comentarii

alegerea liceului arta


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
K - de Honey in the Sunshine la: 06/11/2009 00:42:13
(la: Literatura in ziua de azi)
"cultura generala doar in clasele 1-4" zici tu.

cati copii de 11 ani care si-au descoperit deja aptitudinile, talentul si scopul in viata cunosti?

eu inca habar n-aveam la ce sunt buna la 15 ani, cand trebuia sa aleg liceul (de-asta am si facut o alegere de rahat).

la 11 ani nu stii nimic. inca iti faci o idee despre lume si trebuie sa fi indrumat la tot pasul.
e mult prea devreme sa fi lasat sa-ti alegi materiile. normal, exista si mici Mozart, dar majoritatea ar avea ca unic criteriu materiile mai usoare cu profesori blanzi.
#496955 (raspuns la: #496783) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Pt. MY de la Ozzy Osbourne - de (anonim) la: 13/02/2004 21:42:07
(la: Romani in strainatate)
hello MY,

NU,nu sint celebrul mega rock star,sint un mare fan al lui inca din 1970, cind era cu faimosul grup Black Sabbath...daca ai auzit cumva de el?Ori daca ai trait in acei ani?In fine ,intrebarile tale mi-au atras atentia si pot spune ca
m-au si deranjat mult,NO offense though!Ai libertatea de a te exprima si a-ti scrie parerile si gindurile si la fel oricine,deci si eu.
Si s-o luam de la prima intrebare,your back is against the wall.

1.) OH YES,YES,YES!!!!Am plecat cu inima mai usoara ca fulgul acum 23 ani din Buc.Ro,cel mai fericit om din lume!Nici azi inca nu-mi vine sa cred ca sint in USA
si mi-am REALIZAT SINGUR toate visele mele ce NU le-as fi putut realiza nici in trecut dar nici in prezent in RO.!!!!Spune-mi UNDE poti cistiga din arta ta
$10.000-$12.000 pe luna? IN Romania?Asa ca zilnic ma scol si multumesc din suflet Lui Dzeu pt. soarta mea ca m-a adus aici si ca am scapat de mizeria comunista in care am trait.Inima imi este inca f. usoara!!!!!

2.) OH,YES YES AND YES!!!READ MY LIPS!Chiar daca am avut vreo 4-6 ani de greutati la inceput,am stiut ca ma voi realiza in USA!Si daca vrei sa cunosti raspunsul la intrebare citeste raspunsul la prima!
Am o familie superba si o sotie minunata italianca-americana.Desigur ca sintem fericiti de 14 ani de la casatorie si avem si o vila superba in mijlocul naturii in New Jersey si la citeve minute de mers pe jos la plaja Atlanticului.
As fi avut asa ceva in RO?NOOOO!!!Poate as fi stat la ocean visind dintr-un atlas de geografie.

3.)My dear MY,colacii i-am facut eu prin multa munca,ciini sint destui in Ro. pe toate strazile.Crezi oare ca m-a interesat CE voi gasi la colt de strada in USA?
Nu cred ca-ti imaginezi nici in vise cit de fericit eram si sint ca traiesc aici!
Oare nu crezi ca unii oameni AU un anume destin al lor ce-i cheama in alte tari?Unde se regasesc de fapt si unde ar fi trebuit sa fie de la inceput? Asa simt eu in mine.Ciini exista peste tot in lume ,colacii tii faci singur(a).

4.)Hey,sa nu gindim acum din p.d.v. personal,adica al tau!
Eu sint de parere ca NU e bine sa te dai destept sau snob ORIUNDE TRAIESTI in lume,dar e o chestie ce eu o consider de experienta de viata si fiecare o are pe a lui sau ei,la fel cum eu o am pe a mea.
NU MA CONSIDER DELOC DESTEPT dar nici imbecil sau prost!
In Romania am terminat liceul Tonitza si incercat de 5 ori la Grigorescu,NU am avut....acele pile necesare si nimic altceva decit talentul meu inascut.
CUM se face oare ca vin in USA si dupa 1 an cea mai prestigioasa scoala de arte din New York,Art Students League fondata in 1894 si unde au studiat unii din cei mai mari artisti ai lumii,daca ai auzit de Andy Warhol,jasper Jones,
Jackson Pollock,Frank Stella,Alexander Calder etc. primesc bursa de studii pe 4 ani acordata ...DOAR pe arta mea si FARA examene de orice fel?O comisie de prof. ilustrii m-au admis IMEDIAT!!!
Poate ca-s mai destept ori talentat ca MULTI din cei ramasi in Ro.Tu ce crezi,ori oricine va citi mesajul meu?
Si apoi cum se face ca am devenit un artist faimos si cu NUME aici timp de 12 ani in arta de benzi desenate,pt. cea mai mare companie din lume,Marvel Comics?Stii cum am ajuns sa fiu ales?Am mers intr-o buna zi acolo cu 7 schite in creion si acuarela si Stan Lee ,presedintele companiei inca din 1945,s-a uitat la ele ,HABAR NU AVEA de mine,dar mi-a zis ca -s f. talentat si PE LOC a ales o schita si mi-a spus chiar atunci s-o pictez caci o va tipari ca ,coperta la una din reviste si era CONAN the barbarian!Au urmat altele si altele si alte reviste renumite si am fost mereu invitat ca GUEST ARTIST la zeci si zeci de conventii in tara si semnat autografe,caci am avut si inca am multi fani!
Oare ma consider ...destept?Crezi ca in Ro. as fi avut sansele astea?
Si apoi din nou...si de 7 ani am parasit B.D. si sint in prezent un artist de succes creind si ilustrind storyboards pt. reclame TV ce le vad cu ochii mei pe toate canalele posibile in USA.Fara ele nu se face aici o reclama TV.!
Oare sint mai destept?NU! Ceea ce sint este munca mea de unul singur si fara ajutor si pile si legaturi si nume!
Cind am dat portfoliul meu ca sa lucrez pt. TV,M-AU ALES pt. TALENTUL meu,
dupa multe luni apoi am aflat ca au fost peste 200 candidati pe UN SINGUR POST!!!Si asta l-am cistigat eu si FARA examinari,doar aratind arta mea!
Oare sint mai destept ?Poate sint in adevar si nu-mi dau seama dar un lucru e CERT: NU AS FI ceea ce sint azi daca as fi ramas in RO!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Tu ai viata ta si e treaba ta ce faci cu ea dar cred ca este decent sa NU critici pe NIMENI din afara RO.pt. ca toti am trecut prin thick and thin oriunde traim azi si daca ne-am facut un rost si sintem fericiti este alegerea noastra,
poate unii n-au reusit ca mine sau altii dar totusi merita respect pt. ca au avut curajul de a incepe o noua viata de la inceput fara frica si fara a se plinge,noi
si sper ca nu aduc ofense nimanui acum,romannii din strainatate sintem ALT ALUAT,sintem ceea ce as numi the fittest of the fittest,o rasa anume de oameni,tari in caracter si suflet ce am stiut ca va fi greu dar totusi am facut un pas ce multi ca tine NU vor face,pt. ca cei ramasi in RO sint destinati sa traiasca acolo si asta e in final viata,cum iti e scris asa traiesti.

5.)YES,YES YES,tzatza Veta avea gura stirba aurita!Daca NU CREZI IN TINE desigur ca nimic nu va fi posibil si NU ai realiza nimic si ..realitatea ar fi mereu neagra de nori grei..."don't delay you're in today but tomorrow is another dream"ca sa -l exemplific pe Ozzy intr-unul din cintecele scrise de el.Miine devine ieri si va fi un alt vis in iluzia vietii de scurta durata si se va pierde in ..trecut.dar de ce nu mi-as cladi visul meu acolo unde vreau?
Deci traieste-ti visul tau in RO. si eu pe al meu in USA.Fair enough?
Si DA,TZATZA Ozzy iti spune ca ESTE suficient SA CRED in ceva si ...HOP realitatea ,nu doar ca se ajusteaza dupa ce cred eu dar DEVINE un fapt real in viata mea!

Cred ca te-am lamurit si daca uneori tonul meu il consideri dur,imi cer iertare,la fel tuturor celor ce vor citi ce am scris si s-ar simti ofensati.Am spus doar adevarul din perspectiva mea si experienta mea de viata,nimic mai mult.

LOVE&PEACE,
OZZY OSBOURNE
































































#9593 (raspuns la: #9591) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Cum alegem ouale - de SB_one la: 10/04/2004 06:03:13
(la: Christos a inviat si Paste fericit pentru toti!)
Cum alegem ouale
De gaina, de gisca sau de rata? Cu virful ascutit sau tesit? Cit timp le fierbem? Cum le vopsim fara “chimicale”? Pregatirea oualor pentru Paste este o adevarata arta.
Au mai ramas doar citeva ore pina la Sarbatoarea Invierii, insa gospodinele mai au cite ceva de facut. Pentru cei care au lasat vopsitul oualor pe ultima suta de metri, oferim citeva sfaturi practice. De asemenea, divulgam si citeva “ponturi” care sa va ajute sa alegeti un “ou campion”.

Ouale sint mai mult sau mai putin dure, in functie de pasarea de la care provin. Cele mai tari sint ouale de bibilica, urmate de cele de gisca, apoi de curca, de gaina, iar ultimele - cele de rata.
Oul de bibilica este cel mai mic dintre toate, “pistruiat”, are virful ascutit si o coaja foarte groasa in raport cu marimea sa. La ciocnit, de regula, le sparge pe celelalte. In unele regiuni, bibilicii i se mai spune si “cita”.
Oul de gisca este cel mai mare dintre toate. “Sparge” toate ouale, cu exceptia celor de bibilica.
Oul de curca este un patat, “pistruiat”, cu virful ascutit. In competitia ciocnitului, nu da nici o sansa celui de gaina.
Oul de gaina este cel mai raspindit. Cele din gospodarie au coaja mai rezistenta decit cele de crescatorie intensiva (de tip “Avicola”). Au nuante diverse, de la alb pur pina la gri-cenusiu sau rosiatic, in functie de penajul gainii.
Oul de rata este alb sau de nuanta verzuie, comparabil ca marime cu cel de curca, dar ceva mai mare decit cel de gaina. Are coaja subtire, fiind codasul tuturor concursurilor de ciocnit.

Text complet:
http://www.expres.ro/topstory/?news_id=151617

SB
................................................................
it's nice to be important, but it's more important to be nice !
#13657 (raspuns la: #13646) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Concurs pentru tinerii pasionati de arta fotografica - de Dragos Bora la: 22/04/2004 12:41:09
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
"Concurs pentru tinerii pasionati de arta fotografica

BUCURESTI, 20 aprilie - GTC Real Estates România ofera o sansa de
afirmare tinerilor talentati în domeniul fotografiei, prin organizarea
concursului "Vechi si Nou în Bucuresti", informeaza un comunicat remis
M&A. Concursul se va desfasura în perioada 19 aprilie - 12 mai,
participantii fiind invitati sa-si înscrie lucrarile pâna la data de 5
mai. Pe 5 mai, un juriu format din experti în domeniu va analiza toate
fotografiile primite si va alege cele mai bune doua lucrari,
câstigatoare ale premiilor I si al II-lea. Acelasi juriu va selecta si
fotografiile care urmeaza sa participe la finala premiului de
popularitate, care se va desfasura în cadrul festivitatii din data de
12 mai, când va avea loc si decernarea premiilor. Criteriile de
evaluare vor fi atât folosirea corecta a diferitelor tehnici ale artei
fotografice, cât si originalitatea si armonia lucrarilor si, nu în
ultimul rând, respectarea temei si capacitatea de ilustrare a ei
folosind imaginea unor cladiri bucurestene. Concursul este deschis
tuturor elevilor si studentilor cu vârsta cuprinsa între 15 si 24 de
ani, de la licee si facultati de arta, dar si tinerilor talentati din
alte institutii de învatamânt. "Asa cum am demonstrat deja atunci când
am început constructia Europe House, prin organizarea concursului de
pictura pentru scoli "Construim în Mileniul III", dorim ca prezenta
noastra în Bucuresti sa nu fie numai una de natura economica, ci si
una sociala, educativa. Consideram ca orice companie responsabila ar
trebui sa initieze astfel de programe", a afirmat Shimon Galon -
Country Manager GTC International Group. GTC International Group este
prezent pe piata imobiliara din Europa Centrala si de Est din anul
1994. Portofoliul GTC International include proiecte în Polonia,
Ungaria, Republica Ceha, România, Serbia si Croatia. Împreuna cu
partenerii sai strategici, Azorim Group, Deutsche Bank, Citibank si
Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare (BERD), grupul a
devenit unul dintre întreprinzatorii de vârf de pe piata imobiliara."

