştia şi poate că pe unii chiar îi umileşte într-un anume mod. De aceea ei vor căuta să-şi descarce necazul pe care o generează atitudinea acestora, prin bârfe. Fiind laşi, ei nu vor îndrăzi atunci să recurgă şi la calomnie.

În anumite situaţii, sunt calomnii şi bârfe care nu pot fi înlăturate prin nimic de către victima lor. O astfel de cauză a bârfei este interesul. Nu mai este nevoie să demonstrez pentru ce anume. O cauză foarte răspândită este ciuda sau necazul pe cineva, împotriva căruia, din pricina laşităţii, bârfitorul nu poate să-şi manifeste ura pe faţă. În prezenţa acelei persoane el rămâne aproape totdeauna cu botul pe labe, chiar suferă dojeni şi reproşuri binemeritate, fără a îndrăzni cumva să crâcnească. De aceea el va căuta, la scurt timp după aceea, să-şi verse focul, bârfind pe cel care i-a administrat o lecţie de viaţă sau mai multe care erau chiar binemeritate.

De multe ori se poate ghici că s-a petrecut un incident între două persoane numai după felul în care una începe să o bârfească după aceea pe cealaltă.

Aşa cum am spus, bârfa este de cele mai multe ori nedespărţită de laşitate. Cel mai adesea nu se întâlneşte un laş care să nu fie şi un bârfitor. Acest fapt este explicabil, căci în sufletul laşului este cu neputinţă să nu clocească o stare mizerabilă de duşmănie împotriva celor care îi impun respect, teamă ori invidie şi mai ales împotriva acelora care îl pun în umbră. Şi cum el, cel mai adesea, fuge de atacul făţiş, va recurge în schimb la atacul pe furiş, sperând prin aceasta să fie totdeauna la adăpost de pedeapsă. Însă cel mai adesea acest calcul al lui este greşit.

Caracteristica de căpetenie a bârfei, în ceea ce priveşte modalitate ei de realizare, este că ea totdeauna se practică prin viu grai; altfel nici că s-ar putea. Interesul bârfitorului este ca el să rămână ascuns. De aceea el se mărgineşte la a strecura, chiar pe şoptite dacă se poate, insinuările lui calomnioase. Ştiind că cele scrise rămân, el nu face imprudenţa să se expună a fi demascat prin propriile lui scrisori. El ştie că, în celălalt caz, el are totdeauna o portiţă de scăpare, şi anume tăgăduirea vehementă a infamiilor pe care el le-a debitat hoţeşte.

Aceasta este o altă deosebire între calomnie şi bârfă. Cea dintâi, calomnia, se practică foarte des şi prin scris - de exemplu, calomniile care apar în ziare; cea de-a doua, bârfa, niciodată, căci laşitatea şi atacul făţiş sunt cel mai adesea două noţiuni care se exclud.

Dacă este să fie judecată după efectul produs, bârfa este mult mai vătămătoare decât calomnia. Calomnia fiind spusă cu glas tare sau scrisă poate fi mai uşor spulberată de către cel care se află în cauză, pe când bârfa nu este la fel. Cel care este înzestrat cu intuiţie psihologică, atunci când se introduce într-un mediu social în care el tocmai a fost bârfit, simte intuitiv aceasta, însă ce anume s-a spus pe seama lui şi cine anume l-a bârfit nu poate să afle întotdeauna. De asemenea el nu poate afla de îndată cine anume a fost plăsmuitorul şi transmiţătorul bârfei. Şi atunci se poate întâmpla că, până el ajunge să se documenteze şi să se apere, bârfa ce a fost răspândită despre el poate să-şi fi produs deja efectul nociv.

În afară de aceasta pe calomniatorul ordinar şi îndrăzneţ îl poţi târâ la bara justiţiei. Bârfitorul însă alunecă printre degete căci cel mai adesea îţi lipseşte dovada materială a infamiei lui. Pentru aceste motive, rar vei găsi intriganţi care să se folosească de calomnie, ci mai cu seamă de bârfă.

Atunci când devenim yoghini, mulţi dintre noi renunţăm la anumite vicii cum ar fi: băutura, drogurile, imoralitatea, etc. şi începem să ne petrecem timpul cu noii noştri prieteni, vorbind despre calea spirituală, despre existenţele noastre şi despre tot ceea ce se mai petrece în general; lucruri inofensive, la prima vedere, sau cel puţin aşa credem noi. Dar de multe ori spusele noastre sunt pline de judecăţi mincinoase şi bârfe care sunt atunci rostite de noi într-un mod elegant şi în spatele unui zâmbet fals spiritual.

Ştiind toate acestea, merită să ne amintim ce se spune în Biblie despre bârfă. Astfel, în Levitic 19.16 găsim scris: „Să nu umbli niciodată cu bârfe în mijlocul poporului tău.” Iar în Psalmul 101.5 se spune: „Pe cel ce cleveteşte în ascuns pe aproapele său, îl voi nimici.”

Iată deci că Dumnezeu pune bârfa alături de necredinţa, invidia, crima sau ura faţă de Dumnezeu. În plus ni se spune că „cei care practică aceste păcate merită moartea.” – Romani 1.28-32; 6.21-23; şi 7.5.

O definiţie a bârfei este aceasta: a vorbi urât sau într-un mod exagerat despre cineva, în absenţă, astfel încât discuţia respectivă nu conduce la rezolvarea problemei respectivei persoane. În Biblie, în textul lui Matei 18.15 se spune: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el, singuri. Dacă el te ascultă, ai câştigat astfel pe fratele tău, dar dacă atunci el nu te ascultă, mai ia cu tine pe unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă a ta să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori.”

Şi acest text se poate spune că Dumnezeu l-a pus în Biblie fiindcă El ştie cât de slabi suntem noi oamenii şi că, de asemenea, noi avem nevoie de o înţeleaptă ghidare.

Dacă uneori suntem ofensaţi de greşelile cuiva, trebuie atunci să mergem la acea persoană şi să-i spunem, şi la nimeni altul. Să dăm aici un exemplu. Dacă cineva cade în păcat, cu ce-l va ajuta faptul că tu spui şi altora faptul acesta? Ce pot ei atunci să facă? Ideal este să-l ajutăm numai pe cel ce a păcătuit, ca să fie astfel readus pe calea cea bună. Iar dacă nu ascultă, atunci utilizează ce-a de-a doua metodă biblică.

Să nu uităm cuvântul biblic din Galateni 6.1: „Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată într-o greşeală, voi care sunteţi plini de iubire să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu.”

În multe situaţii bârfa este deghizată într-un aşa zis sfat. Este drept că nu este nimic rău atunci când te adresezi unui adevărat sfătuitor pentru ca să-ţi ofere un sfat înţelept dacă acesta este o persoană matură din punct de vedere spiritual, care te poate ajuta să iei deciziile care sunt stringent necesare în situaţia ta. Din păcate însă, majoritatea oamenilor la care ne ducem cu programele noastre, nu sunt sfătuitori, căci de cele mai multe ori noi nu găsim la ei soluţii înţelepte şi adecvate la problemele noastre. De obicei noi dorim un ascultător care trebuie să ne dea dreptate. Se pare că atâta vreme cât noi putem avea unii oameni de partea noastră, nu ne pasă câtă dezbinare producem şi nici cât rău facem celor care ne aud şi celor despre care vorbim.

În această direcţie merită să ne amintim un alt citat din Biblie: „Şapte lucruri urăşte Domnul Dumnezeul tău; acestea îi sunt urâte: ochii trufaşi, limba mincinoasă, mâinile care varsă sânge nevinovat, inima care urzeşte planuri nelegiuite, picioarele care aleargă repede la rău, martorul mincinos şi cel ce prin bârfă stârneşte certuri între fraţi.” – Proverbe 6.16-19.

Mulţi dintre noi, datorită ignoranţei, cred că a asculta nu este chiar atâta de nociv cum este a răspândi bârfa. Dar nu este deloc aşa. În această direcţie Dumnezeu spune în Biblie: „Cel rău ascultă cu luare aminte la buza nelegiuită şi mincinosul pleacă urechea la limba nimicitoare.” – Proverbe 17.4.

În textul lui Samuel 24.9 David îl întreabă pe Saul: „De ce oare asculţi tu de vorbele oamenilor care zic: David îţi vrea răul?” De ce oare ascultăm şi noi la cei care bârfesc? De ce suntem mereu gata să credem tot ceea ce poate fi mai rău? Biblia însă spune: „Dragostea nădăjduieşte totul.” – Corinteni 13.7.

De ce oare nu le spunem celor care incită la clevetire în mod abil, dar ferm: Îmi pare rău, dar tu eşti mizerabil, şi-mi spui ceva ce eu nu cred că trebuie să ascult. Ar trebui mai bine să vorbeşti despre aceasta cu Dumnezeu sau cu cei implicaţi în ceea ce-mi spui, dar nu cu mine.

Biblia ne avertizează că nu este bine să ne asociem cu bârfitorii: „Cine umblă cu bârfe dă astfel pe faţă lucruri rele care sunt ascultate. Şi cu cel care nu-şi poate ţine gura şi bârfeşte să nu te amesteci.” – Proverbe 20.19.

Tot în Biblie apostolul Matei spune: „Vă spun că în ziua Judecăţii de Apoi oamenii vor da socoteală de orice bârfă şi de fiecare cuvânt nefolositor pe care îl vor rosti.” – Matei 12.36.

La fiecare cuvânt rostit noi facem o alegere; alegem între a-l binecuvânta aşa cum se cuvine pe Dumnezeu Tatăl, ori a produce o întristare călcând cuvântul Său: „Nici un cuvânt stricat, ori rău, să nu iasă de la tine din gură, ci unul bun, după zidire, după cum este nevoie, să de-a har celor care-l aud.” – Efeseni 4.29.

Controlul limbii este o adevărată emblemă a yoghinului avansat.

Tot în Biblie, Iacov ne spune: „Dacă crede cineva că el este religios şi nu-şi înfrânează limba, atunci îşi înşeală inima, iar religiozitatea unui astfel de om este zadarnică.” –1.26.

Din cele prezentate mai sus, cât şi din textele biblice pe care deja le-am enunţat, apare foarte clar pentru noi că, în realitate, bârfa este una dintre instrumentele satanei. Trebuie tocmai de aceea să ne oprim şi să decidem acum, în inima noastră, că niciodată nu vom mai asculta, nu vom mai răspândi bârfa şi aceasta o vom putea face mai ales cu ajutorul lui Dumnezeu, a Atotputernicului nostru Creator.

Prin urmare cuvintele rele, printre care sunt incluse bârfa şi calomnia, au un potenţial atât de dăunător încât un avertisment împotriva abuzului lor apare chiar printre Cele zece porunci. A noua poruncă spune: „Să nu mărturiseşti niciodată strâmb împotriva aproapelui tău.” –Exod 20.13.

Conform, de asemenea, tradiţiei iudice această poruncă înseamnă că este greşit să vorbeşti de rău o altă persoană, chiar dacă ceea ce spui ar fi adevărat, cu excepţia situaţiilor când este important pentru persoana cu care vorbeşti să audă informaţia.

O binecunoscută povestire cu tâlc care aparţine tradiţiei ebraice vorbeşte despre un evreu care umbla prin comunitate şi îl vorbea de rău şi chiar îl bârfea sau calomnia pe rabinul acesteia. După o perioadă de timp omul şi-a dat seama de greşeala sa, a regretat că l-a vorbit de rău pe rabin, şi i s-a înfăţişat pentru a-i cere iertare. Omul respectiv s-a arătat foarte mâhnit pentru ceea ce făcuse rău şi era dispus să facă aproape orice pentru a primi, în felul acesta, iertarea rabinului. Rabinul i-a spus atunci că primul pas în a îndrepta ceea ce greşise este să ia trei perne mari pline cu pene şi puf şi apoi să le desfacă şi să lase vântul să ia penele pentru a le răspândi apoi pretutindeni.

Omul a ascultat şi a realizat întrutotul instrucţiunile rabinului şi apoi s-a întors la el şi l-a înştiinţat că i-a îndeplinit cererea. Atunci rabinul i-a spus: ,,Acum eşti gata pentru cel de-al doilea pas pe calea corectării a ceea ce ai făcut rău. Du-te, te rog, şi adună, una câte una, toate penele.”

După câtva timp omul în cauză s-a întors şi a spus că a realizat că este imposibil să reuşească aceasta. Atunci rabinul i-a spus: „Deşi s-ar putea ca tu să regreţi sincer şi să vrei într-adevăr să repari tot răul pe care l-ai făcut, iată că este la fel de imposibil să-l repari, cum îţi este imposibil să aduni la loc toate penele din perne.”

După cum ne arată şi această poveste bârfa cauzează adeseori celui care este bârfit daune aproape ireversibile.

