adjective vazduh

Draga Vim.
Ai dreptate, numai crestini ortodocsi, cred in vamile vazduhului. Problema e ca sint adevarate si nu sint povesti.Daca citesti carti ale Parintelui Cleopa or Arsenie Boca si multi alti o sa te convingi ca ele exista si la fiecare vama cei rai asteapta sufletul omului care nu si-a spovedit pacatele

raman fara adjective, da-mi tu cateva sinonime pentru simplu, usor, touching, wonderful.

-------------------------------------------------------------
i've often seen a cat without a grin, but a grin without a cat it's the most curious thing i ever saw in all my life!

eu sunt vazduhul
ti-am raspuns printre
ulucii protejati de zapada
neintinata

intreaba-ti amintirile
cum ma respirau la drum de seara
cand alergai cu genunchii juliti
dupa cate-o minge
batand berbunca-n lung
si-n lat

eu sunt orizontul
linie neintrerupa intre dimineata si noapte
ca un fel de pact semnat
de soare
de luna
fara plata fara rasplata
cat ca sa tie lumii echilibru

intreaba-ti rasuflarile
pierdute-n plete rostogolite peste umeri neatinsi
peste brauri necurpinse
peste obraji nemangaiati
cum ma alungau
de teama sa nu le dezvalui identitatea

eu sunt bruma
de speranta ce a ramas atarnanda
intre doua dimineti furate
cu obraznicie
pentru ca fara ele
ochii i-ar fi ramas goliti de lacrimi
precum firele de iarba
de roua.

intreaba-ti lacrimile
uscate de-acum de prea multa infricosare
ramase neprelinse
peste pometii coltosi
de-nflamanzire, de dor, de temeri.

Sa ma-ntristez...asa deodata...ar fi prea mult si prea deodata...Inteleg ca te impaci mai mult decat bine cu metaforele si e frumos ce spui...e frumos ce spuneti desi adjectivul asta mi se pare atat de gol...cat despre batalioanele de ganduri inzestreate cu vaz...s-a intamplat sa ma atace , s-a intamplat sa simt chiar si pt putine clipe cum rad de mine , cum fura din mine si se duc...

Cu gleznele julite, eu te pîndesc cînd treci
printre rocile tarmului, reci.
Marea se va preface-n pasari stravezii,
cîte le-ncap ochii spre ea,
si vor zbura fîlfîind, cînd ai sa vii,
pîna-n piscul vazduhului cu o stea.

Vor ramîne prapastiile si pesterile goale,
pestii vor plesni aerul prabusit cu cozile,
stîrnind margeanele domoale
si corzile.

Uite, epava corabii lui Simbad, marinarul
cu un colt se sprijina-n scoicile cenusii,
cu un vîrf înjungie-n mijloc clestarul,
peste toate puntile alearga raci vii.

Îti daruiesc o stea de mare, un crab si un delfin!
Adu-i în spinare pîna la nisipuri.
Ma voi preface orb si am sa vin
cu bratul întins, sa-ti mîngîi chipul.


sanjuro

Anonim, cred ca hiperventilezi !!!

Sunt multi borfasi si oameni de nimica in Romania zilelor noastre, dar nu cred ca reprezinta (inca) majoritatea. Oricum, o parte dintre ei au parasit-o si continua sa o paraseasca. Unii la propriu, din fericire, iar altii, din pacate, si la figurat.

Romania, asemenea unei case, nu poate fi un jeg decat in ochii si din pricina cui a adus-o in aceasta stare. Ea, ca tara, n-are nici o vina si sunt multi cei care o iubesc, de-aproape sau din departare si n-ar folosi NICIODATA pentru ea un asemenea adjectiv.

Pe acestia din urma, comentariul tau ii jigneste, desi nu cred ca asta ti-a fost intentia.

Sa explici de ce!

Caci iata ce am vrut, de fapt, sa zic:
Cand argumente nu mai ai, sau si mai rau, observi ca n-ai avut dreptate si esti mic pe langa cel ce ti-a vorbit, daca esti mic cu-adevarat incepi sa proferezi insulte, si singur pui un adjectiv pe fruntea-ti: un invins.
Si ala, prost, ce lupta nu sa-nvete, ci sa-nvinga! Aia-i, ca nu va fi nicicand decat invingator ratat.

vazand la PROTV International o "pauza" cu imagini din Ceahlau si mi-am amintit de superba poezie a lui Cosbuc:

Vara

Priveam fãrã de tinta-n sus...
Intr-o salbatica splendoare
Vedeam Ceahlaul la apus,
Departe-n zari albastre dus,
Un urias cu fruntea-n soare,
De paza tarii noastre pus.

Si ca o taina calatoare,
Un nor cu muntele vecin
Plutea-ntr-acest imens senin
Si n-avea aripi sã mai zboare !

Si tot vazduhul era plin
De cântece ciripitoare.
Privirile de farmec bete
Mi le-am întors catre pãmânt
Iar spicele jucau în vînt,

Ca-n hora dup-un vesel cînt
Copilele cu blonde plete,
Când salta largul lor vestmînt.
In lan erau feciori si fete,
Si ei cântau o doinã-n cor.

Juca viata-n ochii lor
Si vintul le juca prin plete.
Miei albi fugeau cãtrã izvor
Si grauri suri zburau în cete.

Cit de frumoasa te-ai gatit,
Naturo, tu ! Ca o virginã
Cu umblet drag, cu chip iubit !

As vrea sã plâng de fericit,
Ca simt suflarea ta divina,
Ca pot sã vad ce-ai plasmuit !
Mi-e inima de lacrimi plina,

Ca-n ea s-au ingropat mereu
Ai mei, si-o sã mã-ngrop si eu
O mare e, dar mare lina --
Natura, în mormintul meu,
E totul cald, ca e lumina !

Il intrebam pe bunicul meu ce meserie au avut cei mai batrini din familie pe care i-a cunoscut; firul se rupe undeva dincolo de 1800... dar toti au fost tzarani din sudul Moldovei, cu ogoare mici pe care era cite o fintina cu cumpana si cite un nuc mare... poate de aici o chemare genetica pentru acei copaci singurateci; poate si altele sa fie resorturile ascunse... oricum eu nu am constientizat decit la armata ( am facut o armata relativ grea, pentru un dandy de Cishmigiu... la pifani la Vinju Mare, cu masca pe figura si marsuri de 40Km si stat in si sapat la shantzuri) - deci nu am constientizat decit atunci mirosul reavan al pamintului, ceatza de dimineatza si importanta pe care o au in viata citeva momente de liniste induse de un copac pe care te sprijini.
Cam tot in acele vremuri - erau anii `70 - am vazut un film polonez care m-a impresionat foarte tare; se numea "Iubire" si nu mai tin minte din pacate regizorul; eroul principal se cauta pe sine si a avut puterea sa faca acest lucru construindu-si citeva traiectorii diferite; a incercat sa se faca preot, dar de la A la Z, a incercat sa se faca alpinist, a incercat sa gaseasca raspunsul si in alte moduri, dar nu a gasit acest raspuns - dar a tot incercat.
Eu sunt mai fericit, caut numai in imagine - sau mai nefericit poate - si nu cred ca as putea sa ma vad ca sau intr-o imagine si nici nu stiu care imagine e mai aproape de ce ar trebui sa fie raportata la cunostintele si sentimentele mele din acea clipa - si nu stiu nici macar ce anume ar trebui sa fac.
Cautarea in sine e poate un balsam, poti sa iti zici ca ai alergat, nu ai luat medalia dar continui sa alergi pentru ca asa s-a nimerit sa te prinda bagheta celui de sus si de atunci tot alergi.
Imi este clar ca pentru ca sa faci o imagine buna trebuie sa cunosti daca nu vietile pictorilor si ale fotografilor pe dinafara macar foarte multa plastica, compozitie, culoare, tehnica, si ca in momentul in care faci fotografia trebuie sa ai puterea ca ceea ce stii sa transformi intr-un limbaj cit mai simplu, in simple verbe, adjective si substantive, si sa iti scrii propria poezie complicata folosind acel limbaj simplu.
In alta ordine de idei la mine imaginea devine, se transforma, prea deseori e o distanta mare intre ce memoreaza compact flash-ul la fotografiat si ce se poate vedea pe monitor dupa ce imaginea a fost editata in mai multe reprize.
Dar cred ca in timp se poate construi o amprenta, un stil, si acel stil unitar este esenta lucrarii fiecaruia, este ceea ce ramine, este deseori ca umbra unei scari cu un om pe un zid ars, asa cum am vazut intr-o imagine facuta de un fotograf de razboi american la Hirosima cu ceea ce ramine din noi dupa bomba atomica.
Suma tuturor imaginilor vazute, banuite si realizate, se transforma mereu in alambicul complicat al uitarii si al devenirii si da senzatia si speranta ca miine in sfirsit, sau cindva, voi face acea poza minunata in care as putea sa fiu. Dar cred ca mai am de sapat; si mai trebuie timp, har, noroc si chef. Grea combinatie...

