comentarii

adolescenti cariera


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
poate asta inseamna adolescenta - de Liah la: 30/04/2004 06:47:47
(la: Cautat, gasit, recautat, regasit)
Este vremea cand cauti cele mai multe raspunsuri.

Eu nu ma mai pot duce in discoteca pentru ca nu ii mai inteleg rostul. Pustoaicele se imbraca in asa fel incat sa iasa in evidenta si se zmucesc intr-un asa-numit dans pentru acelasi scop.

Sunt preocupata de alte lucruri: sa intru la facultate cu bursa, sa-mi fac o cariera solida pentru a nu depinde de nimeni, sa am grija de sanatatea mea si sa ma pot distra si eu... sau mai bine zis relaxa.

Poate ca adolescenta a trecut pe langa mine si nu mi-am dat seama...
poate....
#14781 (raspuns la: #14742) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Destinul unui exilat: Mihail Dim. Sturdza - de ARLEKYN la: 20/12/2003 09:11:18
(la: Romani in strainatate)
Destinul unui exilat: Mihail Dim. Sturdza

- De la ministerul de Externe francez la Europa Libera

Stranepot al domnitorului Moldovei, Mihail Sturdza (1834-1849), Mihail Dim. Sturdza inainte sa emigreze in Occident a trecut prin inchisorile si lagarele de munca comuniste. Diplomat al Institutului de Stiinte Politice din Paris, angajat al Departamentului de Schimburi Culturale si Stiintifice de la Ministerul de Externe al Frantei, interpret oficial pentru limba romana al presedintilor Frantei, redactor politic la Departamentul Roman al Institutului de Cercetari al postului de radio Europa Libera. Cunoscut si apreciat istoric, autor a zeci de studii publicate in prestigioase reviste din Occident, autorul monumentalei lucrari Dictionnaire Historique et Généalogique des Grandes Familles de Grèce, d'Albanie et de Constantinople, Paris, 1983.


M-am nascut la Bucuresti, in 1934, unde locuia familia mamei mele, intr-o familie socotita de vita veche si cit se poate de mosiereasca. Familia tatalui meu locuia la Iasi unde mi-am petrecut toata copilaria, pina la spargerea frontului in 1944, cind ne-am mutat cu totii definitiv la Bucuresti. Clasele primare le-am facut la Iasi, liceul l-am facut la „Dimitrie Cantemir", la Bucuresti, de la prima pina la ultima clasa. Doua saptamini dupa darea bacalaureatului am fost arestat sub acuzatia de a nu fi denuntat un complot care de fapt nu exista. Eram cel mai batrin din lot, aveam 17 ani, cel mai tinar avea 15 ani. Eram patru fete si vreo 10 baieti. Unii dintre noi au fost eliberati dupa trei luni de ancheta, ceilalti am fost dusi, dupa interogatoriile care au durat o luna la Rahova, la fortul Jilava, unde am stat trei luni. La Jilava am stat pina in noiembrie '52. De acolo ne-au despartit. Eu am fost trimis mai intii in lagarul de triaj si iarasi de foame de la Ghencea, apoi la Bicaz, la lagarul de munca fortata. Se construia acolo barajul pe Bistrita. Eram daca nu cel mai tinar, in orice caz printre cei cinci sau sase detinuti politici cei mai tineri ai acestui lagar, unde, de altfel, chiar dupa conventiile internationale nu ar fi trebuit sa ne aflam, conventiile aparind pe minori de rigorile muncii fortate. Am fost condamnat la trei ani de pedeapsa administrativa. Pedeapsa administrativa insemna sederea - fara condamnare in urma unui proces - in inchisori si lagare de munca la fel cu condamnatii politici, osinditi la tot felul de pedepse, in functie de vina care li se imputa. Dar ce importanta avea asta pentru Securitate, sa fii sau sa nu fii vinovat? Faceam parte dintr-o clasa sociala care trebuia distrusa. Au fost si perioade cind in acelasi lagar erau si detinuti de drept comun. Dupa Bicaz, din '53 pina in '54 ne-au dus in alt lagar de munca cu un regim mai usor - Stalin murise, ne-au transferat la Onesti, de unde am fost eliberat nu dupa trei ani, ci dupa 22 de luni, in noaptea de 30 aprilie spre 1 mai 1954. Am debarcat in Gara de Nord, cu un bilet de drum, dat de directia Penitenciarelor, in ziua cind la Bucuresti se serba ziua muncii, 1 mai, si tot orasul era mobilizat la defilare. In toamna anului 1954, urmind sfatul unui fost coleg de liceu, m-am inscris la examenele de la facultatea de filologie, presupunindu-se ca la sectia de italiana as fi avut mai multe sanse de a fi admis decit la istorie, din cauza, natural, a dosarului meu, al unuia cu origine nesanatoasa. Preocuparile mele ma duceau spre istorie. La toate facultatile erau vizite de prezentare a institutiei. La istorie a venit sa ne arate facultatea insusi profesorul Andrei Otetea, caruia m-am adresat spunindu-mi numele. Si intrebindu-l daca ma sfatuieste sa dau examen la istorie mi-a raspuns discret, dar ferm, ca acolo n-as avea nici o sansa. M-a sfatuit sa-mi incerc norocul in alta parte. Am fost admis la filologie, unde am urmat cursurile in mod normal. Au fost citeva arestari, dar putine, si la Facultatea de Filologie in momentul revolutiei maghiare din 1956, dat fiind ca studentii de la filologie au fost mai moderati, nu si-au manifestat entuziasmul ca la alte facultati. La sfirsitul studiilor era instituita o comisie de repartizare la locurile de munca, compusa din studentii cei mai meritorii din punct de vedere al convingerilor politice. Seful acestei comisii, nu-i voi da numele, este un personaj astazi extrem de important in fruntea Academiei Romane. Atunci era un tinar activist de partid extrem de vehement si chiar violent in limbaj. Am fost repartizat ca profesor de muzica, intr-un sat de linga Oradea Mare, unde ducindu-ma am obtinut pe loc o hirtie din care reiesea ca ei n-au nevoie de profesori de muzica. Am revenit la Bucuresti, unde dupa trei luni am gasit un post de invatator in comuna Mereni, judetul Vlasca, nu departe de gara Videle. Traiectul il faceam cu trenul, luni dimineata plecam, vineri dupa-masa reveneam la Bucuresti. In acea vreme, adica in 1961, se manifesta un anumit dezghet politic in tara, incepusera legaturile cu firmele occidentale, intreprinderile industriale romanesti aveau nevoie de traducatori. Cunosteam franceza, cunosteam engleza, m-am angajat la Iprochim, un institut de proiectari tehnice. Rusa n-am invatat, dupa cum n-a invatat-o nimeni dintre colegii mei, in decursul anilor in care a fost impus studiul acestei limbi in licee. M-am familiarizat destul de repede cu traducerile tehnice care erau extrem de bine platite. Eram platit cu 1500 de lei pe luna. Lucram cu alti doi colegi de facultate, pe care eu i-am adus, nici ei nu gasisera de lucru. Unul era Sorin Marculescu, astazi director adjunct la Editura Humanitas, care a reusit destul de repede sa scape de traducerile tehnice pentru care nu avea nici un fel de aplecare, celalalt coleg a fost Mihai Gramatopol, elenist, latinist, pe care o moarte timpurie l-a rapit nu demult dintre noi. Cu ei am ramas prieten de atuncea, ne facusem si serviciul militar impreuna. Avusesem la filologie un grup de prieteni din care mai facea parte Serban Stati, ajuns mai tirziu ambasador la Roma, Radu Niculescu, un filolog de foarte bun nivel care a murit tragic, Sorin Alexandrescu, pe care toata lumea il cunoaste, mai intii profesor universitar in Olanda, astazi revenit in tara, foarte activ in mediile culturale si editoriale.
Dupa 1948, aproape toti membrii familiei mele trecusera prin inchisori. Bunica din partea tatei si mama mea, de exemplu, fusesera acuzate de spionaj in favoarea englezilor, dat fiind ca, foste proprietare de paduri, avusesera niste contracte, pe vremuri, cu firme englezesti care cumparau cherestea. Acele contracte au fost descoperite de Securitate si trebuia sa se fabrice ceva, de exemplu spionaj pentru Anglia, cu bunica, cu mama, cu un intreg lot de fosti negustori de cherestea din Galati, de fabricanti de lemnarie, din Piatra Neamt, de fosti generali mosieri care trebuiau cu totii sa faca parte din acele inscenari judiciare atit de frecvente pe vremea comunismului. Din lipsa de probe, tot lotul a fost totusi eliberat dupa noua luni. Patru ani mai tirziu, in 1957, bunica mea, a reusit sa fie scoasa din Romania de niste rude de-ale ei din Grecia. Au urmat tot pe aceiasi cale sora mea, apoi o sora a mamei cu sotul ei si doi copii. In urma unei interventii venite din Franta, a plecat si matusa mea Elena Bratianu, vaduva lui Gheorghe Bratianu, ucis in temnita de la Sighet. In sfirsit in 1963, in decembrie, am plecat si eu, fiind obligat atunci sa renunt la cetatenie.

- Cum se pleca in acei ani?

In acei ani nu se pleca, de regula, decit cu mari greutati, clandestin, incepind din 1947, de la inceputul anului 47, cind lumea, mai ales burghezia si-a dat seama ca situatia era fara scapare, se pleca foarte greu cu forme legale, plecau cu forme legale pe atunci evreii, pentru ca era politica statului roman de a favoriza plecarea evreilor. Germanii, cealalta mare minoritate etnica nu puteau pleca.... erau deportati in tot felul de locuri indepartate. Se pleca extrem de greu prin legaturi foarte sus puse, pe care unii, foarte putini, le aveau printre responsabilii comunisti de mare influenta. Cazurile acestea erau foarte rare. In schimb, se fugea. Cum se fugea? Cei tineri treceau Dunarea inot. Era foarte riscant. Unii au fost prinsi si impuscati la granita. Altii erau prinsi in Iugoslavia si internati in lagare, dar nu erau returnati spre Romania, date fiind proastele relatii care existau intre statele Cominformului si Iugoslavia lui Tito. Altii erau intorsi de Iugoslavia in Bulgaria, unde erau internati in alte lagare. Cunosc cazuri, unde cei arestati in Iugoslavia au reusit sa scape vorbind doar frantuzeste, pretinzind ca erau francezi. Exceptind legionarii care fugisera intre 1941 si '44 in Germania sau Spania.... din acele categorii de fugari faceau parte atunci, in 1947-48, mai ales fostele cadre politice ale Romaniei Mari, oameni maturi, casatoriti. Pentru ei o fuga peste granita se facea cu riscul vietii, trebuiau luate si nevestele, multi au fost prinsi pentru ca trageau dupa ei valize noaptea, prin paduri. Granitele erau foarte pazite, dupa 1949 devenisera impermeabile,.... au mai fost citeva cazuri, putine dar spectaculoase, de fuga cu barcile pe Marea Neagra spre Turcia, iarasi foarte periculos, dupa aceia nu s-a mai plecat pina in 57, cind plecarea bunicii mele, atunci in virsta de peste 70 de ani si dupa aproape un an de puscarie, a constituit un fel de eveniment. Spun „un fel de eveniment" pentru ca in primele doua decenii de dupa Primul Razboi mondial bunica mea, Olga Sturdza, fusese Presedinta Societatii de Ajutorare a Orfanilor de Razboi, o asociatie caritabila careia ii donase si o mosie de linga Iasi, la Miroslava. Asociatia organiza camine, scoli profesionale pentru acei orfani. Bunica mea fusese o personalitate cunoscuta a Iasului, arestind-o Securitatea se gindise sa faca din ea o veriga a unui posibil proces de spionaj, la un capat societatea de cherestea de la Londra, adica imperialistii englezi, la celalalt capat generalii romani pe care bunica mea ii cunoscuse, adica tradatorii si mosierii. Numai ca multi dintre acei generali nu mai traiau, dupa cum si Societatea de cherestea imperialista nu mai exista. Securitatea a renuntat la inteligentul proiect. Dupa aceia, incetul cu incetul au reusit sa mai plece cite unii legal, pina cind prin 1965-66 au inceput sa se inmulteasca plecarile, obtinute foarte greu, dar totusi aprobate in cele din urma, datorita politicii guvernului comunist, care impingea fosta burghezie, intelectualii vechiului regim, peste granite. Fosta burghezie a oraselor, caci pentru chiaburi sau elementele anticomuniste de la sate nu exista nici o poarta de scapare.

- Si totusi, dupa '58, nu apare posibilitatea rascumparii, dupa ce la Londra s-a incheiat un aranjament intre Jakober, un controversat om de afaceri britanic, si seful rezidentei Romaniei de la Londra, Gheorghe Marcu?

Au existat cazuri foarte cunoscute dar si foarte putine, pentru ca ele erau negociate pe sume mari, intre 5 si 25 de mii de dolari de persoana. Ceea ce era foarte mult. Si azi e mult, dar atunci era ceva inaccesibil pentru pungile romanesti. Plateau rudele sau prietenii din strainatate. Si in cazul meu, care am plecat in decembrie 1963, deci si in cazul meu au fost duse din 1961 diferite tatonari din partea familiei mele din strainatate, atit familia mea romana cit si rude straine, pentru a se vedea daca prin Jakober nu se putea plati acea suma. Mergea greu, filiera cerea discretie. Cred ca s-ar fi definitivat negocierea daca nu ar fi intervenit o ruda de-a mea din Grecia, fosta personalitate politica, om batrin atuncea, dar care a vorbit direct cu ambasadorul roman la Atena. Asa ca am plecat fara ca formalitatile sa necesiteze vreo cheltuiala. Despre Jakober se vorbea mult. Dar cred ca relativ putina lume, poate nici 50 de cazuri, a trecut prin aceasta filiera. Nu stiu in ce masura Jakober era sau nu un om controversat. Nu stiu pe nimeni care sa-l fi cunoscut personal. Era un om de afaceri. Cred ca stia si romaneste. Intermediul sau roman, acum mi-am amintit, imi iesise complet din memorie, a fost generalul Marcu, de la Securitate bineinteles. Cazuri putine, dar care au avut parte mai tirziu de multa publicitate. Dupa aceia au inceput sutele, apoi miile de plecari pe cale legala, un adevarat exod, cu multe tracasari, cu formalitati nesfirsite, cu abandonarea locuintelor prin intelegeri oculte cu ofiterii care eliberau pasapoartele si care beneficiau deseori de predarea locuintelor pentru ei sau rudele lor sau prietenii lor. Cu cit se pleca mai mult, cu atit se lasau locuri si bunuri mai multe pentru oamenii regimului.