Pentru Alice, "Uneori esti neputincios,fiindca nu tu alegi..." - de DESTIN la: 13/06/2004 05:16:08
(la: Scriitorul, intre el si ceilalti)
S-ar parea ca arta este in pericol de a se ineca in vorbarie...De putine ori ni se ofera vreo creatie noua pe care am fi dispusi s-o acceptam;in schimb,suntem coplesiti sub un curent de carti,articole,teorii,discursuri...Sa admitem ca arta este nesigura in vremea noastra...?Sau ...cum bine a marcat Alice..."Uneori esti neputincios,fiindca nu tu alegi ci'mesajul' e cel care face alegerea".Am neglijat darul nostru de a intelege realitatea prin intermediul simturilor.In consecinta,suferim din cauza unei saracii de idei care sa poata fi exprimate ...si din cauza incapacitatii noastre de a descoperi sensul creatiei.


Cine se teme de suferinta...va suferi de teama.
#16184 (raspuns la: #16169) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
arta e undeva in adancuri ingropata!... - de enigmescu la: 19/06/2004 07:01:39
(la: Arta In Romania: Ce parere aveti?)
exista o vorba nascocita de "anonimul" roman si ramasa, asemeni multor altora, ca tezaur nepieritor in constiinta poporului nostru, o zicala ce n-ar mai trebui comentata: "poarta-te cum ti-e portul si vorbeste cum ti-e vorba"! dar sa comentez totusi. intotdeauna mi-am spus ca se refera la mine in particular si la fiecare persoana in parte ca un indemn la a ne pastra identitatea de limba, de cultura, de traditii. si nu am gresit, cred, cu nimic. insa am fost derutat de folosirea singularului in loc de plural si de aceea n-am putut surprinde un sens mult mai adanc si mai amplu pe care cu siguranta acel CINEVA de demult a incercat sa-l imprime frazei. daca vreti aceasta e pur si simplu o profetie a vremurilor moderne, un mod de a ne pune in garda fata de tarele societatii noastre. de fapt zicala ar trebui interpretata cam asa: 'fiti voi insiva!' de ce fac aceasta afirmatie? simplu: noi toti formam o comunitate ale carei obarsii nu le vom gasi nici in America, nici in Asia, nici in Africa, nici oriunde pe aiurea. noi apartinem acestor locuri si locurile acestea ne apartin noua. etnogeneza ne-o arata limpede. prin urmare, ca sa fiu mai explicit, nici un individ in particular sau vreun grupulet din acest popor nu-si poate aroga dreptul asupra culturii, artei si a traditiilor unui sir nemasurat de oameni ce s-au statornicit in glie pt. vesnicie. adica nimeni nu poate schimba, cel putin teoretic, si nu are voie sa schimbe, sa violenteze aceste stari de lucruri, aceste realitati existentiale ale fiintei romanesti. constat insa cu durere ca de mult nu se mai tine cont de asta. buuun, pana aici a fost un fel de introducere.
nu sunt artist dar prin natura mea apreciez orice tip de arta si dezapreciez orice kich. nu vreau sa ma refer acum decat la tendintele din muzica moderna la noi, pe de o parte fiindca ai amintit de ea, pe de alta parte fiindca sunt(sau mai degraba am fost) direct implicat intr-o oarecare ramura a acestei arte. dar ca sa pot incepe de undeva am sa-ti dau aici un fel de pilda sau fabula pe care am conceput-o personal si pe care am numit-o "scufita rosie".
muzicii romanesti i-au crescut urechile, nasul, coada, dintii, ghearele si i s-a ingrosat sau i s-a subtiat(dupa caz) timbrul vocal. aparent nu e nici o problema. s-a intamplat si la case mai mari(desi, sincer sa fiu, nu stiu care pot fi acelea!). dar ganditi-va ca vine scufita rosie la bunicuta ei, TRADITIA, si o gaseste complet schimbata. nu o mai recunoaste si cu naivitatea specifica generatiei PRO/CONTRA(e discutabil aici) incepe sa intrebe: de ce si-a schimbat infatisarea? iar raspunsul vine f. prompt si aproape socant: CA SA TE POT INGHITI MAI BINE!!!
va intreb, la randul meu, care ar fi reactia normala a tinerelor scufite rosii la auzul acestui raspuns dat de impostor? logic ar fi sa-i ofere pe loc un scaun de ceara pus peste o groapa plina de jaratic. insa ce observam e de-a dreptul uimitor: majoritatea se arunca orbeste, intr-un act sinucigas, in gura flamanda si nesatula a gaselnitelor de moment. ca si cum in burta lupului s-ar gasi niscaiva lumi extraterestre care sa-i scape de moarte si apoi de judecata lui Dumnezeu. arta e o dimensiune a spiritului uman si se adreseaza acestuia prin mijloacele ei specifice. dar daca se adreseaza carnalitatii nu mai e arta, e prost gust. [carnalitatea aici inteleasa in sensul ei cel mai larg, nu exclusiv in sensul de trupesc]
bine, putem spune, dar ce ne pasa noua? "fiecare cum isi asterne asa doarme". e adevarat, dar daca ne straduim un pic sa privim in perspectiva vedem un viitor f. sumbru pt. urmasii nostri, mai precis pt. copiii nostri; si ce e mai de pret decat copilul meu, al tau, al altuia?!
in ultima vreme s-au inmultit atacurile la morala si sunt din ce in ce mai evidente. au devenit chiar lipsite de scrupule. in emisiunile televizate au luat o amploare deosebita recitalurile unor grupuri vocal-instrumentale care de obicei zbiara sau miauna in loc sa cante cu adevarat. de la lalaieli si schimonoseli pana la lamentari legate de viata totul e posibil. ba, mai mult, au mesaje fara continut, daca pot spune asa, sau nu fac altceva decat sa indrume la destrabalare. cred ca versuri mai de proasta calitate si mai de prost gust n-a reusit sa inventeze, pana la noi, inca nimeni. chiar si un copil de gradinita ar putea sa compuna versuri mai placute si, de ce nu, mai destepte. unde mai pui ca unele formatii au titulaturi de-a dreptul stupide, nici macar hazlii. ca, sincer va spun, cand vad asa ceva mi se face rau. pe masura ce trece timpul imi vine sa cred ca tara asta are parte numai de cersetori, hoti, banditi, talhari, homosexuali si mai ales HANDICAPATI- aici cu intelesul de incapabili in a face ceva bun si frumos. dati-mi voie, ajuns aici, sa pun o intrebare ce nu-mi da pace: cum sa-si mai iubeasca cineva tara?!
am ramas socat cand am aflat ca in Australia s-a umplut lumea de manele(lumea venita de la noi, desigur). crezusem ca macar aici voi scapa de ele. ce am impotriva lor, voi fi intrebat. nu e nimic personal, e doar repulsia mea instinctiva la ceva ce nu-si gaseste locul in arta. asa cum am repulsie fata de picturi gen "coada de magar", sculpturi cu forma...diforma, piese de teatru numite(in traducere) "orasul urinei" samd. si tot la acelasi capitol s-ar mai afla "castele pt. nimeni"- ma refer la castelele rasarite dupa ploaia de plecari in strainatate a omului de rand.
renuntand la divagatii acum voi incheia printr-un indemn: alegeti-va voi muzica, nu lasati sa va aleaga ea pe voi! si nu uitati ca gusturile se cultiva in timp! si un ultim amendament: calea pe care multi aleg sa mearga e de obicei dinainte aleasa de altii!!!!!!!!!
just me
De-ar fi s-aleg - de papadie67 la: 06/10/2003 04:32:21
(la: Un nou concept la Luneta: gazda unui subiect)
Ba da, dar NUMAI impreuna lumineaza. (de-aceea, cu placere te citesc).

Caci separat, au fiecare doar o aura, asemeni poleielii.

Iar cand una lipseste si dac-ar fi s-aleg, mi-e tot mai drag de Continut decat de Forma.
#754 (raspuns la: #746) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Regrete - de Dinu Lazar la: 18/11/2003 01:49:18
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
...cum ziceam si in mesajul anterior, vine mai devreme sau mai tirziu un moment in care faci fotografii mai mult pentru o nevoie a ta interioara de a te exprima si nu pentru a impartasii ceva cu cineva sau a le arata altora opera sau a obtine efectul "uou" sau "mmm ce poze".
In al doilea rind, e ca la vinatoare sau in locuri periculoase; atunci cind esti pe pozitie sau poti intilni vinat sau poti s-o patesti, arma se tine armata, incarcata, se exerseaza permanent stiluri de tragere instinctiva si se fac multe exercitii cu tintire de la shold - lucru extrem de valabil si la fotografiat, daca e cazul.
Parerea mea este insa ca in lantul fotograf-aparat-subiect veriga slaba e fotograful si nu aparatul. Timpul de gindire, de incercare mintala a mai multor cadraje, gasirea unor modalitati de expresie, alegerea obiectivului optim, sunt mult mai lungi decit pregatirea aparatului. Sigur, la razboi sau in momente rarisime se poate intimpla sa regreti ca nu aveai aparatul pregatit, dar dupa parerea mea fotografia seamana mai mult cu sahul decit cu duelul... poate deveni sah rapid dar atit...asa ca omul care face poza trebuie sa fie pregatit ca aparatul e o adunare de arcuri si shuruburi si tranzistori si e oricum mai rapid...
Exista oameni care au atins perfectiunea in a fotografia momentul. O simpla vizionare pe Internet a scolilor de fotografie de la jumatatea deceniului trecut, si a celei franceze din anii `50-`70 sau americane din anii `70 poate arata unde poate ajunge arta suprema a momentului. Brassai, Rodcenko, Cartier Bresson, Eugene Smith, Alfred Eisenstaedt, Robert Kappa... ca sa faci poze bune trebuie sa fii tu pregatit, nu aparatul...
#4559 (raspuns la: #4550) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
O serie de poze poate? - de Dinu Lazar la: 18/11/2003 05:25:35
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
Sigur, cind se intimpla sa ai senzatia ca esti in locul care trebuie, in momentul care trebuie, si ai un subiect si un aparat la indemina, trebuie in primul rind din punct de vedere tehnic sa faci citeva imagini cu expuneri diferite, pentru a alege pe urma pe cea optima sau a o combina din doua expuneri; din punct de vedere estetic, trebuie sa incerci mai multe solutii de cadraj si compozitie; cu mintea la un posibil editor de imagine, trebuie sa fotografiezi un subiect bun si pe lat si pe inalt, eventual si pe patrat, si mai mic in cadru si mai mare, si cu un eventual spatiu de scris si sus, si jos...
Asa ca exista niste considerente exacte care te obliga sa faci multe fotografii la un subiect generos, pentru a avea siguranta unei imagini bune. Fotografiatul la intimplare nu rezolva problema si e ca pushcociul cu alice multe pentru o tinta prea indepartata; face zgomot, te face sa te simti vinator, si atit, tolba ramine goala.
Oricum, o fotografie este o comunicare cu ajutorul unor modalitati de expresie foarte clare; cind fotografiezi trebuie sa stii culoare, perspectiva, compozitie, si un numar mai mare de imagini trase cu motoru` nu iti asigura o perspectiva mai buna sau o compozitie mai lucrata. Arta nu e loto...
#4576 (raspuns la: #4561) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Pop-ul ca arta - de Daniel Racovitan la: 27/11/2003 08:11:46
(la: Cohen)
Cohen: a ridicat [muzica] pop la rangul de [arta].