La evrei, deloc întâmplător, cuvântul ebraic pentru bârfitor corespunde cuvântului pentru vânzător ambulant. Şi acesta, la fel cum un vânzător ambulant merge din casă în casă, cumpărând de la unul şi vânzând altuia, oarecum tot la fel face şi el atunci când bârfeşte. Bârfitorul are, am putea spune, o mentalitate de vânzător ambulant. Când dăm cuiva informaţii intime, tendenţioase sau rele despre o a treia persoană, ne aşteptăm aproape imediat ca persoana cu care vorbim să ne dea, la rândul ei, tot spontan, informaţii intime, tendenţioase sau rele despre persoana care se vorbeşte sau eventual despre altcineva. În felul acesta se face un schimb murdar de informaţii intime tendenţioase şi rele.

De obicei, atunci când ne gândim la etică, gândim în termenii acţiunilor oamenilor faţă de ceilalţi şi dacă aceste acţiuni sunt corecte sau nu. Totuşi etica iudaică se ocupă şi de felul cum oamenii comunică unii cu alţii. Cuvintele, în viziunea acestei tradiţii, pot avea efecte foarte puternice. Dacă sunt folosite într-un mod binefăcător pot alina, pot încuraja sau chiar pot binecuvânta o fiinţă umană, declanşând anumite fenomene de rezonanţă, în funcţie de noţiunile care sunt integrate în cuvintele respective. Pe de altă parte, când sunt folosite în mod rău, ele pot distruge prieteniile, familia, reputaţia sau chiar mijloacele de subzistenţă.

De aceea, data viitoare când vorbiţi sau aveţi tendinţa să începeţi să-i vorbiţi pe alţii de rău luaţi în consideraţie una dintre maximele unui gânditor ebraic şi anume Israel Salander, care a trăit între 1810-1883. El era un mare moralist evreu şi un învăţător ebraic. Rabinul Salander spunea că, de obicei, noi ne confundăm priorităţile: „În mod normal, noi ne preocupăm cel mai adesea de bunăstarea noastră materială şi de sufletul vecinului. Eu însă vă sfătuiesc să ne preocupăm mai bine de bunăstarea materială a vecinului şi apoi de propriile noastre suflete.”

Iată acum o glumă despre bârfă: Bârfa este singurul zgomot care se propagă chiar mai repede decât sunetul.



În lumina a ceea ce v-am expus până aici, merită să trageţi unele concluzii şi, atunci când unele fiinţe umane vin la dvs. şi au tendinţa să bârfească sau să îi calomnieze pe ceilalţi, merită să le daţi următorul sfat: Ştim că trebuie să-ţi mărturiseşti păcatele dar, crede-mă, n-ai nici o obligaţie să le mărturiseşti şi pe ale altora.

Dincolo de aceasta, am observat că cea mai bun modalitate spontană de a afla cu uşurinţă ceva despre caracterul unui om este să întrebi ceva despre altul. În felul acesta poţi să te edifici foarte uşor asupra caracterului acelui om cu care vorbeşti.

Mai adaug doar un anume aspect pe care nu-l comentez. El aparţine gânditorului genial Blaise Pascal. El spunea: „Dacă toţi oamenii din lume ar şti exact tot ceea ce spun ceilalţi despre ei, atunci n-ar mai exista în lume nici măcar 4 prieteni.”

În ceea ce priveşte oamenii care se află la cursurile de yoga, aici puteţi observa cu uşurinţă că minţile ilustre discută idei geniale, spirituale, elevate, inteligente; minţile medii discută evenimente, iar minţile reduse discută şi–i bârfesc pe alţii. Ştiind toate acestea merită să nu uitaţi că, întotdeauna, prietenul tău are un prieten, iar acel prieten al prietenului tău are şi el un prieten, aşa că cel mai bine e să fii cât mai discret.

Un om de spirit spunea la un moment dat că: „Limba bârfitorului ucide trei dintr-o lovitură; în primul rând pe cel care bârfeşte, apoi pe cel care ascultă şi după aceea pe cel despre care se vorbeşte.”

Aşa cum puteţi observa uneori în jurul dvs., unii nu vor să spună nimic rău despre cei morţi, dar nici nu spun nimic bun despre cei vii.

Conversaţia inteligentă şi binefăcătoare este un exerciţiu minunat al minţii. Bârfa, în schimb, este un exerciţiu mizerabil al limbii. Nu uitaţi deci că tot ceea ce intră prin vorbe rele pe o ureche şi iese apoi peste gard sau în discuţiile pe care le realizaţi pe la colţuri este numai şi numai bârfă.



În continuare vă voi prezenta unele citate şi maxime cu privire la bârfă şi calomnie. Iată ce se spune în această direcţie în folclor:

„Nu toate femeile repetă zvonuri şi bârfe; unele le creează.”

„Tuturor ne place să auzim adevărul, dar mai ales despre alţii.”

„Datorită bârfei o limbă de 10 cm ucide un om de 2 m.”

„Cel care adeseori seamănă buruieni, să nu se aştepte niciodată că o să culeagă după aceea trandafiri.”

Noul Testament, Prima scrisoare către Timotei: „Totodată să nu uitaţi că unele femei se deprind să umble fără nici o treabă din casă în casă. Şi atunci ele nu numai că sunt leneşe, dar totodată ele sunt şi limbute iscoditoare şi vorbesc ce nu trebuie să fie vorbit.”

Vechiul Testament, Proverbe: „Acela care nu pomeneşte despre o mică greşeală a altuia caută fără îndoială dragostea, dar acela care o menţinonează mereu în discuţiile cu ceilalţi, aduce dezbinare între prieteni.”

Whiliam Cooper: „Acela care este avid să caute bârfe şi calomnii, poate să fie sigur că astfel aude care vesteşte ceartă şi scandal.”

Marele poet Ovidiu spune. „Chiar dacă tu nu şti, de multe ori tu poţi fi subiectul bârfelor de tot felul care circulă în tot oraşul.”

Genialul William Shakespeare spune: „Şoaptele mizerabile şi înveninate se răspândesc totdeauna cu mare repeziciune.”

Marele poet Virgiliu spune: „Bârfa cea mizerabilă, pe care aproape nici un alt om rău nu o poate întrece, capătă dimensiuni cu atât mai mari cu cât pe la mai mulţi oameni.”

Tot William Shakespeare spune: „Nu există virtute care să nu reprezinte subiectul unei calomnii.”

Un proverb chinezesc străvechi spune: „Zeflemeaua, sarcasmul şi ironia reprezintă „armele” calomniei.”

Pierre Dailler spune: „Calomnia provine în special din două surse importante: pe de o parte ea are la bază anumite interese, iar pe de altă parte, ea este şi rezultatul unei josnice vanităţi.”

Casimir Delavigne spune: „Cu cât o calomnie este mai greu de crezut, cu atât mai mult ea va fi imediat reţinută de cei proşti şi slabi la minte.”

William Shakespeare: „Chiar dacă ai fi cast precum este gheaţa şi pur precum este zăpada, să ştii că tot nu ai putea scăpa de calomnie.”

Pelopida spune: „Oamenii îi calomniază aproape totdeauna pe cei care sunt mai buni decât ei.”

Jean Cocteau spune: „Calomnia este o afirmaţie falsă care prinde totuşi rădăcini în cel care are un caracter slab sau care este rău intenţionat.”

Charles de Fregne spune: „Calomnia ar trebui să fie pedepsită mult mai aspru decât furtul deoarece ea reprezintă o adevărată plagă a societăţii civile. Este mult mai dificil să te aperi de cineva care te bârfeşte sau te calomniază, decât să te aperi de un hoţ.”

Francisc Bacon spune: „Nu ignoraţi niciodată răul pe care îl poate produce calomnia. Eu însumi cunosc persoane dintre cele mai oneste şi mai bune a căror viaţă a fost practic distrusă de acuzaţiile calomnioase care le-au fost aduse.”

Pierre de Beaumarchais spune: „Calomnia este precum banii falşi; deşi nimeni nu doreşte ca aceştia să existe, totuşi ei circulă fără scrupule pe piaţă.”

Un anonim spune: „A calomnia înseamnă a atribui cu o mare răutate unei persoane anumite acţiuni vicioase, rele, pe care aceasta nici nu a avut intenţia şi nici nu s-a confruntat, de asemenea, cu posibilitatea de a le săvârşi ea însăşi.”

Nicolas de Chanford spune: „Calomnia este precum o viespe care nu ne dă pace şi împotriva căreia nu trebuie să facem nici o mişcare până când nu suntem siguri că o putem omorâ. În caz contrar, ea va reveni şi ne va ataca cu o şi mai mare forţă şi înverşunare.”

Tot Nicolas de Chanford spune: „Nedreptatea nu face decât să înalţe şi mai mult sufletul care este puternic, liber, pur şi sincer.”

Marie José de Chenier spunea: „Cel care calomniază, ia prânzul împreună cu răutatea şi cinează cu scandalul, bârfa şi minciuna.”

Victor Hugo spunea: „Calomnia este precum fulgerul; ea ameninţă mai ales vârfurile înalte.”

Eugen Marbeau spunea: „Calomnia este un viciu straniu; dacă vrei să-l omori el va continua să trăiască, iar dacă îl laşi în pace el va muri de la sine.”

Tot Pierre de Beaumarchais spunea: „Calomnia apare şi se manifestă într-un mod insinuant. Mai întâi ea apare ca un tunet slab undeva în depărtare care se propagă razant cu solul, întocmai aşa cum zboară o rândunică înaintea furtunii. Deşi atunci ea este doar precum un murmur, calomnia îşi seamană totuşi sămânţa ei otrăvitoare în urechile şi în gurile celor care o primesc. Apoi răul germinează, se ridică, umblă şi se răspândeşte cu o mare rapiditate. Aproape brusc, nimeni nu ştie cum, calomnia capătă proporţii gigantice. Ea se lansează atunci în forţă, iar vârtejurile ei sunt distrugătoare. Totul devine atunci un vuiet general, un crescendo public, un corp comn de ură şi proscriere.”

Poetul Charles Baudelaire spune: „Răul este totdeauna săvârşit fără efort, aproape în mod natural, de către falsitate. În schimb binele a reprezentat mereu produsul minunat al unei arte delicate.”

Un gânditor anonim spunea: „Insinuarea este chiar mai periculoasă decât calomnia, deoarece ea permite astfel să se manifeste imaginaţia morbidă.”

Un alt gânditor anonim spune: „Plictiseala şi telefonul sunt sursele bârfei şi ale calomniei.”

Esoteristul Fri Juo Shuon spunea: „Calomnia reprezintă o acţiune rea, deoarece persoana care este calomniată nu se poate apăra, iar răspândirea unor zvonuri care îi sunt nefavorabile, dar în acelaşi timp false, îi poate crea mari neajunsuri şi prejudicii. În plus, fiinţa umană are mereu tendinţa de a exagera felul în care ea prezintă o anumită situaţie.

Din punctul de vedere al logicii simple este firesc ca omul să relateze faptele care îl surprind sau care îl fac să sufere deoarece în acest fel el doreşte să primească sfaturi şi să se asigure de justeţea propriilor sale trăiri şi sentimente. Însă de multe ori această expunere este exagerată, iar cel care relatează îşi pierde imparţialitatea şi profită în acest mod, mai mult sau mai puţin conştient, de demnitatea morală a celui căruia îi prezintă faptele, cât şi de absenţa celui pe care îl incriminează.

Calomnia constă în răspândirea unor zvonuri inexacte şi nefavorabile despre o anumită persoană, precum şi în interpretarea voit nefavorabilă a unor aspecte, care sunt totuşi pozitive în ceea ce priveşte persoana respectivă, fără să se facă nici o distincţie între ceea ce este sigur, probabil, posibil, îndoielnic, improbabil şi imposibil. În felul acesta se poate spune că, de fapt, calomnia nu reprezintă o eroare accidentală, ci manifestarea unui viciu sistematic.”

Tot Fri Juo Shuon spune: „La fel ca şi în cazul vicleniei şi al şireteniei, tendinţa predominantă către suspiciune nu reprezintă nici ea o caracteristică firească a inteligenţei.”

Unul dintre înţelepţii sufişti afirmă: „Păziţi-vă să deveniţi suspicioşi, căci suspiciunea este unul dintre aspectele cele mai neplăcute pe care omul îl poate exprima.”, iar îndemnul unui alt înţelept este : „Nu faceţi anchete şi nu spionaţi! De fapt spiritul poliţienesc este solidar cu un moralism bănuitor şi totodată coroziv care fără îndoială că exprimă trăsăturile incipiente ale maniei persecuţiei. Atunci când apare în mod spontan, ca urmare a unei impresii juste, suspiciunea poate fi legitimă. Însă ea nu este justificată atunci când ea devine o tendinţă puternică sau chiar un principiu de acţiune sau simţire, deoarece atunci ea, suspiciunea, se schimbă într-un fel de maladie a sufletului, care este incompatibilă cu virtutea şi, prin urmare, cu starea de sănătate globală a fiinţei.