- Ati ajuns in Grecia?

Am ajuns in Grecia, unde am stat foarte putin, doua luni. La inceput am fost foarte impresionat de libertatea care domnea in Grecia, de faptul ca Grecia inainte de razboi fusese o tara saraca, mult mai saraca decit Romania, iar acum in '63 gaseam o tara prospera, unde totusi influenta partidului comunist era inca foarte mare. O tara care se refacea dupa grozaviile razboiului civil din anii 1947-52, si care nu-si revenise complet. Insa era o tara al carei progres economic era impresionant, rezultat, printre altele, al planului Marshall. N-am ramas acolo pentru ca nu cunosteam limba si toata lumea imi dadea sfatul sa plec in adevaratul occident, care pentru majoritatea romanilor era compus mai ales de Franta. Am plecat in Franta unde am lasat deoparte toate pretentiile legate de educatie si de studii si mi-am spus ca trebuie sa ma angajez acolo unde voi gasi de lucru, urmind ca pe parcurs sa studiez si alte posibilitati mai conforme cu preferintele sau cu pregatirea mea. Am fost anuntat ca la serviciile tehnice ale uzinelor Renault, birourile de proiectare cautau traducatori de engleza,.... am intrat deci ca traducator tehnic la proiectare, la Renault. Uzinele de automobile Renault erau un celebru bastion al partidului comunist francez. Sosirea mea acolo, venind dintr-o republica populara si socialista a constituit la inceput o curiozitate. Veneau multi sa ma vada ca sa auda, credeau ei, niste povesti entuziaste despre gloriosul regim comunist si zorile luminoase de dupa ceea ce noi romanii numeam Cortina de Fier si ceea ce francezii comunisti, care erau foarte numerosi si nu apartineau numai clasei muncitoare, considerau ca preludiul raiului pe pamint. Am fost foarte prost vazut, pentru ca relatarile mele despre inchisori, despre saracie, colectivizarea fortata, despre cozile la alimente i-au deceptionat intr-atit incit am fost considerat un personaj care n-avea ce cauta la Renault. Francezii au un spirit tolerant, dar am avut de nenumarate ori ocazia sa aud din partea lor observatia ca ce s-a intimplat in Romania este imposibil sa se intimple si in Franta pentru ca „noi n-o sa ne lasam dusi de nas", asa ziceau francezii. Pentru ei instaurarea unei dictaturi era un fel de pacaleala careia ii cadeau victime doar prostii. Francezii fiind prin autodefinitie inteligenti nu erau sa se lase dusi de nas de comunisti, vor sti ei foarte bine sa-i faca fata.

- Nu era socant pentru dumneavoastra, venind dintr-o tara comunista, unde majoritatea celor care nu erau incadrati in sistem erau anticomunisti, ... bine anticomunisti in tacere, asta dupa ce au fost anticomunisti cu arma in mina,... si sa nimeriti intr-o tara libera cu multi simpatizanti comunisti?

Francezul este ceea ce numim noi frondeur, e contra autoritatii si mai ales e contra autoritatii de dreapta. Atunci Franta era condusa de generalul de Gaulle, o personalitate foarte autoritara, de militar, care ducea natural o politica conservatoare, calificata drept fascista de cercurile de stinga din Franta si de catre partidele comuniste din Europa de Est si bineinteles mai exista atunci, acum 40 de ani, o clasa muncitoare care acum a disparut. In Occident astazi nu mai exista clasa muncitoare, exista o mica burghezie si cei care mai lucreaza ca muncitori, lucreaza ca muncitori calificati, nu mai au miinile minjite de ulei, lucreaza la masini perfectionate, se respecta programele de opt ore, pleaca in vacanta peste mari si tari,.... nu se mai poate vorbi azi de clasa muncitoare sau de mentalitate proletara. Dar in anii '60 ideologia si propaganda de stinga erau foarte active, de aceea pentru toate cercurile acestea, ce-si ziceau progresiste, o critica a comunismului era prost vazuta, ba chiar o dovada de primitivism. Se cunoaste reactia lui Jean Paul Sartre, dascalul stingismului, care, in momentul dezvaluirii crimelor staliniste de catre insusi Hrusciov, a fost de parere ca ziarele de stinga franceze sa vorbeasca cit mai putin de aceste crime ca sa, si aici citez, sa nu-i deceptionam pe muncitorii uzinelor Renault. Or, eu tocmai la uzinele Renault nimerisem. O serie de cadre, ingineri, medici, mai ales cei care venisera din Algeria din cauza razboiului colonial erau si ei anticomunisti dar n-o spuneau pe fata, erau prietenosi fata de mine, dar fara ostentatie.

- Care au fost primele impresii despre emigratia romanesca din Franta?

Primele contacte cu emigratia romaneasca au fost intimplatoare si nu le-am cautat. Vedeam romani, dar nu-i cautam cu dinadinsul. Ma duceam de citeva ori pe an la biserica romana din strada Jean de Bauvais, un mare centru al emigratiei. Acolo domnea preotul Boldeanu, fost legionar, lucru de care nu se prea vorbea. Ca persoana era foarte bonom si foarte accesibil. La biserica faceai cunostinte de tot felul. Bineinteles erau reprezentate acolo toate curentele emigratiei de la legionari pina la simpli tarani, fugari economici. Cind am venit la Paris era in toi procesul de calomnie deschis impotriva lui Constantin Virgil Gheorghiu, celebrul autor al unui roman de mare succes atunci, Ora 25, un roman de fictiune si cu o actiune cu totul inventata, al carui succes poate ca n-a fost chiar pe masura succesului altui roman inventat, Kaputt, al lui Malaparte. Constantin Virgil Gheorghiu intr-un alt roman al sau foloseste numele unui fictiv criminal de razboi pe care-l chema Rosetti, eu cred ca n-a facut-o dinadins. Niste membri ai familiei Rosetti aflati in Franta l-au dat in judecata. In proces a fost amestecata ca martor si Monica Lovinescu nu-mi mai amintesc daca si Virgil Ierunca. In fine a fost unul din procesele de senzatie. Tot in legatura cu emigratia se mai vorbea inca de atacul asupra Legatiei romane de la Berna, spre a se dovedi ca anumite cercuri sint sau nu sint infiltrate de securitate. Dupa atitia ani pot spune lucrurilor pe nume, n-am vrut sa fiu implicat prea de-aproape in conflictele si disensiunile emigratiei romane - cam identice cu cele care ravaseau toate emigratiile, compuse din oameni, care desigur doreau binele tarii, dar care, mai ales cei in virsta, nu aveau nici un fel de mijloace de a influenta guvernele occidentale sau opinia publica. Accesul la ziarele occidentale era daca nu oprit in orice caz foarte dificil. Unii erau prea vehementi, altii repetau la infinit tot felul de versiuni despre totalitarism care nu interesau Occidentul. Multi dintre cei tineri isi cautau un rost, cautau sa-si cistige existenta altfel decit pritocind la infinit niste resentimente care de fapt nu interesau mediile oficiale.

- Cum era structurata politic, profesional emigratia? Erau si membri ai partidelor politice care aveau grupul lor de admiratori...

Da, da... mai erau inca prezenti pe scena emigratiei romane oameni politici de suprafata. Generalul Radescu murise, dar mai traiau Gafencu, Alexandru Cretianu, Visoianu, Mihai Farcasanu, erau anumite poluri, personalitati discutate mai mult sau mai putin critic, care reprezentau Romania de dinainte de razboi, o Romanie pe cale de disparitie violenta. Se editau ziare. Comitetul National Roman scotea La Nation Roumaine, exista un ziarist evreu, René Théo, care scotea o gazeta sapirografiata foarte bine documentata, citeodata de scandal, dar nu de santaj, cum afirma astazi unii, care se numea B.I.R.E., Buletinul de informare al romanilor din exil, vreme de multi ani singura sursa de informare a diasporei romane. Emigratia era indusmanita. Erau legionarii, putini, dar activi, care nu puteau ierta regelui Mihai lovitura de stat de la 23 august. Existau citeva foste cadre ale partidelor liberal si national-taranesc cu oameni in virsta, mai degraba niste supravietuitori ai unui trecut care nu mai spunea mare lucru tinerilor, si apoi erau diferite organizatii de fosti militari.... era colonelul Emilian, care scotea ziarul Stindardul in Germania, ziar si mai virulent anticomunist decit B.I.R.E.. Sa nu-l uit pe Pamfil Seicaru... un ziarist curajos, dar pe care exilul nu-l iubea.

- De ce evitati contactul cu romanii din emigratie? S-a intimplat vreun incident anume? Sau pur si simplu va cautati un rost acolo si evitati gilceava.

Asa cum spuneti evitam gilceava. Mi-am dat seama ca a fi implicat prea mult in toate disensiunile acelea ridica un grup intreg impotriva ta. Prin simplul fapt ca esti vazut cu unii si nu esti vazut cu altii provoaca comentarii si iti aprinzi in cap niste probleme de care nu ai nevoie. In al doilea rind, tonul pe care se desfasurau aceste polemici in sinul emigratiei veneau de la niste oameni care n-aveau altceva de facut decit sa vorbeasca la infinit despre ce-ar face ei in caz ca ar cadea comunistii de la putere. Prea multe atacuri la persoana, o specialitate dimboviteana, atunci ca si acum. In al treilea rind, se stia ca exilul era infiltrat de informatori ai Securitatii, unul era chiar o printesa cu nume fanariot, si ca prin diferite mijloace de santaj fusesera recrutate anumite personalitati din emigratie. Unul din primele cazuri a fost acela a trei-patru persoane care plecasera cu regele dupa ce a abdicat, personal de serviciu, devotati regelui, dar familiile lor ramasesera in tara si au fost foarte repede obligati sa dea informatii Securitatii despre ceea ce se intimpla in locuinta regelui. Bineinteles, lucrul s-a aflat si ei au fost concediati. Mai tirziu a aparut un caz foarte mediatizat, al profesorului Virgil Veniamin, unul din directorii Fundatiei Culturale Carol I de la Paris, despre care s-a dovedit ca avind familia ramasa in tara a fost santajat de Securitate si obligat sa dea informatii. Acuma, ce informatii putea sa dea altele decit ca in ziua cutare un comitet roman de nuanta politica cutare se intrunea in sala cutare ca sa discute diferite probleme anticomuniste? Evident, stirea era vitala pentru Securitatea romana compusa din atitia oameni, foarte bine platiti ca sa asculte dupa usi si sa nu faca nimic altceva, de altfel rapoartele care s-au publicat in ultimii ani arata cit de prost informati si cit de deficienti din punct de vedere politic si cultural erau acei ofiteri carora le lipseau posibilitatile intelectuale spre a-si mobila rapoartele pe care le furnizau Bucurestiului. Un al patrulea motiv care nu m-a impins spre o deosebita implicare in zbuciumul emigratiei a fost ca m-am casatorit, traind de atunci, mai ales, in mijlocul unei familii franceze si al unui anturaj francez. Continuam sa vad romani, rude, citiva intelectuali din emigratie, participam la reuniunile redactiei periodicului Revue des Etudes Roumaines, citeam publicatiile diasporei. Dar sterilele controverse politice nu ma interesau. Legatura afectiva cu tara pierduta era pastrata de mine vie mai ales datorita studiilor istorice prin bibliotecile din Paris sau Londra.

- Cum a evoluat cariera dumneavoastra in Franta?

- Mi-am dat demisia din uzinele Renault dupa ce am gasit un alt post de traducator la o intreprindere de calculatoare, din centrul Parisului, o industrie aflata atunci la debuturile ei. Meseria aceea nu mi-a placut deloc. Nu sint facut pentru lucruri tehnice, nici pentru matematici. Printr-o coincidenta, am fost intrebat in martie 1968 daca-l pot insoti ca interpret pe generalul de Gaulle in vizita oficiala pe care urma sa o faca in Romania peste doua luni. Faptul ca alegerea serviciilor de protocol de la ministerul de Externe a cazut asupra mea se datoreste unei intimplari. Persoana care in mod normal ar fi trebuit sa-l insoteasca pe generalul de Gaulle a fost doamna Sanda Stolojan, pe care o cunosteam de mult, si de care continua sa ma lege o veche prietenie. Dar pentru generalul de Gaulle, d-na Stolojan avea un mare defect, era femeie. Sa explic: Generalul fiind un om inalt si impunator, cu o voce de militar si gesturi de actor era de parere ca linga el ar fi trebuit sa fie prezent un interpret barbat. Atunci, pentru ca d-na Stolojan sa nu fie sanctionata pentru ca nu era barbat, s-a decis sa fie prezenta la acele discutii dintre de Gaulle si Ceausescu care nu aveau loc in public. Pentru aparitiile in public ale generalului s-a socotit ca ma potriveam mai bine, fiind si eu inalt. Nu stiam atunci ca as poseda calitatile necesare pentru a fi un bun interpret al generalului de Gaulle, care era un om intimidant. Astfel incit am fost angajat sa fac, la inceputul misiunii, cercetari de biblioteca pentru a pregati discursurile generalului de Gaulle. Discursurile propriu-zise i le pregateau serviciile Presedintiei pe baza unei documentari istorice pe care am furnizat-o eu, documentarea asupra politicii prezente fiind, natural, data de serviciile ambasadei franceze de la Bucuresti. Discursurile erau intotdeauna, la cererea partii romane, pregatite dinainte, nu se improviza, si nu se improviza, in primul rind, deoarece Nicolae Ceausescu era incapabil sa improvizeze, el fiind nu numai un foarte prost orator, din punct de vedere sintactic, dar si un prost orator din punct de vedere al exprimarii, cu o vorbire sacadata si deficienta. Nu era un om limitat ca inteligenta. Era un om limitat ca formatie intelectuala. Si natural, un sclav al limbajului de lemn. Nu odata, improvizatiile oratorice, avintate, ale generalului de Gaulle au provocat surpriza publicului roman.

- Prezenta d-voastra ca traducator in delegatia franceza nu era o pilula prea amara pentru autoritatile romane?