Mosu' Nicolae, mi-a zis ca o sa ne aduca in dar un coffret cu 4 CD-uri d'ale lui... D'ale lui Cohen, fireste :))

(din off: oh-boy-oh-boy-oh-boy-yummy-yummy... :)) )
Ne-fiind scolit in arta, eu a - de relu la: 01/12/2003 10:37:45
(la: Fratia pre-rafaelita)
Ne-fiind scolit in arta, eu am descoperi pre-rafaelitii din intimplare acum citiva ani, si este curentul meu preferat in pictura. Cel mai mult imi plac picturiile:

Mariana in the Moated Grange
The Bridesmaid
The Blind Girl
Ophelia

de John Everett Millais, care se pot gasi usor la http://www.preraphaelites.com/paintings.asp (Apropo Daniel, ar fi fost fain sa putem sa adaugam imagini la mesaje, dar cred ca cenzura ar fi un cosmar.)

Dupa cum am spus deja, ne-avind sub centura un curs de apreciere a artei, eu ma supun simtului propriu aestetic. Daca-mi place, imi place. Si pre-rafaelitii imi plac in general. Dar tot asa imi place si Michelangelo. In schimb, ma uit la Picasso si inteleg ce spun altii ca este un geniu in pictura, dar nu-l inteleg in mod profund. Citeodata mi se pare ca inteleg o pictura de-a lui, altadata mi se pare ca-mi place, dar nu sint sigur. De exemplu ma uit la Guernica si imediat recunosc calitatea si geniul din aceasta pictura, dar nu pot sa verbalizez amanunte despre valoarea ei. Apoi am citit un articol intr-o revista specializata in arte si subiecte umaniste, care a aparut print anii 60-70 (Horizon) tiparita undeva in Ohio cred, si se mai gaseste in anticariate -- o revista de calitate ceva de speriat. In orice caz, acest articol era despre Picasso, si parte din articol era o analiza a picturii Guernica. Simbolismul explicat de articol era mult mai aprofundat decit eu am fost in stare sa produc. Dupa ce am citit articolul, bineinteles ca aprecierea picturii de catre mine s-a schimbat. Dar altfel...? Cubismul se pare ca ar trebui sa vina cu un "manual de folosire."

Orice opera de arta de ceva valoare (dupa parerea mea) este un vehicol pentru doua lucruri (sau numai unul citeodata): 1) mesaj 2) frumusete. Mesajul e o idee sau idei, de obicei spun ceva important despre conditia umana (in general sau despre tine insuti, cind o privesti). Frumusetea este pur si simplu frumusete. Picturile pre-rafaelite de mai sus ma atrag pentru frumusetea lor in primul rind, si numai in al doilea rind pentru ideile pe care vor sa le spuna. Cred ca Picasso e invers; ideile sint mult mai puternice, si aestetica visuala vine mai la urma.

N-avem pe nimeni pe aici care le are cu artele plastice sa ne explice mai mult care e ce e?

-Relu
"Romania vazuta din balamuc" - de Dinu Lazar la: 02/12/2003 09:41:44
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
Pe scurt, treaba sta cam asa: sic transit gloria mundi.

Pe la anii `58 sau `59, daca imi aduc bine aminte, un doctor ( domnul Hananel) indragostit de fotografie ( existau multe fotocluburi, al arhitectilor, al medicilor era cel mai tare) a fondat Asociatia Artistilor Fotografi; asociatiei i s-a dat sediul din Brezoianu 23, unde este acum tractir si biliard, si un studio foto cu laborator in cladirea Ansamblului UTC, linga Liceul Lazar.
In anii `60 domnul Hananel, presedintele AAF, a murit, si a fost ales secretar general domnul Sylviu Comanescu, un tip cu mult bun simtz, multa diplomatie si cu multe aptitudini necesare supravietuirii in acele vremi.
In consiliul de conducere al AAF au fost in timp unii din cei mai mari fotografi ai natiei; comisia artistica a AAF veghea sa nu apara toate boriturile, cum e acum uneori; existau bani, bani buni, si daca erai bun nu mureai de foame. Asociatia organiza saloane internationale, expozitii de fotografie ale membrilor, in tzara si strainatate, se faceau schimburi de vizite de documentare - ce mai, atit cit s-a putut, raportat la ce era in jur, ca amintire, era raiul pe pamint. De trei ori pe saptamina se adunau seara fotografii ca intr-un club select si se mai punea de o expozitie, de o participare la saloane, de o birfa.
Exista cum am mai zis si un studiou unde se puteau face fotografii cu aparatele din dotare - Sinar, Plaubel, Pentax 6x7; si un laborator extrem de bine dotat.
Eu am fost membru al AAF in ultimii 20 de ani, pina in `90; la inceput am fost cel mai tinar membru si datorez mult, daca nu totul, celor ce au fost acolo.
Datorita AAF cam 20-30 de fotografi au putut s-o tunda - in acele vremi era greu sa pleci in vest - si alti peste 200 au putut sa vada lumea. E ceva...
In anii `90, un grup de fotografi ( ma rog...) mai tineri au organizat o lovitura de palat si au luat ei conducerea.
Rezultatul: cei batrini au murit de oftica si amaraciune, in singuratate; (la inmormintarea lui Comanescu sau a lui Napoleon Frandin nu a venit aproape nimeni...); sediul s-a vindut sau pierdut la arshice si AAF s-a mutat intr-o camera in spatele Muzeului Sticlei unde nu are curent electric, tel, fax, mail si desigur web; studioul si toate aparatele s-au evaporat; revista Fotografia, care aparea lunar, nu mai apare de mult; nu s-au organizat saloane sau participari de nu se stie cind; si de fapt cei care mai conduc acum fantoma o fac numai pentru shtampila si pentru cine stie ce interese care nu-mi sunt clare. Sutele de medalii obtinute de AAf si de membri s-au evaporat, trofeele la saloane de asemeni, biblioteca cu mii de volume si periodice nu mai exista nici ea, si fotografiile din colectiile istorice, urmele fotografilor romani pe pamintul asta, au deveni probabil colb.
Deci la ora asta AAF nu exista practic. Mai sunt ceva bisericute fotografice, probabile reuniuni de fortze, probabil la Muzeul de Arta, probabil pe la Fundatia Soros, probabil la Artexpo, dar nu au sit si nici programe si nu stiu ce fac.
In rest, fotografi romani sunt in urmatoarea situatie; nu exista sindicate, uniuni, grupuri puternice - cu exceptia a 7 zile de linga domnul Bumbutz - si cam toata lumea e foarte multumita. Poate ca astea sunt timpurile si asa e bine si normal sa fie, nu-mi dau seama...adica la noi, pentru ca in lume sunt in continuare asociatii, uniuni de creatie, bani pentru proiecte, concursuri, saloane de arta, reviste, si cite si mai cite.
Cam asa vad eu lucrurile, sau mai degraba nu le vad, si nu am nici o solutie pentru ca nu sunt nici bun organizator si nici nu am timp de organizat ceva. Prefer sa pun un mar pe masa si sa ma uit la el din toate unghiurile si sa pun lumini pe el si sa ma gindesc la o fotografie... am incercat sa fac cite ceva dar nu mi-a iesit pasentza, deci nu sunt bun la organizat pasentze.
Poate daca boierii care cistiga pe cheiul Dimbovitzei milioane de dolari pe an din fotografie or sa dea o ciozvirta se va putea face un sit al fotografilor romani care nu mai sunt, cu ceea ce se poate aduna. Altfel, sa faca Ministerul Culturii sau al sau Institut de memorie culturala ceva pentru fotografia romaneasca, nu cred ca sunt bani, mai ales ca vin alegerile si milioanele de dolari trebuie sa nu fie cheltuite pe astfel de prostii ci pe maiestre afise electorale care au si alea multa arta fotografica, nu?

ZIceam ca una din putinele oaze creative in fotografia romaneasca de acum e in jurul domnului Bumbutz; imi permit sa fac aici o invitatie; am primit de la domnia sa urmatorul email:
===================================================
Brigada Fotografica "7 ZILE" (www.7zile.ro) va invita sa gustati niste slanina cu brinza si ceapa si sa beti o palinca luni 8 decembrie 2003, orele 19:00 la Galeria GalAteCa a Bibliotecii Centrale Universitare, str. C.A. Rosetti nr. 2-6. Printre inghitituri puteti sa o ascultati pe Ada Milea cintind live si puteti privi fotografiile facute de Cosmin Bumbut, Voicu Bojan, Petrut Calinescu, Vasile Dorolti, Silviu Ghetie, Alexandru Paul, Fred Rohde, Bernhard Seidel, Gheorghe Serban, Oleg Tishkovets, Rene Triebl.
Slanina, palinca si pozele sint din Maramures.
Va asteptam cu drag!

Cosmin Bumbut
www.bumbutz.com
www.7zile.ro
=================================================
#5837 (raspuns la: #5747) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
alegere - de (anonim) la: 14/12/2003 12:55:08
(la: Castigati 1 milion de euro. Ce veti alege: Romania sau occident?)
Evident as alege o tara cu soare si bunastare, in care cei 1000000 de Euro sa imi permita o viata OK pana la adanci batraneti :).
(un salariat britanic)
Destinul unui exilat: Mihail Dim. Sturdza - de ARLEKYN la: 20/12/2003 09:11:18
(la: Romani in strainatate)
Destinul unui exilat: Mihail Dim. Sturdza

- De la ministerul de Externe francez la Europa Libera

Stranepot al domnitorului Moldovei, Mihail Sturdza (1834-1849), Mihail Dim. Sturdza inainte sa emigreze in Occident a trecut prin inchisorile si lagarele de munca comuniste. Diplomat al Institutului de Stiinte Politice din Paris, angajat al Departamentului de Schimburi Culturale si Stiintifice de la Ministerul de Externe al Frantei, interpret oficial pentru limba romana al presedintilor Frantei, redactor politic la Departamentul Roman al Institutului de Cercetari al postului de radio Europa Libera. Cunoscut si apreciat istoric, autor a zeci de studii publicate in prestigioase reviste din Occident, autorul monumentalei lucrari Dictionnaire Historique et Généalogique des Grandes Familles de Grèce, d'Albanie et de Constantinople, Paris, 1983.