Trebuie să luăm însă în considerare faptul că suspiciunea nu este alimentată doar de iluzii subiective şi ea se bazează, de asemenea, şi pe aparenţele de natură obiectivă, care sunt şi ele iluzii, dar care totuşi îşi au rădăcinile în faptele reale. De fapt, deşi ignoră Legile Sincronicităţii şi ale Paradoxului, suspiciunea pare să colaboreze, de multe ori în mod misterios, cu aparenţele conjuncturale care iau atunci forma unor enigmatice coincidenţe, a unor evidenţe contradictorii şi a unei realităţi care disimulează, înşelând astfel de multe ori percepţia corectă.”

Tot Fri Juo Shuon spune: „Anumite experienţe ale vieţii ne obligă să constatăm următoarele aspecte. Omul obişnuit îi judecă, cel mai adesea, pe ceilalţ,i după propriile sale posibilităţi intelectuale, după interesele sale şi după trăsăturile sale de caracter. De pildă, atunci când un om sincer îşi exprimă puterea sa, care totodată este şi varianta corectă în ceea ce priveşte un anumit aspect, omul josnic va avea imediat tendinţa să afirme că această părere exprimă ambiţie, vanitate sau un alt aspect rău. Această opinie survine mai ales datorită faptului că detaşarea şi, prin urmare, obiectivitatea, lipseşte cu desăvârşire din concepţiile şi din comportamentul omului cel rău, de o mică valoare.”

Aşa după cum afirmă înţelepţii hinduşi: ”Nu este nimic mai decât apropierea unei stări spirituale elevate, de o mare josnicie sau o meschinărie concretă care nu se poate autodepăşi.”

Esoteristul francez Cedille spunea: „A calomnia pe cineva, acuzându-l de fapte pe care el nu le-a comis niciodată, este ca şi cum ai face un asasinat. Ori, să nu uitaţi că ceea ce se înnoadă într-un anumit loc în Univers, nu se poate deznoda, mai târziu, decât în acelaşi loc şi în acelaşi mod.”

Cicero spunea: „Nimic nu este atât de rapid precum este calomnia. Nimic nu se propagă mai uşor decât aceasta. Nimic nu este mai curând crezut şi nimic nu circulă pe o arie mai întinsă decât acuzele calomnioase.”

Filozoful Diogene spunea: „Calomnia nu reprezintă altceva decât pe care îl fac cei nebuni.”

Un gânditor anonim spunea: „Adeseori calomnia se umflă precum marea; nimeni nu ştie de unde vine însă ea poate să provoace pagube foarte mari.”



Ceea ce este esenţial pentru calomnie este faptul de a se amuza în acest mod mizerabil pe socoteala altuia. Pentru ea acest aspect este uşor de realizat. Calomnia foloseşte mai mereu aceleaşi „ingrediente” pe care le combină cu abilitate şi apoi le agită din nou şi din nou sub nasul oamenilor, ca şi cum ar vrea să-i facă să râdă. Succesul ei este cel mai adesea garantat de ochii avizi să vadă rele, de buzele strânse din cauza sadismului, de gândurile vădit răutăcioase sau chiar duşmănoase, apoi, în final, de râsul batjocoritor.

Unele aspecte care predomină se corelează foarte bine cu noţiunea de calomnie deoarece ele exprimă anumite fapte particulare ale acesteia. Putem astfel să distingem:

-semnificaţia peiorativă sau, altfel spus, care are un sens depreciativ, dispreţiutor, al unui cuvânt sau al unui joc de cuvinte;

-devalorizarea intenţionată şi fără un suport real a unor fapte sau a unor aspecte în legătură cu o anumită persoană;

-deprecierea faptelor sau a realizărilor unei persoane care intervine atunci când devalorizarea lor este practicată în mod sistematic;

-deprecierea extremă care survine mai ales atunci când se face comparaţie cu aspectul cel mai negativ din categoria respectivă;

-exprimarea caustică ce provine mai ales din tendinţa exagerată de a observa numai defectele şi tot ceea ce nu este bun, atât în ceea ce priveşte oamenii, cât şi în ceea ce priveşte obiectele;

-animozitatea, adică atitudinea ostilă faţă de o anumită persoană sau un grup de persoane;

-asprimea comportamentului;

-severitatea exagerată, care provine din manifestarea dezagreabilă a unui comportament dur, nemilos;

-atitudinea ironică ce provine mai ales din sentimentele care au fost acumulate faţă de o anumită persoană;

-răutatea sau ostilitatea care exprimă sentimentele negative în legătură cu o persoană sau cu un grup de persoane;

-nesimţirea care demonstrează foarte clar lipsa de respect, brutalitatea verbală sau chiar fizică şi gradul foarte mic de inteligenţă a persoanei care manifestă această trăsătură de caracter;

-vulgaritatea aproape constantă care apare la o minte superificială, grosieră şi un suflet imatur.

Tradiţia spirituală afirmă, deloc întâmplător, că limba, subânţelegând prin aceasta capacitatea de a exprima prin cuvinte intenţiile, ideile şi gândurile noastre, este un organ care poate să devină foarte periculos şi chiar devastator, prin efectele nocive care pot să apară ca urmare a folosirii ei rele.

Pe de altă parte să nu uităm că învăţăturile creştine afirmă că vorbirea care nu este absolut deloc inspirată de Duhul Sfânt poate deveni repede arma favorită a satanei. De aceea, în textele creştine uneori se spune că limba este un organ prin intermediul căruia cel rău, diavolul, îşi duce la îndeplinire multe dintre proiectele sale malefice. El se serveşte astfel, prin intermediul limbii, de doi dintre cei mai fideli colaboratori ai săi, care sunt bârfa şi calomnia.

În lumina acestor revelaţii, bârfa reprezintă, aşa cum am arătat deja, acţiunea de a denigra şi de a defăima pe cineva sau, cu alte cuvinte, de a proiecta către o anumită persoană aspecte inventate, mizerabile, rele, prin intermediul cuvintelor. Bârfa este deci o armă diavolească foarte puternică deoarece ea este capabilă să provoace răni profunde în sufletul persoanei care este astfel vizată, pe care se vor grefa apoi sentimentele chinuitoare de ciudă şi amărăciune, toate acestea reprezentând „patul” de tortură al demonilor prin care ei îşi realizează acţiunile lor distrugătoare.

Calomnia constă, la modul esenţial vorbind, din afirmaţii false şi mincinoase care se referă la faptele care îi sunt atribuite pe nedrept altei persoane şi care au scopul să distrugă reputaţia şi onoarea sa. Calomniatorul acuză deci o altă persoană spunând minciuni şi afirmând fapte care nu sunt deloc adevărate şi care nu se foandează pe ceva real dar care, totuşi, sunt prezentate în această manieră. Prin însăşi natura ei, calomnia este diabolică. De altfel, nu întâmplător, Iisus Christos a afirmat că, înainte de toate: „diavolul este tatăl minciunii şi al denigrării şi calomnia...”

Prin urmare bârfa şi calomnia sunt în realitate nişte „instrumente” importante prin intermediul cărora diavolul acţionează pentru a provoca neîncrederea în calea spirituală sau în tehnicile yoga, cearta între oameni, pentru a-i dezbina şi învrăjbi pe unii împotriva altora, pentru a creea, de cele mai multe ori, sentimente de invidie, animozitate, rivalitate, ură, duşmănie, etc.

Înţelegem acum cu uşurinţă motivul pentru care se spune, adeseori, că limba este capabilă să „murdărească” întregul trup care, aşa după cum ştim foarte bine, reprezintă însuşi templul cel sacru al lui Dumnezeu.

Prin urmare, trebuie să vă daţi seama că totdeauna cel care procedează astfel nu se poate bucura de Graţia lui Dumnezeu; cu atât mai mult cel care calomniază nu poate să rămână nepedepsit de Justiţia Divină. Cei care se lasă pradă ispitei de a bârfi şi a calomnia va trebui să suporte, mai devreme sau mai târziu, consecinţele pedepsei divine care nu reprezintă în realitate decât acţiunea perfect integrată a Legii universale a Karmei, căci aşa cum se afirmă şi în Vechiul Testament: „Limba cea mincinoasă este urâtă Domnului Dumnezeu” – Proverbe 12.22. Şi de asemenea: „Spune Domnul: pe cel care, în ascuns, bârfeşte şi calomniază îl voi pedepsi aspru.” – Psalmi 105.5.

Tot în Biblie, în Proverbe 19.9. se spune: „Martorul mincinos nu rămâne niciodată nepedepsit, iar cel ce spune numai minciuni, până la urmă va pieri.”

Cel care calomniază exprimă aproape totdeauna, de fapt, într-un mod direct, ura şi răutatea ascunsă care există în inima lui. Se ştie că iubirea adevărată iartă, acoperă şi nu dezvăluie secretele sale, în timp ce răutatea şi ura inventează cu neruşinare şi răspândeşte cât mai mult greşelile mult exagerate ale altora şi acuzaţiile rele, neadevărate, împotriva lor.

Dumnezeu, care este infinit mai bun şi răbdător, ne iubeşte necondiţionat şi ne iartă chiar şi atunci când greşim foarte grav, mai ales dacă noi suntem atunci foarte sinceri în inima noastră şi dorim cu adevărat să ne îndreptăm, pe când diavolul, întocmai precum servitorii care sunt cutre şi slugarnici, bârfeşte şi acuză aproape fără încetare, cu scopul esenţial de a dezbina şi de a distruge.

În Biblie, în Prima scrisoare sobornicească a lui Petru 3.10 se spune: „Căci cine iubeşte cu adevărat viaţa şi vrea să aibă mai mereu zile bune, trebuie să-şi înfrâneze cât mai des limba de rău şi buzele de la cuvintele înşelătoare.”

Prin urmare, se poate spune că acesta este unul dintre motivele importante pentru care mulţi oameni nu pot cunoaşte pacea lăuntrică şi fericirea sufletească, cu alte cuvinte, din cauza păcatelor pe care ei le săvârşesc prin intermediul cuvintelor care sunt adeseori rostite şi a inimii impure pe care o au. Căci aşa cum este scris în textele timpurii ale Sfinţilor Părinţi creştini: „Limba este fericită atunci când ea exprimă bogăţia inimii.”

Cel care bârfeşte sau calomniază provocând în acest fel multă suferinţă, demonstrează în felul acesta, în mod implicit, că deja tenebrele i-au cuprins sufletul şi că el a devenit de fapt un agent, care cel mai adesea este inconştient, al acţiunilor demoniace şi satanice.

Tot în Biblie, la capitolul Proverbe 13.3 se spune. „Cine îşi păzeşte gura, îşi păzeşze sufletul, iar cine îşi deschide buzele mari spre a rosti minciunile şi răul, aleargă astfel spre pieirea lui.”

Tot în Biblie, la capitolul Proverbe 21.23 se spune: „Cine îşi păzeşte gura şi limba de vorbe rele sau mincinoase îşi scuteşte sufletul de multe necazuri.”

Graţia cea tainică şi Binecuvântarea lui Dumnezeu nu se revarsă niciodată din plin asupra acelora care bârfesc şi care calomniază. Dimpotrivă, mai devreme sau mai târziu, ei vor trebui să suporte consecinţele şi fructele amare ale acţiunilor rele. Mai mult decât atât, să nu uitaţi că, în ciuda rugăciunilor pe care, poate, aceste persoane le adresează uneori lui Dumnezeu, dorinţele lor nu vor fi împlinite atâta timp cât ele vor continua să se complacă în această stare mizerabilă.

În încheierea acestei conferinţe, ofer un sfat celor care deja s-au obişnuit să bârfească şi să calomnieze. Mai bine decât să bârfiţi sau să calomniaţi, citiţi cu atenţie cursurile pentru că mai ales aceştia dintre voi aveţi o mare nevoie să vă îmbogăţiţi nivelul spiritual şi să depăşiţi această stare mizerabilă în care vă complaceţi.
pt. AlexM - de carmentopa la: 06/08/2004 09:28:39
(la: Pana unde merge recunostinta fata de parinti?)
Nu stiu ce varsta ai ca sa spui ca :
"Toate trec, si iubirea trece; iubirea care tsine o viatsa exista numai in povesti si in romane de 2 parale. "
Cred ca se face o confuzie teribila intre uibire si atractie, sex! Atentie, dragilor....cand nu faci diferenta intre aceste doua chestii e f. grav!
Iubirea despre care spui ca nu exista, nu o cunosti!
Nu trebuie sa te mariti/insori ...numai pt. ca va potriviti sexual! E cea mai mare gresala! te poti simti bine din acest punct de vedere si cu o prostituata sau cu un gigolo! Si apoi...gata!
Nu inseamna ca un barbat se insoara cu toate femeile sexy din viata lui sau cu cele care l-au inebunit in pat! E absurd!
Reusita in viata personala depinde de abilitatea de a face aceasta deosebire!
Casatoria din interes, oricare ar fi el (sexual, social, material, estetic, ...) este o gresala pe care o platesti toata existenta ta!
Nimic nu se face fara iubire! Mancarea pe care o faci cu dragoste, cu placere, este gustoasa, buna! La serviciu, munca facuta cu dragoste..da alte roade! Orice faci cu si din iubire...este mereu rasplatit de Dumnezeu!
#19150 (raspuns la: #19090) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Capcanele lui 23 august 1944 - de RSI la: 02/09/2004 13:45:20
(la: O CATASTROFA NATIONALA: 23 AUGUST 1944)
Capcanele lui 23 august 1944 (NO RATING!)