Numele interpretului nu apare niciodata, nicaieri, pe nici un document publicat. Era comunicat doar oficialitatilor celeilalte parti, spre a i se rezerva un loc la ceremonii, in cursul deplasarilor, etc. Discursurile erau pregatite dinainte. Atit versiunea franceza cit si cea romaneasca erau schimbate intre parti, asa incit toata aceasta „prietenie calduroasa" era foarte ingradita de corsetul obligatiilor protocolului. De exemplu, la un moment dat, de Gaulle, caruia ii placeau comparatiile istorice curajoase si riscante, aicea la Bucuresti a vrut sa vorbeasca despre Basarabia, intr-un mod foarte aluziv. Partea romana l-a rugat sa nu atinga acest subiect, fraza a fost scoasa, eu am pastrat ciorna documentului care mi-a fost pe urma furata din casa de cineva care a fost trimis sa vada ce am eu la domiciliu meu, la doua-trei luni dupa ce se incheiase vizita. Aceste discursuri oficiale fiind foarte bine pregatite, generalul nu avea decit de pronuntat discursul, pe care chiar si la virsta lui il citea o data, de doua ori si-l memoriza, avea o memorie extraordinara, dupa care eu citeam versiunea mea. De vreo doua ori, din cauza programului foarte incarcat. am luat si eu parte la discutiile particulare dintre de Gaulle si Ceausescu. Elena Ceausescu era intotdeauna prezenta, ei aveau un interpret, Platareanu, foarte bun interpret, mai bun decit cei cu care am avut de-a face mai tirziu, alesi absolut pe linie de partid si ale caror cunostinte de franceza erau cam aproximative.

- Cum de au intrat in casa, la Paris, sa cotrobaie prin hirtiile dumneavoastra?

Au fost mai multe tentative.... propuneri de vizite ale unor fosti colegi de studii. Aceea care a reusit a fost comisa de o persoana pe care o cunosteam demult. Care a cerut sa stea o saptamina si care a stat vreo doua luni. Dupa aceia mi-am dat seama, a scotocit prin lucruri. Au disparut diferite scrisori, unele absolut fara interes pe care le primisem de la prieteni, dar si ciornele pregatite de mine pentru discursul generalului de Gaulle, inclusiv acea parte unde figura aluziv Basarabia, precum si unul - de ce doar unul?- din caietele de note luate la Biblioteca din Londra.

- Ati cerut dosarul la CNSAS, poate regasiti hirtiile in dosar?

L-am cerut. Cred ca sint deja doi ani. Un foarte amabil functionar mi-a spus ca o sa dureze trei luni si de atunci au trecut doi ani. N-am mai primit nimic. Nu ma mai gindesc la asta, auzind pe parcurs ca aceste dosare sint si asa foarte pieptanate. Singura senzatie pe care ti-o dau e de scirba. Asa ca....
Insa, asa cum v-am spus, eu nefiind implicat in treburile emigratiei, n-am fost supus unor tentative prea dese de a fi tras de limba. Lucrurile s-au schimbat mai tirziu, cind am ajuns la Europa Libera.
Dupa vizita lui de Gaulle am fost angajat la ministerul francez de Externe in calitate de functionar, nu de diplomat. In rastimp mi-am luat o diploma la Institutul de Studii Politice, si am lucrat, vreme de 15 ani, ca atasat la Serviciul de schimburi culturale si stiintifice la ministerul de Externe. O experienta foarte interesanta, am avut posibilitatea sa cunosc somitati culturale din lumea intreaga care veneau la Paris ca invitati ai statului francez.
Am mai fost chemat ca interpret si in alte dati, cu ocazia vizitei facute de Ceausescu la Paris presedintelui Pompidou si cu ocazia celor doua calatorii facute de presedintele Giscard d'Estaing in Romania, si de cei doi Ceausescu in Franta. Aparent, in ochii multora, si probabil si in cei ai Securitatii, faptul de a ma afla in preajma unor sefi de stat, pe cind atitia alti exilati nu reuseau sa patrunda nici macar in redactiile marilor ziare, asta facea din mine o persoana importanta. Impresia insa era falsa, bineinteles. Sefii de sta nu fac confidente interpretilor.

- Cum era sa te intorci in Romania, chiar si intr-o delegatie oficiala, se schimba ceva in tara, cum percepeati atunci evolutia Romaniei?

Am venit de trei-patru ori. Prima data, in 1968, reactisa ambasadei romane a fost de surpriza,... evident dezagreabil surprinsa....

- De prezenta dumneavoastra .....

Cind s-a dat numele meu.... la ambasada romana, pe lista delegatiei, eram de acum cetatean francez.... Mi s-a spus imediat de catre francezi: „nici nu stiti cit de prost vazut sinteti acolo, ne-au spus: pe asta de unde l-ati gasit?" Era o reactie cu totul neobisnuita, dar romanii nu puteau sa refuze, argumentul originii nesanatoase nu avea curs in Franta. S-a cerut ca numele meu sa nu apara in comunicatele de presa. Dar oricum, nu s-a facut o exceptie in cazul meu pentru ca interpretul in cadrul delegatiilor oficiale este o mobila, o mobila care trebuie sa functioneze perfect. Ti se iarta eventual o greseala odata. O a doua, daca nu e chiar prea apropiata de prima. Dar, a treia oara ti se multumeste si esti inlocuit. Deci numele meu nu aparea si asta era regula. Francezii si in general toate tarile occidentale tineau foarte mult ca delegatiile lor in tarile comuniste sa fie insotite de un interpret ales de ei, pentru ca atunci cind autoritatile locului furnizau interpretul lor, el traducea ce trebuia sa auda populatia locala. Si a fost un incident la vizita unui presedinte american in Polonia, cind interpretul unic, furnizat de autoritatile poloneze cinta laude comunismului, adica intorcea frazele in asa fel incit sa reiasa ca presedintele american era un admirator al comunismului. Deci am venit ca interpret.... n-am fost hartuit deloc, nu pot spune. Locuiam cu delegatia franceza, de regula singur intr-o cladire unde era incartiruita toata delegatia. Doar odata, la Craiova, am stat in aceiasi camera cu unul din bodyguarzii presedintelui de Gaulle. L-am vazut cu foarte multa nonsalanta scotindu-si pistolul si punindu-l pe masa de noapte. Eram protejat... mi se dadea pe durata calatoriei un pasaport diplomatic. Natural, eu evitam sa iau initiative.... anticomuniste. Eram interpretul.... si atit. De obicei nu eram repartizat cu personalitatile franceze in acelasi automobil. O data, la prima vizita, am fost in masina cu ministrul francez de Externe, Maurice Couve de Murville, care profitind si el de un sfert de ceas de putina liniste, conversa mai relaxat si m-a felicitat pentru calitatile mele de interpret si datorita acestei remarci l-am intrebat daca pot ramine in cadrele ministerului. A spus da. Eu n-am pus prea mult temei pe da-ul asta dar foarte repede s-a tinut de cuvint. Pentru ca stiam bine englezeste, nu romaneste. De asta am fost angajat. La acea epoca limba engleza inca nu patrunsese prea temeinic in rindurile administratiei franceze. Pentru mine faptul de a insoti o delegatie oficiala franceza intr-o tara din care plecasem pentru ca nu mai voiam sa traiesc acolo nu a reprezentat un caz de constiinta... Cerusem sa mi se dea, in cele trei-patru zile de program oficial, o ora libera de care am profitat sa-mi vad mama si bunica cealalta, nu bunica acum stabilita in Franta, si sa le aduc cite ceva. Erau vremuri extrem de grele, de mari lipsuri, pentru ceea ce se numea ramasitele burghezo-mosierimii. Asa ca n-aveam mustrari de constiinta ca am venit. Daca nu veneam eu venea altul. Si nu se schimba nimica. Singura, modesta mea contributie patriotica la acele vizite oficiale a fost transmiterea in birourile Presedintiei franceze ale unor cereri de eliberare de pasapoarte, cereri incredintate mie de familii romanesti din Franta care aveau rude dincolo si nu reuseau sa le scoata. La fiecare vizita oficiala, Presedintia Frantei inmina lungi asemenea liste, cererile au fost de regula rezolvate rapid.

- Mama d-voastra a primit pasaport? A reusit sa va viziteze in Franta?

E o anecdota si aici de povestit. Cind m-am logodit, asta a fost in iunie '69.... vizita generalului de Gaulle in Romania avusese loc in '68, in mai... un an dupa aceea m-am logodit. Sotia mea viitoare era franceza. I-am telefonat mamei. I-am spus ca m-am logodit, ca nunta va avea loc in septembrie, sa faca cerere de pasaport. Mama s-a dus la militie a facut cerere de pasaport. Si n-a primit nici un raspuns. Au trecut o luna, a doua luna, era deja august.... Spre a evita si cel mai mic contact al meu cu functionarii ambasadei romane, m-am adresat uneia din personalitatile pe care le cunoscusem in cursul activitatii mele la ministerul de Externe, care era fostul ministru gaullist, Gaston Palevski. El l-a sunat imediat pe ambasadorul roman si i-a spus ca doamna Sturdza, de la adresa cutare, este invitata la nunta fiului ei in septembrie si ca roaga ambasada sa urgenteze formalitatile, nedind nicidecum de inteles ca ar exista dificultati. Dupa doua zile mama a fost chemata la militie. I s-a spus: „doamna, am auzit ca fiul d-voastra se casatoreste, va felicitam, veniti peste doua zile sa va luati pasaportul". Mama a avut pasaportul. Vine la nunta in septembrie. Sta trei luni in Franta. Se intoarce la Bucuresti in decembrie si in luna ianuarie in anul urmator primeste raspunsul de la militie pentru cererea facuta: cererea era refuzata. Asta era birocratia securista. Mama a venit in Franta de mai multe ori de atuncea.

- Cum ati ajuns de la ministerul de Externe francez la Europa Libera?

In urma victoriei socialistilor la alegerile din Franta, in 1980, situatia mea la ministerul de Externe, care nu era deloc o situatie nici vizibila si nici foarte importanta reprezenta totusi un ghimpe in ochii noilor zelatori socialisti. Am aflat, spre surpriza mea, ca eram omul lui Giscard d'Estaing. De ce? Pentru ca fusesem cu el de doua ori in Romania. Si atita tot. Conditiile de lucru s-au inrautatit. A venit un nou sef care era dezagreabil si nu mi-a mai placut atmosfera, devenea foarte de stinga. In momentul acela vorbind cu Vlad Georgescu, fostul meu coleg, nu de facultate ca el a facut istoria, ci de armata, ambele stadii de serviciu militar le facusem cu el si ramasesem prieteni, i-am povestit de situatia mea si el mi-a promis ca la prima ocazie ma angajeaza la Europa Libera. Vlad avea acolo o situatie deosebita.... era foarte bine vazut de americani. Felul lui de a fi fusese apreciat de Ambasada americana de la Bucuresti, a plecat din Romania, a fost luat la Europa Libera in urma unor evenimente agitate, cu arestari, care se cunosc. Acolo a ajuns foarte repede seful departamentului romanesc. Europa Libera nu era compusa doar din Departamentul romanesc, erau 15 alte departamente nationale. Insa Vlad era unul dintre putinii sefi de departamente foarte agreati de americani, prin felul lui de a fi, neconventional si direct. Americanii de la Europa Libera nu tineau foarte mult sa aiba relatii cu angajatii neamericani. Faceau exceptie englezii. Vlad Georgescu era de altfel foarte dusmanit pentru ca deabia venise si a fost pus imediat in capul departamentului, fara sa aiba o vechime adecvata. Pentru ca era foarte capabil. Europa Libera nu a fost acel loc magnific si entuziasmant despre care unii povestesc ca ar fi fost. A jucat un rol de prim plan in lupta contra comunismului, insa erau si acolo inamicitii personale, conflicte de munca, la fel ca peste tot, si la fel ca in toate comunitatile diferitelor emigratii, poate mai accentuat la Europa Libera, unde se lucra, dar se si traia intr-o lume inchisa. Erau diferente mari de formatie intelectuala si diferente de caracter, de religie... si de convingeri. Erau oameni veniti din toate orizonturile politice si de pregatire, sau de nepregatire culturala... foarte diferite.

- Adolescent fiind tot ce stiam aflam de la Europa Libera. Imi amintesc ca se asculta Europa libera vara cu geamurile larg deschise. Stateam seara in curte si ascultam Europa Libera de la vecinii care aveau un aparat vechi de radio foarte bun.

Vreau sa spun inca ceva. Despre reactia autoritatilor romanesti la numirea mea la Europa Libera. Cind m-am intors definitiv la Bucuresti in 1991, am avut ocazia sa-l intilnesc pe directorul Arhivelor Nationale, profesorul de istorie Ioan Scurtu, astazi directorul Institutului „N. Iorga". Prevenit fiind de vizita mea, el a pregatit pe birou niste dosare ale Europei Libere, sa mi le arate. Aceste dosare aveau adnotari de mina lui Gheorghiu Dej, facute doua zile dupa ce emisiunea avusese loc. Deci emisiunile Europei Libere erau urmarite la cel mai inalt nivel.
Cind s-a aflat la Bucuresti, foarte repede, cam dupa o saptamina, ca am fost angajat acolo, a venit un vecin la mama, locuia ca si astazi intr-un bloc de linga Liceul Sincai, a venit mi se pare responsabilul cartii de imobil sa-i spuna: „doamna va cauta niste militieni". Au venit doi militieni, erau tineri, sa-i spuna ca toti dusmanii poporului vor sfirsi asa cum merita; ca eu am intrat la Europa Libera si sa stie si dinsa la ce se poate astepta. Insa cit am fost eu la Europa Libera nu am avut nici un fel de neplaceri. Asta se datoreaza si faptului ca din cei zece ani cit am lucrat acolo, sase am fost angajat la departamentul de cercetari, care depindea de o directie diferita decit acea a posturilor de radio. La postul de radio era director, cum am spus, Vlad Georgescu care dirija acea echipa cu totul remarcabila de redactori specializati ai programelor de politica interna romaneasca: Serban Orascu, N.C. Munteanu, Emil Hurezeanu, mai tirziu a venit Mircea Iorgulescu, era Gelu Ionescu la partea culturala.... mai erau desigur si altii care participau la emisiuni, nu aveau programe fixe. Si mai erau emisiunile culturale ale Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca, de la Paris. Singurii care au avut privilegiul sa dirijeze un mare program al Europei Libere nefiind domiciliati la Munchen. Era o favoare care li s-a facut doar lor si care se datora meritelor exceptionale. Pe linga posturile de radio exista un mare Departament al Cercetarii. Aceasta cercetare era bazata pe o documentare imensa, consecinta si ea a enormelor posibilitati financiare ale Europei Libere finantata de Departamentul de Stat, multa vreme dirijata pe fata de CIA, serviciile specializate americane, dupa aceia amestecul CIA a devenit mai discret, dar n-a incetat niciodata. De aceea se credea ca Europa Libera ar fi o centrala de spionaj. Ceea ce nu avea cum sa fie. De acolo plecau informatiile din care multe erau difuzate prin presa romaneasca la care Europa Libera era abonata si venea absolut fara nici un numar de ziar sau de revista lipsa. Si asta a fost unul din punctele de intrebare iscate de faptul ca emisiunile noastre dirijate impotriva Bucurestiului si sprijinite pe o documentatie foarte serioasa puteau avea loc pentru ca noi primeam, prin posta, oficial, presa romaneasca.