Una din misiunile parohiilor romanesti este sa pastoreasca romanii aflati in Franta.
Acestia insa dupa cum chiar dumneavostra spuneati apartin multor categorii. Dupa criteriul de generatie si rezidenta permanenta pot fi 2 largi categorii:
romanii stabiliti aici de mult timp sau nascuti aici care cunosc Romania din vacante pe de o parte, si cei veniti temporar aici care in mod normal locuiesc in Romania, pe de alta parte (muncitori sezonieri, cadre detasate, studenti, persoane "fara acte", functionari de stat, etc.). Pentru acestia din urma existenta parohiilor romanesti este fireasca si nu pune probleme. Caricaturizand, orice parohie din Romania, "importata" aici poate indeplini acest rol - semanand in acest sens cu parohiile speciale din campusuri studentesti, spitale, capele de pe langa gari, aeroporturi, etc. Pentru acestia problemele de identitate nu se pun, o biserica romaneasca asigura pentru ei continuitatea cultului, permanenta serviciului religios.
Problemele se pun pentru ceilalti. Aici intervine specificul de biserica a emigratiei. Un roman nascut in Franta si/sau care locuieste aici de ani buni de zile si pentru care perspectiva intoarcerii in tara este vaga si chiar tot mai indepartata are unele nevoi spirituale specifice.
Asimilarea poate merge, mai ales pentru a doua generatie sau pentru familiile mixte, pana la a renunta la frecventarea bisericilor romanesti. Acestia ori se convertesc "en douceur", pe nesimtite ajungand la practicarea religiei in cadrul parohiilor romano-catolice sau chiar deloc, avand convingerea ca doar in Romania, in Orient exista identitate orientala si deci nici o zbatere identitara aici n-are sens, fiind doar o palida imitatie a traditiei orientale.
Parinte, credeti ca bisericile romanesti (atat cea ortodoxa cat si cea catolica de rit oriental) trebuie sa se mai ocupe de romanii din aceasta categorie ? Sau invers, ei cum ar trebui sa procedeze ?
O cale, mai speciala, este extinderea "francofona" a ortodoxiei (sau a ritului oriental in general). Deja sunt tendinte: in primul rand existenta insasi a bisericii ortodoxe franceze, apoi liturghii (partial sau total) in limba franceza la bisericile romanesti. Parca in America se transeaza in favoarea acestei optiuni. Un semn este situl bisericii ortodoxe romane din America, www.roea.org, care este in engleza, dar care nici macar nu mai are varianta romaneasca ! Dar chiar si situl mitropoliei ortodoxe romanesti din Europa de Vest, http://www.mitropolia-paris.ro, dependenta de Patriarhia de la Bucuresti este in primul rand in franceza. Ce-i drept, are (inca) varianta romaneasca !
Va mai avea sens adjectivul "romaneasca" pentru aceste titulaturi ?
Un raspuns simplu ar fi: cat priveste ortodoxia, ea are vocatie universala, deci poate si trebuie, prin functia sa misionara, sa existe peste tot, cu celebrari in limba locului, dupa exemplul catolic. Si atunci traditia pur romaneasca are rost doar pentru romanii din a doua categorie de care vorbeam, cei veniti temporar ?
Sigur ca biserica greco-catolica la randul ei trebuie sa-si puna aceste intrebari. Dar pentru ea pare mai simplu: comuniunea sa cu biserica romano-catolica limiteaza framantarile spirituale. Dar e drept ca le accentueaza pe cele identitare...
Parinte, cum vedeti dumneavoastra biserica ortodoxa romana din Paris peste cateva decenii, dincolo de chestiunile ierarhice: mai degraba francizata, orientata spre pastorirea noilor generatii nascute aici sau pur romaneasca, cu legaturi puternice cu tara, inevitabil mai mult ocupandu-se de romanii "in tranzit" ?
Exista oare o cale de mijloc ?

Cu respect,

Valentin Vlad

Despre originea omului
Sursa: Isabela Iorga
Data: 06.01.2003

La Annunaki (Nephilim) s-au descoperit cateva tablite sumeriene, continand un text foarte curios pentru noi, prin informatia pe care o transmite. Aflam ca, acum 450 000 de ani a aterizat pe Pamant o civilizatie sosita din Constelatia Taurului, roiul Hyadelor, pentru a-si salva planeta. Au extras de pe planeta noastra cantitati de aur si alte materii prime ce le erau necesare pentru atmosfera lor. Ei sunt cei care raman aici si vor intemeia o supercivilizatie pe care noi o cunoastem sub denumirea de Sumer. Ceea ce se cunoaste eronat este spatiul in care aceasta civilizatie a sosit si a intemeiat prima sa tara. Multi afirma ca civilizatia sumeriana a aparut dintr-u inceputuri pe teritoriul cuprins intre Tigru si Eufrat, in vechea Mesopotamie, insa nu sunt de acord cu aceasta afirmatie si voi incerca sa demonstrez si de ce, studiind chiar documentele vechi sumeriene.

Aceasta civilizatie intemeiata de catre extraterestrii din Constelatia Taur (steaua Aldebaran), a aparut pe teriroriul vechii Hiperborea, in zona actualilor Carpati. In 1961, Nicolae Vlasa descoperea primele tablite de la Tartaria, despre care se afirma initial ca ar fi fost “importate” din Sumer, dar dupa ce sunt verificate si datate la Moscova, concluziile vor fi altele. Tablite de acelasi tip se vor descoperi ulterior celor de la Tartaria in zona Portilor de Fier, la Lepenskii Vir, pe malul drept al Dunarii. Istoricul rus N. Jirov declara in revista Znanie Sila (1971) faptul ca sumerienii au migrat din zona carpatica, ducand cu ei o scriere deja cunoscuta. In sprijinul afiramatiilor sale aduce argumente imbatabile. Primul calendar mesopotamian nu corespunde latitudinii Sumerului, ci zonei din nordul peninsulei balcanice( Geto- Dacia). Sumerienii au migrat cu tot cu calendar, insa acesta nu se mai potrivea la marimea zilelor si noptilor de pe latitudinea lor, fapt pentru care a fost schimbat. Acelasi argument a fost folosit si de catre astronomul polonez Ludwig Zaidler in cartea “Istoria ceasurilor” pentru a demonstra migratia sumeriana din zona carpatica. Savantul sovietic mai sublinia faptul ca limba sumeriana era total diferita de ale vecinilor semiti, iar scrierile lor plasau originea stramosilor intr-o tara montana sau submontana. Datarile cu carbon radioctiv(C 14) au stabilit ca tablitele carpatice sunt mai vechi cu 2 milenii decat cele din Sumer, iar scrisul de pe tablitele de la Tartaria, localitate pe care am identificat-o cu prima resedinta regala din lume, atestata in Lista din Larsa, cuprinzând "Regii care au domnit inainte de Potop", sub denumirea de Badtabira (BA/b/-D/u/-TI-BIR-A/ = "Asezarea de la poarta de acces a celui care vorbeste, conduce si traieste in casa de lânga apa" - v. Mures), este mult mai vechi decat cel descoperit pe placutele din Sumer.

Desi s-a realizat o "citire" si traducere a semnelor de pe aceasta tablita, la o "recitire" in sensul invers al acelor de ceasornic am identificat: BAB-SARRU / RABU-DU-KI-USU-EN / ZU-GIRA-PATESI-III-BANSUR-MU-NANNAR-RABU / ZU-II-DINGIR-II-DINGIRANA, pe care le traducem prin: "Poarta de acces a marelui rege cer conduce cele patru districte ale tarii puternicilor zei al Lunei si Focului, a protectorilor care slujesc masa mare pentru jertfele inchinate triadei sacre (AN, ENKI, ENLIL-I) si renumitului zeu al Lunii din nord, cel care face sa prospere mâncarea si bautura, dupa disparitia celor doi zei si doua zeite (Igigi)". Pe aceleasi tablite de la Tartaria, s-au gasit scrise cuvintele: “BAB"=Poarta" (intrare-iesire), evidentiata prin "orificiul" realizat in tablita, acolo unde, de fapt trebuia sa fie "fata omului", SARRU-RABU = "Marele rege", un titlu, o demnitate, evidentiata prin "tichia regala", iar prin asocierea termenilor BA/b/-SA/rru/-RABU a rezultat Basaraba, apelativul remarcabilei dinastii regale din spatiul carpato-danubiano-pontic, astfel atestata si ca prima dinastie regala din lume. Orasul Badtabira, cum se numea atunci Tartaria, era resedinta reglui ENMEENLUANNA (EN-ME-EN-LU-ANNA = "Domnul preotilor, cel care proclama transformarea in mod miraculos a lucrurilor inconjuratoare de omul Cerului"). In aceasta tara sunt pomeniti a fi aparut, (tot pe tablitele de la Tartaria), “Cei sapte zei - IGIGI" (I-GIGI/ru/ - "Umbrele oamenilor rai, demoni, de lânga râu", v.Mures), fiii lui AN si stramosii lui Anu, descrisi ca niste demoni cu infatisare monstruoasa.