[romanian-portal.com], (8/23/2004) »
Ca niciodata in ultimii 15 ani, apropierea acestui 23 august a starnit in discursul public romanesc o revigorare a interesului (uneori a pasiunilor) fata de acest eveniment important al istoriei contemporane. Mai multi factori au condus aici: in primul rand, intentia oficialitatilor, anuntata inca de la mijlocul lui iulie a.c., de a organiza o celebrare substantial mai consistenta decat in toti anii de dupa 1990 (legitimata de implinirea unui numar rotund de ani); apoi, trebuie sa luam in calcul recentele avataruri ale Casei regale romane, ca si ameliorarea spectaculoasa a relatiilor dintre Regele Mihai si actualul presedinte al Romaniei; in fine, cred ca in substratul intregii povesti se afla balanta inca neechilibrata, in memoria noastra comuna, intre nostalgia dupa autoritarismul legitimat "patriotic" al maresalului Ion Antonescu si frustrarile firesti ale celor care stiu ca, o data cu acea zi, a inceput drama comunizarii Romaniei. Istoricii nu pot conduce, prin ei insisi, la rezolvarea definitiva a acestui impas - o data pentru ca istoria este o disciplina in continua rescriere*, apoi pentru ca s-a vazut limpede ca nici macar ei nu au cazut intru-totul de acord asupra interpretarii acestui subiect fierbinte.



Propun aici o analiza succinta a evenimentului de acum 60 de ani, avand convingerea ca orice incercare de clarificare a acestui trecut relativ recent poate conduce la o mai buna intelegere a prezentului nostru.


I. Cum s-a ajuns la 23 august 1944?

Intre 21-24 noiembrie 1940, pe fondul unei Europe prinse de mai bine de un an in conflict, generalul Ion Antonescu (devenit, din 14 septembrie acel an, Conducatorul statului national-legionar roman) facea prima vizita la Berlin, ocazie cu care le prezenta lui Adolf Hitler si ministrului de Externe german Joachim von Ribbentrop viziunea sa asupra situatiei europene si locului Romaniei in acest peisaj. Antonescu si Hitler si-au facut reciproc o buna impresie. Generalul roman, al carui patriotism sincer nu putea masca un mare amatorism intr-ale politicii, si-a expus dorinta de a lupta pentru refacerea granitelor statale, grav afectate de pierderea Basarabiei, Bucovinei de Nord si a unei parti din Transilvania, in chiar vara acelui an. Spre deosebire de Antonescu, Hitler avea o mare abilitate politica: "Istoria nu se va termina in anul 1940" - i-a spus el lui Antonescu, sugerandu-i o speranta. Din acest moment, Romania va intra intr-o dezastruoasa competitie cu Ungaria lui Horthy pentru captarea bunavointei Fuhrer-ului. In chiar aceasta vizita, pe 23 noiembrie, Conducatorul roman semneaza in numele tarii sale aderarea la Pactul Tripartit (alcatuit din Germania, Italia si Japonia si completat de Ungaria cu doua zile mai devreme, pe 21 noiembrie).



Explicatia acestui gest - si a celor care aveau sa urmeze - nu este pasiunea fascista a lui Antonescu, ci convingerea sa ca Hitler va castiga razboiul. Din 1916, politica externa a Romaniei fusese legata de cea a Frantei; dar Franta cazuse, sub loviturile unei armate germane care parea invincibila. Ca militar, Antonescu a avut o intuitie corecta: ca, in ciuda pactului din 23 august 1939, Germania si URSS vor ajunge in conflict. Temator pana la obsesie de sovietici (avea, ca roman, motive, desigur), Antonescu a ales sa mearga pe mana Germaniei.



In cele sapte luni care vor urma, in toate intalnirile si in mesajele schimbate, Antonescu arata disponibilitatea Romaniei de a lupta impotriva bolsevismului. Dar Hitler s-a aratat initial rezervat fata de aceasta oferta. Nedorind sa-i dea un cec in alb liderului roman si aparent deplin increzator de forta sa, el insista pe nevoia de stabilitate a Romaniei, siguranta economica etc. Convins totodata de dorinta de revansa a romanilor, Hitler definitiva la mijlocul lui decembrie 1940 Planul Barbarossa de atacare a Uniunii Sovietice, in care Romania avea rolul sau - chiar fara ca, in acel moment, Antonescu sa stie!



Discutia definitiva intre cei doi a avut lor pe 12 iunie 1941; abia acum Hitler l-a anuntat pe Antonescu de intentia inceperii razboiului in Est (fara a-i spune data exacta!). Antonescu, intarit intre timp in tara prin infrangerea legionarilor (in 21-23 ianuarie), s-a declarat decis sa lupte, in vederea recuperarii teritoriilor romanesti pierdute. De retinut ca, spre deosebire de Primul Razboi Mondial, cand Ionel I.C. Bratianu a negociat intens conditiile iesirii Romaniei din neutralitate, in iunie 1941 Ion Antonescu a acceptat intrarea in conflict fara nici un tratat formal cu Germania, bazandu-se exclusiv pe o intelegere verbala cu Hitler.



Greu de imaginat astazi entuziasmul inceputului campaniei anti-sovietice, dupa 22 iunie 1941. Pentru multi romani, contaminati de optimismul propagandei germane, razboiul pentru Basarabia echivala cu o excursie ceva mai plictisitoare in stepa rusa. Cucerirea Odessei (cu pierderi de peste 90.000 de soldati!), pe 16 octombrie, a intarit aceasta speranta. Aici trebuie spus ca, increzator el insusi, Antonescu a preluat datele esentiale ale politicii germane, inclusiv conceptiile rasiste: dupa ocuparea Transnistriei, intre august 1941 si iulie 1942, cca 110.000 de evrei din Basarabia si Bucovina au fost deportati aici, urmand ca din septembrie 1942 sa fie adusi si evrei din Romania (din cauza cursului razboiului, planul nu s-a aplicat); in acelasi timp, intre iunie si septembrie 1942, cca. 25.000 de tigani nomazi au fost deportati tot acolo.



Iarna 1942-1943 (adica esecul din batalia Stalingradului) si pierderile masive de aici, din Cotul Donului si Stepa Calmuca (cca. 150.000 de oameni) au fost un avertisment sever pentru Antonescu. Din vara acestui an, bombardamentele asupra Ploiestiului si zonei petroliere (incepute inca din iunie 1942) devin o problema curenta. Din acest moment, oficialii romani (fie ministrul de externe Mihai Antonescu, fie reprezentanti ai partidelor politice aflate in "adormire") vor sonda o posibila iesire din razboi, fara succes. In cadrul aliantei antihitleriste, se impusese pregnant ideea ca Romania este o problema a Rusiei - drept urmare, emisarii romani vor fi sfatuiti, insistent, sa trateze cu sovieticii si sa nu mai astepte sprijin separat de la Anglia sau Statele Unite.



Trebuie spus foarte clar ca, in vara anului 1944, aceste negocieri erau practic blocate. Cu exceptia unor schimburi sporadice de conditii la Cairo, URSS urmarea sa traga de timp, pentru a-si continua contra-ofensiva spre Berlin si a cuceri, implicit, Romania.


II. Filmul unei zile incepute in haos si terminata in speranta

Pe 19 august 1944, ofensiva sovietica incepe, in operatiunea Iasi - Chisinau, incercuirea trupelor germano-romane in Nordul Moldovei, indreptandu-se spre aliniamentul Focsani-Ismail. Si aici intervine exagerarea numita linia de aparare Focsani - Namoloasa - Galati. Vazuta ca antepenultima reduta impotriva rusilor (in cazul caderii ei, Antonescu ar fi incercat rezistenta pe crestele Carpatilor si pe Olt), aceasta linie fortificata, in realitate, nu era inca terminata, era prost echipata din punct de vedere tehnic si - ceea ce e mai important - urma sa fie ocupata de soldatii aflati in retragere din Est, ei insisi demoralizati si intr-o stare precara. Cei care estimeaza, pe baza unor date fragmentare, ca aici s-ar fi putut rezista in fata rusilor pana la sase luni se hazardeaza intr-un optimism nejustificat.



In noaptea de 21 spre 22 august 1944, la Palatul Regal din Bucuresti a avut loc o ultima intalnire a complotistilor care initiasera, inca din iunie, consultari in vederea iesirii din alianta cu Germania si, la nevoie, eliminarii lui Ion Antonescu. Au fost prezenti Regele Mihai, Iuliu Maniu (presedintele PNT), Constantin I.C. Bratianu (PNL), Constantin-Titel Petrescu (PSD) si Lucretiu Patrascanu (in numele comunistilor, dar in virtutea bunelor relatii pe care el le avea cu "lumea burgheza"). Cu acest prilej s-a decis ca duminica, 26 august, la ora 13.00, Regele sa-l convoace pe Ion Antonescu la Palat si sa-i ceara fie semnarea armistitiului, fie demisia.



Lucrurile s-au precipitat aproape dramatic in dimineata de 23 august, cand s-a aflat ca maresalul Antonescu urma sa plece pe front. Si astfel s-a profilat determinarea si curajul tanarului Rege Mihai (pe 25 octombrie el urma sa implineasca 23 de ani). Fara sprijinul direct al liderilor politici, dar cu concursul unor inalti ofiteri apropiati Casei Regale, Mihai i-a convocat pentru ora 15, la Palat, pe Ion Antonescu si Mihai Antonescu. Ultimul a fost punctual, iar maresalul, invocand treburi reale, a ajuns in jurul orei 16. Discutia s-a purtat in biroul regal, intre patru persoane: Regele Mihai, generalul Sanatescu (seful Casei Militare regale), maresalul Ion Antonescu si ministrul Mihai Antonescu. Intr-o camera alaturata se aflau generalul Aldea (consilier al Regelui pe probleme militare), maresalul Curtii Ion Mocsony-Starcea, secretarul regal Mircea Ionitiu si Grigore Niculescu-Buzesti, iar in apropiere, pentru a interveni la nevoie, un alt grup de ofiteri de incredere.



Arestarea celor doi Antonescu s-a facut in jurul orei 17, dupa un schimb de replici in care maresalul si-a prezentat obiectiile cu privire la iesirea din razboi, motivand ca astfel ne vom da cu mainile legate rusilor. Odata inchisi cei doi intr-o camera de valori a Palatului, imediat Regele a demarat consultarile pentru alcatuirea guvernului. In jurul orei 18 au ajuns la Palat, convocati, si generalul Constantin Pantazi (ministru de Razboi), generalul Picky Vasiliu (seful Jandarmeriei) si colonelul Elefterescu (seful Politiei). In fata alternativei arestarii, ei au ales colaborarea. Simultan, a fost convocat si seful Serviciului Sigurantei, Eugen Cristescu. Din intuitie sau ca urmare a unor informatii scurse, acesta a banuit despre ce e vorba si, in loc sa vina la Palat, s-a deplasat la locuinta ambasadorului german von Killinger, avertizandu-l.



Primul detaliu ce merita retinut este ca schimbarea s-a produs fara nici o defectiune majora; ofiterii superiori din Bucuresti, informati rand pe rand, au dovedit o mare fidelitate fata de Rege si o lipsa de solidaritate cu Antonescu asupra careia merita meditat. In jurul orei 18.30, Armata romana era deja plasata in noi dispozitive, in vederea unei riposte. Dupa ora 19 au ajuns la Palat ambasadorul Killinger, generalul Gerstenberg (seful Apararii antiaeriene) si generalul Hansen (seful Misiunii militare germane in Romania). Informati cu deferenta, li s-a cerut evacuarea fara lupta a armatei germane din tara. In zilele urmatoare, Killinger avea sa se sinucida - pentru ca, in ciuda informatiilor pe care le primea constant, nu prevazuse actul - iar Gerstenberg a ales, din 24 august, calea represaliilor, desi isi daduse cuvantul de onoare in sens contrar.



In jurul orei 22.10, a fost difuzat, prin Radio, mesajul Regelui catre tara. In acel moment, schema noului guvern - prezidat de generalul Constantin Sanatescu - era, in linii mari, definitivata: cei patru lideri politici amintiti mai sus erau ministri secretari de stat (in plus, Lucretiu Patrascanu - vezi mai jos - primise Justitia), iar restul posturilor erau ocupate de militari. La ora 2 a diminetii de 24 august, Regele, insotit de cativa apropiati, a plecat spre Gorj - via Craiova - la sugestia apropiatilor care se asteptau (si aveau dreptate) ca a doua zi Palatul sa fie bombardat.


III. Consecinte imediate si multe intrebari

Un numar mare de intrebari agita inca analiza acestei zile.



In primul rand, care a fost rolul factorului politic? Singurii lideri care au ajuns la Palat in seara de 23 august au fost, in ordine, Lucretiu Patrascanu (ajuns spre orele 19.30) si Constantin-Titel Petrescu; dupa ora 22, a venit si comunistul Emil Bodnaras, cu intentia ferma de a se interesa de Ion Antonescu. Se poate glosa mult pe seama lipsei liderilor taranist si liberal; cea mai probabila explicatie este aceea ca, desi informati, au preferat expectativa, nu foarte convinsi de reusita actului.