- Venea chiar pe numele Europei Libere?

Da, pentru Europa Libera. Si evident se gaseau informatii nu numai in Scinteia dar de exemplu intr-o revista considerata, gresit, absolut fara interes politic care se chema Muncitorul sanitar si in care se putea citi ca in cutare loc a avut loc o epidemie, sau intr-o revista din Constanta de unde se putea afla ca se intimplase ceva la vami, de unde se puteau difuza amanunte interesante. Departamentul de cercetare avea la dispozitie mijloace financiare extraordinare. Salariile la Europa Libera erau foarte mari tocmai pentru ca sa impiedice tentatiile banesti care ar fi putut veni din partea organelor comuniste. Si totusi au exista si acolo agenti de informatii si la nivel foarte inalt. Departamentul de cercetare avea alt director decit acel al radio-ului, un director adjunct englez iar in ultimii ani a fost si un director adjunct ceh, un om foarte capabil care a disparut peste noapte de la Europa Libera imediat ce Havel a luat puterea in Cehoslovacia pentru ca Havel i-a transmis imediat dosarul americanilor.
La Departamentul Cercetarii se redacta un buletin saptamanal care se chema Free Europe Research Bulletin, in engleza, cu un capitol pentru fiecare tara a blocului comunist si un raport zilnic, pe hirtie verzuie sau pe hirtie galbuie care se numea Daily Report. Imi amintesc si acum de orele de insomnie si de tensiune prin care a trebuit sa trec in primele saptamini dupa angajare, obligat fiind sa redactez acele documente intr-o engleza nu numai foarte buna dar si tehnica si potrivit stilului jurnalistic foarte concis pe care-l practica americanii. Ei sint singurii cred.... cu englezii, care exceleaza in aceasta meserie a jurnalismului, mai bine decit germanii care sint greoi, chiar daca sint foarte precisi si bineinteles mai bine decit francezii si italienii care nu se pot lasa de obiceiul de a face si putina retorica si figuri de stil pe linga ceea ce au de spus. A fost pentru mine o experienta pasionanta.

- Cite pagini trebuia sa aiba raportul?

Fiecare tara avea alocat un anumit spatiu.... in cadrul acelui document cotidian. Am lucrat la Daily Report doi ani de zile. Era mai greu decit rapoartele saptaminale pentru ca trebuia sa fii la masa de lucru la ora cinci si jumatate dimineata ca sa-l predai la ora opt, pe baza informatiilor venite in cursul serii si noptii.

- Ce spatiu ocupau stirile romanesti?

Trebuiau sa fie patru-cinci stiri. Foarte scurt si cuprinzator.

- De unde luati informatiile? De pe fluxurile agentiilor de stiri, din presa romaneasca ...

Si presa romaneasca si presa internationala... si acolo aveam un serviciu de presa extraordinar. Primea zilnic kilograme de hirtie, doua sau chiar trei kilograme de ziare, depese si rapoarte, din care selectam articolele importante aparute in principalele ziare din lume si nu numai in presa engleza, germana, franceza... dar si in ziare italiene, turcesti sau suedeze. Pe aceasta baza construiam, colegii mei si cu mine, o documentatie foarte interesanta, culturala, economica sau politica. Pentru rapoartele saptaminale aveam mai mult timp. Fiind scrise in limba engleza si de redactori care nu vorbeau la radio, n-am fost cunoscuti in Romania, noi cei de la cercetare. Buletinele noastre erau difuzate tuturor agentiilor de stiri din lume, ambasadelor occidentale si universitatilor, atit americane cit si engleze, franceze si asa mai departe. Dar, ramineau la stadiul de documente scrise. Pe cind cei care vorbeau la radio se adresau cetatenilor romani si erau mult mai expusi fata de actiunile Securitatii. Asa se si explica faptul ca unii dintre ei, cum era Serban Orascu, unul dintre cei mai buni redactori, au fost tinta unor atentate. La fel Monica Lovinescu. Despre Vlad Georgescu se presupune ca ar fi murit iradiat. Eu nu cred asta. Cred ca a fost o boala ereditara, tatal lui a murit de aceiasi maladie tot la virsta de cincizeci si ceva de ani, dar adevarul nu se va sti niciodata. Emil Georgescu a fost supus unui tentative de asasinat. Faimosul terorist, care lucra si pentru Securitate, Carlos a depus niste bombe la departamentul ceh, omorind pe cineva si ranind mai multi. Acuma se stie ca romanii erau cei vizati. Astfel ca Europa Libera nu era un loc din cele mai linistite. Dar existau avantaje materiale mari, erau satisfactii intelectuale deosebite, erai la curent cu o documentatie extraordinara, aveai acces la biblioteca postului de radio..... una din cele mai interesante din Europa. Dar nu era un loc unde infloreau prieteniile.

- Care erau relatiile Europei Libere cu emigratia romaneasca din Occident?

Directivele venite de la Washington, de la conducerea americana erau de a nu difuza tezele emigratiei. De a nu da cuvintul emigratiei decit in mod exceptional. O exceptie a fost facuta pentru Monica Lovinescu si Virgil Ierunca din care Europa Libera a facut perechea poate cea mai mediatizata a exilului romanesc. Ei aveau girul directiei americane si prin ei razbatea o importanta parte a vietii emigratiei din punct de vedere cultural. Mai erau solicitate ocazional personalitati, dar nu politice, ale exilului cum ar fi Matei Cazacu, de la Paris, istoric, veneau prin telefon din America comentariile lui Vladimir Tismaneanu si ale altora. Din Munchen era Pavel Chihaia, alt colaborator ocazional, un om de o mare tinuta intelectuala si morala dar care nu facea parte din salariatii Europei Libere. Emigratia in general, a oricarei natiuni, era prost vazuta de americani, considerata - pe drept sau pe nedrept - ca un fel de sursa de neplaceri, ba chiar catalogata drept fascista de anumite cercuri care aveau tot interesul sa prezinte emigratia romana, sau poloneza, sau maghiara sub un aspect negativ. Evident ca erau si legionari in emigratie, dar ei nu aveau acces niciodata la microfonul Europei Libere.... Cit despre fruntasii politici ai emigratiei foarte rar li se lua un interviu. Se lua un interviu regelui, la fiecare sfirsit de an. Regele era foarte stimat de americani. Au existat doua chiar trei tentative din interior de a prezenta personalitatile politice romanesti sub o lumina fascista. Cineva din departamentul romanesc a falsificat de exemplu o banda de magnetofon astfel incit sa reiasa ca liderul taranist Corneliu Coposu era favorabil legionarilor.

- Asta, dupa '90....

Da, dupa '90. Autorul acestui fals a fost usor descoperit pentru ca se stia cine se ocupase la ora si in ziua respectiva de emisiunea in cauza... si in loc sa fie dat afara imediat a fost pastrat in functie, avind o coloratura cu totul nefascista. Era unul dintre zelosii furnizori ai documentatiei tendentioase de care s-a folosit din belsug, apoi, Alexandra Laignel Lavastine.

- Cum v-a marcat exilul?

Pentru cei care au trait personal experienta exilului, el a echivalat, chiar si pentru mine care l-am abordat in conditii mai bune de cit multi altii - cunosteam perfect limba si aveam multe cunostinte la fata locului cu care sa pot schimba o vorba si la care sa pot face o vizita, pentru aceia exilul a insemnat o rana a sufletului, care s-a vindecat desigur, mai greu sau mai usor, dupa caz, dar care a intretinut multa vreme imaginea tarii pierdute.

- Fie piine cit de rea....

Celebrul vers „fie piine cit de rea, tot mai bine in tara ta" este inexact si inselator. Cei care s-au straduit sa scape de piine rea din Romania comunista o facusera din disperare si, deseori, privind spre miraje de care in cele din urma nu au avut parte. Unii si-au gasit locul in tarile de azil, mai greu daca nu stiau limba si n-aveau o meserie tehnica, mai usor daca stiau unde le e norocul. Altii au continuat, ani de zile, sa sufere departe de tara, fara „relatiile" de la care tot romanul isi inchipuie gresit ca va veni salvarea. Unii au facut stare, altii chiar avere, citiva dintre acestia, putini, s-au gindit sa-si ajute si compatriotii care o duceau greu si continuau sa se imagineze, precum Cioran, „pe culmile disperarii".... Altii, si am auzit cu urechile mele de la un exponent al acestei categorii, de indata sositi in occidentul liber si prosper s-au repezit la bunatati si „am mincat ca spartii". Adio spectrul foamei, adio cozile la piine, adio dosarul de cadre. Doar dupa aceea a survenit confruntarea cu realitatile occidentului, cu obligatia de a se conforma cu civismul occidentului, cu necesitatea efortului care nu e remunerator decit daca muncesti, cu ideea ca in occident invirteala nu are curs.





Crede si nu cerceta!...
De ce am acceptat cariera diplomatica - de Stefan Niculescu-Maier la: 24/02/2004 07:20:33
(la: Stefan Niculescu-Maier, despre dizidenta si diaspora)
Avea dreptate cine spunea ca lucrurile abia incep sa se incalzeasca, referindu-se la acest interviu. Exact intrebari ca ale dv. asteptam, care sa imi dea ocazia sa dau raspunsuri in masura sa stimuleze deschidere, realism, sinceritate in acest loc unde lumea se aduna cu sperante ca se poate construi un dialog intre romani, bazat pe adevar.

In primul rand trebuie sa va fac o marturisire. N-am fost niciodata anti-comunist. N-am fost nici membru PCR vreodata. Din punctul meu de vedere comunistii n-au decat sa creada in ce vor ei, si sa incerce sa-si scoata ideile pe piata libera prin mijloace pasnice. Comunismul, ca si diferitele religii ale lumii are insa si o componenta fundamentalista. Nu sunt mai impotriva fundamentalismului comunist decat sunt impotriva celui islamist, feminist, masochist sau ce vreti dv. Din acest punct de vedere, am fost doar anti-ceausist. Si asa era si ziarul ilegal pe care n-am mai apucat sa-l difuzam. Anti-comunismul s-a re-inventat in Romania doar dupa ce Ceausescu n-a mai existat. Subsemnatul declar ca sunt doar anti-fundamentalist :-)

Concret, la intrebarea dv. de ce am acceptat postul diplomatic in SUA, exista doua raspunsuri. Unul de context, care contine doar o parte de adevar. In 1996, o data cu venirea la putere a regimului Constantinescu, a existat o oportunitate (mi s-a parut mie) pentru cei care, ca si mine, au crezut in posibilitatea unei schimbari, de a "pune si noi umarul", de a face ceva "din interior", de a ne alatura celor 15000 de specialisti imaginari ai lui Constantinescu (mare bluf de altfel, dar cred ca fara voie! Suntem probabil peste 15000 de razleti, despre care el pur si simplu a crezut ca vom sari in ajutorul lui, insa n-a facut mai nimic ca sa-l credem ca si merita, intr-un final...).

Dar sa reiau firul... am dat examen (concurs) la MAE in 1997 si am fost trimis in SUA in 1998, iar de renuntat la cariera diplomatica am renuntat in 2001, de indata ce am avut posibilitatea unei slujbe in domeniul meu principal de pregatire: IT. Mi-am permis luxul sa ma despart de colegi cu o saptamana inaintea primei vizite a unui inalt reprezentant al noului regim de dupa 2000 in SUA, asa ca "am scapat de corvoada"..

Ambasada Romaniei la Washington era si este totusi un loc unde se poate realmente face ceva pentru tara - ceea ce s-a si intamplat si in cazul meu. Nu cred ca trecera mea pe acolo a ramas fara urme benefice (desi nici muntii nu i-am mutat, sa fim realisti) dar va garantez ca nu toti colegii mei erau fosti securisti (n-am sa dau nume totusi, acest aspect este irelevant in raport cu subiectul conversatiei noastre).
Al doilea raspuns este in completarea primului si de fapt reprezinta principala motivatie a deciziei mele. Ca fiinta biologica, avand o viata limitata si nemaifiind un tinerel, revenit de la bursa din SUA am avut de ales intre a sta in Romania cel putin doi ani (prevedere specifica burselor studentesti oferite din fonduri nerambursabile americane, in cadrul vizei de tip J1) si a lucra pentru o agentie guvernamentala in SUA, in acest caz termenul curgand in favoarea mea (si a sotiei, de altfel, care a absolvit si ea un Master la aceeasi universitate americana, pe acelasi tip de viza). Impreuna luasem decizia ca, in loc sa emigram in Canada, vom reveni in Romania, vom adopta doi copii si apoi vom emigra in SUA - ceea ce s-a si intamplat, intocmai.

In aceste conditii, a lucra pentru Ambasada Romaniei era cel mai scurt drum catre SUA! Desigur, nu este o reteta. Am avut mult noroc.

Unul dintre lucrurile pe care le-am facut ca diplomat a fost sa dau vizibilitate maxima Romaniei Libere si actului de disidenta a grupului Bacanu: la vizita in SUA a presedintelui Constantinescu in 1998 am organizat donarea presei ilegale Muzeului Presei din Washington, unde se afla si astazi, efectiv in cea mai vizitata sala muzeala din lume.