Am prezentat cateva dintre informatiile existente pe placutele de la Tartaria fiindca legatura dintre ele si ceea ce voi expune ulterior este fantastica. Concluzionand datele expuse mai sus si care sunt imposibil de contestat, fiind autentice si provenind din cea mai directa sursa, aflam ca pe teritoriul Carpato-Danubiano-Pontic a existat o civilizatie de “zei”, ai “lunii si ai focului”, o tara mare, care cuprindea patru districte si avea capitala in orasul Badtabira (Tartaria), condusa de catre regele ENMEENLUANNA. Aceasta tara va ramane consemnata in documente sub numele de Tara LUANNA sau Tara regelui AN. Cu toate acestea, el nu a fost primul rege al tarii, ci tatal sau, regele ANU, asa cum ne-o confirma si scrierea de pe placute: “fii lui AN si stramosii lui ANU”. Ei au intemeiat cea mai veche dinastie regala cunoscuta pe pamant, de pana acum, cea numita a Basarabilor. Aceasta Tara, LUANNA sau a lui ANU, se intindea in NV tarii noastre, in munti.

In “Legenda lui Ghilgames”, epopee sumeriana, se povestesc intamplari din timpul domniei regelui Anu si a potopului care a avut loc atunci. Dar pana sa se produca potopul, mai precis pana sa fie provocat de catre extraterestrii din Tara LUANNA, au avut loc mai multe evenimente importante care au determinat, in final, luarea fatidicei hotarari. Pentru a ilustra cat mai corect si clar evenimentele acestea, voi apela la celebra lucrare, despre care nu se poate afirma ca a fost falsificata. In mit ni se povesteste cum au decis “zeii” sa creeze o noua fiinta si cum au si creat-o. Ea este numita Enkidu in povestire, iar in Biblie se va numi Adam ( insotit de catre Eva, consoarta lui). Toate aceste denumiri nu reprezinta nimic. In epopee, fiintei nou create trebuia sa i se dea un nume, in Biblie s-a tradus gresit ceea ce dorea sa se exprime initial. Adam reprezinta denumirea AND-ului pe care noile fiinte il aveau, iar Eva, care in ebraica se traduce prin HAVVA=viata, reprezinta viata fiintei create. Adam si Eva inseamna impreuna AND-ul si VIATA, deci o noua fiinta, viabila, cu ADN-ul uman actual si care a fost creata pe cale genetica, de catre extraterestrii.

Noile fiinte au fost create din ordinul regelui ANU, dar au fost “plamadite” de catre zeita Istar, fiica regelui Anu si nu aratau precum arata omul in prezent, ci, dupa cum ne informeaza epopeea, omul nou era: “o fiinta de-o putere coplsitoare, cu trupul invelit in par, asemeni fiarelor din codri”, “un urias”, care, dupa ce “a imbratisa-o pe frumoasa din Uruk, “si-a pierdut din vlaga”, “fiarele au fugit de el, simtind ca nu mai e de-al lor” si el “s-a facut mult mai chipes si mintea i s-a limpezit.”Observam ca primele fiinte, create pe cale genetica, erau mai putin aspectuoase dar foarte puternice, forta lor bruta fiind prinicipala trasatura care ii interesase pe creatori inca de la inceput, ele urmand a fi folosite in muncile cele mai grele, aidoma sclavilor si totodata, li s-a fixat prin informatia din AND si o limita de viata, de 120 de ani pamanteni. Noile fiinte nu gandeau si nu stiau sa se reproduca ( aceasta idee o regasim si in Biblie, cand ni se spune ca Adam si Eva nu se impreunasera,“nu gresisera” si nu gustasera din “Pomul cunoasterii binelui si al raului”, adica nu incepusera sa gandeasca si, drept consecinta a acestui fapt, nu se bucurau de liberul arbitru, pentru a face diferenta dintre bine si rau). Odata ce aceste fiinte incep sa se reproduca, vor apare modificari in natura fiintei lor, atat de ordin fizic, cat si intelectual. Se pare ca urmasii “primilor creati” sunt fiinte cu un aspect fizic placut, pierzandu-si blana de pe corp, mai slabe ca putere fizica decat stramosii lor, dar cu o minte mai “limpede”, adica mai buna.

Totul ar fi fost bine si frumos daca unul dintre fii regelui, ( acestia erau Enki, zeul intelepciunii, numit si EA si Enlil, zeul vazduhului, numit si EL), Enki sau EA, nu s-ar fi revoltat impotriva tratamentului animalic si fara de mila aplicat noilor fiinte. El le va invata sa se reproduca si ii va invata sa gandeasca. Din acest moment, noile fiinte vor gandi si se vor inmulti independent de vointa creatorilor, dar mai ales, la un moment dat se vor ridica impotriva acestora si a modului in care erau tratati.

Care va fi reactia extraterestrilor? Ce se va intampla? Din mit aflam ca regele a convocat un consiliu, o adunare, in orasul Suruppak, unde s-a discutat foarte aprins despre transformarea suferita de catre fiintele create spre a le deservi intereselor proprii si s-a propus ca toate aceste fiinte revoltate si neascultatoare sa fie innecate printr-un potop, hotarare pe care regele Anu a aprobat-o in final. Prin decizia de a face sa dispara toate fiintele create de ei si pe cele nascute din acestea, extraterestrii au dorit sa distruga urmele si efectele unui experiment genetic, care, din punctul lor de vedere, se soldase cu un esec, ceea ce au si facut. In epopee, zeita Istar, fiica regelui Anu, care face o multime de rautati, urmarind rezultatele potopului la a carui producere consimtise, se inspaimanta:” De ce-am vorbit atat de crunt in adunarea zeilor? Tocmai eu care-i zamislisem pe pamanteni, prin voia mea, i-am lasat prada apelor, fara sa misc macar un deget, ci apasandu-i cat mai mult”. Potopul provocat va fi cu mult mai puternic decat preconizasera “zeii” : “Prapadul se-ntinsese atat, ca nu mai putea fi oprit. Insisi zeii se-nspaimantara de ce dezlantuisera si se uitau din inaltimi, fara sa stie ce sa faca si cum sa le poata opri.” Cat de clar precizeaza mitul lui Ghilgames faptul ca potopul a fost provocat de catre extraterestri si mai ales ca proportia si urmarile sale au fost calculate gresit de catre acestia…

Zeul EA ii informeaza pe oameni (“fii lui Cain”) despre iminentul eveniment si Noe, care in mit se numeste regele Ziusudra, va pleca pe mare si se va salva, el impreuna cu toata tara sa, adica impreuna cu toate fiintele de felul sau, urmasii sai. Zeul EA va fi considerat tradator si damnat de catre neamul sau, urmand ca persoana sa-i fie acoperita de rusine, blamata, creindu-i-se in mod voit un renume malefic si devenind in constiinta omenirii acel “Sarpe” care i-a ispitit pe oameni sa greseasca, Diavolul biblic. Acest personaj apare in Biblie sub forma sarpelui care a ispitit-o pe Eva sa muste din mar, deoarece el era conducatorul unei fratii, a unei societati numita Fratia Sarpelui si, probabil era apelat cu titlul de “Sarpe”, dar Enkil nu a facut altceva decat sa ia apararea unei fiinte slabe si sa o ajute. Dupa Potop, o parte din locuitorii din aceasta zona vor migra spre un alt teritoriu, intemeind Sumerul.