Cum se explica rolul lui Lucretiu Patrascanu? Prezenta sa la Palat si propunerile cu care vine imediat (amnistierea detinutilor politici, desfiintarea lagarelor etc.), precum si dorinta de a fi inclus pe lista guvernamentala intr-o pozitie net privilegiata isi au sursa in stradania lui de a lua un avans in fata celorlalti lideri ai partidului comunist. Patrascanu avea sa nutreasca, pana prin 1947, convingerea ferma ca el ar avea datele intelectuale si meritele istorice si politice pentru a conduce PCR. Aceasta convingere il va duce in inchisoare si apoi la moarte, peste mai putin de 10 ani.



De ce a ajuns Ion Antonescu in mainile comunistilor atat de repede, inca din primele ore ale lui 24 august? Oricat de trist, adevarul este ca numai comunistii (dirijati de Bodnaras) au putut alcatui, in timp scurt, o brigada de soc, capabila sa-l deplaseze intr-un loc sigur si sa-l pazeasca pe maresal. Liberalii si socialistii spusesera inca din 21 august ca nu au oameni pregatiti pentru o asemenea eventualitate, iar Ilie Lazar, seful departamentului Muncitoresc al PNT, care - teoretic - avea oameni, aparent a lipsit in acea zi din Capitala. Antonescu a ajuns astfel in cartierul Vatra Luminoasa si, in nici o saptamana, era deja predat sovieticilor.



Care a fost rolul noului guvern Sanatescu? Atunci, ideea unui guvern militar a parut a fi cea optima. Astazi, se poate medita daca un guvern preponderent politic nu ar fi fost mai eficient in vederea rezistentei la comunizare. Imediat dupa 12 septembrie (data la care era semnata la Moscova Conventia de Armistitiu intre Romania si Aliati), Comisia Aliata de Control (in esenta sovietica) a devenit organul de conducere neoficial al Romaniei, iar presiunile ce au urmat pana la impunerea guvernului pro-comunist Petru Groza din 6 martie 1945 s-au desfasurat in ritm sustinut. Primul rezultat a fost, deloc paradoxal, tocmai lipsa regelui de la sarbatorirea primului an de la eveniment, pe 23 august 1945; atunci, surprins de refuzul lui Groza de a-si prezenta demisia (asa cum Regele Mihai i-o ceruse), suveranul a boicotat, in mod simbolic, aceasta celebrare si incepea astfel "greva regala" ce avea sa dureze pana pe 7 ianuarie 1946.



In fine, a fost 23 august un act de salvare nationala sau o catastrofa? La o analiza lucida, rezulta ca inlaturarea lui Antonescu si ruperea aliantei cu Germania erau, (in acel moment si in acele conditii concrete), singura sansa pentru a putea spera la un statut mai bun al Romaniei postbelice. Nu e cazul sa ne facem complexe: Romania nu a parasit atunci o Germanie democratica, ci un Reich utopic si criminal. E drept, acea zi nu a adus sfarsitul razboiului - dar a adus, oricum, ruperea unei aliante nefaste, pe care Romania nu o alesese de bunavoie, dar care impinsese tara in dezastru si o putea conduce la dezmembrare. Personal, am convingerea ca daca azi Transilvania se afla in granitele Romaniei (URSS ne-a sustinut in acest sens, in 1946-1947, sugerandu-ne astfel sa "uitam" de Basarabia), acest lucru are legatura si cu 23 august 1944.


IV. Ce mai inseamna azi 23 august 1944?

Confiscata de comunisti, ziua de 23 august a purtat de-a lungul deceniilor diverse semnificatii, toate impuse. Ea a devenit zi nationala in 1948, imediat dupa proclamarea frauduloasa a Republicii. Vreme de aproape un deceniu, 23 august a fost descrisa ca zi de eliberare a Romaniei de catre glorioasa Armata Rosie (care, evident, nu fusese implicata in mod direct). La inceputul anilor 60, regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej a deplasat treptat atentia spre insurectia antifascista, reducand in paralel apologia armatei sovietice. Succesorul sau, Nicolae Ceausescu, va agrea mai mult o formula complicata, in stare sa legitimeze impletirea dintre istoria inventata a PCR si istoria neamului: Revolutia de Eliberare Sociala si Nationala, Antifascista si Antiimperialista.



Sperantele romanilor din seara de 23 august 1944, ca vor iesi din razboi si ca se vor intoarce la democratia de pana in 1938, au fost abrupt inselate. Practic, ziua arestarii lui Antonescu a fost primul pas pe calea unei sovietizari accelerate. Dar trebuie sa spunem ca nici unul dintre actori nu putea atunci intui ce avea sa urmeze. A-i face pe Regele Mihai sau pe apropiatii sai vinovati de evolutia ulterioara tradeaza fie necunoasterea istoriei, fie rea-credinta.



In fine, care este oare sintagma cea mai potrivita in rememorarea acestui eveniment? Aparent, lovitura de stat este o formula potrivita, din moment ce Ion Antonescu era, in acel moment, Conducatorul statului, iar Regele Mihai nu mai avea decat o mica parte din prerogativele constitutionale regale din 1923. Totusi, in opinia mea, indiferent de statutul oficial (si autorevendicat!) al Maresalului, o lovitura de stat data de un rege in functie este o contradictie in termeni si o imposibilitate logica.



Asadar, cred ca, fara a ne complica inutil in formule pretentioase, dar greu de argumentat, gen insurectie, lovitura de Palat, lovitura de stat s.a.m.d., putem accepta ca la 23 august 1944 a avut loc demiterea fortata a regimului Ion Antonescu, in virtutea unei sperante care - asa cum spuneam - va mai avea nevoie de 45 de ani pana la a prinde contur.


Adrian CIOROIANU

Semnalez cu placere o ultima aparitie dedicata subiectului, din care provin unele dintre detaliile analizei de fata: Ion Solacolu (editor), Tragedia Romaniei 1939 - 1947, Institutul National pentru Memoria Exilului Romanesc & Ed. Pro Historia, Bucuresti, 2004



Stire preluata de pe siteul ZIUA

http://www.ziua.net/
gabi.boldis - de nasi la: 20/10/2004 04:27:00
(la: Barbatii romani din diaspora (si nu numai))
sper sa nu te superi, dar nu voi raspunde la citeva dintre ideile pe care le-ai enuntat. in loc de a ma lansa intr-o motivare a acestei decizii, iti citez din ce a publicat admin la data de 16/04/2004 si sper sa iei aminte: " In momentul in care in discutie incep sa apara cuvinte precum "tu", "tu esti", "tu faci", "tu dregi", alaturate de aprecieri cu conotatii negative, cu referire la partenerul de discutie, atunci poti fi sigur ca discutia s-a transformat intr-o (sterila) disputa personala. Exemple: "(tu) esti complet pe dinafara", "esti comunist", "(tu) habar n-ai ce vorbesti", "(tu) vii aici ca sa faci propaganda pentru...", "parerile tale sunt asa si pe dincolo" - inchei citatul

in alta ordine de idei, multumesc pentru lectia in sociologie. dar uite: am citit nu de mult pe undeva in antropologie (referitor la impartirea asta a muncilor/ atributiilor in cuplu) ca se trag din preistorie de pe vremea lui homo sapiens. nu mai situ numele autorului si nici n-am cartea la indemina.

ideea era ca femela (din motive de instinc matern) avea ca prima prioritate ingrijirea si protejarea puiului (sa-l alapteze, sa nu inghete de frig, sa nu fie mincat de alte animale) si ca urmare a evolutiei naturale, a dezvoltat "periferal vision" - abilitatea de "a vedea cu coltul ochiului" - si acea atentie distributiva pt ca trebuia sa keep an eye on the kids si in acelasi timp sa fie in garda la aparitia altor predators care i-ar fi mincat puii. de aici a aparut si acea abilitate de multi-tasking (care iata ca in ziua de astazi nu mai este o abilitate exclusiv feminina!). in cadrul aceleiasi evolutii naturale a speciei, masculul a devenit cel disponibil a procura hrana, prin urmare a dezvoltat acel "focused vizion" pt ca trebuia sa vineze si sa se concentreze asupra "tintei" - a prazii, de unde vine si abilitatea de concentrare (nici asta nu mai este in prezent o abilitate exclusiv masculina). dar in cadrul aceleiasi evolutii naturale, masculul a dezvoltat si capacitatea musculara mai mult decit femela. mai tirziu in istorie, pe acelasi principiu s-au "impartit" atributiile - barbatii predominant la muncile fizic solicitante (agricultura, constructia de locuinte, unelte, etc) femeile predominant la ingrijirea copiilor si muncile casnice.

evident, per ansamblu, a existat o anume directie in dezvoltarea fiintei umane si a societatii. dar aspectul pe care l-am pus in discutie este tocmai aceasta evolutie IN PREZENT, cind nu prea mai exista "meserii"/ atributii "economice" exclusiv masculine sau feminine. nu este normala atunci o reimpartire si a muncilor casnice? faptul ca in unele societati deja s-a intimplat acest lucru si in altele este un trend in dezvoltare, este un indiciu ca aceasta schimbare este inevitabila si trebuie sa ne adaptam ei. STATISTIC vorbind, nu putem clasifica marea majoritate a barbatilor romani intre grupurile sociale care au acceptat si mai ales s-au adaptat acestui aspect social - sa nu ma inteleaga nimeni gresit. iar constatarea mea a fost ca odata intrati in contact direct cu societatile in care a survenit deja schimbarea (din nou, repet, majoritatea - nu toti) nu se pot adapta sau nu vor sa o faca.

despre remarca ta "Una peste alta imi imaginez ca e teribil sa fi barbat in Romania, sa fii lovit de aceleasi necesitati ca un neozelandez, sa intri pe net din varii motive, si sa mai dai de cineva care te dispretuieste" - parerea mea este urmatoarea: nu dispretuieste nimeni pe nimeni, fiecare avem dreptul la parerile noastre si daca cineva nu e de acord nu inseamna ca dispretuieste sau altceva (bineinteles, atita vreme cit discutiile se poarta in mod civilizat)
Concluziile mele- raport de cercetare - de Hypatia la: 16/11/2004 18:59:25
(la: Conflictul in Cafenea. Va rog sa ma ajutati!)
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE SI STIINTE ALE EDUCATIEI
MASTER PSIHOLOGIE SOCIALA
MODULUL : ANALIZA SI INTERVENTIA IN GRUPURI SI ORGANIZATII
PSIHOLOGIA REZOLVARII CONFLICTULUI
CONFERENTIAR DR. ANA STOICA-CONSTANTIN
STUDENT: PLAESU TEODORA
ANUL II SEMESTRUL I