In rezumat, acceptarea postului diplomatic nu m-a obligat la compromisuri.
#10449 (raspuns la: #10403) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Un interviu cu Lucian Boia - de Filip Antonio la: 27/02/2004 03:22:56
(la: Lucian Boia un demitizator, nemesisul naţionaliştilor de mucava)
Interviu cu istoricul Lucian Boia

Sorin Lavric: Domnule Lucian Boia, sînteţi un personaj atipic în rîndul istoricilor români. Citindu-vă cărţile am aflat ceea ce ceilalţi istorici nu-mi spuseseră: că istoria nu este o ştiinţă propriu-zisă, că obiectivitatea istoricului este o fantasmă şi că imaginea pe care un popor o are despre propriul trecut se modifică după cum dictează imperativele clipei prezente. Iată suficiente motive ca să fiţi considerat un istoric atipic. Cum sînteţi perceput înlăuntrul breslei istoricilor? Şi invers, ce părere aveţi depsre breasla colegilor dumneavoastră?
Lucian Boia: Mai întîi de toate, să nu vă închipuiţi că aş fi un „marginal“. Sînt profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti şi (din păcate!) chiar unul dintre cei mai vechi (aici mi-am început cariera încă din 1967; a fost singurul meu loc de muncă). Am motive să cred că sînt apreciat de majoritatea colegilor mei, îndeosebi de cei mai tineri. Mă întrebaţi însă cum sînt perceput înlăuntrul breslei istoricilor în genereal. Primul meu răspuns este că eu nu cred în bresle. Cred în libertatea individului. Şi, în orice caz, în dreptul meu de a fi liber. Istoricii care se consideră în „breaslă“ riscă să devină prizonierii unor reguli depăşite, captivii unor tradiţii conservatoare. Cu siguranţă că o bună parte dintre ei nu sînt de acord cu mine. Este treaba lor, nu este treaba mea. Treaba mea este să spun cinstit ceea ce cred, să-mi fiu, pentru a-l cita pe Shakespeare, „mie însumi credincios“. Sînt convins că m-am achitat de această obligaţie. Cînd spun că istoria este mereu alta, spun o banalitate; nimic mai uşor de constatat decît această diversitate. Istoricilor nu le place. Au şi ei dreptatea lor. Se tot străduiesc, generaţie după generaţie, să facă din istorie o adevărată ştiinţă, o ştiinţă cît mai exactă, cu soluţii precise şi incontestabile. În fapt, istoria, prin esenţa ei, este ştiinţa cea mai nesigură şi cu gradul cel mai înalt de variabilitate. În faţa acestei sfidări, istoricii supralicitează. Fizicienii (pentru a menţiona o ştiinţă „dură“) par mai dispuşi decît istoricii să accepte partea de imaginar cuprinsă în demersul lor. Poate că pe unii îi deranjează ideile mele. Pe mine însă nu mă deranjează ideile diferite de ale mele (exceptînd atacurile lipsite de bună-credinţă). Nu are cum să mă deranjeze diversitatea; este tocmai ceea ce susţin în materie de istorie.
SL: Dacă ceea ce numim îndeobşte istorie nu este decît o naraţiune simplificată şi dramatizată despre trecut, aşa cum afirmaţi în Jocul cu trecutul, nu cumva disciplina istoriei îşi găseşte în dumneavoastră un adversar de temut? Nu cumva această disciplină este subminată dinlăuntru de unul din cei mai străluciţi reprezentanţi ai ei de astăzi?
LB: Mă amuză afirmaţia că aş putea fi un adversar al istoriei. Eu n-am avut altă dragoste intelectuală decît istoria, şi asta încă din copilărie. În tot cazul, de pe la 12 ani ştiam că voi urma istoria. Am o relaţie foarte strînsă cu trecutul; probabil că trăiesc mai mult în trecut decît în prezent. Nu de mine riscă istoria să fie aruncată în aer, ci de conservatorii care scriu o istorie cu totul neadaptată momentului actual. Eu am încercat să desluşesc regulile „jocului istoric“, şi asta tocmai fiindcă sînt ataşat de istorie. Respingerea din partea unora, ca şi entuziasmul altora, se datorează faptului că sîntem o societate conservatoare, care gîndeşte încă în bună măsură în termeni de secol al XIX-lea („obiectivitatea ştiinţei“, „naţiunea mai presus de toate“, şi aşa mai departe), şi de aici uimirea în faţa unor interpretări care la anul 2000 sînt absolut fireşti.
SL: În primăvara acestui an, cititorii români vor avea în faţă o nouă carte semnată de dumneavoastră: România, ţară de frontieră a Europei. Ce aduce ea nou faţă de Istorie şi mit în conştiinţa românească sau faţă de Mitologia ştiinţifică a comunismului? Sau altfel spus, care este „istoria“ acestei istorii a României?
LB: Istorie şi mit în conştiinţa românească s-a vrut o decriptare a discursului istoric românesc. Cu alte cuvinte este o carte care nu priveşte în mod direct România, ci interpretările privitoare la România. Nu o istorie, ci o critică a istoriei (sau, mai clar spus, a istoriografiei). După ce i-am criticat pe alţii, era oarecum firesc şi corect să prezint şi propria-mi versiune a istoriei româneşti. Aceasta este România. Nu este o istorie obiectivă, fiindcă nu există istorie obiectivă. Este o încercare de a explica România aşa cum o înţeleg eu. Este răspunsul meu la întrebarea: Ce este România?
SL: Deşi nu îndrăgiţi publicitatea, sînteţi un intelectual celebru în România. Nu vă daţi în vînt după apariţii la televiziune, nu acceptaţi decît după o îndelungată chibzuinţă interviurile şi invitaţiile la mese rotunde sau conferinţe, şi totuşi toate cărţile dumneavostră au un tiraj care depăşeşte sensibil media. Succesul dumneavostră e un fel de „izbîndă pe seama discreţiei“. Dar credeţi că o carte, oricît de bună, poate răzbi singură? Sau e nevoie de sprijinul viu al autorului?
LB: Cred că de regulă o carte nu poate răzbi singură. În ziua de azi, fără publicitate greu se mai mişcă ceva. Din fericire, regulile au şi excepţii. Istorie şi mit în conştiinţa romănească a fost o asemenea excepţie. S-a descurcat aproape fără nici un fel de sprijin. Iar 13 000 de exemplare astăzi în România nu e puţin lucru. Îi urez şi ultimei cărţi (România) să se descurce la fel. Mi-e teamă că nu are încotro. Nu-mi place publicitatea, nu-mi place să ies în public, nu-mi place să apar la televiziune. Şi mă bate gîndul că am dreptul să-mi trăiesc viaţa cum îmi place (am şi de recuperat; pînă în 1989 am făcut destule lucruri care nu mi-au plăcut!). Idealul meu este desprinderea completă a cărţii de viaţa autorului; nu este uşor, dar promit să perseverez.
SL: Ştiu că aţi studiat istoria din pasiune. Dar atunci, în adolescenţă, cînd a fost să vă alegeţi facultatea, aţi optat de la bun început pentru istorie? Nu aţi oscilat? Nu a mai fost nici o altă îndeletnicire intelectuală, umanistă sau ştiinţifică, la care să vă gîndiţi ca la o posibilă cale a vieţii?
LB: Am răspuns puţin mai înainte la această întrebare: am optat pentru istorie de cînd mă ştiu. Dar ca adolescent, după istorie, m-au interesat geografia şi (într-o manieră selectivă) literatura. Cam acelaşi lucruri care mă interesează şi astăzi. Sînt foarte constant.
SL: Care au fost intelectualii români care v-au fascinat în adolescenţă, exercitînd o influenţă modelatoare şi stimulatoare asupra dumneavoastră?
LB: Aproape că îmi pare rău că trebuie să o spun, dar nici un intelectual român (sau neromân) nu cred să fi exercitat vreo influenţă hotărîtoare asupra mea. Cînd, de copil, m-am îndreptat spre istorie, influenţa formatoare a fost a mediului familial (biblioteca şi lucrurile vechi din casă, faptul că mama mea, specializată în literatură română veche, a lucrat într-un domeniu apropiat) şi, cu siguranţă, casa de la Cîmpulung-Muscel, unde îmi petreceam verile şi în mansarda căreia erau îngrămădite, ca într-un depozit de muzeu, cărţi, reviste şi tot felul de obiecte de pe la 1900. Asta te marchează. Eu şi acum trăiesc în bună măsură la 1900, acolo mă simt mai în largul meu!
Ca adolescent, îi citeam cu plăcere pe Maiorescu şi Hasdeu; mă atrăgeau, şi mă atrag şi astăzi, ironia rece a celui dintîi şi fantezia riguroasă a celui de-al doilea. Însă modele nu mi-au fost; ei s-au întîlnit, se vede, cu ceva similar în propria mea structură intelectuală.
Oricît ar părea de ciudat obsedaţilor naţionalişti, am avut şi mai am încă o relaţie specială cu Eminescu. Mi-au plăcut cîndva — estetic vorbind— şi textele lui politice, la care însă nu subscriu. Poezia lui Eminescu însă o ştiam aproape în întregime pe dinafară, şi cu un mic efort aş recita şi astăzi, fără să greşesc prea mult, cele aproape o sută de strofe ale „Luceafărului“.
Am citit şi citesc încă multă literatură, poate chiar mai multă literatură decît istorie. Ca adolescent, Cei trei muşchetari şi romanele lui Jules Verne erau în prima linie. Pe Jules Verne nu l-am uitat; în viitorul nu prea îndepărtat voi scrie o carte despre el. Să-l menţionez şi pe Victor Hugo: cîţiva ani am fost absedat de Mizerabilii. Am încercat recent să recitesc cîteva pagini: imposibil, nu-i mai suport stilul grandilocvent!
Să nu uit enciclopediile. Am copilărit alături de un Larousse în două volume, editat prin 1920. Îl mai consult şi astăzi. Am avut o adevărată manie a dicţionarilor, care s-a mai alterat între timp, dar, oricum, aproape nu e zi în care să nu caut de cîteva ori în Larousse, sau într-un remarcabil Brockhaus în 17 volume, apărut la 1900, sau în dicţionarul de istorie şi geografie al lui Bouillet (de pe la 1860). Acesta din urmă mi l-a cumpărat mama mea de la anticariat cînd aveam 14 ani, şi a fost multă vreme lectura mea istorică favorită.
La facultate, n-am avut nici un profesor care să-mi fie model. Am mers pe drumul meu; cred că se şi vede!
SL: Citiţi zilnic şi întotdeauna cu plăcere? Nu vi se întîmplă să luaţi o carte în mînă şi să simţiţi că nu vă regăsiţi în rîndurile ei, şi asta nu din vina cărţii, ci din neputinţa de a vă rupe de agitaţia lumii? Cum vă adunaţi din risipa zilei?
LB: Nu citesc zilnic, fiindcă trebuie să mai şi gîndesc. Plăcerea mea supremă este să gîndesc; lectura vine în al doilea rînd. Din pură plăcere citesc literatură, fără nici o legătură cu preocupările profesionale. În ultimii ani însă, scriind atît de mult, am citit mai ales cărţi necesare anchetelor pe care le-am întreprins. Am ajuns astfel să citesc — şi cu mare interes — cărţi care altminteri m-ar fi plictisit cumplit. De pildă, mie nu-mi place science fiction-ul (exceptînd cei doi autori clasici: Jules Verne şi H. G. Wells), dar nu-mi place chiar deloc! Am parcurs însă o bibliotecă întreagă de science fiction în pregătirea cîtorva cărţi (Explorarea imaginară a spaţiului, Sfîrşitul lumii, o istorie fără sfîrşit).
SL: Ce loc ocupă televizorul în viaţa dumneavoastră?
LB: Televizorul în viaţa mea ocupă un loc foarte precis şi foarte limitat. Mă uit aproape exclusiv la programele de ştiri, în fiecare seară şi pe mai multe canale. Mă interesează atît informaţia în sine, cît şi manipularea prin informaţie. Evident, o „deformare“ profesională.
SL: Şi o ultimă întrebare: Cu ce se ocupă istoricul Lucian Boia atunci cînd încetează să mai fie istoric, devenind omul Lucian Boia?
LB: Dacă am răspuns la opt întrebări, îmi pot permite să nu răspund la a noua. Autorul Lucian Boia scrie cărţi pe care oricine le poate citi. Omul Lucian Boia îşi propune însă să rămînă discret. Este drept că discreţia nu se mai poartă astăzi. Mă întorc la 1900!

http://www.humanitas.ro/servlet/humanitas.articole.AfiseazaArticolul?id=28
the Passion of the Christ de Mel Gibson: O marturie de credinta - de SB_one la: 18/04/2004 14:10:33
(la: Filmul "The Passion of the Christ" si antisemitismul)
the Passion of the Christ de Mel Gibson: O marturie de credinta

Pr. Claudiu Bãrbut

Pe data de 15 martie 2004, actorul Jim Caviezel, care a avut rolul principal în filmului The Passion of the Christ a lui Mel Gibson, a fost primit de cãtre Sfântul Parinte. Seara, actorul a dorit sã prezinte el insuºi filmul intregii Curii Romane prezente in aula amfiteatrului Regina Apostolorum al Ateneului Pontifical. Am avut marea ocazie sã vãd acest film în avanpremierã ºi sã stau de vorbã cu actorul Jim Caviezel la sfârºitul proiecþiei. A fost o experienþa extraordinarã pe care aº dori s-o împãrtãºesc în aceste câteva rânduri.

Jim Caviezel:

“Interpretarea rolului lui Isus m-a ajutat sa-L cunosc mai bine pe Mantuitorul”
“Nu m-am gandit niciodata de ce, cand eram mic, imi placea mult sportul, in mod special baschetul. Am crezut, pana nu de mult, ca voi ajunge un bun atlel. Cand eram adolescent, in perioada cautarilor, m-am dus la tatal meu si i-am spus: 'Cred ca Domnul ma chiama sa fac un lucru deosebit in viata, insa nu descopar inca ce anume trebuie sa fac. Simt ca ma chiama, insa nu stiu in ce directie sa merg'. Tatal meu mi-a raspuns: 'Poate te chiama sa fii preot'. Anii care au urmat nu au confirmat cuvintele tatalui meu, insa crescand, parintii m-au ajutat sa descopar - in Biserica Romano-Catolica - darul credintei in Isus. Cu anii am descoperit ºi calitati proprii, in mod special talentul de a intepreta. Am inceput sa ma pregatesc pentru a fi actor, totul mergea fantastic, am crescut din toate punctele de vede si am ajuns la Hollywood unde...reputatie, faima si glorie (pamanteasca).
Intr-o zi primesc un telefon de la managerul lui Mel Gibson: 'Sunteti cautat de Gibson pentru a interpreta un rol in care este esential sa stiti sa faceti Surf '. Am acceptat si m-am intalnit cu Mel Gibson…In primele minute regizorul mi-a vorbit despre surf si apoi m-a întrebat daca eu cred in Dumnezeu si ce cred eu despre Patimirea lui Cristos. Imediat mi-am dat seama ca surf-ul nu avea nici o legatura. Era numai un motiv. I-am raspuns: Vrei sa fac rolul lui Isus? El nu mi-a spus nimic si mi-a lasat timp de gandire pana a doua zi.
Primesc un telefon a doua zi de la el. 'Cine e?' 'Mel', raspunde. 'Mel si mai cum?' intreb. 'Mel...Cross'. 'In acest caz eu sunt Isus Cristos', am raspuns. Mel a inceput sa-mi spuna ca acest rol este dificil, incomod, ca imi pot ruina cariera de actor, ca o sa fiu luat in ras de colegii mei actori de la Hollywood. A incercat sa ma convinga sa nu accept acest rol, însa am decis contrariul.
Astfel am descoperit ca sporturile pe care le-am facut, evolutia pe care am avut-o din punct de vedere uman si artistic au avut un anume scop: acela de a putea interpreta acest rol crucial din viata mea. Nu a fost usor: chiar din punct de vedere fizic a fost un rol extenuant. Mi-am amintit ca Mel imi povestea ca a avut momente dificile in viata, odata ajungand chiar in pragul sinuciderii, insa credinta in Isus l-a salvat. Atunci a promis Domnului ca va face un film pentru ca el, si poate si altii de langa el, sa poata pretui marele dar al Mantuirii.”