M-am nascut la Bucuresti, in 1934, unde locuia familia mamei mele, intr-o familie socotita de vita veche si cit se poate de mosiereasca. Familia tatalui meu locuia la Iasi unde mi-am petrecut toata copilaria, pina la spargerea frontului in 1944, cind ne-am mutat cu totii definitiv la Bucuresti. Clasele primare le-am facut la Iasi, liceul l-am facut la „Dimitrie Cantemir", la Bucuresti, de la prima pina la ultima clasa. Doua saptamini dupa darea bacalaureatului am fost arestat sub acuzatia de a nu fi denuntat un complot care de fapt nu exista. Eram cel mai batrin din lot, aveam 17 ani, cel mai tinar avea 15 ani. Eram patru fete si vreo 10 baieti. Unii dintre noi au fost eliberati dupa trei luni de ancheta, ceilalti am fost dusi, dupa interogatoriile care au durat o luna la Rahova, la fortul Jilava, unde am stat trei luni. La Jilava am stat pina in noiembrie '52. De acolo ne-au despartit. Eu am fost trimis mai intii in lagarul de triaj si iarasi de foame de la Ghencea, apoi la Bicaz, la lagarul de munca fortata. Se construia acolo barajul pe Bistrita. Eram daca nu cel mai tinar, in orice caz printre cei cinci sau sase detinuti politici cei mai tineri ai acestui lagar, unde, de altfel, chiar dupa conventiile internationale nu ar fi trebuit sa ne aflam, conventiile aparind pe minori de rigorile muncii fortate. Am fost condamnat la trei ani de pedeapsa administrativa. Pedeapsa administrativa insemna sederea - fara condamnare in urma unui proces - in inchisori si lagare de munca la fel cu condamnatii politici, osinditi la tot felul de pedepse, in functie de vina care li se imputa. Dar ce importanta avea asta pentru Securitate, sa fii sau sa nu fii vinovat? Faceam parte dintr-o clasa sociala care trebuia distrusa. Au fost si perioade cind in acelasi lagar erau si detinuti de drept comun. Dupa Bicaz, din '53 pina in '54 ne-au dus in alt lagar de munca cu un regim mai usor - Stalin murise, ne-au transferat la Onesti, de unde am fost eliberat nu dupa trei ani, ci dupa 22 de luni, in noaptea de 30 aprilie spre 1 mai 1954. Am debarcat in Gara de Nord, cu un bilet de drum, dat de directia Penitenciarelor, in ziua cind la Bucuresti se serba ziua muncii, 1 mai, si tot orasul era mobilizat la defilare. In toamna anului 1954, urmind sfatul unui fost coleg de liceu, m-am inscris la examenele de la facultatea de filologie, presupunindu-se ca la sectia de italiana as fi avut mai multe sanse de a fi admis decit la istorie, din cauza, natural, a dosarului meu, al unuia cu origine nesanatoasa. Preocuparile mele ma duceau spre istorie. La toate facultatile erau vizite de prezentare a institutiei. La istorie a venit sa ne arate facultatea insusi profesorul Andrei Otetea, caruia m-am adresat spunindu-mi numele. Si intrebindu-l daca ma sfatuieste sa dau examen la istorie mi-a raspuns discret, dar ferm, ca acolo n-as avea nici o sansa. M-a sfatuit sa-mi incerc norocul in alta parte. Am fost admis la filologie, unde am urmat cursurile in mod normal. Au fost citeva arestari, dar putine, si la Facultatea de Filologie in momentul revolutiei maghiare din 1956, dat fiind ca studentii de la filologie au fost mai moderati, nu si-au manifestat entuziasmul ca la alte facultati. La sfirsitul studiilor era instituita o comisie de repartizare la locurile de munca, compusa din studentii cei mai meritorii din punct de vedere al convingerilor politice. Seful acestei comisii, nu-i voi da numele, este un personaj astazi extrem de important in fruntea Academiei Romane. Atunci era un tinar activist de partid extrem de vehement si chiar violent in limbaj. Am fost repartizat ca profesor de muzica, intr-un sat de linga Oradea Mare, unde ducindu-ma am obtinut pe loc o hirtie din care reiesea ca ei n-au nevoie de profesori de muzica. Am revenit la Bucuresti, unde dupa trei luni am gasit un post de invatator in comuna Mereni, judetul Vlasca, nu departe de gara Videle. Traiectul il faceam cu trenul, luni dimineata plecam, vineri dupa-masa reveneam la Bucuresti. In acea vreme, adica in 1961, se manifesta un anumit dezghet politic in tara, incepusera legaturile cu firmele occidentale, intreprinderile industriale romanesti aveau nevoie de traducatori. Cunosteam franceza, cunosteam engleza, m-am angajat la Iprochim, un institut de proiectari tehnice. Rusa n-am invatat, dupa cum n-a invatat-o nimeni dintre colegii mei, in decursul anilor in care a fost impus studiul acestei limbi in licee. M-am familiarizat destul de repede cu traducerile tehnice care erau extrem de bine platite. Eram platit cu 1500 de lei pe luna. Lucram cu alti doi colegi de facultate, pe care eu i-am adus, nici ei nu gasisera de lucru. Unul era Sorin Marculescu, astazi director adjunct la Editura Humanitas, care a reusit destul de repede sa scape de traducerile tehnice pentru care nu avea nici un fel de aplecare, celalalt coleg a fost Mihai Gramatopol, elenist, latinist, pe care o moarte timpurie l-a rapit nu demult dintre noi. Cu ei am ramas prieten de atuncea, ne facusem si serviciul militar impreuna. Avusesem la filologie un grup de prieteni din care mai facea parte Serban Stati, ajuns mai tirziu ambasador la Roma, Radu Niculescu, un filolog de foarte bun nivel care a murit tragic, Sorin Alexandrescu, pe care toata lumea il cunoaste, mai intii profesor universitar in Olanda, astazi revenit in tara, foarte activ in mediile culturale si editoriale.
Dupa 1948, aproape toti membrii familiei mele trecusera prin inchisori. Bunica din partea tatei si mama mea, de exemplu, fusesera acuzate de spionaj in favoarea englezilor, dat fiind ca, foste proprietare de paduri, avusesera niste contracte, pe vremuri, cu firme englezesti care cumparau cherestea. Acele contracte au fost descoperite de Securitate si trebuia sa se fabrice ceva, de exemplu spionaj pentru Anglia, cu bunica, cu mama, cu un intreg lot de fosti negustori de cherestea din Galati, de fabricanti de lemnarie, din Piatra Neamt, de fosti generali mosieri care trebuiau cu totii sa faca parte din acele inscenari judiciare atit de frecvente pe vremea comunismului. Din lipsa de probe, tot lotul a fost totusi eliberat dupa noua luni. Patru ani mai tirziu, in 1957, bunica mea, a reusit sa fie scoasa din Romania de niste rude de-ale ei din Grecia. Au urmat tot pe aceiasi cale sora mea, apoi o sora a mamei cu sotul ei si doi copii. In urma unei interventii venite din Franta, a plecat si matusa mea Elena Bratianu, vaduva lui Gheorghe Bratianu, ucis in temnita de la Sighet. In sfirsit in 1963, in decembrie, am plecat si eu, fiind obligat atunci sa renunt la cetatenie.

- Cum se pleca in acei ani?

In acei ani nu se pleca, de regula, decit cu mari greutati, clandestin, incepind din 1947, de la inceputul anului 47, cind lumea, mai ales burghezia si-a dat seama ca situatia era fara scapare, se pleca foarte greu cu forme legale, plecau cu forme legale pe atunci evreii, pentru ca era politica statului roman de a favoriza plecarea evreilor. Germanii, cealalta mare minoritate etnica nu puteau pleca.... erau deportati in tot felul de locuri indepartate. Se pleca extrem de greu prin legaturi foarte sus puse, pe care unii, foarte putini, le aveau printre responsabilii comunisti de mare influenta. Cazurile acestea erau foarte rare. In schimb, se fugea. Cum se fugea? Cei tineri treceau Dunarea inot. Era foarte riscant. Unii au fost prinsi si impuscati la granita. Altii erau prinsi in Iugoslavia si internati in lagare, dar nu erau returnati spre Romania, date fiind proastele relatii care existau intre statele Cominformului si Iugoslavia lui Tito. Altii erau intorsi de Iugoslavia in Bulgaria, unde erau internati in alte lagare. Cunosc cazuri, unde cei arestati in Iugoslavia au reusit sa scape vorbind doar frantuzeste, pretinzind ca erau francezi. Exceptind legionarii care fugisera intre 1941 si '44 in Germania sau Spania.... din acele categorii de fugari faceau parte atunci, in 1947-48, mai ales fostele cadre politice ale Romaniei Mari, oameni maturi, casatoriti. Pentru ei o fuga peste granita se facea cu riscul vietii, trebuiau luate si nevestele, multi au fost prinsi pentru ca trageau dupa ei valize noaptea, prin paduri. Granitele erau foarte pazite, dupa 1949 devenisera impermeabile,.... au mai fost citeva cazuri, putine dar spectaculoase, de fuga cu barcile pe Marea Neagra spre Turcia, iarasi foarte periculos, dupa aceia nu s-a mai plecat pina in 57, cind plecarea bunicii mele, atunci in virsta de peste 70 de ani si dupa aproape un an de puscarie, a constituit un fel de eveniment. Spun „un fel de eveniment" pentru ca in primele doua decenii de dupa Primul Razboi mondial bunica mea, Olga Sturdza, fusese Presedinta Societatii de Ajutorare a Orfanilor de Razboi, o asociatie caritabila careia ii donase si o mosie de linga Iasi, la Miroslava. Asociatia organiza camine, scoli profesionale pentru acei orfani. Bunica mea fusese o personalitate cunoscuta a Iasului, arestind-o Securitatea se gindise sa faca din ea o veriga a unui posibil proces de spionaj, la un capat societatea de cherestea de la Londra, adica imperialistii englezi, la celalalt capat generalii romani pe care bunica mea ii cunoscuse, adica tradatorii si mosierii. Numai ca multi dintre acei generali nu mai traiau, dupa cum si Societatea de cherestea imperialista nu mai exista. Securitatea a renuntat la inteligentul proiect. Dupa aceia, incetul cu incetul au reusit sa mai plece cite unii legal, pina cind prin 1965-66 au inceput sa se inmulteasca plecarile, obtinute foarte greu, dar totusi aprobate in cele din urma, datorita politicii guvernului comunist, care impingea fosta burghezie, intelectualii vechiului regim, peste granite. Fosta burghezie a oraselor, caci pentru chiaburi sau elementele anticomuniste de la sate nu exista nici o poarta de scapare.

- Si totusi, dupa '58, nu apare posibilitatea rascumparii, dupa ce la Londra s-a incheiat un aranjament intre Jakober, un controversat om de afaceri britanic, si seful rezidentei Romaniei de la Londra, Gheorghe Marcu?

Au existat cazuri foarte cunoscute dar si foarte putine, pentru ca ele erau negociate pe sume mari, intre 5 si 25 de mii de dolari de persoana. Ceea ce era foarte mult. Si azi e mult, dar atunci era ceva inaccesibil pentru pungile romanesti. Plateau rudele sau prietenii din strainatate. Si in cazul meu, care am plecat in decembrie 1963, deci si in cazul meu au fost duse din 1961 diferite tatonari din partea familiei mele din strainatate, atit familia mea romana cit si rude straine, pentru a se vedea daca prin Jakober nu se putea plati acea suma. Mergea greu, filiera cerea discretie. Cred ca s-ar fi definitivat negocierea daca nu ar fi intervenit o ruda de-a mea din Grecia, fosta personalitate politica, om batrin atuncea, dar care a vorbit direct cu ambasadorul roman la Atena. Asa ca am plecat fara ca formalitatile sa necesiteze vreo cheltuiala. Despre Jakober se vorbea mult. Dar cred ca relativ putina lume, poate nici 50 de cazuri, a trecut prin aceasta filiera. Nu stiu in ce masura Jakober era sau nu un om controversat. Nu stiu pe nimeni care sa-l fi cunoscut personal. Era un om de afaceri. Cred ca stia si romaneste. Intermediul sau roman, acum mi-am amintit, imi iesise complet din memorie, a fost generalul Marcu, de la Securitate bineinteles. Cazuri putine, dar care au avut parte mai tirziu de multa publicitate. Dupa aceia au inceput sutele, apoi miile de plecari pe cale legala, un adevarat exod, cu multe tracasari, cu formalitati nesfirsite, cu abandonarea locuintelor prin intelegeri oculte cu ofiterii care eliberau pasapoartele si care beneficiau deseori de predarea locuintelor pentru ei sau rudele lor sau prietenii lor. Cu cit se pleca mai mult, cu atit se lasau locuri si bunuri mai multe pentru oamenii regimului.

- Ati ajuns in Grecia?