CONFLICTUL RELIGIOS PE INTERNET


Lumea internetului, relativ nouă mai ales pentru cetăţenii planetari care trăiesc in România, aduce cu sine o problematica aparte: comunicarea în mediul virtual.
Psihologia confictului în mediul virtual pune în discuţie problematica legată de grup si de conflict, în contextul comunicării la distanţă şi/sau prin intermediul internetului. Scopul cercetării este de a pune în evidenţă modul în care au loc interacţiunile din cadrul grupului constituit prin intermediul internetului, precum şi dobândirea informaţiilor necesare prevenirii şi/sau rezolvării conflictelor pe teme religioase care apar în mediul virtual.
Pentru început, mă voi referi la “grup” si la “conflict”, în încercarea de a fixa cadrul teoretic al cercetării, prin apelul la studiile existente. Ulterior, voi descrie cercetarea întreprinsă în mediul virtual şi apoi voi prezenta rezultatele cercetării.
Plecăm de la considerarea grupului ca fiind “constituit dintr-un
ansamblu de persoane dependente unele de altele în realizarea propriilor
scopuri.” Starea de conflictualitate (intrapsihică, între grupuri sau
subgrupuri, între persoane) este parte integrantă din structura
grupurilor. Raporturile care se dezvoltă aici vor fi în acelaşi timp
fundamental complementare şi conflictuale . Situaţiile de grup
reactivează în special conflictele în raport cu identitatea. Aceasta este unică şi colectivă în acelaşi timp. Dezvoltarea identităţii s-a efectuat, după cum indică S. Freud, prin identificare: “Fiecare individ face parte din mai multe grupuri şi, cu ajutorul identificărilor celor mai variate, s-a orientat prin aceste legături, în multiple direcţii şi şi-a construit idealul Eului propus după modelele cele mai diverse.” Pluralitatea identificărilor posibile şi a imaginilor reflectate de privirea altora face ca fiecare să se confrunte cu propriile sale reprezentări diferite sau cu diversele părţi ale lui însuşi. O referinţă unificatoare se poate găsi doar ca o “verigă dintr-un lanţ”, după expresia lui S. H. Foulkes, în identitatea familială trecută şi prezentă. Aceasta se află la originea legăturilor sociale şi permite situarea şi plasarea în cadrul interacţiunilor ce dau naştere respectivului grup nou. Este vorba, de fapt, nu numai despre o referinţă la interacţiuni şi la un teritoriu familiar, ci şi de introducerea în grup a unei părţi din acest teritoriu familiar, adică a unei părţi din sine, fiecare încercând să structureze realitatea acestei noi situaţii plecând de la propria sa istorie, de la obiectele sale şi de la personajele interne. Dacă şi alte apartenenţe sunt menţionate (profesională, religioasă, politică...), acestea sunt în mod frecvent subordonate cauzalităţii raporturilor familiale: cariera profesională, alegerea religioasă sau politică sunt explicate în termenii unei investiţii sau a unei contra-investiţii legate de moştenirea familială pe care fiecare o poartă în sine.
Din perspectiva psihologiei sociale, organizaţiile sunt grupuri de persoane care interacţionează în baza unor reguli sau norme şi care au o identitate colectivă. Eficienţa grupurilor este apreciată în lumina conceptelor de influenţă socială, comportament de lider, conformitate, coeziune, climat. Integrarea problematicii grupului social în context organizaţional este mai evidentă în domeniul comportamentului grupului în relaţie cu alte grupuri. Tipologia comportamentului grupurilor ori strategiile de management al comportamentului grupurilor sunt tratate din perspectiva interveniei organizaţionale.
GRUPUL ELECTRONIC este grupul ai cărui membrii sunt legaţi între ei prin reţea electronică şi nu dispun de interacţiuni de tip “faţă în faţă”. In mod tipic, grupurile electronice interacţionează prin reţeaua de poşta electronică, trimiţând mesaje. Astfel de grupuri găsim şi în cadrul forumurilor de pe cele mai diverse site-uri (situri). Organizarea acestora este în principal aceeaşi, diferenţele constând în tematicile propuse de administratorii forumurilor sau în chestiuni legate de modalitatea de accesare a sitului. Spre exemplu, pe pagina www.itemsoft.ro , forumul este orientat pe teme de psihologie şi se adresează mai ales psihologilor, studenţilor si profesorilor universitari de la Facultăţile de Psihologie. www.crestini.ro este situl care propune forum pentru cei preocupaţi de problemele religioase şi se adresează în primul rând creştinilor, iar www.poezie.ro este un sit pentru poeţii contemporani şi pentru iubitorii de poezie.
www.Cafeneaua.com este un forum complex prin diversitatea temelor abordate, adresânsu-se tuturor românilor din lume. Aici, fiecare utilizator înregistrat- cu numele real sau pseudonim- are posibilitatea să citească şi să posteze mesaje şi chiar conferinţe pe cele mai diverse teme. “Cafeneaua” este uşor de accesat şi chiar şi un începător al utilizării reţelei electronice de tip internet, poate citi şi scrie foarte uşor. Dezavantajul constă în faptul că utilizatorii- de sex, vârstă şi pregătire diferită-formează un grup foarte mare, neomogen, cu interese foarte diferite.
“Compararea grupurilor electronice cu cele “faţă în faţă” evidenţiază câţiva factori care pot afecta deciziile electronice. In primul rând, membrii au posibilitatea să introducă informaţiile anonim. Şi chiar dacă contribuţiile nu sunt anonime, oamenii se pot simţi oarecum mai anonimi decât într-un grup “faţă în faţă”. In al doilea rând, lipsesc sursele de informare vizuală despre ceea ce simt altii, constând în limbajul corpului şi tonul vocii. In fine, în grupurile electronice pot mai mulţi inşi o dată. După cum vom vedea, aceste diferenţe influentează structura socială a grupurilor şi, în consecinţă, procesul decizional.”
2.CONFLICTUL, aşa cum este definit de Mayer, “este un fenomen psihosocial tridimensional, care implică o componentă cognitivă (gândirea, percepţia situaţiei conflictuale), o componentă afectivă (emoţiile şi sentimentele) şi o componentă comportamentală (acţiunea, inclusiv comunicarea)”. In forma sa clasică, un conflict implică atitudini şi comportamente antagonice. In ce priveşte atitudinile, părţile în conflict îşi cultivă antipatia reciprocă, se consideră reciporc nerezonabile şi dezvoltă stereotipuri negative despre oponenţi. Comportamentele antagonice includ porecle insultătoare, sabotajul sau agresiunea fizică. Probabilitatea conflictului creşte pe măsură ce factorii la care ne vom referi mai jos pătrund in relaţiile dintre grupuri:
a.interdependenţa , atunci când persoanele dintr-un grup/organizaţie sunt reciproc dependente pentru îndeplinirea propriilor obiective, există potenţial pentru conflict.Interdependenţa necesită interacţiunea părţilor astfel încât acestea să-şi poată coordona interesele. Conflictele nu apar dacă fiecare “se descurcă singur”. Apoi, interdependenţa inseamnă că fiecare parte are o anumită putere asupra celeilalte şi este relativ uşor pentu una din ele să abuzeze de puterea sa şi să creeze antagonism.
b.diferenţele de putere, statut şi cultură; conflictele pot erupe acolo unde părţile diferă semnificativ în putere, statut şi cultură. Dacă dependenţa nu este reciprocă ci unidirecţionată, creşte potenţialul de conflict. Diferenţele de statut impulsionează conflictul atunci când activitatea într-un grup/organizaţie decurge astfel încât să fie cazul ca oameni care, tehnic vorbind, au un statut inferior şi sunt puşi în situaţia de a lua decizii, de a da ordine sau de a controla pe cei cu statut superior. Când două sau mai multe culturi foarte diferite se dezvoltă într-o organizaţie, ciocnirea dintre convingeri şi valori poate genera conflict deschis.
c.ambiguitatea. Scopurile, jurisdicţiile şi criteriile de performanţă ambigue sunt sursă de conflict. In ambiguitate se distrug regulile formale şi informale care guvernează interacţiunile. In plus, este greu să împarţi laude şi critici în cnformitate cu rezultatele când nu ştii precis cine de ce răspunde.
d.resurse insuficiente: diferenţele de putere se măresc atunci când resursele devin deficitare. Asta nu se întâmplă fără luptă şi conflictele ies la suprafaţă în timpul manevrelor. Insuficienţa resurselor are capacitatea de a transforma conflictele mascate sau lente în conflicte deschise şi acute.
e.identificarea cu grupul şi parţialitatea intergrupuri. Identificarea cu un grup sau clasă de oameni pregateşte terenul pentru conflictul organizaţional. Ei au tendinţa de a dezvolta păreri mai bune despre membrii grupului “lor” şi păreri mai proaste despre grupurile ai căror membri nu sunt. Această parţialitate este legată de buna părere despre sine şi este un factor esenţial. Identificarea cu succesele grupului propriu şi disocierea de eşecurile celor din afară încurajează stima faţă de sine şi oferă sentimente plăcute de solidaritate socială. Atribuirea comportamentului pozitiv propriului grup de lucru contribuie in mod normal la buna părere despre sine. Există mai multe grupuri sau clase cu care oamenii se pot identifica. Ele pot fi bazate pe caracteristici personale, tipul de funcţie sau nivelul funcţiei şi, de aceea, prevalenţa parţialităţii intergrupuri sugerează că organizaţiile vor trebui să acorde o atenţie specială modului în care tratează relţiile între aceste grupuri.
Sursele conflictului pot fi:
a) diferenţele şi incompatibilităţile dintre persoane;
b) nevoi/interese umane;
c) comunicarea defectuoasă sau absentă;
d) lezarea stima de sine ;
e) valorile persoanelor;
f) nerespectarea normelor explicite sau implicite;
g) comportamente neadecvate;
h) agresivitatea;
i) competenţele sociale;
j) cadrul extern;
k) statutul, puterea, prestigiul, “principiile”; utilizarea şi comunicarea culturii şi a informaţiilor.
Tipuri de conflicte: după intensitate,
-disconfortul, adică sentimentul intuitiv că ceva nu este în ordine, chiar dacă nu se poate preciza ce anume;
-incidentul, adica fapte minore, care întristează sau irită un timp, pentru ca în câteva zile să fie uitate;
-neînţelegerea, care are la bază concluzii eronate în legătură cu o situaţie, datorată comunicării neclare sau lipsei de legături dintre preopinenţi. Uneori neînţelegerea survine pentru că situaţia provoacă irascibilitate cuiva. Gândul îi revine obsedant la acelaşi lucru şi perceptiile asupra problemei sunt alterate.
-tensiunea, simptom evident al conflictului, distorsionează percepţia asupra altei persoane şi aproape tote acţiunile aceleia. Relaţia este afectată de atitudini negative şi opinii fixe, iar sentimentele pe care le are faţă de cealaltă persoană se înrăutăţesc semnificativ. Relaţia devine o sursă de îngrijorare permanentă;
-criza este cel mai evident simptom al conflictului. Este momentul în care se întrerupe o relaţie, când apare violenţa, când cearta se înfierbântă, iar oamenii se lasă dominaţi de sentimente, e momentul când se plănuiesc şi se săvârşesc acte necugetate.
Cele mai multe conflicte se reduc la câteva tipuri de bază sau combinaţii ale acestora:
disputele asupra obiectivelor,
disputele asupra faptelor,
disputele asupra procedurilor, se concentreză în general asupra aşteptărilor cuiva legate de comportamentul partenerului.Sunt alimentate de chestiunile de etică, onestitate şi respectarea ierarhiei şi statutului social şi organizaţional.
Conştientizarea acestor diferite tipuri de conflict ne atrag atenţia asupra nevoii de a înţelege exact ce este de fat un episod conflictual. De exemplu, diferenţele fundamentale de obiective nu se rezolvă obligatoriu prin clarificarea disputei asupra faptelor. Se poate produce şi suprapunerea domeniilor. Un conflict factual poate duce la conflict procedural, dacă una din părţi este percepută ca sabotândmunca celeilalte. Când se întâmplă aşa, adevărata rezolvare a conflictului are loc atunci când sunt tratate toate aspectele. In căutarea rezolvării este bine să avem în vedere categoriile de referinţă ale oponentului. Organizaţiile sunt comunităţi umane care se comportă ca oricare alte comunităţi. In interiorul lor, oamenii concurează pentru putere şi resurse; există diferenţe de opinii şi valori, conflicte de priorităţi şi de scopuri; există confruntarea dintre cei care vor să schimbe lucrurile şi cei care doresc să ducă o viaţă liniştită în organizaţie; există grupuri de presiune, clici şi cabale, rivalităţi şi contestări, incompabilităţi între caractere şi alianţe. Diferenţele pot fi necesare, pentru ca o organizaţie să se poată adapta la o lume înconjurătoare în continuă schimbare. Ele alcătuiesc “varietatea necesară” receptarii complexitaţii acestei lumi. Sarcina liderului este să capteze aceste energii şi să folosească difrenţele din interiorul organizaţiei, pentru dezvoltarea ei.Rezolvarea conflictelor presupune şi adoptarea unui stil de management al conflictului corespunzător situaţiei:
-Dacă intervine ceva neînsemnat sau lipseşte informaţia, oamenii trebuie calmaţi, iar dacă oponentul este foarte puternic şi foarte ostil, ocolirea conflictului poate fi un răspuns înţelept -stilul ocolitor;
-In cazul unor greşeli intervenite în managementul conflictului, cooperarea cu cealaltă parte în scopul îndeplinirii dorinţelor acesteia şi nesusţinerea interesului propriu, este semnul distinctiv al stilului îndatoritor, foarte eficace pentru a construi o relaţie de bunăvoinţă.
-Stilul competitiv maximizează impunerea interesului propriu şi minimizează cooperarea. De aceea, specialiştii recomandă adoptării acestui stil atunci când suntem siguri de realitatea faptelor, într-o situaţie de tipul câştig/pierdere sau când nu mai avem de a face cu oponentul în viitor.
-stilul concesiv sau compromisul între competiţia pură şi curtenia pură nu dă conflictului răspunsul cel mai creativ, dar este o reacţie înţeleaptă la conflictele rezultate din insuficienţa resurselor şi o bună poziţie de retragere când alte strategii eşuează.
-In stilul colaborativ, atât impunerea interesului propriu cât şi cooperarea sunt maximizate în speranţa obţinerii unui acord integrativ, care să satisfacă interesele ambelor părţi. Accentul se pune pe o solutie tip câştig/câştig, în care se presupunerea că soluţionarea conflictului poate aduce ambele părţi într-o situaţie mai bună.
Gary Johns şi alţi cercători (Helena Cornelius şi Shoshana Faire) vorbesc despre conflictul pozitiv şi conflictul negativ, în sensul că în grupurile care sunt centrate pe rezolvarea sarcinii, este de dorit prezenţa unui conflict care să ducă la identificarea erorilor, la sufocarea ideilor ilogice, prevenirea gândirii de grup şi buna informare a managerilor, la motivarea oamenilor să accepte competiţia şi schimbarea. In astfel de cazuri, conflictul este o circumstanţă naturală în organizaţii şi nu ia totdeauna o formă deschisă şi extremă. Insă, pentru grupurile care sunt centrate pe relaţiile dintre membrii, competiţia nu este lucrul cel mai indicat, iar pentru a transforma certurile în distracţie, pentru a învăţa că certurile noastre şi diferenţele individuale fac parte din viaţă, că şi pentru anticiparea conflictului potenţial şi tratarea sa în mod constructiv, avem nevoie de pregătire specială. Rezolvarea conflictelor depinde în mare măsură de conştientizarea lor.Vorbim despre conflictul negativ, pentru că de cele mai multe ori, “în conflict omul nu acordă nevoilor celeilalte persoane atenţia pe care o acordă propriilor sale interese.” Abandonul, reprimarea, adoptarea stilului victorie/înfrângere şi compromisul sunt tot atâtea exemple pentru conflictul negativ, pentru că este blocată flexibilitatea, apar dificultăţi, în special atunci când perseverăm în încercarea de a demonstra punctul nostru de vedere, în loc să calmăm lucrurile, sau când pretindem ca totul să fie perfect. Confruntarea cu problema poate fi traumatizantă pentru cei implicaţi în conflict. Uneori ne definim valorile prin semenii şi problemele faţă de care ne opunem; furia şi jignirea sunt cele doua feţe ale medaliei, indiferent dacă sunt sau nu exprimate.
“Voinţa de a soluţiona conflictul este un factor-cheie în rezolvarea conflictelor”, spun cercetătoarele mai sus citate, iar aceasta este suficientă, uneori, căci acolo unde există dorinţă, există şi posibilitatea realizării sale în fapt. “Este incitant să ai această disponibilitate şi totodată să-i ajuţi şi pe alţii să şi-o cultive.” Dar ce-i împiedică pe oameni să dorească rezolvarea conflictelor? Specialiştii au identificat opt atitudini care pot fi răspunsurile la această întrebare: necinstea, stima de sine/orgoliul, nevoia de scuze, dorinţa de răzbunare, lezarea, supărarea, resentimentul, “eu am avut dreptate, tu nu ai avut”.
Dezvoltarea dorinţei de a rezolva problema presupune să se schimbe ceva în interiorul nostru, să ne întoarcem la priorităţi. Atunci când cineva doreşte să rezolve situaţia problematică, nu înseamnă că acea persoană este cea vinovată, ci înseamnă că a renunţat să-l învinuiască pe celălalt, luând-o de la capăt, înseamnă că recunoaşte că satisfacţia pe care i-o oferă o bună relaţie este mai importantă decât aceea de a-şi demonstra punctul de vedere. Pentru a rezolva un conflict în mod civilizat trebuie ca toţi participanţii să dorească soluţionarea lui. Este important să formulăm problema în termeni largi, să identificăm cine sunt persoanele (părţile) implicate în conflict şi să aflăm care sunt nevoile şi temerile importante, care au semnificaţie pentru problema aflată în discuţie, după care urmeaă proiectarea variantelor de soluţionare a conflictului, în trei etape:
generarea soluţiilor;
alegerea soluţiilor
transpunerea in practică a variantelor selectate.
Morton Deutsch vorbeşte despre trei tipuri de bază ale orientării motivaţionale faţă de un conflict: de cooperare- partea are un interes pozitiv pentru binele celuilalt, precum şi pentru al său; individualistă- patea are interes să facă tot posibilul pentru sine şi nu este preocupată de celălalt; şi competitivă- partea are interes să reuşească mai bine decât celălalt şi în acelaşi timp să facă totul pentru sine. Iar “legea simplă a lui Deutsch despre relatiile sociale” indică faptul că: “procesele si efectele caracteristice provocate de un tip dat de relaţii sociale (de exemplu, de cooperare sau de competitivitate) tind să provoace la rândul lor acel tip de relaţie socială”. Inţelegerea condiţiilor care dau naştere la procesele sociale de cooperare şi de competitivitate, precum şi caracteristicile lor, este esenţială pentru înţelegerea circumstanţelor care dau naştere proceselor constructive sau distructive în cadrul soluţionării conflictelor. Un proces constructiv de soluţionare a conflictelor este, în esenţa sa, similar unui proces de interacţiune competitivă. Din moment ce se cunosc o mulţime de date despre natura proceselor de cooperare si de competitivitate si despre condiţiile ce dau naştere la fiecare, multe din aceste cunoştinţe pot fi aplicate pentru înţelegerea factorilor care hotărăsc dacă un conflict va lua un curs constructiv sau unul distructiv.