Acestea sunt pe scurt evenimentele care s-au petrecut in acele timpuri, pe teritoriul Carpatic, iar faptul ca Potopul biblic s-a pornit aici poate fi explicat precis si clar. In civilizatia sumeriana ni se vorbeste despre cei opt regi care au domnit inainte de potop, pentru un timp de 241 200 de ani si despre dinastiile Ur, Kis, Uruk de dupa potop, cu regii lor, care au domnit pentru perioade de 177 de ani, 24 150 de ani, 3 luni si 3 zile si jumatate, 2300 de ani, iar dupa dinastia lui Uruk, urmand alte dinastii pe care nu le mai cunosc. Aflam ca din momentul sosorii extrterestrilor si a instalarii lor in Tara LUANNA, acum 450 000ani si pana la Potop s-au scurs 241 200 de ani, timp in care fiinte creata pe cale genetica a avut timp sa evolueze, sa devina independenta fata de creator, ca specie si organizare sociala si chiar sa se ridice impotriva acestora. Facand un calcul ar insemna ca acum 208 800 ani a avut loc marele potop. Data aceasta concorda cu data la care s-a produs cel de-al doilea cataclism din istoria Atlantidei, adica acum aproximativ 200 000 de ani ( primul avand loc acum aprox. 800 000 de ani, cel de-al doilea, acum aprox. 200 000de ani, iar ultimul, prezentat ca fiind un mare potop, acum 11 000 de ani). O prea mare coincidenta, nu-i asa? Potopul declansat de catre extraterestrii din zona muntilor Carpati a afectat foarte puternic Atlantida, determinand plecarea unei populatii numeroase de pe insulele ei, spe alte zone de pe glob. Despre migratia atlantilor si despre conflictul iscat intre ei, extraterestrii si fiintele nou create vom vorbi cu o alta ocazie.

Sper ca am reusit sa va conving de veridicitatea celor mai sus prezentate sau daca nu, cel putin sa va provoc sa cercetati singuri.


http://www.rufon.org/articol/16/


Moto:
Crede in cel ce cauta Adevarul,
Fereste-te de cel ce l-a gasit.
(A.Gide)