Am ajuns in Grecia, unde am stat foarte putin, doua luni. La inceput am fost foarte impresionat de libertatea care domnea in Grecia, de faptul ca Grecia inainte de razboi fusese o tara saraca, mult mai saraca decit Romania, iar acum in '63 gaseam o tara prospera, unde totusi influenta partidului comunist era inca foarte mare. O tara care se refacea dupa grozaviile razboiului civil din anii 1947-52, si care nu-si revenise complet. Insa era o tara al carei progres economic era impresionant, rezultat, printre altele, al planului Marshall. N-am ramas acolo pentru ca nu cunosteam limba si toata lumea imi dadea sfatul sa plec in adevaratul occident, care pentru majoritatea romanilor era compus mai ales de Franta. Am plecat in Franta unde am lasat deoparte toate pretentiile legate de educatie si de studii si mi-am spus ca trebuie sa ma angajez acolo unde voi gasi de lucru, urmind ca pe parcurs sa studiez si alte posibilitati mai conforme cu preferintele sau cu pregatirea mea. Am fost anuntat ca la serviciile tehnice ale uzinelor Renault, birourile de proiectare cautau traducatori de engleza,.... am intrat deci ca traducator tehnic la proiectare, la Renault. Uzinele de automobile Renault erau un celebru bastion al partidului comunist francez. Sosirea mea acolo, venind dintr-o republica populara si socialista a constituit la inceput o curiozitate. Veneau multi sa ma vada ca sa auda, credeau ei, niste povesti entuziaste despre gloriosul regim comunist si zorile luminoase de dupa ceea ce noi romanii numeam Cortina de Fier si ceea ce francezii comunisti, care erau foarte numerosi si nu apartineau numai clasei muncitoare, considerau ca preludiul raiului pe pamint. Am fost foarte prost vazut, pentru ca relatarile mele despre inchisori, despre saracie, colectivizarea fortata, despre cozile la alimente i-au deceptionat intr-atit incit am fost considerat un personaj care n-avea ce cauta la Renault. Francezii au un spirit tolerant, dar am avut de nenumarate ori ocazia sa aud din partea lor observatia ca ce s-a intimplat in Romania este imposibil sa se intimple si in Franta pentru ca „noi n-o sa ne lasam dusi de nas", asa ziceau francezii. Pentru ei instaurarea unei dictaturi era un fel de pacaleala careia ii cadeau victime doar prostii. Francezii fiind prin autodefinitie inteligenti nu erau sa se lase dusi de nas de comunisti, vor sti ei foarte bine sa-i faca fata.

- Nu era socant pentru dumneavoastra, venind dintr-o tara comunista, unde majoritatea celor care nu erau incadrati in sistem erau anticomunisti, ... bine anticomunisti in tacere, asta dupa ce au fost anticomunisti cu arma in mina,... si sa nimeriti intr-o tara libera cu multi simpatizanti comunisti?

Francezul este ceea ce numim noi frondeur, e contra autoritatii si mai ales e contra autoritatii de dreapta. Atunci Franta era condusa de generalul de Gaulle, o personalitate foarte autoritara, de militar, care ducea natural o politica conservatoare, calificata drept fascista de cercurile de stinga din Franta si de catre partidele comuniste din Europa de Est si bineinteles mai exista atunci, acum 40 de ani, o clasa muncitoare care acum a disparut. In Occident astazi nu mai exista clasa muncitoare, exista o mica burghezie si cei care mai lucreaza ca muncitori, lucreaza ca muncitori calificati, nu mai au miinile minjite de ulei, lucreaza la masini perfectionate, se respecta programele de opt ore, pleaca in vacanta peste mari si tari,.... nu se mai poate vorbi azi de clasa muncitoare sau de mentalitate proletara. Dar in anii '60 ideologia si propaganda de stinga erau foarte active, de aceea pentru toate cercurile acestea, ce-si ziceau progresiste, o critica a comunismului era prost vazuta, ba chiar o dovada de primitivism. Se cunoaste reactia lui Jean Paul Sartre, dascalul stingismului, care, in momentul dezvaluirii crimelor staliniste de catre insusi Hrusciov, a fost de parere ca ziarele de stinga franceze sa vorbeasca cit mai putin de aceste crime ca sa, si aici citez, sa nu-i deceptionam pe muncitorii uzinelor Renault. Or, eu tocmai la uzinele Renault nimerisem. O serie de cadre, ingineri, medici, mai ales cei care venisera din Algeria din cauza razboiului colonial erau si ei anticomunisti dar n-o spuneau pe fata, erau prietenosi fata de mine, dar fara ostentatie.

- Care au fost primele impresii despre emigratia romanesca din Franta?

Primele contacte cu emigratia romaneasca au fost intimplatoare si nu le-am cautat. Vedeam romani, dar nu-i cautam cu dinadinsul. Ma duceam de citeva ori pe an la biserica romana din strada Jean de Bauvais, un mare centru al emigratiei. Acolo domnea preotul Boldeanu, fost legionar, lucru de care nu se prea vorbea. Ca persoana era foarte bonom si foarte accesibil. La biserica faceai cunostinte de tot felul. Bineinteles erau reprezentate acolo toate curentele emigratiei de la legionari pina la simpli tarani, fugari economici. Cind am venit la Paris era in toi procesul de calomnie deschis impotriva lui Constantin Virgil Gheorghiu, celebrul autor al unui roman de mare succes atunci, Ora 25, un roman de fictiune si cu o actiune cu totul inventata, al carui succes poate ca n-a fost chiar pe masura succesului altui roman inventat, Kaputt, al lui Malaparte. Constantin Virgil Gheorghiu intr-un alt roman al sau foloseste numele unui fictiv criminal de razboi pe care-l chema Rosetti, eu cred ca n-a facut-o dinadins. Niste membri ai familiei Rosetti aflati in Franta l-au dat in judecata. In proces a fost amestecata ca martor si Monica Lovinescu nu-mi mai amintesc daca si Virgil Ierunca. In fine a fost unul din procesele de senzatie. Tot in legatura cu emigratia se mai vorbea inca de atacul asupra Legatiei romane de la Berna, spre a se dovedi ca anumite cercuri sint sau nu sint infiltrate de securitate. Dupa atitia ani pot spune lucrurilor pe nume, n-am vrut sa fiu implicat prea de-aproape in conflictele si disensiunile emigratiei romane - cam identice cu cele care ravaseau toate emigratiile, compuse din oameni, care desigur doreau binele tarii, dar care, mai ales cei in virsta, nu aveau nici un fel de mijloace de a influenta guvernele occidentale sau opinia publica. Accesul la ziarele occidentale era daca nu oprit in orice caz foarte dificil. Unii erau prea vehementi, altii repetau la infinit tot felul de versiuni despre totalitarism care nu interesau Occidentul. Multi dintre cei tineri isi cautau un rost, cautau sa-si cistige existenta altfel decit pritocind la infinit niste resentimente care de fapt nu interesau mediile oficiale.

- Cum era structurata politic, profesional emigratia? Erau si membri ai partidelor politice care aveau grupul lor de admiratori...

Da, da... mai erau inca prezenti pe scena emigratiei romane oameni politici de suprafata. Generalul Radescu murise, dar mai traiau Gafencu, Alexandru Cretianu, Visoianu, Mihai Farcasanu, erau anumite poluri, personalitati discutate mai mult sau mai putin critic, care reprezentau Romania de dinainte de razboi, o Romanie pe cale de disparitie violenta. Se editau ziare. Comitetul National Roman scotea La Nation Roumaine, exista un ziarist evreu, René Théo, care scotea o gazeta sapirografiata foarte bine documentata, citeodata de scandal, dar nu de santaj, cum afirma astazi unii, care se numea B.I.R.E., Buletinul de informare al romanilor din exil, vreme de multi ani singura sursa de informare a diasporei romane. Emigratia era indusmanita. Erau legionarii, putini, dar activi, care nu puteau ierta regelui Mihai lovitura de stat de la 23 august. Existau citeva foste cadre ale partidelor liberal si national-taranesc cu oameni in virsta, mai degraba niste supravietuitori ai unui trecut care nu mai spunea mare lucru tinerilor, si apoi erau diferite organizatii de fosti militari.... era colonelul Emilian, care scotea ziarul Stindardul in Germania, ziar si mai virulent anticomunist decit B.I.R.E.. Sa nu-l uit pe Pamfil Seicaru... un ziarist curajos, dar pe care exilul nu-l iubea.

- De ce evitati contactul cu romanii din emigratie? S-a intimplat vreun incident anume? Sau pur si simplu va cautati un rost acolo si evitati gilceava.

Asa cum spuneti evitam gilceava. Mi-am dat seama ca a fi implicat prea mult in toate disensiunile acelea ridica un grup intreg impotriva ta. Prin simplul fapt ca esti vazut cu unii si nu esti vazut cu altii provoaca comentarii si iti aprinzi in cap niste probleme de care nu ai nevoie. In al doilea rind, tonul pe care se desfasurau aceste polemici in sinul emigratiei veneau de la niste oameni care n-aveau altceva de facut decit sa vorbeasca la infinit despre ce-ar face ei in caz ca ar cadea comunistii de la putere. Prea multe atacuri la persoana, o specialitate dimboviteana, atunci ca si acum. In al treilea rind, se stia ca exilul era infiltrat de informatori ai Securitatii, unul era chiar o printesa cu nume fanariot, si ca prin diferite mijloace de santaj fusesera recrutate anumite personalitati din emigratie. Unul din primele cazuri a fost acela a trei-patru persoane care plecasera cu regele dupa ce a abdicat, personal de serviciu, devotati regelui, dar familiile lor ramasesera in tara si au fost foarte repede obligati sa dea informatii Securitatii despre ceea ce se intimpla in locuinta regelui. Bineinteles, lucrul s-a aflat si ei au fost concediati. Mai tirziu a aparut un caz foarte mediatizat, al profesorului Virgil Veniamin, unul din directorii Fundatiei Culturale Carol I de la Paris, despre care s-a dovedit ca avind familia ramasa in tara a fost santajat de Securitate si obligat sa dea informatii. Acuma, ce informatii putea sa dea altele decit ca in ziua cutare un comitet roman de nuanta politica cutare se intrunea in sala cutare ca sa discute diferite probleme anticomuniste? Evident, stirea era vitala pentru Securitatea romana compusa din atitia oameni, foarte bine platiti ca sa asculte dupa usi si sa nu faca nimic altceva, de altfel rapoartele care s-au publicat in ultimii ani arata cit de prost informati si cit de deficienti din punct de vedere politic si cultural erau acei ofiteri carora le lipseau posibilitatile intelectuale spre a-si mobila rapoartele pe care le furnizau Bucurestiului. Un al patrulea motiv care nu m-a impins spre o deosebita implicare in zbuciumul emigratiei a fost ca m-am casatorit, traind de atunci, mai ales, in mijlocul unei familii franceze si al unui anturaj francez. Continuam sa vad romani, rude, citiva intelectuali din emigratie, participam la reuniunile redactiei periodicului Revue des Etudes Roumaines, citeam publicatiile diasporei. Dar sterilele controverse politice nu ma interesau. Legatura afectiva cu tara pierduta era pastrata de mine vie mai ales datorita studiilor istorice prin bibliotecile din Paris sau Londra.

- Cum a evoluat cariera dumneavoastra in Franta?

- Mi-am dat demisia din uzinele Renault dupa ce am gasit un alt post de traducator la o intreprindere de calculatoare, din centrul Parisului, o industrie aflata atunci la debuturile ei. Meseria aceea nu mi-a placut deloc. Nu sint facut pentru lucruri tehnice, nici pentru matematici. Printr-o coincidenta, am fost intrebat in martie 1968 daca-l pot insoti ca interpret pe generalul de Gaulle in vizita oficiala pe care urma sa o faca in Romania peste doua luni. Faptul ca alegerea serviciilor de protocol de la ministerul de Externe a cazut asupra mea se datoreste unei intimplari. Persoana care in mod normal ar fi trebuit sa-l insoteasca pe generalul de Gaulle a fost doamna Sanda Stolojan, pe care o cunosteam de mult, si de care continua sa ma lege o veche prietenie. Dar pentru generalul de Gaulle, d-na Stolojan avea un mare defect, era femeie. Sa explic: Generalul fiind un om inalt si impunator, cu o voce de militar si gesturi de actor era de parere ca linga el ar fi trebuit sa fie prezent un interpret barbat. Atunci, pentru ca d-na Stolojan sa nu fie sanctionata pentru ca nu era barbat, s-a decis sa fie prezenta la acele discutii dintre de Gaulle si Ceausescu care nu aveau loc in public. Pentru aparitiile in public ale generalului s-a socotit ca ma potriveam mai bine, fiind si eu inalt. Nu stiam atunci ca as poseda calitatile necesare pentru a fi un bun interpret al generalului de Gaulle, care era un om intimidant. Astfel incit am fost angajat sa fac, la inceputul misiunii, cercetari de biblioteca pentru a pregati discursurile generalului de Gaulle. Discursurile propriu-zise i le pregateau serviciile Presedintiei pe baza unei documentari istorice pe care am furnizat-o eu, documentarea asupra politicii prezente fiind, natural, data de serviciile ambasadei franceze de la Bucuresti. Discursurile erau intotdeauna, la cererea partii romane, pregatite dinainte, nu se improviza, si nu se improviza, in primul rind, deoarece Nicolae Ceausescu era incapabil sa improvizeze, el fiind nu numai un foarte prost orator, din punct de vedere sintactic, dar si un prost orator din punct de vedere al exprimarii, cu o vorbire sacadata si deficienta. Nu era un om limitat ca inteligenta. Era un om limitat ca formatie intelectuala. Si natural, un sclav al limbajului de lemn. Nu odata, improvizatiile oratorice, avintate, ale generalului de Gaulle au provocat surpriza publicului roman.