Tema cercetării a fost aleasă tocmai datorită interacţiunilor de tip internet în domeniul religios pe care le-am putut surprinde mai bine de un an pe forumurile românesti. Am constatat că multe conferinţe erau închise de administratorii sitului pentru că cel mai adesea dezbaterea degenera în conflict. Astfel, mi-am propus să verific ce determină conflictele şi dacă discursul utilizatorilor forumurilor se schimbă o dată cu adoptarea unei comunicări pozitive, plecând de la ipoteza că participanţii la dezbaterile din mediul virtual vor intra mai puţin în conflict dacă vor conştientiza conflictul şi consecinţele sale.
Inţelegem prin “mai puţin” conflicte mai rare şi de intensiune mai scăzută decât cele care sunt acum în forum.
Am formulat următoarele obiective:
1.Chestionarea utilizatorilor unui site, www.Cafeneaua.com, despre modul în care este perceput conflictul şi rezolvarea sa în spaţiul virtual.
2.Identificarea modului în care poate fi evitat/rezolvat conflictul în spaţiul virtual.
Ca metodă, am ales brainstormingul, prin care să colectez de la utilizatori informaţii despre conflict şi ideile lor în legătură cu posibilităţile de prevenire şi de rezolvare a conflictelor. Astfel, am deschis o conferinţă cu titlul “CONFLICTUL;vă rog să mă ajutaţi!” şi în deschidere le-am prezentat celorlalţi participanţi la dezbatere problema aşa cum o văd eu:
“Am constatat de multe ori că dezbaterile din conferinţele Cafenelei se soldează cu conflicte. Pentru că mă preocupă foarte tare acest fenomen, vă propun să-l cercetăm împreună. Pentru început, vreau să ştiu ce credeţi D-voastră despre conflictele din Cafenea. De ce credeţi că apar? De ce sunt "predispuse" conflictului anumite teme? Care sunt aceste teme?
Cum credeţi că ar trebui gestionate conflictele? Vă rog tare mult să mă ajutaţi să facem această cercetare, pentru a evita pe viitor situaţiile conflictuale, pentru a învăţa împreună cum să le rezolvăm, să ajungem la acea parere unanimă care să reprezinte politica sitului faţă de acest tip de interacţiuni. Mulţumesc tuturor celor ce vor colabora! La urma urmei, suntem o comunitate. După cum unii deja bănuiesc, cercetarea aceasta o fac în calitate de student în ştiinţele sociale.”
Deşi conferinţa este publică şi orice utilizator şi vizitator al Cafenelei are posibilitatea să-şi exprime punctul de vedere în legătură cu conflictele din conferinţele Cafenelei, am trimis invitaţii personale, prin mesageria privată, mai multor utilizatori despre care ştiam că se află în conflict cu una sau mai multe persoane, iar aceştia au răspuns invitaţiilor mele.
Am ales ca metodă brainstormingul pentru că şi în mediu virtual, această metodă se foloseşte pentru a atinge aceleaşi obiective ca si metoda tradiţională: generarea de idei noi, fără evaluare. Cercetarea de faţă demonstrează încă o dată studiile efectuate despre grupurile electronice: “Dacă au mai mult de doi membri, grupurile acestea sunt mai performante în brainstorming decât cele tradiţionale, atât în calitate cât şi în cantitate. Pe măsură ce grupurile electronice devin mai mari, ele tind să producă mai multe idei, dar raportul idei/persoană rămâne constant. In contrast, când grupurile “faţă în faţă” se măresc, sunt generate din ce în ce mai putine idei de persoană. Ce explică succesul tehnici electronice? Reducerea inhibării legate de participare şi posibilitatea de a comunica ideile fără a-i mai aştepta pe alţii par să fie motivele principale.”
Statistic, după două săptămâni de la deschiderea conferinţei, situaţia se prezenta astfel:
sunt 2612 afisari, 198 de comentarii, făcute de 39 de utilizatori ai Cafenelei, 12 femei si 27 bărbaţi. Din cei 39 de utilizatori, 19 sunt români stabiliţi peste hotare, 11 s-au prezentat ca români rezidenţi în România, iar despre ceilalţi nu putem spune de unde sunt, întrucât nu şi-au dat datele lor personale.
Dezbaterea despre conflict s-a dovedit o ocazie de a răbufni in conflict, pentru membrii Cafenelei care s-au certat de-a lungul timpului, s-au între care s-a adunat mai multă tensiune, prin imposibilitatea exprimarii unor puncte de vedere la un moment dat. Astfel, după primele două mesaje, pline de idei şi încurajările venite din partea gadzei, au urmat alte şapte mesaje, în care participanţii şi-au expus părerile lor. Au urmat apoi trei mesaje din partea gazdei prin care s-a întărit disponibilitatea unora mai timizi de a-si exprima punctul de vedere. Urmează alte sapte mesaje orientate spre aducerea câtor mai multe idei despre conflict, însă apar şi primele nemulţumiri în legătură cu dorinta gazdei de a ajunge la un punct de vedere comun faţă de tratarea conflictelor şi mai ales faţă de prevenirea lor. Işi face loc şi primul conflict, între doi adversari declaraţi: Jimmy_Cecilia şi Anita47: dacă la început fiecare îsi exprima nemulţumirea faţă de temele care ne aduc în conflict, în cearta lor intervine un al treilea participant, AlexM, supărat pe atitudinea poliţienească a lui Anita47 şi postează un mesaj extrem de dur la adresa etniei evreieşti. Conflictul se derulează apoi între cei din urmă şi un alt participant, Axel, încearcă “să liniştească” atmosfera, fără succes. Intervenţia gazdei nu a fost eficientă pentru a opri atacul lui Anita 47. Fiindcă a intervenit şi un alt adversar declarat al său, SB, inflamând şi mai mult atmosfera, unul dintre administratori decide închiderea temporară a conferinţei. Discuţiile purtate pe cale particulară între gazda conferinţei şi celălalt administrator au avut sorţi de izbândă si după apoximativ 24 de ore, conferinţa s-a redeschis, cu eliminarea celui găsit vinovat de starea de conflict: AlexM. Această decizie a fost contestată. In primul rând de Axel, unul dintre artizanii stării de conflict. Anita 47 îl atacă din nou pe SB şi, treptat şi alţi participanţi încep să-şi exprime nemulţumirea faţă de eliminarea lui AlexM, ceea ce determină replici tăioase din partea aceluiaşi Anita47, care îşi îndreaptă furia către unul dintre cei care cereau revenirea lui AlexM, Florin şi atât. Conflictul ia amploare prin intrarea în conflict a unui alt participant, Destin, adversar al lui Anita47. Pentru că administratorii iau dreptul de publicare lui Anita47, conflictul se poartă între ceilalţi doi protagonişti. Incep să intervenă şi alţi participanţi, în încercarea de a linişti spiritele. Interventiile gazdei şi ale altor participanţi duc dezbaterea mai departe, dar şi conflictul. Astfel, Florin şi atât continuă conflictul cu gazda, acuzând-o de intoleranţă. Lui i se alătură Gabi Boldiş, care alimentează conflictul religios, care se va transfoma într-un conflict personal cu Hypatia, gazda conferinţei. Revin Anita47 şi SB, mai calmi, cu câte un banc, menite să relaxeze dezbaterea, dar intervenţia lui Ikoflexer îl aduce în conflict cu Anita47, moment în care Anita 47 este considerat troll de majoritatea participanţilor. “Trollul” este participantul care blochează cu bună intenţie discuţiile, abătându-le de la subiect şi luând la atac persoanele participante. Acum Anita47 este în conflict cu SB, Ikoflexer, Păianjenul şi Adrian Marchidan. Ideea gazdei de a discuta conform unor reguli, anunţate şi ele, a fost foarte rău primită, drept pentru care gazda a fost înfruntată de mai mulţi participanţi. Un alt motiv de conflict cu gazda, a fost neînţelegerea unei alte propuneri din partea gazdei: abordarea problemelor sau subiectelor de dezbatere ca dileme, iar al treilea motiv de conflict a fost prezentarea unei ordonanţe de urgenţă a Guvernului, care interzice anumite abordări legate de chestiunea evreiască. E momentul în care conflictele dintre ceilalţi membrii se conservă, iar gazda devine vinovatul numărul 1 pentru starea de conflict. Are un singur susţinător: SB.
Participanţii la dezbatere au indicat drept cauze ale conflictului în mediu virtual urmatoarele:
-educaţia si autoeducaţia (Axel, 24835)
-diferenţele dintre oameni, greşelile de interpretare (Daniela Manolescu, 25398)
-anonimatul utilizatorilor (Daniel Racoviţan, 24810)
-ideile preconcepute si răutatea (Sonia, 24866)
-atitudinea comentatorilor (Desdemona, 25398)
-aţâţarea din partea unora şi activitatea trollilor (SB, 25313) -“trollii” sunt persoanele care deturnează dezbaterea spre ceartă, de dragul contrazicerii şi de a face şicanii celorlalţi)
-Anita47 ( mai mulţi utilizatori au indicat această persoană ca fiind provocatoare de tensiuni şi conflicte)
-lipsa ruşinii faţa de Dumnezeu şi de semeni (Carapiscum, 25164)
-orgoliul (LCM, 25211)
-subiectele de actualitate (Jimmy_Cecilia, 24969)
-discuţiile despre istorie, religie, politică (Florin şi atât 25213)
-subiecte fără zona de mijloc, de armistiţiu
-dogme diferite
-ambianţa NET: fără frică, fără respect (anonim, 25222)
-natura virtuală (Păianjenul)
-evitarea monotoniei (Daniela Manolescu)
-Oamenii îşi dau cu parerea despre lucruri pe care nu le cunosc (AndreiS, 25598)
-intoleranţa (Adela, 25424)

Ca forme sau tipuri ale conflictului sunt enumerate: dezbaterea de idei, pe care unii o identifică cu conflictul, neînţelegerile, criticile.
Nivelurile atinse de intensitate a conflictului sunt sesizate ca : jigniri, insulte, calomnii, ameninţări, certuri, atacuri la persoană.