*** Contemplând asupra marilor scrieri, începând de la filosofii antichităţii şi până la cei contemporani, am întâlnit o diversificare bogată de idei, asupra sufletului şi asupra sentimentelor. Aprecierea mea este că nu s-a ajuns la o concluzie finală definitoare, iar ce ştim, este ceea ce raţiunea ne-a permis să înţelegem şi să descifrăm.
De aceea gândesc că o mare parte din sentimentele noastre nu ne sunt pe deplin cunoscute. Şi uneori sub influenţa raţiunii care le controlează, sunt ori mai intense, ori diminuate ca valoare şi conţinut.
Omul este bivalent, trăieşte pe seama celor două
( raţiune şi suflet ), însă nu necesită o informare amplă despre acestea, mulţumindu-se cu caracteristici generale. Însă ca orice alte existenţe, acestea trebuie cunoscute în întregime, sau măcar în întregimea care ne este permis să cunoaştem.
Sufletul ca orice alt lucru trebuie studiat cu amănuntul, pentru că există întotdeauna întrebarea, ce este sufletul?
Majoritatea l-au căutat prin raţiunea care le defineşte şi analizează pe toate, eu am să-l caut în abstract. Pentru că sufletul nu are caracter echivoc, ci abstract.
În concepţia mea sufletul nu poate fi definit prin raţiune, pentru că nu are caracter raţional. Este o entitate existential conştientă prin raţiune, dar total abstractă ca formă.
Astfel că trebuie căutat abstractul, prin care înţeleg separarea şi generalizarea însuşirilor caracteristice ale sufletului, căci despre el discutăm.
În filosofie abstractul este categoria care desemnează cunoasterea proprietăţilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi ale fenomenelor, reflectând asupra notelor esenţiale şi generale, lăsând la o parte particularităţile concrete - senzoriale, ale obiectelor.
Sufletul este abstract din cauza lipsei de ilustrări fizice concrete a acestuia. Deoarece sufletul nu are reprezentări materiale decât atunci când omul tranfsormă sentimentele în acte ale acţiunii sale.
Totodata pornind de la analiza sufletului din prisma proprietăţilor lui generale şi esenţiale vom ajunge să vedem că tot ceea ce este general în suflet deja cunoaştem, pentru că sentimentele prin care caracterizăm sufletul ne sunt cunoscute în definire ca orice alte lucruri şi însuşiri exterioare. Generalitatea se află permanent în conştiinţa noastră, nu ne putem desprinde de ea în gandire pentru că există fără îndoială pe deplin legată de fiinţa noastră în caracterizarea generală a individului. Proprietăţile esenţiale ale sufletului nu se pot gândi cu amănuntul, ele doar există undeva în noi, mai adânci decât gândul.
De aceea există această incertitudine asupra sufletului, pentru că dacă omul nu poate gândi logic asupra a ceva, consideră că acel ceva nu există cu adevarat şi totul este imaginaţie.
Însă esenţa pură a sufletului se dovedeşte a fi în noi datorita faptului că uneori gândul în genialitatea sa reuşeşte să gândească esenţa chiar dacă nu ştie ce este aceasta cu adevarat.
Sentimentele pe care le trăim ne definesc în ineriorul nostru, le percepem inevitabil şi cu ajutorul lor caracterizăm sufletul ca pe un general în fiecare, individualizându-l doar în funcţie de intensitatea simţirii generalitaţii din fiecare. Esenţialul este totuşi în fiecare acelaşi, iar din esenţial pornesc toate aceste trăiri individuale. Profunzimea sufletului este de fapt abstractul din el, nedefinitul ce nu se defineşte decât printr-o înşiruire de sentimente, dar care este mai profund decât acestea şi mai complex.
Pentru că proprietăţile generale sunt doar adjectivele unui singur cuvât care este esenţa. Sufletul privit din prisma proprietăţilor generale şi esenţiale este definit în conştiinţa noastră doar de generalitatea sa, esenţialul ridicând problema cunoaşterii în întregime a sufletului. Esenţa sufletului nu poate fi descoperită cu ajutorul trăirilor noastre, acestea au darul de a ne formula o idee despre ceea ce numim suflet, însă adâncimea pe care omul nu are puterea să o găsească este de fapt sufletul pur, restul sunt doar amănunte.
Iar omul este un norocos că poate înţelege aceste amănunte, chiar dacă esenţa reprezintă totul. Avem informaţii despre suflet ca exprimare independentă de raţiune, pentru că sentimentele nu sunt raţionale, dar nu avem o certitudine adevărată asupra lui însuşi ca un întreg ansamblu de reprezentări, tocmai din motivul că nu-i cuprindem logic esenţa, ci doar o simţim la întâmplare.
Încercând să cunosc sufletul prin abstract, privindu-l ca fiind independent de ce e în mine raţional, detaşat de obiecte şi de relaţiile care există în realitate, devenind astfel o entitate separată de mine, dar pe care o cuprind, nu din voinţa mea, ci a ei, descopăr o oarecare putere de a atinge esenţa. Poate gândind sufletul mai puţin, trăindu-i sentimentele fără o analiză interioară de a afla ce sunt, de unde vin, m-aş apropia de esenţa sufletului, care poate fi un tumult al nonsensului care capătă sens doar din exprimarea mea liberă.
Totodată esenţa sufletului se poate afla într-un centru nervos, dar în acest caz nu ar fi nimic mai mult decat organic, şi ne-am îndepărta de la mitul sufletului veşnic. Poate esenţa sufletului se află în libertatea lui de mişcare, mişcare care nu poate fi condiţionată de nimic.
Poate tocmai această mişcare liberă este baza de pornire a tuturor sentimentelor, gândind că toată generalitatea simţită nu poate exista decât printr-o acţiune a ceva, deoarece un repaos nu poate produce o reacţie, o trăire, astfel că sentimentele oamenilor nu pot provenii decât printr-o acţiune de ordin interior sau exterior.
Vom căuta însuşirile generale, raportându-le la caracteristicile esenţiale independente de noi. Pentru că dacă am spus că sufletul este abstract, trebuie să arăt abstractul ce-l caracterizează.
Să ne imaginăm sufletul ca pe un tablou plin de culori desăvârşit aşezate, dar fără o formă concisă, o imagine nedefinită pe care noi trebuie să o interpretăm. Să spunem că fiecare culoare din acest tablou reprezintă un sentiment, astfel că vom enumera totul încercâd să-i definim particularităţiile.
Dividem sufletul în culori, aflând astfel calităţile acestuia.
Aceste culori devin simple culori, ignorând existenţa sentimentelor pe care le reprezintă. Sufletul devenind o paletă de culori.
Privindu-l astfel, cunoaştem definiţia fiecărei culori în parte şi încercăm să stabilim efectul ei asupra noastră. Clasificându-le în ordinea preferinţei noastre cromatice sau pe intensitatea culorii, obţinem o evaloare a scării noastre valorice şi totodată obţinem o informaţie despre o latură a personalităţii noastre.
O persoană care alege culorile vii înaintea celor închise, este o persoană veselă, optimistă, încrezătoare; o persoană care alege culorile închise, este tristă , pesimistă şi nâncrezătoare.
Aşa cum culorile au o gradare în preferinţele noastre, aşa şi sentimentele sunt preferabile într-o anumită ordine.
Prin această ordonare a culorilor şi a sentimentelor ne individualizăm şi concretizăm imaginea noastră exterioară şi interioară.
Vorbeam despre caracteristicile esenţiale independente de noi, acestea sunt lucrurile exterioare prin care în suflet se produc o serie de sentimente, singurul esenţial al sufletului dependent de noi şi prin care putem trăi unele sentimente, este gândul.
Sufletul este o complexitate de calităţi şi sentimente care se află într-o deplină analogie unele cu altele. Cum de altfel se poate constata foarte uşor prin extinderea unui sentiment în altul. Ca de exemlu trecerea de la sentimentul de iubire în sentimentul geloziei sau urii, sau de la tristeţe la bucurie. Toată această schimbare sentimentală evidenţiază legătura analoagă a trăirilor. Un sentiment produce un alt sentiment, o trăire produce o altă trăire.
Nimic nu se întâmplă necoordonat şi nefiresc, totul are o bază reală de pornire şi un scop în apariţie şi desfăşurare.
Multe nu par evidente, însă sunt oricât de mărunte şi, se divid în mai multe feluri de simţiri şi exprimări.
Privind sufletul asemeni unui tablou abstract, fiecare înţelege din nonsensul lui, ceea ce i se pare a fi convenabil şi inteligibil pentru sine.
Şi cum de multe ori viziunea unui individ este împărtăşită şi de alţii, atunci tabloului i se va da o definire plauzibilă şi acceptată.
Însă cu toate acestea fiecare trebuie să-şi picteze singur tabloul abstract în funcţie de culorile preferate, în ordinea şi combinarea care i se potriveşte.
Am afirmat că putem încerca să definim sufletul prin culori.
Vom gândii că acesta nu este mai mult şi nu exprimă mai mult.
Este pur şi simplu vizibil. Conştiinţa identifică culorile şi prin efectul lor asupra noastră le ierarhizăm. Astfel că eu în tabloul meu aş aşeza înainte de toate culoarea albastră. De ce?
Albastrul îmi reprezintă cerul, libertatea mea de a fi şi de a visa o nemărginire.
Privind albastrul îmi voi simţii dorinţa de a zbura, ceea ce reprezintă o libertate imposibilă, dar la care sper şi mă gândesc că aş putea să o ating într-un fel.
Apoi aş alege culoarea roşie, pentru că îmi place alături de albastru, fiind o culoare aprinsă care îmi transmite ideea de viaţă.
E ca un foc ce-mi aprinde trupul în nevoi şi trăiri vulcanice. Reprezentând pentru imaginea mea dorinţa de descătuşare, de trăiri intense.
Astfel că îmi descopăr prin culori anumite senzaţii şi acestea devin stimulenţii mei interiori.
Considerând că astfel descopăr ceva nou în mine care vine din influenţa culorii asupra mea.
Revin la sentimente fără să mă gândesc la culori. Conştientizez că le simt dar nu ştiu de unde vin şi ce le produce. Spun că vin din suflet, dar nu ştiu ce este acesta. Atunci mă voi gândii ce anume mi-a produs sentimentul. Recurg la proprietăţile exterioare şi analizez vizual, auditiv, senzorial, tactil şi gustativ, prin care dintre aceste etape am trecut pentru a avea un sentiment.
Să spunem de exemplu că nu am mâncat nimic, nu am atins nimic şi nu am mirosit nimic, dar am văzut un apus de soare incredibil şi am auzit foşnetul mării.
Şi sentimentul care m-a străbătut iniţial a fost uimirea, apoi încântarea, emoţia şi bucuria.
Patru sentimente ierarhizate de o singură imagine care le-a produs fără ştiinţa mea.
Nu mi le-am creat singură raţionând că acestea trebuie simţite în acel moment, ci le-am trăit fără un scop anume dar cu o cauză.
Cauza fiind imaginea care a acţionat asupra mea independentă de conştiinţa mea.
Reacţia devine pur organică, însă această reacţie a fost determinată de ceva existent în mine. Nu am simţit durere şi nici vre-un organ care să-mi provoace aceste trăiri, dar conştientizez că au pornit din interiorul meu ca efect dintr-o acţiune exterioară.
În afara exteriorului şi al organicului există ceva mai mult, pe care nu-l pot determina material ca organ sau lucru exterior, dar ştiu că există. Este total independent de acestea, dar acţionează în deplină legătură cu ambele.
Astfel spus nu putem avea un sentiment dacă nu-l trăim organic şi totodată dacă un factor exterior nu acţionează asupra organicului, dar se întâmplă uneori să fim conştienţi că trăim un sentiment care nu provine din exterior, ci din interior. Astfel ca nu numai exteriorul produce sentimente spre interior ci şi interiorul spre interior, sentimente care se nasc din esenţă si nu au definire.
Tot ceea ce defineşte omul spre exterior din suflet sunt numai proprietăţi generale, iar tot ceea ce omul nu poate definii şi înţelege din suflet, sunt proprietăţile esenţiale ale acestuia.
Toate gândurile noastre pornesc din exterior spre interior, astfel se poate spune ca şi sentimentele noastre pornesc din exterior spre interior. În interior fiind doar definite şi trăite, în exterior fiind constatate şi preluate.
Aşa cum se preiau informaţiile, asa interceptăm şi factorii care ne produc sentimente. Iar acestea nu se produc la ordinul raţiunii şi nici la nivelul ei.
Conştienţi de faptul ca trăirea noastră produce mai mult decât putem gândii şi asimila din exterior, chiar dacă avem tendinţa să considerăm toate sentimentele noastre ca fiind produsul unor acţiuni din afară, nu putem să contrazicem nici ideea conform căreia o parte din sentimentele umane se nasc ăn interior şi le reprezentăm exterior printr-o acţiune de orice fel.
Cum am afirmat anterior, sufletul dacă ar fi organic ar fi reprezentat de cel mai sensibil organ din constructul nostru anatomic.
Pentru că numai un organ foarte receptiv şi senzitiv ar avea puterea să dezvolte în noi o asemenea gamă variată de trăiri şi, nu numai variată cât diferenţiată calitativ şi sensibil.
Iar pentru că nu toţi putem trăii sentimentele la aceleaşi nivele, am gândii că acest organ se dezvoltă diferit în fiecare. Astfel spus categorizăm oamenii în fiinţe sensibile, mai puţin sensibile sau insensibile.
Totuşi un organ care se pretinde a fi senzitiv atât de sensibil, încât să poată produce astfel de reacţii interne, nu se poate dezvolta la unii excesiv, iar la aţii deloc.
Atunci ajung să gândesc din nou, că acest suflet este imposibil să nu existe în fiecare, ca o abstractizare a fiecăruia.
Este ceva ce nu are înţeles decât organic datorită reacţilor acestuia la diferiţi stimuli exteriori, dar este o existenţă care nu-şi are explicaţie logică.
Aşa cum nici efectul culorilor asupra noastră nu-l putem explica, pentru că fiecare individ vede într-o culoare altceva decât văd eu.
Cineva poate spune că o culoare îi determină un gust sau un miros, aşa altcineva vede în culoare un obiect sau chiar un sentiment.
Totul depinde de fiecare în parte, aşa cum un tablou abstract este înţeles de fiecare în parte.
Să spunem că eu privind culoarea portocalie, mă gândesc la o portocală şi îi simt gustul, aceasta provocându-mi o reacţie a papilelor gustative şi mi se face poftă de o portocală.
În acest caz putem vorbii de o reacţie fizică creată de raţiune prin imaginea imaginară a portocalei. Însă pofta nu e un sentiment ci o reacţie pur fizică care poartă această definire.
Poate am deviat de la subiectul iniţial prin care am vrut să definesc sufletul, abstractul de la care am pornit. Această trecere prin organic şi material a avut ca scop evidenţierea faptului că sufletul e abstract şi nu-l pot definii altfel.
Dar totuşi abstractizarea a ceva se datorează faptului că acel ceva este conceput ca o generalitate, iar în temeiul lui nu au fost aduse suficiente dovezi de a fi demonstrat şi asta îmi întăreşte convingerea că ce a rămas nedemonstrat asupra sufletului este esenţa, adâncimea pe care nu o vom putea explica niciodată, dar pe care avem norocul să o simţim uneori.
Atunci aş putea venii să gândesc că putem definii sufletul prin absurd, ceea ce înseamnă contrazicerea oricărei logici şi prin metoda reducerii la absurd să demonstrez un adevăr.
Este logic să gândim că nu există suflet atâta timp cât nu avem o formă real palpabilă sau vizibilă, este logic să căutăm un adevar asupra sufletului pentru a avea siguranta că acesta există, este logic să nu ne încredem în vise care până acum nu au putut fi demonstrate, este logic că suntem nişte dobitoci dacă credem că aceasta este logica sufletului.
Este absurd să gândim că nu există suflet dacă acesta nu este un material palpabil!
Logic suntem nişte imbecili şi absurditatea noastră este sufletul, singurul adevar ilogic, dar care există.
Metoda este modul în care cercetez ceva pentru a cunoaşte şi transforma realităţile obiective.
Obiectivitatea sufletului se găseşte în sentimentele care îl fac real în conştiinţa noastră, pentru că dacă nu am fi conştienţi de acestea nu am şti despre suflet că există.
Sufletul este singura realitate obiectivă, dar pe care lumea nu o ia în seama decât din nevoia egoistă de a trăii uneori regeşte.
Descartes spunea că pentru a cunoaşte sentimentele sufletului trebuie să facem distincţie între funcţiile sale şi acelea ale corpului. Astfel că el gândeşte că ceea ce este în suflet “afect”, adică efect, este în corp acţiune.
De aici concluzionez că sentimentele sunt efectele unor acţiuni dependente sau independente de noi. Iar ceea ce înţelegem că aparţine numai de noi, în interirul nostru si, nu aparţine nici unui alt corp, atribuim sufletului.
Virtutea umană nu se afla în corp, ci în suflet.
Sufletul este un construct imaterial ce-şi găseşte locul în materie.
Sufletul nu are definiţie de aceea nimeni nu poate să spună ce este, însă sufletul are simţire şi simţindu-l putem spune ce este.
În vasta sa exprimare şi întindere interioară putem înţelege legătura sufletului cu universul, iar de aici gândim că adâncimea sufletului omenesc este nelimitată completându-se cu adâncimea universului, astfel sufletul devine libertatea omului, libertate pe care nu o găseşte pe lume. Sufletul este elementul care ne leagă de întreg prinrt-o neânţeleasă armonie cu tainele universale.
Sufletul poate fi nedefinirea care are definire prin moartea organicului, atunci când omul devine el însuşi esenţă.
Este singura liberate autentică a omului, dar pe care acesta şi-o îngrădeşte cu bună ştiinţă, contabilizând-o şi disecând-o ca la o oră de anatomie.
Sufletul este martirul imaginaţiei noastre. Poate fi gândit, ca fiind unitatea născută din legătura între forţa universală contopită cu forţa organicului. Numai printr-o astfel de conexiune fantastică, sau interacţiune fizică între forţe cu poli opuşi,cu sarcini diferite, sufletul
şi-ar găsi definiţia ce se vrea a fi un adevăr, contestabil.
Sufletul este o forţă narturală care acţionează asupra organicului pământesc în funcţie de forţa emanată de fiecare organism în parte. Astfel că omul ar putea fi cel mai puternic organism viu al planetei, sau cel mai slab, iar din legătura sa fizică cu universul iau naştere sentimentele.
Aşa că dacă sufletul este o forţă naturală, nu omul cuprinde sufletul în sine, ci sufletul îl cuprinde pe om. Gândind astfel înţeleg ce este de fapt şi omul şi sufletul : natură si forţă universală.
Iar daca sufletul cuprinde omul, s-ar putea ca noi sa existam tocmai din nevoia sufletului de a traii, de a se exprima, si astfel spus sa fim doar simple existente de care acesta se foloseste in exprimarea sa. Ca orice anorganic care are nevoie de materie pentru a fi si-a gasit locul propice in oameni, iar de aici apare proprietatea omului de a avea suflet si dependenta sufletului de om.
Cred că de aceea se spune că sufletul este veşnic, forţa universală nu dispare niciodată, indiferent daca organicul se dezintegreaza.