- Prezenta d-voastra ca traducator in delegatia franceza nu era o pilula prea amara pentru autoritatile romane?

Numele interpretului nu apare niciodata, nicaieri, pe nici un document publicat. Era comunicat doar oficialitatilor celeilalte parti, spre a i se rezerva un loc la ceremonii, in cursul deplasarilor, etc. Discursurile erau pregatite dinainte. Atit versiunea franceza cit si cea romaneasca erau schimbate intre parti, asa incit toata aceasta „prietenie calduroasa" era foarte ingradita de corsetul obligatiilor protocolului. De exemplu, la un moment dat, de Gaulle, caruia ii placeau comparatiile istorice curajoase si riscante, aicea la Bucuresti a vrut sa vorbeasca despre Basarabia, intr-un mod foarte aluziv. Partea romana l-a rugat sa nu atinga acest subiect, fraza a fost scoasa, eu am pastrat ciorna documentului care mi-a fost pe urma furata din casa de cineva care a fost trimis sa vada ce am eu la domiciliu meu, la doua-trei luni dupa ce se incheiase vizita. Aceste discursuri oficiale fiind foarte bine pregatite, generalul nu avea decit de pronuntat discursul, pe care chiar si la virsta lui il citea o data, de doua ori si-l memoriza, avea o memorie extraordinara, dupa care eu citeam versiunea mea. De vreo doua ori, din cauza programului foarte incarcat. am luat si eu parte la discutiile particulare dintre de Gaulle si Ceausescu. Elena Ceausescu era intotdeauna prezenta, ei aveau un interpret, Platareanu, foarte bun interpret, mai bun decit cei cu care am avut de-a face mai tirziu, alesi absolut pe linie de partid si ale caror cunostinte de franceza erau cam aproximative.

- Cum de au intrat in casa, la Paris, sa cotrobaie prin hirtiile dumneavoastra?

Au fost mai multe tentative.... propuneri de vizite ale unor fosti colegi de studii. Aceea care a reusit a fost comisa de o persoana pe care o cunosteam demult. Care a cerut sa stea o saptamina si care a stat vreo doua luni. Dupa aceia mi-am dat seama, a scotocit prin lucruri. Au disparut diferite scrisori, unele absolut fara interes pe care le primisem de la prieteni, dar si ciornele pregatite de mine pentru discursul generalului de Gaulle, inclusiv acea parte unde figura aluziv Basarabia, precum si unul - de ce doar unul?- din caietele de note luate la Biblioteca din Londra.

- Ati cerut dosarul la CNSAS, poate regasiti hirtiile in dosar?

L-am cerut. Cred ca sint deja doi ani. Un foarte amabil functionar mi-a spus ca o sa dureze trei luni si de atunci au trecut doi ani. N-am mai primit nimic. Nu ma mai gindesc la asta, auzind pe parcurs ca aceste dosare sint si asa foarte pieptanate. Singura senzatie pe care ti-o dau e de scirba. Asa ca....
Insa, asa cum v-am spus, eu nefiind implicat in treburile emigratiei, n-am fost supus unor tentative prea dese de a fi tras de limba. Lucrurile s-au schimbat mai tirziu, cind am ajuns la Europa Libera.
Dupa vizita lui de Gaulle am fost angajat la ministerul francez de Externe in calitate de functionar, nu de diplomat. In rastimp mi-am luat o diploma la Institutul de Studii Politice, si am lucrat, vreme de 15 ani, ca atasat la Serviciul de schimburi culturale si stiintifice la ministerul de Externe. O experienta foarte interesanta, am avut posibilitatea sa cunosc somitati culturale din lumea intreaga care veneau la Paris ca invitati ai statului francez.
Am mai fost chemat ca interpret si in alte dati, cu ocazia vizitei facute de Ceausescu la Paris presedintelui Pompidou si cu ocazia celor doua calatorii facute de presedintele Giscard d'Estaing in Romania, si de cei doi Ceausescu in Franta. Aparent, in ochii multora, si probabil si in cei ai Securitatii, faptul de a ma afla in preajma unor sefi de stat, pe cind atitia alti exilati nu reuseau sa patrunda nici macar in redactiile marilor ziare, asta facea din mine o persoana importanta. Impresia insa era falsa, bineinteles. Sefii de sta nu fac confidente interpretilor.

- Cum era sa te intorci in Romania, chiar si intr-o delegatie oficiala, se schimba ceva in tara, cum percepeati atunci evolutia Romaniei?

Am venit de trei-patru ori. Prima data, in 1968, reactisa ambasadei romane a fost de surpriza,... evident dezagreabil surprinsa....

- De prezenta dumneavoastra .....

Cind s-a dat numele meu.... la ambasada romana, pe lista delegatiei, eram de acum cetatean francez.... Mi s-a spus imediat de catre francezi: „nici nu stiti cit de prost vazut sinteti acolo, ne-au spus: pe asta de unde l-ati gasit?" Era o reactie cu totul neobisnuita, dar romanii nu puteau sa refuze, argumentul originii nesanatoase nu avea curs in Franta. S-a cerut ca numele meu sa nu apara in comunicatele de presa. Dar oricum, nu s-a facut o exceptie in cazul meu pentru ca interpretul in cadrul delegatiilor oficiale este o mobila, o mobila care trebuie sa functioneze perfect. Ti se iarta eventual o greseala odata. O a doua, daca nu e chiar prea apropiata de prima. Dar, a treia oara ti se multumeste si esti inlocuit. Deci numele meu nu aparea si asta era regula. Francezii si in general toate tarile occidentale tineau foarte mult ca delegatiile lor in tarile comuniste sa fie insotite de un interpret ales de ei, pentru ca atunci cind autoritatile locului furnizau interpretul lor, el traducea ce trebuia sa auda populatia locala. Si a fost un incident la vizita unui presedinte american in Polonia, cind interpretul unic, furnizat de autoritatile poloneze cinta laude comunismului, adica intorcea frazele in asa fel incit sa reiasa ca presedintele american era un admirator al comunismului. Deci am venit ca interpret.... n-am fost hartuit deloc, nu pot spune. Locuiam cu delegatia franceza, de regula singur intr-o cladire unde era incartiruita toata delegatia. Doar odata, la Craiova, am stat in aceiasi camera cu unul din bodyguarzii presedintelui de Gaulle. L-am vazut cu foarte multa nonsalanta scotindu-si pistolul si punindu-l pe masa de noapte. Eram protejat... mi se dadea pe durata calatoriei un pasaport diplomatic. Natural, eu evitam sa iau initiative.... anticomuniste. Eram interpretul.... si atit. De obicei nu eram repartizat cu personalitatile franceze in acelasi automobil. O data, la prima vizita, am fost in masina cu ministrul francez de Externe, Maurice Couve de Murville, care profitind si el de un sfert de ceas de putina liniste, conversa mai relaxat si m-a felicitat pentru calitatile mele de interpret si datorita acestei remarci l-am intrebat daca pot ramine in cadrele ministerului. A spus da. Eu n-am pus prea mult temei pe da-ul asta dar foarte repede s-a tinut de cuvint. Pentru ca stiam bine englezeste, nu romaneste. De asta am fost angajat. La acea epoca limba engleza inca nu patrunsese prea temeinic in rindurile administratiei franceze. Pentru mine faptul de a insoti o delegatie oficiala franceza intr-o tara din care plecasem pentru ca nu mai voiam sa traiesc acolo nu a reprezentat un caz de constiinta... Cerusem sa mi se dea, in cele trei-patru zile de program oficial, o ora libera de care am profitat sa-mi vad mama si bunica cealalta, nu bunica acum stabilita in Franta, si sa le aduc cite ceva. Erau vremuri extrem de grele, de mari lipsuri, pentru ceea ce se numea ramasitele burghezo-mosierimii. Asa ca n-aveam mustrari de constiinta ca am venit. Daca nu veneam eu venea altul. Si nu se schimba nimica. Singura, modesta mea contributie patriotica la acele vizite oficiale a fost transmiterea in birourile Presedintiei franceze ale unor cereri de eliberare de pasapoarte, cereri incredintate mie de familii romanesti din Franta care aveau rude dincolo si nu reuseau sa le scoata. La fiecare vizita oficiala, Presedintia Frantei inmina lungi asemenea liste, cererile au fost de regula rezolvate rapid.

- Mama d-voastra a primit pasaport? A reusit sa va viziteze in Franta?

E o anecdota si aici de povestit. Cind m-am logodit, asta a fost in iunie '69.... vizita generalului de Gaulle in Romania avusese loc in '68, in mai... un an dupa aceea m-am logodit. Sotia mea viitoare era franceza. I-am telefonat mamei. I-am spus ca m-am logodit, ca nunta va avea loc in septembrie, sa faca cerere de pasaport. Mama s-a dus la militie a facut cerere de pasaport. Si n-a primit nici un raspuns. Au trecut o luna, a doua luna, era deja august.... Spre a evita si cel mai mic contact al meu cu functionarii ambasadei romane, m-am adresat uneia din personalitatile pe care le cunoscusem in cursul activitatii mele la ministerul de Externe, care era fostul ministru gaullist, Gaston Palevski. El l-a sunat imediat pe ambasadorul roman si i-a spus ca doamna Sturdza, de la adresa cutare, este invitata la nunta fiului ei in septembrie si ca roaga ambasada sa urgenteze formalitatile, nedind nicidecum de inteles ca ar exista dificultati. Dupa doua zile mama a fost chemata la militie. I s-a spus: „doamna, am auzit ca fiul d-voastra se casatoreste, va felicitam, veniti peste doua zile sa va luati pasaportul". Mama a avut pasaportul. Vine la nunta in septembrie. Sta trei luni in Franta. Se intoarce la Bucuresti in decembrie si in luna ianuarie in anul urmator primeste raspunsul de la militie pentru cererea facuta: cererea era refuzata. Asta era birocratia securista. Mama a venit in Franta de mai multe ori de atuncea.

- Cum ati ajuns de la ministerul de Externe francez la Europa Libera?

In urma victoriei socialistilor la alegerile din Franta, in 1980, situatia mea la ministerul de Externe, care nu era deloc o situatie nici vizibila si nici foarte importanta reprezenta totusi un ghimpe in ochii noilor zelatori socialisti. Am aflat, spre surpriza mea, ca eram omul lui Giscard d'Estaing. De ce? Pentru ca fusesem cu el de doua ori in Romania. Si atita tot. Conditiile de lucru s-au inrautatit. A venit un nou sef care era dezagreabil si nu mi-a mai placut atmosfera, devenea foarte de stinga. In momentul acela vorbind cu Vlad Georgescu, fostul meu coleg, nu de facultate ca el a facut istoria, ci de armata, ambele stadii de serviciu militar le facusem cu el si ramasesem prieteni, i-am povestit de situatia mea si el mi-a promis ca la prima ocazie ma angajeaza la Europa Libera. Vlad avea acolo o situatie deosebita.... era foarte bine vazut de americani. Felul lui de a fi fusese apreciat de Ambasada americana de la Bucuresti, a plecat din Romania, a fost luat la Europa Libera in urma unor evenimente agitate, cu arestari, care se cunosc. Acolo a ajuns foarte repede seful departamentului romanesc. Europa Libera nu era compusa doar din Departamentul romanesc, erau 15 alte departamente nationale. Insa Vlad era unul dintre putinii sefi de departamente foarte agreati de americani, prin felul lui de a fi, neconventional si direct. Americanii de la Europa Libera nu tineau foarte mult sa aiba relatii cu angajatii neamericani. Faceau exceptie englezii. Vlad Georgescu era de altfel foarte dusmanit pentru ca deabia venise si a fost pus imediat in capul departamentului, fara sa aiba o vechime adecvata. Pentru ca era foarte capabil. Europa Libera nu a fost acel loc magnific si entuziasmant despre care unii povestesc ca ar fi fost. A jucat un rol de prim plan in lupta contra comunismului, insa erau si acolo inamicitii personale, conflicte de munca, la fel ca peste tot, si la fel ca in toate comunitatile diferitelor emigratii, poate mai accentuat la Europa Libera, unde se lucra, dar se si traia intr-o lume inchisa. Erau diferente mari de formatie intelectuala si diferente de caracter, de religie... si de convingeri. Erau oameni veniti din toate orizonturile politice si de pregatire, sau de nepregatire culturala... foarte diferite.