Comportamente în conflict: defularea, “tonul” ridicat, replici tăioase, hazul de necaz. De la un timp, şi-au făcut loc în variante diferite şi asumarea responsabilităţii pentru conflict şi, pe alocuri, încercări de a se scuza, ceea ce a condus la atitudini mai apropiate de împăciuire, pe de o
parte, dar şi la escaladarea virulenţei mesajelor, pe de altă parte.

Părţi implicate:
mai intâi persoanele implicate în conflict din alte conferinţe, e.g. Anita- Jimmy_Cecilia, Anita-SB, Hypatia-Gabi.Boldiş;
apoi participanţii la această conferinţă, e.g. Destin- Florin şi atât, Anita-AlexM,
urmând ca tensiunea să crească între gadza conferinţei si participanţii nemultumiţi de ideea şi de soluţiile avansate până aici, e.g.: Hypatia-Gabi.Boldis, Mary, Florin şi atât.

Posibile rezolvări:
-recunoaşterea conflictelor existente, SB 25721, Ikoflexer 25642, Anita 25734, Gabi.Boldiş 25723
-renunţarea la controversă, Păianjenul, 25649
-banarea producătorilor de conflict (mai mulţi utilizatori)
-limbaj civilizat şi bun simţ, Sanjuro 24955
-negociere după plan, Hypatia 25402
-hazul si ironia: Axel, Daniela Manolescu.

Deşi participanţii la brainstorming au avansat idei valoroase, atât cantitativ cât şi calitativ, pot spune că rezolvarea conflictelor în mediul virtual şi prevenirea lor a rămas o problemă de cercetat in continuare, pentru că soluţiile propuse au fost aspru criticate şi respinse de participanţi. Cercetările studiate arată că “grupurile electronice înclină să fie mai echilibrate decât cele “faţă în faţă”. Barierile de statut tind să dispară şi participarea este mai uniform distribuită între membri”, pe de o parte, însă “comunicarea electronică a încurajat mesajele impulsive, dure şi exprimarea unor păreri extremiste ()”. Fiind un grup constituit ad-hoc, în care unii participanţi sunt membri mai vechi, iar alţii sunt membri mai noi în “Cafenea”, conferinţa nu s-a soldat cu rezultate mulţumitoare, care să poată fi folosite. “Interacţiunea electronică încetineşte invariabil procesul şi duce la dificultăţi în privinţa atingerii consensului. poate fi o explicaţie parţială, dar lipsa semnalelor verbale şi nonverbale face dificilă recunoaşterea tendinţelor subtile pentru ajungerea la consens. Aceasta sugerează nevoia pentru o versiune electronică a abilităţilor de lider de discuţie” care să conducă grupul ca în maniera tradiţională:
-El este cel care convoacă grupul şi conduce discuţiile;
-pune problema într-o manieră nondefensivă, obiectivă, fără a sugera soluţii sau preferinţe;
-lucrează cu toţi membrii; previne dominarea de către o singură persoană şi protejează membrii grupului de atacuri sau critici severe;
-furnizează date concrete, esenţiale şi clarifică orice restricţii asupra soluţiilor;
-nu face sugestii şi nu pune întrebări care să orienteze discuţia într-un
anume sens;
-pune întrebări stimulative, care să facă discuţia să înainteze;
-rezumă şi clarifică problematica, în câteva puncte, pentru a marca
progresul dezbaterii;
-dispune de răbdare când apar pauze.
Analizând din această perspectivă problema conflictului în mediul virtual,
consider că unele din intervenţiile avute în cadrul conferinţei, au fost
greşite, sporind procesul de “inflamare” a participanţilor. Astfel, planul
sugerat de Hypatia este o astfel de greşeală, care a adus-o în conflict cu Gabi.Boldiş, Florin şi atât, Mary.
Ceea ce mi se pare extrem de interesant este că mulţi utilizatori consideră că pentru Cafenea, conflictul este calea către progres, confundând conflictul cu controversa, şi, de aceea, s-au opus cu vehemenţă încercărilor de rezolvare a conflictului în general, prin practicarea trollării utilizatorilor şi mai ales, a gazdei conferinţei despre conflict, Hypatia.
Ce a determinat pe participanţii la conferinţă să intre în conflict cu gazda?
A fost o întrebare care m-a frământat mai mult timp. Din analiza mesajelor postate, se pot identifica trei aspecte:
1.Dorinţa Hypatiei de a ajunge la un punct de referinţă comun tuturor utilizatorilor “Cafenelei” şi implicit, a conflictelor. Se pare că “acea părere unanimă care să reprezinte politica sitului faţă de acest tip de interacţiuni”, a fost interpretat ca o încercare de uniformizare a opiniilor despre conflict -aspectul manifest- şi refuzul declarat faţă de evitarea, respectiv rezolvarea conflictelor- aspectul latent, la început. Ulterior, aspectul latent iese la suprafaţă, demonstrând rezistenţa la schimbare a mentalităţii participanţilor.
2.Apelul la respectarea regulilor şi a legii, în genere, a displăcut total participanţilor, care au criticat şi regulile şi legea, considerând că dacă sunt imperfecte, nu sunt obligaţi să le respecte.
3.Disponibilitatea diferită de înţelegere şi de acceptare a problemei şi respectiv a soluţiilor, pot fi tot atâtea motive.
Incercarea noastră practică de a dezamorsa conflictul dintre diferiţii utilizatori ai Cafenelei, a evidentiat faptul că oamenii conştientizează conflictul. Problema pusă în termeni de nevoi a reusit să-i transforme pe protagonişti în parteneri, cel puţin pentru un scurt timp. Ei au identificat corect cauzele care i-au adus în conflict şi au căutat să indice şi posibile căi de rezolvare, chiar dacă nu toţi participanţii doresc rezolvarea lui. Proiectarea demersului practic pentru schimbarea atitudinilor în procesul comunicării dintre membrii grupului, a fost sortit eşecului, pentru că unii paticipanţi au simţit noi relaţii de autoritate cu propunătorul şi nu sunt pregătiţi să-şi asume noi responsabilităţi, declarându-se pro comportamentului liber şi neîngrădit de reguli, în care fiecare să-şi exprime personalitatea aşa cum consideră de cuviinţă. In timpul brainstormingului, unii participanţi au reacţionat critic faţă de ideile deja avansate, neacceptând unele dintre idei din pricina prejudecăţilor cărora le sunt tributari. Cercetarea s-a oprit în stadiul alegerii soluţiilor, căci participanţii au refuzat punerea în acord cu privire la rolul conflictului în cadrul grupului. Teama de uniformizare, teama faţă de instalarea gândirii de grup, a determinat pe mulţi să considere că starea conflictuală alungă monotonia, indiferent de costuri. Se pare că lipsa de practicare a deprinderii de a aborda conflictul în maniera victorie/victorie, face ca partenerii de conflict să propună şi să accepte stilul victorie/ înfrângere, în maniera “cui nu-i place ce se discută, să se mute la o altă conferinţă”, făcând abstracţie de faptul că în acest fel de abordare a conflictului, disconfortul pricinuit de reprimarea propriilor opinii faţă de un subiect sau altul, va spori tensiunea între membrii grupului; neînţelegerea provenită din întelegerea greşită a mesajelor şi a adevăratelor intenţii ale partenerului de dialog nu fac altceva decât să sporeasca tensiunea şi să apară situaţiile de criză, de agresivitate verbală, când “comportamentul normal zboară pe fereastră”, aşa cum a fost cazul lui AlexM şi al lui Anita47. Soluţiile, de tipul banării unuia sau altuia dintre participanţi, ignorarea, demonstrează cum un incident greşit perceput, poate fi escaladat.
Incă o data, dacă mai era nevoie, cercetarea noastră a pus în evidenţă faptul că “părţile implicate într-un conflict se angajează adesea în perpetuarea conflictului prin investiţiile pe care le-au făcut în desfăşurarea conflictului; de asemenea, cei ce au căpătat puteri speciale, profit, prestigiu, slujbe, cunoştinţe sau abilităţi pe parcursul conflictului se pot simţi ameninţaţi de diminuarea sau încetarea conflictului.” Perceperea inexistenţei unor alternative sau substitute satisfăcătoare pentru realizarea intereselor aflate în joc în cadrul conflictului determină rigiditatea problemei. “Uneori, limitările motivaţionale şi intelectuale pot face ca părţile să perceapă problemele într-un mod mai rigid decât dictează realitatea, astfel încât ele îngheaţă pe ”.

CONCLUZII
Cercetarea noastră şi-a atins parţial scopul: putem spune că mediul virtual este un cadru propice pentru aparţia conflictelor şi oamenii conştientizează acest lucru, însă în cultura românească se impune o nouă dimensiune a educaţiei, şi anume, educaţia pentru prevenirea şi rezolvarea conflictelor, de la o vârstă cât mai fragedă. Conflictul poate fi o ocazie minunată pentru întărirea relaţiilor interumane, însă numai atunci când partenerii de conflict au abilitatea de a-l fructifica în sens constructiv. Specialiştii ne spun că nu înţeleg o societate fără conflicte, în care viaţa s-ar desfăşura ca în “Minunile Sfântului Sisoe”, a lui Topârceanu: ‘îngerii serafici se întrec în politeţuri şi în fapte bune, sufocând pe bietul muritor!’ “Din păcate, credem că nu putem ignora potenţialul de agresiune şi chiar violenţă ce caracterizează indivizii şi grupurile în societatea actuală. Dar sperăm să-i ajutăm să-şi evalueze corect atitudinile în cazul unor situaţii conflictuale şi să-i consiliem în efortul lor de controlare a unor asemenea conflicte. Conflictul bine gestionat poate deveni factor de progres şi angajament, pe când conflictul stihinic, dezorganizat, are efect devastator, aruncă în hăul arbitrajului oamenii şi grupurile.”





BIBLIOGRAFIE:
1.Chirică, Sofia, 1996, “Psihologie organizaţională; modele de diagnoză şi intervenţie”,Casa de Editură şi Consutanţă, Cluj-Napoca.
2.Cornelius,Helena şi Faire,Shoshana, 1996, “Stiinţa rezolvării
conflictelor”, Editura Stiinţă şi Tehnică, Bucuresti.
3.Deutsch, M, 1998, “Soluţionarea conflictelor constructive, Principii,
instruire şi cercetare”, în volumul “Psihologia rezolvării conflictelor”,
Polirom, Iaşi.
4.Johns, Gary,1998, “Comportament organizaţional”, Editura Economică, Bucureşti.
5.Rouchy, Jean-Claude, 2000, “Grupul- spaţiu analitic”, Polirom,Iasi
6. Stoica-Constantin, Ana, 2004, “Conflictul interpersonal”,Polirom, Iasi
7. Stoica-Constantin, Ana, Neculau, Adrian, 1998, Prefaţă la “Psihologia
rezolvării conflictului”, Polirom, Iasi.

Hypatia
Abilitatea de a iubi este o adevărată artă, - de DESTIN la: 31/12/2004 17:37:22
(la: VIATA..., CA DESTIN INTR-O IUBIRE PURA)

Abilitatea de a iubi este o adevărată artă, care nu apare spontan asemeni unei adieri de vânt şi nu dispare fără urmă.

Ea vine datorită eforturilor permanente in evoluarea personalităţii noastre.

Dragostea presupune existenţa relaţiilor armonioase dintre oameni, dar pentru a crea relaţii frumoase cu cei din jur e nevoie de a obţine acea armonie în interiorul nostru, e nevoie de a crea corelaţia armonioasă dintre gânduri şi fapte, dintre necesităţile fireşti şi planurile grandioase.

Este extrem de important să ştii ce doreşti de la viaţă, să ştii ce fel de om eşti în prezent, văzându-ţi propriile neajunsuri.



Cine se teme de suferinta...va suferi de teama.



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...