Verbul se acorda???? Exista o serie intreaga de carti de teorie gramaticala in care ti se poate in cateva pagini demonstra ca ceea ce afirmi este exact pe tipicul " cuvintele ma doare" in domeniul sintaxei limbii romane. Primo- nu poti relationa o parte de vorbire cu una de propozitie ( magarul si oaia..) Secundo- verbul sa se acorde?? Putem vorbi cel mult de o relatie de interdependenta gramaticala intre subiect si predicat, dar...acord? Si-atunci adjectivul si substantivul "se mai mult decat acorda?? "

Precizare: nu sunt profa, stiam numai chestia asta. Am simtit nevoia sa-mi spun punctul de vedere.

Viata e o aventura ce ni se intampla fiecaruia, iar casatoria e cea mai mare aventura a vietii ;) !

Nu cred in 'casatoria moderna'. Omul nu s-a schimbat in sine in ultimii 50 de ani, si de fapt nu s-a schimbat excesiv de mult nici in ultimii 200 de ani, are aceleasi nevoi fizice, sociale, afective. Instinctele sunt aceleasi. Ce s-a schimbat (chiar extrem de mult) este nivelul de stress, cerintele lumii inconjuratoare, si morala a devenit super-elastica. Toate acestea conduc la o mare varietate de sensuri ale cuvantului 'casatorie'. Adjectivul 'moderna' aplicat casatoriei (institutie milenara) mi se pare artificial, atata timp cat o casatorie ramane o recunoastere a parteneriatului pe viata a doi adulti cu posibilitatea 'aparitiei' copiilor.

Casatoria presupune iubire, prietenie, respect, sprijin si cooperare intre participanti. Casatoriile 'de convenienta' sau 'pentru bani' nu reprezinta in realitate decat un contract economic (sau politic, social, etc) si nu le-as numi astfel. Prietenia nu s-a schimbat in milenii, nici iubirea dintre doi oameni, iar respectul si cooperarea sunt la fel de perene. Tot ce se schimba sunt limitele independentei (dormitor/casa/oras comun sau nu) care pot fi atinse fara ca prin aceasta casatorie sa fie considerata dizolvata.

Pentru o casatorie reusita, ai nevoie in primul rand de maturitate, si de o atitudine potrivita. Nu trebuie ca nici unul dintre parteneri sa astepte mult de la celalalt, trebuie fiecare din ei sa stie sa dea, sa aiba toleranta si intelegere, atat pentru el cat si pentru celalalt, trebuie sa comunice si sa doreasca sa coopereze pentru a inlatura dificultatile. A doua mare necesitate e sa stii sa opresti televizorul. A treia e sa ai noroc de un partener potrivit.

E normal ca in cursul timpului anumite forte de atractie sa diminueze (de ex atractia fizica) si altele sa se intareasca (camaraderia, lucruri traite in comun).

'Corvezile' n-ar trebui sa devina astfel. Munca in casa ar trebui facuta din dorinta naturala de-a fi intr-un mediu placut, atata timp cat nu devine o corvoada. Daca devine o corvoada, trebuie incercat cu alte produse de menaj (de ex. aspirator mai puternic, dishwasher) sau renuntat la ele o vreme (de ex calcatul). Important e sa stii ca in casa elementul central este omul care traieste in ea, si ca nimic nu e mai important ca el sa fie fericit (la ce serveste sa intri intr-o casa curata-luna-bec daca gospodina zace in pat ca urmare a corvezilor casnice?)

Asta e parerea mea (si recunosc ca sunt un fan incorigibil al casatoriei) !
___________
"Sa fii tu insuti schimbarea ce o doresti in lume".

Muresh
Care sa fie problema ?
1. Se spune , intr-adevar , "conform afirmatiei facutA anterior"
si nu "conform afirmatiei facutE anterior" ("facutE" se potriveste cu "conform afirmatiilor facutE anterior") . Nu stiu , dar n-am nici o problema "pe chestia asta" . Vorbesc natural , fara sa fiu nevoit sa ma outocontrolez gindindu-ma tot timpul la legile gramaticale .

corect este intradevar "conform afirmatiei facutã anterior (ce afirmatie? aia "facutã") Mai frumos este cu "anterior" care, ar trebui sa fie "afirmatie anterioarã" dar care printr-un necunoscut mecanism de hiper-correctie involuntara este folosit ca "afirmatiei anterioare":-)Desigur ca acest exemplu nu a pornit de la "afirmatia facuta anterior" unde anterior este folosit corect ci numai de la observatia despre cum se foloseste cuvantul "anterior" in anumite contexturi cand acest cuvant joaca rolul de adjectiv si trebuie acordat cu substantivul ce'l insoteste.
2. "Sunt" si "sint" :
In primele clase primare si , dealtfel , prin romaneasca vorbita acasa , fusesem instruit a spune si scrie "sunt" . Mai tarziu s-a schimbat macazul si ni s-a spus ca trebuiese trecut la "sint" . Motivul nu-l stiu . Sa fie nevoia de a fi asemanatori cu rusii , sau cu latinii ?

hai sa tinem politica departe de lingvistica. Forma româneasca este "sânt" cu "â" ; ca acest sunet este redat grafic prin "â", sau "î", asta nu este numai o chestiune minora de "gust" al celor ce decid. Aparent numai "a" si "e" devin "â" in limba româna si nu si "i". Din punctul meu de vedere, justificat ar fi deci scrierea cu "a" ->"sânt"

Adica , de ce n-am incerca sa fim noi insine si sa vedem ce se intampla .
Au mai fost si alte schimbari : de exemplu "intr'o" a devenit "intr-o" --s-a eliminat apostroful . Schimbarea a fost motivata de nevoia de simplificare a ortografiei , in special in folosul stradaniilor de a micsora numarul analfabetilor . Am salutat aceasta schimbare desi de atunci simt c-am pierdut din autenticitatea limbii .

o schimbare minora dar totusi apostroful joaca rolul sau si cratima rolul ei.