- Adolescent fiind tot ce stiam aflam de la Europa Libera. Imi amintesc ca se asculta Europa libera vara cu geamurile larg deschise. Stateam seara in curte si ascultam Europa Libera de la vecinii care aveau un aparat vechi de radio foarte bun.

Vreau sa spun inca ceva. Despre reactia autoritatilor romanesti la numirea mea la Europa Libera. Cind m-am intors definitiv la Bucuresti in 1991, am avut ocazia sa-l intilnesc pe directorul Arhivelor Nationale, profesorul de istorie Ioan Scurtu, astazi directorul Institutului „N. Iorga". Prevenit fiind de vizita mea, el a pregatit pe birou niste dosare ale Europei Libere, sa mi le arate. Aceste dosare aveau adnotari de mina lui Gheorghiu Dej, facute doua zile dupa ce emisiunea avusese loc. Deci emisiunile Europei Libere erau urmarite la cel mai inalt nivel.
Cind s-a aflat la Bucuresti, foarte repede, cam dupa o saptamina, ca am fost angajat acolo, a venit un vecin la mama, locuia ca si astazi intr-un bloc de linga Liceul Sincai, a venit mi se pare responsabilul cartii de imobil sa-i spuna: „doamna va cauta niste militieni". Au venit doi militieni, erau tineri, sa-i spuna ca toti dusmanii poporului vor sfirsi asa cum merita; ca eu am intrat la Europa Libera si sa stie si dinsa la ce se poate astepta. Insa cit am fost eu la Europa Libera nu am avut nici un fel de neplaceri. Asta se datoreaza si faptului ca din cei zece ani cit am lucrat acolo, sase am fost angajat la departamentul de cercetari, care depindea de o directie diferita decit acea a posturilor de radio. La postul de radio era director, cum am spus, Vlad Georgescu care dirija acea echipa cu totul remarcabila de redactori specializati ai programelor de politica interna romaneasca: Serban Orascu, N.C. Munteanu, Emil Hurezeanu, mai tirziu a venit Mircea Iorgulescu, era Gelu Ionescu la partea culturala.... mai erau desigur si altii care participau la emisiuni, nu aveau programe fixe. Si mai erau emisiunile culturale ale Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca, de la Paris. Singurii care au avut privilegiul sa dirijeze un mare program al Europei Libere nefiind domiciliati la Munchen. Era o favoare care li s-a facut doar lor si care se datora meritelor exceptionale. Pe linga posturile de radio exista un mare Departament al Cercetarii. Aceasta cercetare era bazata pe o documentare imensa, consecinta si ea a enormelor posibilitati financiare ale Europei Libere finantata de Departamentul de Stat, multa vreme dirijata pe fata de CIA, serviciile specializate americane, dupa aceia amestecul CIA a devenit mai discret, dar n-a incetat niciodata. De aceea se credea ca Europa Libera ar fi o centrala de spionaj. Ceea ce nu avea cum sa fie. De acolo plecau informatiile din care multe erau difuzate prin presa romaneasca la care Europa Libera era abonata si venea absolut fara nici un numar de ziar sau de revista lipsa. Si asta a fost unul din punctele de intrebare iscate de faptul ca emisiunile noastre dirijate impotriva Bucurestiului si sprijinite pe o documentatie foarte serioasa puteau avea loc pentru ca noi primeam, prin posta, oficial, presa romaneasca.

- Venea chiar pe numele Europei Libere?

Da, pentru Europa Libera. Si evident se gaseau informatii nu numai in Scinteia dar de exemplu intr-o revista considerata, gresit, absolut fara interes politic care se chema Muncitorul sanitar si in care se putea citi ca in cutare loc a avut loc o epidemie, sau intr-o revista din Constanta de unde se putea afla ca se intimplase ceva la vami, de unde se puteau difuza amanunte interesante. Departamentul de cercetare avea la dispozitie mijloace financiare extraordinare. Salariile la Europa Libera erau foarte mari tocmai pentru ca sa impiedice tentatiile banesti care ar fi putut veni din partea organelor comuniste. Si totusi au exista si acolo agenti de informatii si la nivel foarte inalt. Departamentul de cercetare avea alt director decit acel al radio-ului, un director adjunct englez iar in ultimii ani a fost si un director adjunct ceh, un om foarte capabil care a disparut peste noapte de la Europa Libera imediat ce Havel a luat puterea in Cehoslovacia pentru ca Havel i-a transmis imediat dosarul americanilor.
La Departamentul Cercetarii se redacta un buletin saptamanal care se chema Free Europe Research Bulletin, in engleza, cu un capitol pentru fiecare tara a blocului comunist si un raport zilnic, pe hirtie verzuie sau pe hirtie galbuie care se numea Daily Report. Imi amintesc si acum de orele de insomnie si de tensiune prin care a trebuit sa trec in primele saptamini dupa angajare, obligat fiind sa redactez acele documente intr-o engleza nu numai foarte buna dar si tehnica si potrivit stilului jurnalistic foarte concis pe care-l practica americanii. Ei sint singurii cred.... cu englezii, care exceleaza in aceasta meserie a jurnalismului, mai bine decit germanii care sint greoi, chiar daca sint foarte precisi si bineinteles mai bine decit francezii si italienii care nu se pot lasa de obiceiul de a face si putina retorica si figuri de stil pe linga ceea ce au de spus. A fost pentru mine o experienta pasionanta.

- Cite pagini trebuia sa aiba raportul?

Fiecare tara avea alocat un anumit spatiu.... in cadrul acelui document cotidian. Am lucrat la Daily Report doi ani de zile. Era mai greu decit rapoartele saptaminale pentru ca trebuia sa fii la masa de lucru la ora cinci si jumatate dimineata ca sa-l predai la ora opt, pe baza informatiilor venite in cursul serii si noptii.

- Ce spatiu ocupau stirile romanesti?

Trebuiau sa fie patru-cinci stiri. Foarte scurt si cuprinzator.

- De unde luati informatiile? De pe fluxurile agentiilor de stiri, din presa romaneasca ...

Si presa romaneasca si presa internationala... si acolo aveam un serviciu de presa extraordinar. Primea zilnic kilograme de hirtie, doua sau chiar trei kilograme de ziare, depese si rapoarte, din care selectam articolele importante aparute in principalele ziare din lume si nu numai in presa engleza, germana, franceza... dar si in ziare italiene, turcesti sau suedeze. Pe aceasta baza construiam, colegii mei si cu mine, o documentatie foarte interesanta, culturala, economica sau politica. Pentru rapoartele saptaminale aveam mai mult timp. Fiind scrise in limba engleza si de redactori care nu vorbeau la radio, n-am fost cunoscuti in Romania, noi cei de la cercetare. Buletinele noastre erau difuzate tuturor agentiilor de stiri din lume, ambasadelor occidentale si universitatilor, atit americane cit si engleze, franceze si asa mai departe. Dar, ramineau la stadiul de documente scrise. Pe cind cei care vorbeau la radio se adresau cetatenilor romani si erau mult mai expusi fata de actiunile Securitatii. Asa se si explica faptul ca unii dintre ei, cum era Serban Orascu, unul dintre cei mai buni redactori, au fost tinta unor atentate. La fel Monica Lovinescu. Despre Vlad Georgescu se presupune ca ar fi murit iradiat. Eu nu cred asta. Cred ca a fost o boala ereditara, tatal lui a murit de aceiasi maladie tot la virsta de cincizeci si ceva de ani, dar adevarul nu se va sti niciodata. Emil Georgescu a fost supus unui tentative de asasinat. Faimosul terorist, care lucra si pentru Securitate, Carlos a depus niste bombe la departamentul ceh, omorind pe cineva si ranind mai multi. Acuma se stie ca romanii erau cei vizati. Astfel ca Europa Libera nu era un loc din cele mai linistite. Dar existau avantaje materiale mari, erau satisfactii intelectuale deosebite, erai la curent cu o documentatie extraordinara, aveai acces la biblioteca postului de radio..... una din cele mai interesante din Europa. Dar nu era un loc unde infloreau prieteniile.

- Care erau relatiile Europei Libere cu emigratia romaneasca din Occident?

Directivele venite de la Washington, de la conducerea americana erau de a nu difuza tezele emigratiei. De a nu da cuvintul emigratiei decit in mod exceptional. O exceptie a fost facuta pentru Monica Lovinescu si Virgil Ierunca din care Europa Libera a facut perechea poate cea mai mediatizata a exilului romanesc. Ei aveau girul directiei americane si prin ei razbatea o importanta parte a vietii emigratiei din punct de vedere cultural. Mai erau solicitate ocazional personalitati, dar nu politice, ale exilului cum ar fi Matei Cazacu, de la Paris, istoric, veneau prin telefon din America comentariile lui Vladimir Tismaneanu si ale altora. Din Munchen era Pavel Chihaia, alt colaborator ocazional, un om de o mare tinuta intelectuala si morala dar care nu facea parte din salariatii Europei Libere. Emigratia in general, a oricarei natiuni, era prost vazuta de americani, considerata - pe drept sau pe nedrept - ca un fel de sursa de neplaceri, ba chiar catalogata drept fascista de anumite cercuri care aveau tot interesul sa prezinte emigratia romana, sau poloneza, sau maghiara sub un aspect negativ. Evident ca erau si legionari in emigratie, dar ei nu aveau acces niciodata la microfonul Europei Libere.... Cit despre fruntasii politici ai emigratiei foarte rar li se lua un interviu. Se lua un interviu regelui, la fiecare sfirsit de an. Regele era foarte stimat de americani. Au existat doua chiar trei tentative din interior de a prezenta personalitatile politice romanesti sub o lumina fascista. Cineva din departamentul romanesc a falsificat de exemplu o banda de magnetofon astfel incit sa reiasa ca liderul taranist Corneliu Coposu era favorabil legionarilor.

- Asta, dupa '90....

Da, dupa '90. Autorul acestui fals a fost usor descoperit pentru ca se stia cine se ocupase la ora si in ziua respectiva de emisiunea in cauza... si in loc sa fie dat afara imediat a fost pastrat in functie, avind o coloratura cu totul nefascista. Era unul dintre zelosii furnizori ai documentatiei tendentioase de care s-a folosit din belsug, apoi, Alexandra Laignel Lavastine.

- Cum v-a marcat exilul?

Pentru cei care au trait personal experienta exilului, el a echivalat, chiar si pentru mine care l-am abordat in conditii mai bune de cit multi altii - cunosteam perfect limba si aveam multe cunostinte la fata locului cu care sa pot schimba o vorba si la care sa pot face o vizita, pentru aceia exilul a insemnat o rana a sufletului, care s-a vindecat desigur, mai greu sau mai usor, dupa caz, dar care a intretinut multa vreme imaginea tarii pierdute.

- Fie piine cit de rea....