Experienta personala de intalnire cu Jim Caviezel

-         Acest film te-a ajutat sa cresti in credinta? l-am intrebat la sfarsitul filmului pe Jim Caviezel. Iata ce mi-a raspuns:

-Da, si cred ca foarte mult. Am avut o ocazie privilegiata de a ma apropia de cuvantul lui Isus, de a avea o comuniune speciala cu El. Cand am inceput filmarile mi-am dat seama ca fiecare minut insemna o noua sansa de a ma apropia de Mantuitorul. Am inceput sa studiez latina si aramaica. Nu eram pregatit si stiam ca am nevoie de ajutorul Sau ca sa-l pot face cunoscut. Prietenii mei preoti m-au ajutat sa inteleg si sa ma rog. Stiam ca nu as fi putut sa intereptez acest rol fara ajutorul lui Isus si al Mamei sale Sfinte. Intrarea in comuniune cu Dumnezeu m-a ajutat sa trec bariere umane pe care nu credeam ca sunt capabil sa le depasesc: frigul pana la congelare, biciurea si oboseala fizica pana la extenuare. In zilele in care am filmat momentul crucificarii, a trebuit sa raman pe cruce ore intregi. Datorita frigului si a pozitiei, nu eram capabil sa mananc. Au fost zile in care m-am hranit numai cu Trupul Domnului, dimineata, la Sfanta Liturghie. I-am cerut in acele momente, precum si in toate zilele cat au durat filmarile, sa ma ajute sa-l comunic lumii pe El si nu pe mine ca protagonist

-         Astazi a fost o zi speciala pentru tine?

- Absolut. Dimineata am avut marea onoare de a-l intalni pe Sfantul Parinte si de a-i multumi pentru tot ceea ce face. I-am marturisit ca pentru mine el a fost un model de curaj care mi-a dat forta in momentele dificile. Ma aflu in acesta aula in fata multor cardinali, episcopi, preoti si surori si sunt emotionat. Va multumesc pentru tot ceea ce faceti, pentru ca v-ati oferit viata Domnului, pentru marturia voastra de credinta.
Voi sunteti eroii mei si veti ramane astfel pentru totdeauna in sufletul meu. Rugati-va pentru mine.

Filmul

In timp ce Jim Caviezel urca scarile amfiteatrului, pe ecranul panoramic incepea proiectia filmului. Umbra actorului proiectata pe ecran disparea cu fiecare treapta urcata, pentru a da spatiu unicului portagonist al acestui film: Isus Cristos.
Muzica, atmosfera apasatoare, imaginea Mantuitorului, suferinta de pe fata sa ne-a proiectat in cateva secunde in realitatea din Getsemani.
Ritmul imaginilor, putinele cuvintel rostite in limba aramaica ne-a predispus spre o profunda meditatie.
Fiecare detaliu devine un element important in realizarea simfoniei Mantuirii, stiind bine noi toti ca ultima parte a acestei simfonii nu este Crucea si Invierea.
Toate personajele traiesc momentul patimii intr-o continua tensiune care se dovedeste a fi benefica pentru unii, iar pentru altii un cosmar.
Maria,intepretata de actrita romanca de origine evreiasca Maia Morgenstern, este tot timpul alaturi de fiul sau pe drumul Clavarului. Ea reprezinta imaginea durerii dar si a bucuriei de a fi mama. Gesturile sublime si pline de gingasie din copilaria si adolescenta lui Isus cristalizeaza dragostea de mama si forta credintei. Imi amintesc cu placere de cuvintele lui Jim Caviezel care, afland ca sunt un preot din Romania mi-a spus: “Maia Morgenstein este si ea romanca. O femeie extraodinara si o actrita deosebita. A fost pentru mine un privilegiu s-o cunosc si sa pot interpreta Patimirea lui Isus langa o persoana din poporul lui Isus, dar dintr-o cultura a Europei rasaritene. A interpretat rolul Mariei sublim.”
Maria Magdalena, intepretata de Monica Belluci, participa alaturi de Mama lui Isus la drama Calvarului.
Titlul filmului ne arata intentia autorului de a se concentra mai mult asupra Patimirii, asupra misterului Mantutirii noastre prin cruce, insa mesajul este clar: acela al vietii si sperantei. Sangele preotios a lui Cristos varsat in curtea lui Pontiu Pilat la biciure, pe drumul Clavarului ºi pe Cruce este pretul mantuirii noastre.
Giulgiul in care era infasurat Mantuitorul se goleste si trupul sau se ridica de la pamant pentru a lua locul la drepta Tatalui. Iar fetele tuturor celor care au sperat in El se insenineaza, se umplu de lumina, de pace si de viata.

Concluzie

The Passion of the Christ vizionat cu ochii credintei te patrunde in profundul sufletului, te face sa constientizezi marele dar al mantuirii dat noua prin Cristos, stimulandu-te sa meditezi asupra vietii tale, asupra lucrurilor realizate pana acum si a celor pe care trebuie sa le infaptuiesti, in lumina marelui dar al credintei primite la botez. Este o ocazie care ni se ofera si prin care noi putem sa ne apropiem mai mult de realitatea credintei noastre, ocazie la care noi putem sa raspundem cu un act de credinta, facand viata nostra asemeni cu cea a lui Cristos.

Claudio Barbut
claudiob27@hotmail.com




SB
................................................................
it's nice to be important, but it's more important to be nice !
#14049 (raspuns la: #13830) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Schimbarea de cariera s-a pro - de (anonim) la: 19/05/2004 14:38:20
(la: Cati dintre romanii plecati din tara isi fac meseria)
Schimbarea de cariera s-a produs inainte de plecarea din tara. Nu regret nimic, din contra, daca ar fi sa o iau de la inceput tot la fel as face.
Cand eram eu adolescenta, par - de Berkana la: 15/08/2004 14:40:04
(la: Tinerii de azi)
Cand eram eu adolescenta, parintii mei ziceau ca noi nu suntem ca tinerii de ieri, adica ei. Probabil cand ei erau tineri, bunicii mei ziceau la fel. Dar trebuie sa-ti dau dreptate in ceea ce priveste majoritatea tinerilor de azi. Democratia si nivelul de trai occidental i-a invatat ca pot trai fara sa munceasca sau sa studieze pentru ca vor primi ajutor de la stat. Tineretul occidental in majoritate intelege ca poate face tot ce doreste, ca este liber s-o faca, sa se drogheze, sa bea, sa fumeze, sa practice sex cu cine-i place, sa aiba relatii homosexuale si bisexuale, totul ii este permis in numele drepturilor omului si democratiei. Din nefericire o data cu intrarea democratiei in tara noastra au intrat si pornografia, drogurile si mentalitatea ca numai banul conteaza, cine are bani este admirat fiindca e destept, fie ca-i un mafiot de tigan ca acesti Camataru. Tavalugul a pornit, mafiile lucreaza din plin si parintii au o sarcina foarte grea in a reusi sa-si educe copiii de asa maniera incât sa fie mens sana in corpore sano, sa aiba principii sanatoase si sa reziste tentatiilor de "a-si trai viata". A imparti casa cu altii este un calvar. Iti doresc sa scapi cat mai curand.
alegere - de mya la: 22/08/2004 20:46:53
(la: Ce parere aveti despre o cariera sportiva?)
Depinde cat de buna esti pentru performanta intr-o carierea sportiva.

Daca esti foooarte buna si simti ca merita efortul, atunci e pacat sa n-o faci. Eforturile trebuie sa fie uriase ca rezultatele sa fie pe masura, poti sa vezi lumea sau sa ajungi la maturitate fara o meserie, fara bani si fara faima. Dar poti sa te reorientezi pe parcurs la o adica daca ai elan si-ti cunosti interesul. Apoi trebuie sa mai ai si noroc cu carul sa nu te accidentezi (grav).

Si eu sunt "fosta" dar nu-mi pare rau ca am ales altceva, mi-am dat seama imediat ca nu as putea sa ajung la performante. E mai bine sa nu te minti, e mai cinstit. Insa...faptul ca am facut sport in copilarie si adolescenta m-a ajutat extrem de mult (la psihic in principal!). Competitia te ajuta sa te cunosti mai bine si sa-ti antrenezi mintea si vointa de mic. Conteaza mult de tot in viata. O sa vezi!

Bafta multa oricare ar fi decizia ta!
mya - de nasi la: 10/10/2004 01:45:42
(la: Barbatii romani din diaspora (si nu numai))
si eu cred ca totul se trage din educatie. in fond, cu totii devenim adultii care ne invata parintii si societatea ca "e normal" sa fim. daca "odorul" mamei de 1,85 asa a fost invatat (prin exemple de genul, masculului in casa ii este permis x,y si z, iar femela - sora cu pricina - trebuie sa "stea dreptzi") normal ca asta va fi atitudinea. in copilarie-pubertate-adolescenta, baiatul sta cu tatica si ia exemplul lui, invata sa exploreze cu maiestrie canalele sportive; fetitza cu mamica, invata sa spele vase, sa gateasca...
cit despre mama in cauza, ai ales tipul clasic al mamei romance. si nu uita insa ca si aceasta "mama romanca" este si ea mai intii de toate femeie. din pacate, una din acele multe femei care au ales sa-si verse naduful pe generatia urmatoare. fiica - las' sa vada si ea pe pielea ei ce-am trait eu ca sa nu fiu singura care a avut de inghitit, baiatul - il cresc sa ma razbune, sa trateze si el alte femei cum m-a tratat taica-su pe mine.... sa nu deschida usa femeii, sa nu-si spele cana de cafea, sa nu respecte macar munca femeii ca daca ea tocmai a dat cu aspiratorul el sa intre linistit cu pantofii murdari in casa... trebuie insa sa iti dai seama ca aici nu este o alegere facuta in mod constient, ci pur si simplu o reactie umana - nu intru in amanunte pt ca ar trebui sa fac o intreaga analiza psihologica. si iti dau dreptate, nu gasesti mentalitatea asta in 100% dintre familiile romane dar este o mentalitate care predomina INTR-O PROPORTIE INGRIJORATOR DE MARE PT MILENIUL IN CARE TRAIM.

in privinta "occidentului" vreau sa te corectez putin si sper sa nu te superi. eu vorbesc din experienta mea, tu din a ta... aici cind faci copii asta inseamna o cheltuiala fantastica. in marea majoritate cuplurile pun bani deoparte dinainte, pentru a face fata diminuarii inevitabile a cistigului lunar/ sau saptaminal. daca mai au de platit si un mortgage la casa, atunci lucrurile se mai complica putin: rata la banca trebuie achitata la termen, fara discutii si scuze, sotia nu mai merge la serviciu deci nu mai aduce bani in casa, copilul are nevoie de scutece, de hainute, citeva luni de zile mai merge cum merge, pe urma are nevoie de formula, de papica speciala pt bebelusi - ca nu poti sa-i dai ce maninci tu, sistemul lui digestiv nu face fata si ajungi cu el la doctor - alti bani alta distractie. la doctor oricum ajungi din cind in cind - ca inca n-am auzit de baba frumoasa si copil cuminte (si sanatos tun pe deasupra). mincare gata preparata se poate cumpara ca e destul de ieftina intr-adevar, dar cu mincatul la restaurant.... nu chiar asa de des cit ai lasat tu sa se inteleaga. apoi creste copilul / sau copiii, femeia se intoarce la serviciu, insa cheltuielile sunt la fel de mari. legislatia pur si simplu nu permite ca un copil sub 14 ani sa fie lasat singur in casa, fara supravegherea unui adult. cei care fac greseala asta se trezesc cu vizita din partea celor de la children wellfare...se apeleaza de cele mai multe ori la baby sitter, la ajutorul bunicilor - insa numai citeva ore pe zi pt ca majoritatea parintilor isi trimit copiii la gradinita (si asta costa destul de mult) de dimineata pina la amiaza. marea majoritate a parintilor opteaza pt gradinita pt ca acolo copilul se pregateste pt scoala, invata sa numere, sa adune, sa inmulteasca, si sa citeasca, dar cel mai important: face primii pasi in viata, INVATA SA FIE SOCIABIL, invata sa interactioneze cu alte fiinte umane de ambele sexe, fiecare cu personalitatea proprie si isi insuseste de la o virsta frageda comportamente adecvate, iar asta e un lucru de pret. de cite ori nu vedem in familiile din romania copii care se tem pina si de rudele mai departate pe care le vad mai rar, daramite de altii? ii intraba cineva cum ii chiama si citi ani au - pun ochii in pamint, ii intreaba ce au invatat la scoala si nu raspund sau bilbiie ceva fara nici o urma de indrazneala in glas, iar daca e sa recite o poezioara dau in lacrimi (cazuri nu chiar atit de rare). parintii respectivi se ascund dupa scuza ca sunt timizi saracutii - de parca asta ar fi un atribut chiar atit de pozitiv, cind stim cu totii ca timiditatea nu te ajuta in viata, nu te ajuta in cariera, nu aduce nimic bun! si cind spun "saracutii" nu o fac pe ton ironic, ci o spun pt ca acesti copii nu au beneficiat in primii ani ai vietii lor de contact uman divers sub supravegherea unor persoane calificate care sa-i indrume (ca stim cu totii ce fel de oameni au grija de copii in majoritatea creselor si gradinitelor din romania, mai ales cele de stat) - nu vor fi pregatiti sa faca fata vietii adevarate de dincolo de umbrela parintilor si cele mai importante lectii de viata pt ei vor fi limitate la unicul exemplu al parintilor - care de prea multe ori e similar celui pe care l-ai amintit tu.