3. Ma folosesc de "se datoreste" si nu de expresia "se datoreaza" (prea e caraghios) , "cafeina" si nu "cofeina" , , s.a.m.d .
(Apropo , cum trebuieste spus :
"Doi oi moi " sau "doua oua moua" ?) .

Doua oua moi; Neutrul este caracterizat prin sg = terminatie masculina, pl= terminatie feminina. Asa invataram la shcoala. Pentru cazul in discutie, discrepanta vine de la cuvantul "ou" care are forma de plural in "ã" si de toate numeralale care sint compuse cu "2" care cer si ele acordarea lor la substantivul langa care sint. Deci:
-doua oua moi (moi pentru ca-i pluralul lui moale unde vedem ca transformarea li > i via li > l'i ( prezent inca in Aromâna ) > i
(doua, dozecisidoua,treizecisidoua -douajdoua, treijdoua etc:-)


4. Termeni in englezese au intrat in limba noastra . De exemplu chiar la "Cafenea" sintem indrumati sa "afiseaza ultimele mesaje din sit" (mare atentie , "sit" nu "shit") . Probabil ca e in regula . Procesul de globalizare impune . Chestia e ca limba noastra , fiind o limba fonetica , ajungem la contradictii . Sit e si "sit (down)" , etc .


"sit" nu este prezent nici in DEX 1998; neologisme care intra in limba in mare parte cu circulatie redusã in ciuda incercarilor (snobiste?) de a le impune. Un utilizator normal foloseste mai mereu " am vazut pe o pagina de web" in loc de "pe un sit de web".
De fapt este foarte interesant aceste gen neutru in lb. româna care cere o terminatie feminia aiurea. De ce spun "aiurea"? Pentru ca inca nu stiu de o explicatie acceptabila a pluralului românesc in "-uri".
Nu se explica prin Latina si nici prin slava si este un sufix care a jucat un rol de sufix "colectiv" in IndoEuropeana; acest sufix aparent vine din substrat unde avem si formele sale de feminin singular "-urã" si masculin singular "-ure"; pentru unele cuvinte intalnim o reducere a sufixului masculin "-ure" in "-ur" ( veizure/viezur, strugure/strugur, mugure/mugur) iar pentru unele cuvinte intalnim aceasi forma de -ure/urã numai pentru feminin ( buturã/buture).
Un sufix foarte, foarte interesant dat fiind ca multe cuvinte Latine fac plural in "-uri"; asta ar arata o "adaptare" a cuvintelor din Latina la "modul de a vorbi" al unei anumite populatii. Dar ma opresc aici pentru ca urmarirea unei astfel de idei ar ridica un mare semn de intrebare asupra sintagmei "cuvinte mostenite din Latina" si ar arata ca de fapt nu sint cuvinte mostenite ci "imprumutate". Iar sa sustii ca limba româna a imprumutat cuvinte din Latina si nu ca a mostenit, ar insemna sa negi ca limba româna ar fi o limba NeoLatina precum "surorile" ei. Or, asa cea, este pentru multa lume intelectuala au ba asemanator unei crime a la les majeste:-))

Alex

Verbul se acorda???? Exista o serie intreaga de carti de teorie gramaticala in care ti se poate in cateva pagini demonstra ca ceea ce afirmi este exact pe tipicul " cuvintele ma doare" in domeniul sintaxei limbii romane.

Verbul se conjuga:-)
"ma dor, te doare, il doare, ne doare, va doare, ii doare)
cuvintele= ii -> cuvintele doare
Ambiguitatea vine de la hipercorectie si de la transmiterea unor verbe a desinentei de la pers. I sg la pers III pl care nu este justificata decat prin ca "asa vrura anumiti gramatici":-)
Conj I -terminatie in "a":
eu cant(u), tu canti , el canta, noi cantam, voi cantati, ei canta
Obs: niciodata nu o sa fie "ei cant(u)" ci ei cânta. Adica III sg= III pl.
Conj II - terminatie in "-ea"
eu vad, tu vezi , el vede, noi vedem, ei vad,
Obs: popular este inca "ei vede"; gramaticii au facut aici un "ei vad" care corespunde lui I sg ceea ce este nejustificat.
Conj III -terminatie in "-e"
eu cer, tu ceri, el cere, noi cerem, voi cereti, ei cer
Obs: dito ca pentru conj II
COnj IV -terminatie in "-i"
eu fug, tu fugi, el fuge, noi fugim, voi fugiti, ei fug
Obs: dito ca pentru II, III

Opinia mea este ca desinenta pentru pers. III pl este un hipercorectionsm impus si cerut de clasa culta . Omul din popor foloseste obisnuit desinenta pentru pers. I sg ca in conj I ( cea mai veche conjugare in opinia mea) .
Corect popular:Fugea aia maicã de li se rupea oasele.
Corect literar:Fugeau aia maica de li se rupeau oasele.
Corect popular:M-am intins ca ma doare oasele
Corect literar:M-am intins ca ma dor oasele.
Voila! ( un anumit spital de nebuni poarta acelasi nume, pronuntia in româna fiind totusi nu "voaila" ci "voila":-)

Alex



Primo- nu poti relationa o parte de vorbire cu una de propozitie ( magarul si oaia..) Secundo- verbul sa se acorde?? Putem vorbi cel mult de o relatie de interdependenta gramaticala intre subiect si predicat, dar...acord? Si-atunci adjectivul si substantivul "se mai mult decat acorda?? "

Precizare: nu sunt profa, stiam numai chestia asta. Am simtit nevoia sa-mi spun punctul de vedere.

*
Semnul infinitului din inima
isi leapada crusta
sta sa se preschimbe-n cuvant

Mi-s umerii slabi
si mainile pline de vant.

**
Du-te,te du,
intarziatul meu Domn
eu am sa vin dupa tine
pe drumul din somn
ia cu tine comorile
si-nchide toate cararile
mai este un tarm pe
care vreau sa-l ajung
mai este-un amurg
pe care vreau sa-l inund
eu mai raman sa ma cern
cu smeritele frunze
pe fruntea adormita
a mumelor lumii
du-te, te du,
intarziatul meu Domn,
n-ai grija
te voi ajunge-ntr-o noapte
pe drumul din somn.
***
Asa cum stai
cu fruntea lipita de cer
rasuflarea ta abureste cu nouri albi
vazduhul
ce s-or fi mirand cei de pe lumea cealalta
de cuvantul Dumnezeu
scrijelit de degetul tau,
cititndu-l invers,
neintelegendu-i sensul.
****
Iubeste-ma ametitor ca vantul
si rupe-mi zagazurile
sa cad din nou in cer
din leaganul tandru
al bratelor tale
si daca lovindu-ma cu tampla
de o stea abia nascanda
eu ma voi pierde de tine-n milenii
cu lacrima-nghetata
in ochiul meu stelar
tot voi mai trece
prin fata ferestrei tale luminate
ca o cometa
odata la un milion de ani.
*****
Asa cum iti reversi in mine
nefiinta
purtandu-ma ca pe-o corabie
in vesnicie
si-mi infloresti pe trup
manunchiuri mari de lotusi
pe frunte
aurore
asa cum treci din tine
in mine
parca ai fi Dumnezeu
generos scufundat
in creatie.

Iar cea mai iubita poezie cu adevarat este Luceafarul de Eminescu. Nu cred ca poate fi o alta mai frumosa si mai profunda decat aceasta.
Am invata-o cand eram in scoala primara. Este singura poezie pe care mi-o amintesc perfect.
redau un fragment:
"Porni Luceafarul
cresteau in cer a lui aripe
si cai de mii de ani treceau
in tot atatea clipe
un cer de stele dedesubt
deasupra cer de stele
parea un fulger ne-ntrerupt
ratacitor prin ele."

Absolut perfect.
Marturisesc ca am citit multi alti poeti mari, Rilke,Goethe,Milton, Elitis, Elias Canetti, Puskin, Esenin, Beaudelaire, s.a., insa nimeni nu mi s-a parut a fi perfect ca Eminescu. Un alt poet pe care-l iubesc este Lucian Blaga.