Celebrul vers „fie piine cit de rea, tot mai bine in tara ta" este inexact si inselator. Cei care s-au straduit sa scape de piine rea din Romania comunista o facusera din disperare si, deseori, privind spre miraje de care in cele din urma nu au avut parte. Unii si-au gasit locul in tarile de azil, mai greu daca nu stiau limba si n-aveau o meserie tehnica, mai usor daca stiau unde le e norocul. Altii au continuat, ani de zile, sa sufere departe de tara, fara „relatiile" de la care tot romanul isi inchipuie gresit ca va veni salvarea. Unii au facut stare, altii chiar avere, citiva dintre acestia, putini, s-au gindit sa-si ajute si compatriotii care o duceau greu si continuau sa se imagineze, precum Cioran, „pe culmile disperarii".... Altii, si am auzit cu urechile mele de la un exponent al acestei categorii, de indata sositi in occidentul liber si prosper s-au repezit la bunatati si „am mincat ca spartii". Adio spectrul foamei, adio cozile la piine, adio dosarul de cadre. Doar dupa aceea a survenit confruntarea cu realitatile occidentului, cu obligatia de a se conforma cu civismul occidentului, cu necesitatea efortului care nu e remunerator decit daca muncesti, cu ideea ca in occident invirteala nu are curs.





Crede si nu cerceta!...
As alege aceasta perioada.... - de ratusca la: 23/12/2003 04:02:59
(la: forever)
As alege aceasta perioada.....cunoasterea de sine este extrem de importanta, incitanta pentru o persoana, desigur..necesita timp.......
ignorarea expatriatilor - de core la: 26/12/2003 08:31:42
(la: Florin Firimita despre experienta emigrarii si "Arta de a pleca")
Domnule Firimita,

experienta dumneavoastra este coplesitoare, intr-un fel as spune ca ati fost binecuvantat cu suferinta, dar strabate in randurile pe care le scrieti aici si in interviurile din linkurile oferite in introducere dorinta profunda, fundamentala, de a zambi curios lumii inconjuratoare, cu o inocenta de invidiat. Ma intreb daca alegerea inocentei este constienta? Privind pentru prima oara lucrarile de arta al carui autor sunteti si cunoscandu-va, de-acum, povestea, nu reusesc sa vad altceva decat amintirile sublimate despre trecut ca o povara inca apasatoare...Cand vorbiti despre limbajul distinct pe care ati reusit sa il stapaniti in pictura in ultimii ani va referiti cumva exclusiv la forma de a spune acelasi "vers" dintotdeauna (despre moartea temporara a trecutului, prin arta), sau implicati aici si schimbarea continutului de mesaj? Mai spuneti intr-un interviu ca, la inceputurile dumneavoastra pe plaiurile americane ati refuzat orice contact cu expatriatii romani, continuand insa sa pictati peisaje din Romania natala. Aparent, aceasta declaratie existentiala presupune o contradictie. Cum ati reusit sa o rezolvati?
Pentru mine, personal, sunteti o revelatie, multumesc lui Daniel Racovitan ca v-a invitat aici, altfel nu stiu cum as fi putut afla de existenta dumneavoastra. Felul in care povestiti, pictati, raspundeti intrebarilor....este absolut covarsitor, aveti harul de a transmite emotii puternice si nu numai, ma refer la faptul ca emotiile sunt recipiente pentru idei si revelatii.
As fi absolut recunoscatoare daca ne-ati povesti si despre experienta dumneavoastra ca scriitor intr-o limba ne-materna. Pana atunci, visez sa pot achizitiona Scenes from Childhood, cu autograf desigur. :)))

Si inca o curiozitate de final: cand ia sfarsit supravietuirea?

Multumiri infinite,
core

Robert Rauschenberg, R.B. Kitaj, Larry Rivers, Warhol, Jim Dine, Jasper Johns, Eric Fischl, Alice Neel, Chuck Close, Germaine Lemieux (cu care sint norocos sa fiu vecin si prieten).

M-am ferit intodeauna sa ma incadrez intr-un curent artistic anume. Nu-mi plac "ism-ele." Unii artisti sint mai usor de incadrat decit altii. Nu stiu, ar trebui sa ma distantez obiectiv de ceea ce fac, cred ca ii voi lasa pe altii sa faca pasul acesta.

Relatia cu galeriile de arta....la inceput au fost citiva oportunisti care vroiau contracte exclusive, dreptul de a ma reprezenta aici sau in Europa. Era destul de clar ceea ce urmareau. M-am ferit de cei mai zgomotosi, am invatat sa triez ofertele. N-am gasit un dealer pina in 1994. O femeie minunata, cu un deosebit simt al afacerilor, si gust pe masura. Mi-a oferit prima expozitie in 1995. Am devenit prieteni, tocmai am fost la o petrecere de Craciun pe care a avut-o aici. Am invatat ca o galerie trebuie sa faca mult mai mult decit sa-ti agate lucrarile pe pereti.
La inceput, nu cred ca am cautat sa vind, am lucrat pur si simplu. Nu imi inchipuiam ca cineva va cheltui bani pe lucrarile mele. Am avut expozitii in restaurante, biblioteci publice, etc. Sistemul oficial de galerii in State e destul de deprimant. Faptul ca artistul trebuie sa cedeze 50 sau chiar 70% din profit mi se pare si astazi, in special pentru cineva care e la inceput de cariera, descurajant.
Acum doi ani mi s-a oferit reprezentata in New York, intr-o galerie de pe Broadway. Bineinteles ca primul impuls a fost sa semnez, dar mai tirziu m-am razgindit. Sint norocos sa pot alege fara sa fac compromisuri. Contractele cu galeriile pot deveni sufocante. Cred ca e important sa stii cind sa spui "nu."
#7362 (raspuns la: #7356) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Rauschenberg, arta romaneasca, orasul - de Florin Firimita la: 31/12/2003 15:33:30
(la: Florin Firimita despre experienta emigrarii si "Arta de a pleca")
Rauschenberg e un vrajitor in materie de utilizarea materialelor. Am o admiratie deosebita pentru el. Retrospectiva de la Guggenheim, in New York, din 1998 a fost una dintre cele mai fascinante expozitii pe care le-am vazut vreodata Ca si Picasso, tot ce i-a trecut prin mina a devenit parte integrala din opera sa. Poate ma insel, dar nu cred ca a folosit sau foloseste computerul pentru schite.

Arta digitala e o alta fateta a creativitatii, o alta unealta.. Forma nu e atit de importanta atita vreme cit ai ceva de spus. Important e sa gasesti care e medium-ul cel mai potrivit pentru ceea ce vrei sa faci. Aici, in Statele Unite, unele expozitii nu accepta fotografii din simplul motiv ca nu considera fotografia arta. Sint sigur ca atunci cind Degas a folosit un aparat de fotografiat (cred ca a fost primul pictor care a incorporat noul sistem in pictura, in totala contradictie cu legile clasice ale compozitiei), a socat pe multi critici. Aproape toate compozitiile lui sint “taiate” din cauza faptului ca s-a folosit de dreptunghiul vizorului aparatului de fotografiat. Unghiurile sint dificile, etc., un lucru nemaiauzit pina atunci. Cine se mai gindeste la Degas ca un revolutionar astazi?

Am prieteni care se folosesc de noile jucarii digitale cu foarte mult succes. Atita timp cit efortul/ cautarea sint sincere, mijloacele nu conteaza. Tehnicile sint atit de diverse in ziua de astazi, nu cred ca ne putem impotrivi noului val. Nu folosesc computerul pentru lucrarile mele. "Moda" de care vorbiti nu cred ca isi are locul in arta. Modele sint trecatoare, ce rost are sa incerci sa placi? Experimente? Bineinteles. "Colajele" despre care cred ca vorbiti sint de fapt "mixed media" pe lemn, si sint uneori puncte de plecare pentru picturi mari. Am un atelier mic, de iarna, si un atelier mare, de vara. Iarna e mai intima, si ma vad lucrind la compozitii mici. Vara, lucrez de obicei in atelierul mare, unde imi pot permite sa lucrez la pinze de citiva metri. Uneori, lucrarile mici la care lucrez se transforma in pinze immense.

In ceea ce priveste, situatia artei din Romania, nu sint familiar cu ce se intimpla astazi. Am primit citeva oferte de a fi reprezentat de citeva galerii din Bucuresti, dar sint prea lenes ca sa fac ceva. Castele inchise despre care vorbiti…au existat de mult timp, din diferite motive. La un moment dat, era Uniunea Artistilor Plastici, care era o amestecatura de mari talente si cei care-l pictau pe Ceausescu imbratisind pionierii, era un astfel de club privat, un amestec de convenienta - daca nu erai membru al Uniunii, nu aveai nici o sansa de a fi considerat artist, sau de a expune. In cazul meu, mi-a fost greu sa respect artisti care pictau vizitele prezidentiale de la Canal, si in acelasi timp vorbeau despre “puritatea” artei. Toleranta de care vorbiti ar fi de folos, si nu numai in ceea ce priveste arta contemporana.
Am foarte mare respect pentru citiva dintre fosti mei profesori de la Tonitza, mai ales, Gheorghe Anghel care e un pictor nemaipomenit, Mihai Horea, doamna Adriana Crainic-Botez, o intelectuala de elita (si spun “elita” in cel mai bun sens al cuvintului), caruia ii datorez primele mele incercari in critica de arta, si totodata o curiozitate pe care mi-a deschis-o cind eram prin clasa a IX-a.

Despre America: cred ca gresiti. America este atit de complexa, incit e dificil sa punctam aspecte care devin cetoase de la distanta. Da, trebuie sa conduc ca sa-mi cumpar piine, si nu m-i s-a parut niciodata ca are ceva de-a face cu spiritul comunitatii in care traiesc. America e o tara in continua miscare, de bine sau de rau. Nu locuiesc in “suburban America,” care are avantaje si dezavantaje, traiesc la “tara,” pentru ca am vrut sa traiesc la tara. E unul dintre cele mai frumoase colturi ale Americii, plin de istorie si peisaje, dar in acelasi timp, foarte aproape de New York City. Am un echilbru intre natura si cultura pe care l-am vrut intodeauna. Micul European corner shop il am in apropiere. E un magazin mic, cafenea, unde imi intilnesc prietenii in fiecare duminica dimineata, unde citim The New York Times si vorbim despre ursii care au inceput sa dea tircoale prin imprejurimi. Aceeasi atmosfera o gasesc in New York, care e plin de corner shops daca stii unde sa le gasesti. De exemplu, in Time Square este o cafenea “ascunsa” in mijlocul frumoasei nebunii a orasului, care se deschide la 6 dimineata. Spatiul e foarte strimt, aerul e plin de miros de ulei prajit, dar fac cea mai buna omleta de pe costa de est, si poti avea o conversatie despre orice cu cineva care tocmai a venit din cine stie ce colt al lumii. Imi trebuie aceasta dualitate, oras, “tara,” pentru ca ambele ma inspira foarte mult. Scriu ori de cite ori am ocazia, in oras, dar nu as putea picta in oras. Orasul ma revitalizeaza, ma excita, dar intotdeauna imi place sa ma regrupez, sa ma regasesc acasa, in fata semineului, cu o carte buna, sau in atelier.
#7499 (raspuns la: #7446) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Eu le-as alege pe toate - de Unchiul Ion la: 05/01/2004 18:07:18
(la: forever)
Desi nu am trecut inca prin toate cele patru varste pe care le pomenesti, eu le-as alege pe toate pentru ca intotdeauna mi-a ramas gandul la lucrurile bune facute si mai ales la cele nefacute. Cat despre varsta batranetii, inca nu am ajuns acolo asa ca nu pot sti decat de la altii.

Fericiti aceia care raman tineri la varsta senectutii!
chici - de Drina la: 08/01/2004 15:57:41
(la: Cum sa castigi 130.000.000 de dolari din tablouri)
Ce arta de prost gust facuta dupa dorinta fiecaruia, daca ai un salon vopsit in culoarea galbena poti sa-ti alegi motivul preferat ca intr-un supermaket iar daca esti mai snobist poti sa-ti alegi o copie dupa Van Keid, dar cine il cunoaste pe Van Keid? deci alegi Leonardo Davinci si atunci devine grotesc cu toate milioanele lui
#7813 (raspuns la: #7620) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...