dar revenind la familia occidentala: tinerii parinti in general iau decizii in cunostinta de cauza, de cele mai multe ori se pregatesc pt copii, dar ca peste tot in lume exista si acel neprevazut - caz in care, se apeleaza si aici la ajutorul familiei extinse, al statului, etc. dar cind vine vorba de relatia barbat-femeie, pur si simplu este o alta mincare de peste. cu sau fara copii, barbatul respecta femeia cu care a ales sa-si imparta bucuriile si tristetile vietii. o sustine in deciziile pe care ea le ia fata de cariera - nu pretinde de la femeie sa stea acasa toata viata daca ea nu vrea si nici nu hiriie nici miriie ca daca ea vrea sa stea citiva ani sa creasca copiii atunci numai el are drepturi in casa pe motiv ca el merge la serviciu! si indiferent daca femeia munceste sau nu, barbatul de aici o ajuta in treburile casnice pt ca n-a fost crescut cu ifose si pretentzii de a avea acasa "servitoare neplatita" si MAI ALES PT CA pregatirea mesei, dereticatul, spalatul vaselor si alte treburi casnice facute impreuna, reprezinta atit pt femei cit si pt barbati un timp pretios pe care femeia si barbatul il petrec impreuna isi comunica unul altuia dorintele, gindurile, bucuriile si nemultumirile de peste zi, isi fac planuri de viitor si se sfatuiesc fara ca unul sa trebaluiasca in casa pentru amindoi iar celalalt sa fie tratat ca un pasha.
#24591 (raspuns la: #24563) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
hei, romanule din canada ! - de desdemona la: 22/10/2004 14:19:19
(la: Barbatii romani din diaspora (si nu numai))
Esti cam virulent in aprecieri, ce s-a intamplat, te-a suparat cineva ?
Nu te supara, eu sunt in multe aspecte de aceeasi parere cu tine (cand nu exagerezi). Hai totusi sa nu fim misogini, exista destule femei talentate natural (cum sunt talente cu care se nasc oamenii indiferent de sex) si sa legi succesul lor profesional numai de fizic e cam exagerat.
Depinde si de inclinatia femeii. Daca ea are dorinta de a face cariera, de ce sa nu faca ? Daca ea are dorinta de a sta acasa, asemenea. Dar ... e bine, pe cat posibil, ca un copil sa fie crescut si educat de proprii parinti si nu de educatori (cel putin in primii ani de viata, cand e important sa se simta iubit si protejat).
La fel si pentru barbati, daca ei nu au chef sa se implice in viata profesionala, si prefera sa aiba un serviciu indiferent, si sa se ocupe de casa si de familie, nu vad de ce n-ar face-o. N-ar trebui sa existe reguli atat de rigide in aceste privinte.
Dar nu sunt de acord nici cu situatia ce-ai descris-o mai inainte, in care femeia devine un exploatator si un om care schimba partenerii precum ciorapii murdari! Din pacate toate acestea exista, si creeaza o gramada de probleme, si copiii crescuti fara un parinte ajung deseori adolescenti cu probleme ... si creeaza mai departe, probleme.

Diesdiemonitzescovici
#25947 (raspuns la: #25844) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Anca, in adolescenta, cu regr - de gabriel.serbescu la: 12/11/2004 00:35:10
(la: Interzis interzisul)
Anca, in adolescenta, cu regretabile exceptii, nimeni nu leza libertatea celorlalti, intentiile tale nu erau transgresoare, dimpotriva. Totusi, si exemple probabil ca sunt multe, adolescentul era cel violentat. Sau?
#28537 (raspuns la: #28445) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
De acord ca adolescenta e o p - de mya la: 12/01/2005 08:02:34
(la: O adolescenta despre adolescenta)
De acord ca adolescenta e o perioada dificila, de tranzitie. Poate sa fie foarte stresanta mai ales ca habar nu ai ce sa faci cu tine, nu te cunosti, esti foarte dependent de mediu (faci ce vezi in jur), ce e cool, ce ti se pare tare. Nu prea ai idee ce sa faci, cum sa faci.

Chestia asta cu fericirea pe planul secund e o prostie. Trebuie sa te treci pe primul plan pe tine, ca persoana, sa te decizi ce ti-ar placea sa faci, cum ti-ar placea sa te vezi, cum te-ai imagina in viitor. Restul, ce crede lumea si ce impresie faci asupra ei, sunt ineptii, chestii fara insemnatate (sigur, sa nu te apuci de porcarii, normal!).

Stii cum se zice..fiecare primeste ce merita. Asa ca iti faci viata cum meriti, cam asa e.

Te vezi peste 15 ani cu doi copii si in vesnica cautare de bani si cu sot stresant? Nasol de tot. Da' cine te pune sa te mariti si sa faci copii daca nu ai chef? Sau cine te pune sa-ti iei un sot stresant? Mama mare? Nu te forteaza nimeni sa faci nimic din ceea ce nu ai vrea sa faci, capiscci? D-aia cand te faci mare, ajungi sa faci ce te taie capul si pe urma sa suporti consecintele. Mda...nu e prea lejer da' asa e mersul vietii. Daca ajungi sa ti se para distractiv e perfect, jur!

Am senzatia ca ne vezi pe noi astia adultii ca pe niste nenorociti fara de inima, fara sentimente si cu gandul numa' la bani. Trebuie ca ai sau ai avut numai de genul asta prin jur, chestie destul de aiurea, din punctul meu de vedere. Da' nu suntem toti la fel, zau ca nu. Ia fii tu un exemplu viu...asa in timp...arata-le celorlalti din jur ca nu ajungi ca ei.

Urmeaza-ti inima, fa ce-ti place, ce simti ca e pentru tine. Daca vrei sa te faci balerina (luat numai ca exemplu), fa-te! Ai sange in tine si fa ce ai chef, nu-ti mai pierde din energie gandindu-te mereu ce o sa zica "X" sau "Y", sau cum e "W" sau "Z" sau cum o sa ajungi tu precum "P" sau "R".

Modeleaza-te pe tine dupa cum te duce capul. Atat.

Succes si lasa textele ca nu tine ;-). Fa-te mare! Unii nu reusesc nici la 60 de ani.

Sa stii ca exista si babe frumoase...habar nu ai. Eu stiu cateva si nu le-as da pentru cele mai tari "bucati" din Playboy! ;-).





adolescenti si adulti - de trustman la: 17/01/2005 16:37:25
(la: O adolescenta despre adolescenta)
Asa cum singura ai spus-o "adolescenta e perioada in care totul pare confuz,in care ai cele mai multe indoieli legate de infatisare sau de propria personalitate". acum tu esti pe un drum bun dar esti cam confuza. dar asta se rezolva cu timpul.

"Pt.mine,adolescenta a insemnat sa dau "delete" tuturor amintirilor si sa o iau de la capat cu o cu totul alta personalitate,cu alte vise"
vei afla in curand ca nu ai dat nici un 'delete". ai dat doar un "hide" pe care il vei anula curand din "control panel/folder option/view file"

adultii aia care vorbesc despre bani (fapt care te streseaza pe tine) o fac de multe ori pentru ca tu (ca si copil) sa poti sa ai ceea ce iti doresti: haine, telefon mobil, calculator, internet. crede-ma ca ei ar putea sa traiasca si fara astea dar stiu ca pentru tine (nu e vorba de tine ca persoana ci de orice adolescent in general) e important sa le ai. face parte din imaginea ta "cool", de "vorbitor-cu-tz-k-si-cuvinte-englezesti".

profi de la liceu se uita la voi de sus? cati dintre colegii tai isi copiaza comentariile la romana de pe referate.ro sau alte site-uri de genul asta? cati dintre colegii tai ii respecta? stiu, la varsta asta stim mai bine decat profii si materia si cum sa se predea. la un moment dar iti vei da seama ca nu e chiar asa (desi e evident ca sunt si profi care nu au ce cauta la catedra asa cum si tu ai colegi care nu ar fi trebuit sa ajunga in liceu).

"Stiu,nu e important liceul,ci facultatea si mai ales ceea ce ai in cap." nu e important nici liceul, nici facultatea ci doar ceea ce inveti. sa-ti aduci aminte tot timpul de replica pe care vrajitorul din oz i-a spus unui personaj: "nu pot sa-ti dau o minte dar pot sa-ti dau o diploma". asta face si scoala.

Cel mai corect lucru mi se pare ca fiecare elev sa aiba un nr. obligatoriu de ore,dar sa le aleaga singur,dupa preferinta.Stiu ca aceasta mentalitate nu va fi acceptata prea usor in Romania,dar sper ca intr-o zi,poate chiar copiii mei vor avea ocazia sa invete intr-un astfel de liceu.
mentalitatea asta cum ii zici tu (desi ea este de fapt un stil de a face scoala) nu este acceptata nici in occident. in cel mai bun caz, ai o serie de cursuri care sunt obligatorii si o serie de cursuri pentru care poti sa optezi alaturi de cele obligatorii.

daca cineva n-a inteles ce zici tu (cum crezi tu ca nu a inteles mya), intreaba-te unde este vina ta in asta. poate tu nu ai reusit sa-ti exprimi gandurile cum trebuie. procesul de comunicare implica un emitator si un receptor. nu e obligatoriu ca vina sa apartina receptorului.

da-mi voie sa-ti recomand o carte (nu se citeste foarte usor dar nici foarte greu si eu cred ca e o carte buna): gabriel liceeanu - despre limita.
si daca ti-o recomand inseamna ca am si incredere in tine ca vei putea sa o citesti si sa o intelegi. ti-am spus ca esti pe drumul cel bun :)

o sa devii adult si o sa vezi ca poti sa visezi cu ochii deschisi daca vrei (fie te-ai uitat prea mult la "peter pan" fie ai citit "micul print" de prea multe ori sa crezi ca adultii sunt asa rai). incearca sa ai incredere in ei si daca nu te inteleg, gandeste-te daca modul in care le-ai comunicat framantarile tale a fost cel mai bun. daca e ceva ce adultii nu sunt, atunci ei nu sunt vrajitori sa stie ce este in sufletul si in gandurile tale.

adolescenta.... - de dramona la: 09/03/2005 18:13:31
(la: adolescenta....)
nu o regret !
insa cand privesc in urma imi amintesc cu placere!
a fost o perioada din viata mea, poate nu foarte usoara, insa acum mi se pare ca m-a ajutat la ceva; toate situatiile in care ma fost pusa , in periada respectiva, au contribuit parca sa fiu persoana de acum!
zic perioda nu foarte usoara, pentru ca la vremea respectiva, "din tantar faceam armasar", evident! toti adolescentii, cred eu, ca exagereaza putin tot ceea ce li se intampla, insa pe de o parte asta este si farmecul! mai tarziu am avut senzatia ca pierd din entuasmul asta cu care priveam lucrurile sau cu care le traiam!
in adolescenta am inceput sa pictez, sau sa scriu poezii....ocupatii din astea care-mi permiteau in acelasi timp sa-mi pastrez singuratatea; acum nu am mai scris o poezie de foarte mult timp, cu atat mai putin, sa scriu o pagina sau doua(ca un jurnal).
nu stiu daca e bine sau rau ! eu am luat-o ca pe o evolutie; nu mai simt nevoia pur si simplu.
si pe urma mai sunt si relatiile, cu baietii sau cu parintii....
e adevarat ca cu parintii nu a fost niciodata usor.
la momentul respectiv ziceam ca nu ma inteleg; acum insa zic ca nu ne intelegeam.
oricum nici nu cred ca mi-a trecut vreo clipa prin cap sa ma gandesc si la ei, sau in ce situatii ii puneam atunci, ma gandeam doar la mine si la cat de neinteleasa sunt eu.
in acelasi timp, poate ca am avut noroc, nu stiu, insa nu am cazut niciodata in extreme(aproape); am fost destul de flamanda de informatie, ceea ce mi-a servit un pic mai tarziu.

un sfat, daca pot sa-mi permit, este sa incerci sa profiti de tot ceea ce ti se intampla!
incearca sa traiesti prezentul, si mai putin viitorul !
si cu riscul de a-ti zice ceva ce poate nu-ti face placere sa auzi, sau ceva ce ti-au mai zis si altii inaintea mea, sa stii ca timpul trece repede !! chiar daca cateodata ai impresia ca nu este asa !

bafta multa !
Da, adolescenta:) - de babybel la: 13/03/2005 12:50:25
(la: adolescenta....)
Probabil iti inchipui ca nu sunt decat o tipa care nu are ce face si careia i sa facut mila de tine, si ai fi aproape de adevar - cu o exceptie: Nu mi-e mila de tine. Te inteleg perfect, dar starea asta a ta depinde doar de tine. Cauta sa te comporti ca un om normal, cauta sa te prefaci ca totul e OK cu tine si vei vedea ca intr-adevar, nu exista nimic mai bun decat adolescenta. Stii de ce? Pentru ca acum ai timp. Pur si simplu. Nici eu nu sunt prea in varsta-am doar 20 de ani, dar crede-ma ca deja plang dupa varsta ta.
N-ai idee cat este de aiurea sa nu mai ai timp nici sa-ti plangi de mila, sa nu mai ai timp nici sa disperi. Si eu am avut si poate chiar mai am aceleasi probleme ca si tine, dar acum abia mai am putin timp sa ma uit in oglinda si sa realizez ca a trecut inca o zi.
Dar ceea ce ma face sa merg mai departe este sa-mi vad, treptat, toate visele, indiferent de cat de mari sunt, implinindu-se. E minunat sa vad cum prietenii isi amintesc toti de clipele superbe din liceu, sa ne intalnim la un pahar o data la o luna si sa ne dam seama pas cu pas cum cladim ceva frumos in jurul nostru, prin fortele noastre.
Fa-ti un scop din asta, din a creea ceva frumos fara sa uiti de tine, si vei vedea cat este de scurta adolescenta, cu toata perioada 14-19ani, si vei ajunge, cu mult inainte de a termina liceul sa realizezi ca nu mai vrei sa se termine.