Am sa incerc sa fiu cit mai “to the point”.

”””Razboaiele nu sunt singura metoda de a supravietui....cine a pornit vreun razboi l-a facut din interese de expansiune,de la romani pina in ziua de azi.
Acele popoare invadate nu au dorit razboi ci s-au...aparat si este o mare diferenta!Remember,politicians start the wars,ori vreun dictator si se ascund in spatele cuvintelor si sloganelor ca o fac pt. a ...elibera lumea.
Cine o face pt. a supravietui sunt cei cotropiti.”””


Hai atunci sa ne intrebam o alta intrebare mai interesanta: A fost nevoie de o intrarea in Razboiul Mondial II? Ce se intimpla daca nu faceam nimic? Ce s-ar fi intimplat daca am fi cunoscut mai multe despre intentiile lui Hitler? Poate tu s-au vreun pacifist ca tine poate sa ne lumineze mintile, sint sigura ca ve-ti primi premiul Nobel pentru o solutie.


“””Indienii americani nu au vrut razboi cu Wasitchu,omul alb.Tara asta in care si tu traiesti a fost a lor si inca este si sa nu uiti asta niciodata,esti un guest pe pamantul lor!!!!!!”””

Sint de acord ca indienii au avut de suferit mult. Dar din pacate timpul nu se poate intoarce, nu putem schimba nimic din ce a fost. Dar nici nu cred ca ar trebui sa ne impachetam jucariile si sa plecam la noi acasa, wherever that is, si sa-i lasam pe ei sa-si ieie pamintul inapoi, whatever that means.

“””Ar trebui sa-i respecti.Sa-i iubesti,dar timpul tau de wisdom nu a venit inca,este un nor negru deasupra ta. Nu uita asta. Iti spun pt. ca vad ura in tine dar candva vei intelege,cand va veni timpul tau. Vad invidie si gelozie,o suparare psihica ,o salamander in inima ta.
Am sa incerc sa te ajut,dar inca rezisti,este greu si asta nu e bine sufletului tau frumos.
dar nu e niciodata prea tarziu.”””

Aici ai intrecut masura. Din pacate nu ma cunosti (poate din fericire, depinde din ce punct de vedere te uiti). Ma acuzi de ura, disrespect, gelozie, invidie, incapatinare??? Cine esti tu sa-mi analizezi persoana? Cit stii tu despre mine ca sa ajungi la concluzia asta? Deocamdata am scris prea putin despre viata mea si ideiile mele ca sa-mi faci analiza sufletului si-a inimii mele. Cit despre nori negrii, poate concluzia la care ai ajuns este pentru ca te-ai uitat din spatele norului negru care te inconjoara pe tine (no offense please).

”””Daca cineva mi-ar trage o palma pe strada,as intoarce obrazul celalalt.NU as raspunde atacului. Daca cineva ar trage o palma sotiei mele,l-as bate sau as muri pt. ea.
daca cineva ti-ar trage tie o palma pe strada si eu as fi martor,as bate persoana ori as muri pt. tine.”””

Cineva si-a pus in minte sa vina sa-ti omoare sotia, pe tine, familia ta, vecinii tai, compatriotii tai, pe mine. Din pacate n-ai fost treaz sa vezi pericolul care te-a inconjurat. Multumim lui Dumnezeu ca au fost altii.

”””Ai face asa ceva pt. mine? Nu! Pt. ca inca nu esti pregatita spiritual.”””

Da fac! Suport o decizie luata de cineva care stie mai mult decit ne-a fost dat noua sa stim.

“””Dar nu accept razboaie inutile si false din interese personale de a cuceri tari,petrol,pamant si a omora oameni nevinovati.”””

Cred ca ideia asta nu voi putea sa ti-o scot din cap, pina nu vei mai trai si vei mai vedea.


“””O solutie mai buna decat razboiul? Apoi este intelegerea intre noi si pacea,este chiar atat de greu de imaginat? Vino in pace la mine si vei pleca in pace,eu imi apar pamantul doar.”””

Asa cum ai zis: intelegerea intre noi si pacea. Din pacate, daca numai tu intelegi lucru acesta si cel care te uraste pe tine si tot ce esti tu nu-i pasa, ce vei face atunci???

“””Nu ma gandesc la razboi,dar tu ai ganduri ascunse si vrei sa-mi iei pamantul si tu vei ataca primul. Desigur ca trebuie sa ma apar si sa-mi apar familia si poporul si atunci nu am incotro,imi pun culorile de razboi pe fata si NU pt. a ma apara pe mine sau viata mea,ci a poporului meu! dar nu vreau sa te omor,nu este in gandul si sufletul meu sa iau viata unui frate sau sora,si n-o fac din razbunare.”””

Te referi la mine personal sau la altcineva???

”””Be wise dear sister. Tu ce ai face daca cineva ti-ar da o palma pe strada?Vei lua pistolul si vei trage in acea persoana?Pt. o palma?”””

Nu voi lua pistolul binenteles. Exemplu a fost figurativ. Am vrut sa-ti arat ca nimeni nu este 100% pacifist. Dar daca cineva ar intra la tine in casa, si te-ar ataca pe tine si familia ta, si daca ai crede ca viata iti este in pericol, nu ti-ai scoate pistolul??? Binenteles ca da! Razboiul este pe o alta platforma, razboiul te apara de acela care vrea si are in plan sa te atace in dormitorul tau, in casa ta, in biroul tau, pe strada ta, in orasul tau, in tara ta.

“””Multi mi-au facut cate un rau here and there,de ex. in Romania am avut o vecina care invidia iedera noastra si trandafirii nostri,a turnat pisatul ei la radacini si s-au uscat.Nu m-am dus la ea sau la sotul ei sa-i iau la bataie.Am tacut,am suferit dar nu am zis nimic.
La cateva luni,el a fost calcat de un troleibuz si ea mai tarziu a murit de inima subit.
In viata nu faci un rau fara a plati candva,si e soarta omului rau.Nu eu trebuie sa trag o palma,ci Dumnezeu si destinul o va face pt. ca nu este ceva drept. Pornesti razboi se intoarce impotriva oricui cu varf si indesat.Istoria lumii o arata.”””

Ce ai facut (sau mai bine zis, ce n-ai facut) este exemplu unui bun Crestin, dar este un exemplu diferit. Sint de acord ca Dumnezeu nu vrea sa intoarcem rau pentru rau, sau sa ne razbunam impotriva celui care ne-a facut un rau oarecare. Din contra, trebuie sa ne rugam pentru ei, trebuie sa-i iubim, si sa le aratam iubire. Dar daca in cugetul nostru ne gindim: Lasa ca o sa se razbune Dumnezeu pe vecina mea, sau ii dorim ca raul sa nu se lase de casa ei, atunci iti spun clar, era mai bine sa te duci si sa faci la fel cum a facut ea. Dumnezeul care il slujesc eu ma indeamna sa ma rog si sa-mi iubesc vecinii, dar asta este pe plan individual, in relatiile noastre de zi cu zi. Poate daca am fi cu totii exemple pentru cei din jurul nostru, daca am urma invataturile Bibliei, pacea va domni intre noi si nu ar mai fi nevoie de razboi pe plan international.

”””Nu cei ce se apara platesc ci cei care pornesc razboiul din egoism,perfidie,lasitate,megalomanie,interese proprii si trimit la moarte soldati...ei se ascund bine merci!”””

Din nou, nu inteleg adjectivele folosite, si fundatia pe care te bazezi. Egoism? Perfidie? Lasitate? Megalomanie? Hmm, ma indoiesc ca cineva si-ar pune in joc viata, viitorul si banii pentru asemenea lucruri.

”””Astea am avut de spus acum.Poate nu crezi in lumea de spirit indiana,te rog din suflet insa sa ai grija de tine,acel nor este f. negru deasupra ta.
Crezi ce vrei eu te voi iubi mereu .Si te voi apara.
Voi canta pt. tine.”””

Eu inteleg mult mai multe decit imi dai tu credit. Nu simt nevoia sa fiu descintata, si nici nu doresc descintarea nimanui. Relatia intre mine si Dumnezeu este si ramine ca un otel care nu poate fi fisurat, dar apreciez dorinta ta pentru a fi in spirit linga mine.

Numai bine.
LMC

Daca e o fictiune(fie si partial), atunci ii critic putin inconsistenta: il numesti fraier pe un om de care tu insati te-ai despartit pentru ca nu aveati nimic in comun; nu se intelege de ce tii atat de mult sa o recunoasca.
Cateva observatii referitoare la stil: fata de alte fragmente ale tale, acesta e stufos, cu fraze necizelate, lungi, ce dauneaza ritmului. Prea multe virgule si propozitii subordonate acolo unde simple adjective sau adverbe ar fi fost suficiente.