Profita!
Pt Tudpr-C (Vezi ca nu am nici un text publicat!) - de TeodoraPA la: 22/03/2005 10:18:04
(la: De ce critica femeile barbatii ?)
Sa stii ca de foarte mica am constat ceea ce spui in textul tau... Ca femeile se plang continuu - daca nu sunt casatorite sunt nefericite si au impresia ca le-ar aduce fericirea, daca sunt se plang ca sunt exploatate si neglijate de sot, ca nu pot face cariera, tot felul. Si eu m-am intrebat inca din adolescenta cum pot face sa nu fiu asa.
Eu cred ca e vorba de educatie. Suntem educate sa fim sotii, suntem pregatite din timp si avertizate ca trebuie sa ne casatorim ca sa fim implinite si fericite, dar ca va fi oricum greu, ca trebuie sa i te supui sotului, sa-l multumesti, sa-i intampini asteptarile... Trist.
Si la ce duc toate acestea? La pierderea identitatii si integritatii. Ajungi sa iti dai seama ca nu mai esti tu insati, ca nu mai ai integritate, ca esti dependenta de un barbat sau de o situatie. Sa stii ca e o lupta enorma de schimbare a mentalitatii.
Ma gandesc foarte serios la problema asta. Pt ca e a mea. La 26 de ani cand ti se plange de mila ca nu esti casatorita, si esti singura, si toata lumea crede ca esti nefericita si... ca e imposibil sa-ti mearga bine, e o lupta sa nu cazi in capcana.
In de fond ai dreptate. Se cere o schimbare a mentalitatii. Voi fi mandra sa am o fetita pe care sa o cresc/educ altfel - sa-si descopere talentele, sa isi traiasca visele, sa se bucure de viata...
#40252 (raspuns la: #39601) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Cariera sau familia sau amandoua? - de irma la: 26/04/2005 09:48:11
(la: De ce critica femeile barbatii ?)
Pt. Teodora
Stii cum e... Fiecare jinduieste dupa ceea ce nu are. Eu as vrea sa fiu ca tine. Poate tu ai vrea sa fii ca mine. Eu am devenit mama foarte tanara. Nu pot sa zic ca nu am o viata buna. Dimpotriva...Dar sunt multe momente cand regret ca nu am si eu o super cariera asa cum au unele foste colege de-ale mele. E adevarat, nici ele nu sunt 100% multumite cu viata lor. Unele sunt inca singure (la 30+), altele deja divortate.
#45637 (raspuns la: #40252) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
irma... - de Intruder la: 02/05/2005 22:22:05
(la: ...)
Cred ca fiecare om adult are in el o doza de imaturitate, o zona "ludica"...Unii intra si ies mai des pe acolo, unii mai rar, iar unii au batut usa in cuie...Totul este sa nu ramai acolo inchis...
Anisia a spus odata prin cafenea ca as fi un "baietel" care nu se hotaraste daca sa-si dea bretelele jos si sa le inlocuiasca cu o curea...Cata dreptate a avut!...De cate ori nu mi-am pus "bretelele", desi nu mai am nici 10 ani, nici 18... Ma apropii si eu incet, incet... sau prea repede de 30 de ani, dar mama nici acum n-ar ezita sa-mi dea o scatoalca dupa ceafa...:))

In alta ordine de idei, incapatanarea cu care scrii nu-nseamna ca nu esti suficient de matura...toti incercam sa perseveram, toti am batut apa-n piua la un moment dat, toti am mai cantat pentru surzi...

Este bine sa fii copilaros -zic eu- dar cel mai greu este sa prinzi momentul si conjuctura cand o faci...Maturitatea este vitala cand iei o hotarare care-ti poate schimba viata tie si celor din jur, cariera profesionala, sanatatea, etc. Atunci trebuie sa ne folosim intreaga capacitate a creierului, altfel putem da "chix".

Sunt adolescenti de 16-17 ani care sunt mult mai maturi decat un om de 50 de ani...Nici pentru adolescentul de 16 ani nu-i sanatos sa fie extrem de "matur", dar nici pentru adultul de 50 de ani sa fie foarte copilaros...
Cu maturitatea asta...cred ca-i bine sa ne situam undeva mai sus de 50%...depinde de imprejurare, cum am spus...n-o dam nici prea tare, nici prea incet...("nu da tare, ca ma doare/ nici incet, ca n-am rabdare"...:)))

Cand semnam un contract la serviciu, cand vrem sa ne schimbam locul de munca, starea civila, locuinta, etc...DA...trebuie sa dam dovada de maturitate;
Cand ma duc cu 2 prieteni la pescuit, cand "trancanesc" pe aici, cand plec in vacanta, cand am o mica pauza la birou, cand ma duc pe la mama acasa si mananc (gust) direct din oala, ca mitocanii...atunci...dau jos cureaua, cravata si sacoul si-mi pun bretelele si eventual si costumasul cu ratzushte...:))
cariera si cratita :) - de cico la: 25/05/2005 08:16:00
(la: FEMEIA intre cariera si cratita; BARBATUL...unde mai are loc...)
eu cred ca femeia poate imbina cariera si cratita, mai ales daca alege o cariera la cratita:)))

:))) ... sau cara pietrele cu cratita de la cariera :)
#51042 (raspuns la: #50951) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Stimati prieteni de cafenea - de Danila Prepeleac Jr la: 19/06/2005 00:44:27
(la: EXPERIENTA CANADIANA "Canadian Experience")
As vrea si chiar mi-ar face placere dar, nu mi-o luati in nume de rau, despre mine nu pot da detalii. De ce? Am observat ca apar foarte usor atacurile la persoana iar dezbaterea pe o tema devine sterila.

“...bullshitul cu "experienta canadiana" nu face decat sa mascheze o lipsa de oferte de munca “ (Daniel Racovitan).
Punct ochit, punct lovit!

“Sunt convinsa ca sunt multe gauri si exagerari” (Belle).
Iata un exemplu de care m-am ferit pina acum; o domnisoara care prin emigrare lasase o slujba trasnet la Romtelecon-Bucuresti, acum, aici, sef de sistem (computere), mi-a spus ca dupa o perioada de somaj ajunsese sa cocheteze cu ideea SINUCIDERII!!! Noroc ca a fost angajata! Patronul i-a spus ca a chemat-o la interviu numai de curiozitate, pentru ca in viata lui nu intinlise “o femeie” candidata pentru un asemenea job.

Dl. Daniel Racovitan,
1. M-am referit numai la exemple de emigranti legali, unii avind chiar cetatenie canadiana. Nu am acordul acestora, asa ca nu pot da nume.
2. Generatia care a emigrat inainte de ’89 este in general OK. De ce? pentru ca diferenta dintre Romania de atunci si Vest era incomparabila. Comunismul a vrut sa scoleasca toata populatia (un lucru pozitiv) si apoi sa ii trimita inapoi in agricultura, ceea ce nu a mers! Dupa ani de frig, infometare si constringere intelectuala greutatile din Vest erau floare la ureche. Atunci totul se raporta la cafea, tigari Kent, blugi. Orice masina din Vest era ceva de vis. Nu mai socotim ca situatia economica aici era total diferita decit este azi in Canada.
Generatia care emigreaza acum are cu totul alta structura, alte idei. Un prieten Sud-African imi spunea pe la sfirsitul anilor ’90: “nici nu iti dai seama ce diferita este Romania fata de anul ’91, cind in aeroportul international trebuia sa am grija sa nu imi cada in cap un gainat da la rindunelele care zburau prin sala de asteptare”. Sau, un coleg de serviciu grec mi-a spus pe la sfirsitul anilor ’90: “in Bucuresti sunt mai multe Mercedes-uri si BMW-uri noi decit in toata Grecia. Exagera, dar vroia sa scoata in evidenta schimbarea.
Pastrind proportia, acum ne-am intors la vremurile in care un Vlaicu sau un Coanda plecau la Paris sa-si realizeze inventiile.
O parte din cei care se confrunta cu situatiile descrise nici nu au cunoscut bine comunismul. Ce putea sa realizeze atunci un adolescent care acum are 30 de ani? Intre ei sunt specialisti, chiar atestati de firme cu renume, ca Microsoft. Altii care au emigrat au avut o situatie buna in Romania: apartament, 1-2 masini, slujbe excelente sau cel putin decente, o viata de familie linistita. Au fost atrasi de asa-zisa viata a clasei de mijloc din Canada. Acestia se considera “fentati” sau chiar “furati” de sistemul Canadian de emigrare. Una e sa pleci sa culegi capsuni in Spania, sau sa dai un tur al Europei si daca nu iti convine hai inapoi acasa, alta sa-ti vinzi totul, sa pleci la “capatul pamintului” si sa dai de un sistem despre care nu transpira nici un cuvint in cartzuliile oficiale. Cine mentine imaginea idilizata a Vestului? Oficialii canadieni si cei care au plecat inainte de ’89 si nu banuiesc ce transformari au fost in ultimii 15 ani in mintea si viata tineretului din RO.
Excelenta remarca d-lui Valeriu Cercel. Citi stiu ca profesiunile in Canada sunt organizate in bresle? Ori aceasta informatie este VITALA pentru cel ce se gindeste la emigrare. Breasla inseamna ca exista numai o procedura unica si de monopol pentru a patrunde inauntru, si trebuie sa platesti bine intrarea.

D-le kradu , “acestia pot sa-si folosesca experienta si eventualele cunostinte lucrind pentru ei, pentru compania lor privata” dar
nu toti sunt nascuti pentru a fi manageri sau intreprinzatori. Unii vor doar sa-si faca meseria in care se simt bine infipti si sa duca o viata linistita in ambianta unei societati civilizate. Referitor la propriul business situatia devine mult mai delicata. Exceptind unele servicii precum buticul de mincare, curatatul zapezii, constructia gardurilor sau spatiilor verzi, restul intra la alte “bresle” (Stiti cum se numesc gunoierii aici? Ingineri ecologici! Si nu te poti apropia de o asemenea afacere-slujba). As dori ca cineva sa-mi dea un exemplu concret cu cineva care a reusit sa cumpere teren si apoi sa construiasca case in regie proprie sau firma, in Toronto sau pe o raza de 20 km. In acest domeniu se desfasoara un business adevarat dar in care nu vei avea niciodata acces avind doar dreptatea in frunte. Daca nu ma credeti cititi despre “procesul d-lui Galiano” (ce nume cu rezonanta!), fost ministru pina de curind, cu responsabilitati in domeniul lucrarilor publice.

Pentru dl. Lascar Barca am 3 exemple de aranjare de job-uri inca din Romania. Primul se refera la un prieten care inainte de plecare lucra (software service) pentru reprezentanta Ericson din RO. Prin sefii lui a aranjat cu firma Ericson din Montreal pentru un job. Fiind un inginer de exceptie a obtinut toate asigurarile ca va fi OK. Bineinteles, cind a ajuns aici, prima intrebare a fost despre experienta canadiana, cu toate ca avea dovezi ca lucrase pe aceleasi tipuri de echipamente si aparate produse aici. Dupa luni de zile, timp in care ajunsese la disperare a fost angajat dar nu mi-a spus daca tot in domeniul care lucrase. Si acesta este un exemplu fericit. Al doilea se refera la cineva care obtinuse un interviu pentru Nortel (cea mai mare firma de echipament HI-TEC din Canada si a doua de pe continentul Nord-American. Ajuns aici afla ca Nortel s-a prabusit si ca trebuie sa concedieze mai multe zeci de mii de angajati (pina acum a concediat 60.000 din cei 90.000 existenti in anul 2000). La fel in cazul unui cetatean care obtinuse un interviu la Bell Canada (echivalentul Romtelecom-ului din RO). Dupa ce a ajuns aici a aflat ca tocmai se incheiase un acord intre conducere si sindicat pentru un plan de cinci ani. Nici o angajare, salariile se ingheata si sunt concediati 10.000 de oameni.
Sa zicem ca sunt exemple cu ghinion, dar un interviu nu garanteaza nici pe departe obtinerea unui job. Poti sa ai zece interviuri si sa nu obtii nimic. Experienta canadiana lucreaza si daca vrei sa aranjezi un job inainte de plecare.

“Mai toti care imigreaza vor ca la venirea aici sa fie primiti cu covor rosu” (Horia D).
Pai, ce parere aveti de Bela Karoly care nu a putut (o perioda destul de mare) decit sa faca pe hamalul in port? Adica, vine antrenorul celei mai tari echipe din lume, in plina glorie si tu ii pui o talpa “Stop, nu ai experienta americana!”. A afirmat-o chiar el la Tv in Romania dupa “89. Cam la fel s-a intimplat si cu Nadia Comaneci in primii ani dupa emigrare. A fost nevoita sa faca reclame deocheate pentru a trai (acum tot “mama RO” o cinsteste cum se cuvine!).
Sunt meserii in care nu conteaza cit intrerupi (lucratorii din constructii, zidari, faiantari, etc.). Cimentul ramine acelasi iar WC-ul ca principiu este neschimbat din vremurile de demult (exceptie WC-ul portabil). In schimb exista profesiuni unde daca ai intrerupt un an esti terminat (schimbarile tehnologice se petrec uneori la intervale de luni).

“And yes, vacatele si concediile sunt de scurta durata si nu foarte dese” (Madblanch ).
Cunosc cazuri concrete fara concediu pe ultimii cinci ani. De fapt, iata o prima cifra aproape de adevar, 8-12 ani, pentru realizarea unei cariere. Lupta pentru o cariera s-a transformat intr-un scop in sine pe continentul American. Multi spun ca daca ai o cariera te consideri “realizat”. Ei, uite ca analistii financiari nu sunt de acord! Emigrezi la 25-30 de ani cind aici se recomanda sa incepi sa investesti pentru pensie. Dupa perioda in care lupti pentru realizarea unei cariere, la 35-42 de ani incepi practic sa-ti faci un plan concret de viitor. Esti deja trecut de maximul tandemului “putere fizica-putere intelectuala” care este pina la 35 de ani. Ce alegi mai intai? casa, familia, trai pe vatrai, acumularea unui fond pentru zile negre? Toate sunt necesare, dar pina la pensie va trebui sa renunti la multe altele. De exemplu, SEX-ul este un subiect disparut din viata multor cupluri. Acest lucru l-a afirmat, cind am sosit aici, o doctorita care de 8 ani dadea examene dupa examene pentru echivalare. Ce facea intre timp? Lucra voluntar la peste o suta de Km (Buffalo) si venea acasa doar saptaminal. Alta doctorita radiolog in Romania se ocupa acum de servicii financiare (asigurari pe viata-accidente, etc). Viata dura a creat primul sindrom recunoscut ca boala psihologica “Sindromul femeii grabite”. Deci, dupa 8-12 ani in care consideri ca te-ai realizat tragi linie. 8-12 ani de tinerete s-au dus, de prieteni si distractie nu prea am avut timp, casa (familie, copii) nu inca, dar am o cariera. Aceasta a inceput sa devina subiectul fierbinte al zilei in dezbaterile Tv. Ce este mai important? Casa-familia sau cariera? Este moda mamicilor la Hollywood!
#55507 (raspuns la: #55495) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...


loading...

cautari recente
mai multe...

linkuri de la Ghidoo: