anca marcu

din iubirea de sine s-au nascut sentimentele catre cei de-aproape. e adevarat ce spui, ca cel/cea ce se iubeste pe sine poate iubi mai departe.
de la ultima noastra discutie, am inceput procesul de schimbare. in primul si in primul rind mi-am schimbat "look"-ul. si sa stii ca sint persoane care au observat si s-au minunat.
ce e mai minunat si mai minunat insa este dorinta de a incerca ce a fost trezita in mine de cuvintele tale. si asta poate fi considerata o forma a prieteniei. prietenia nevazuta. caci tu si eu nu ne putem vedea dar putem sa ne scriem.
anca eu iti multumesc inca odata ca mi-ai deschis usa catre o lumea noua. aceea in care sa invat sa ma iubesc.
_____________________________
*****************************
Sa nu uitam de cei mai tristi ca noi!

Anca mersi ca te-ai gandit la problemele mele:) Intre timp le-am rezolvat, ne-am despartit:)

Anca, in adolescenta, cu regretabile exceptii, nimeni nu leza libertatea celorlalti, intentiile tale nu erau transgresoare, dimpotriva. Totusi, si exemple probabil ca sunt multe, adolescentul era cel violentat. Sau?

m-am regasit aproape complect in ceea ce ai scris mai jos. probabil ca sa inteleaga si Jimmy Cecilia trebuie sa incerce dragostea pe pielea ei. cand iubesti, si stii ca esti iubit la randul tau, dai orice din tine pt celalat. uiti ca sforaie si uiti cand te enerveaza pt ca a doua zi gasesete el un mod ca sa se face iertat. cand iubesti, esti numai tu si el, faci orice (in limita normalului). sa fie clar ca eu vorbesc de dragoste adevarata, de respect, de intelegere si nu de relatiile fulgere.

cu stima si un salut calduros (pt ANCA).
mariana (galati)

"Una vita senza ricerca non è degna di essere vissuta."

"e pacat ca multe femei devin "carpete sexuale"...(cu sau fara acte de la Starea civila) e pacat ca din cauza unora dintre ele se pune problema "romancele sunt curve"

Anca, o fi pacat dar sint realitati si barbatii romani nu au nici o vina in cheastia asta mai mult decit orice natie. In afar cazurilor de viol, romancele se prostitueaza de buna voie si nesilite de nimeni. Iar o femeie este carpeta sexuala ori de cite ori se culca cu un individ din ORICE alt motiv in afara dragostei sau a placerii in sine.

"e pacat ca, atunci cand le vedem pe unele .. naive... proaste... sarace...disperate .... sau cum vreti voi ... nu prea stim si poate nu prea avem cum sa le ajutam"

Ma indioesc ca este datoria cuiva sa "descurvareasca" femeile romance, sa le scoata microbul din singe. Tine mai mult de structura interioara, tinuta morala, educatie, caracter si cei 7 ani de acasa. Toti factori subiectivi !

"nu condamna ca mistic ceea ce nu intelegi"..doar atat, anca...mai mult ti-am scris pe mess...nu condamna ce nu intelegi...

Jeniffer,
există evenimente istorice care arată cum şi cănd apar cele 4 evanghelii, care au fost declarate divine în 325 e.c. in Conciliul de la Niceea, prin presiunea Împăratului Constantin şi a sectei creştine ale de el ca biserică de stat.

Prima menţiune a numelor sau titlurilor celor patru “Evanghelii” a fost făcută începând cu 182 e.c. când apar pentru prima datã in literatura ecleziastã sub numele de “Evanghelii” în conformitate cu … Marcu, etc.

Imposibilitatea pretenţiei cã cele patru “Evanghelii” au circulat fãrã a fi definite şi anonime în biserici timp de un secol şi jumãtate este combãtutã de “dovada” furnizatã despre “Evanghelia în conformitate cu Marcu”, a cãrei “istorie” insã este înregistratã … 300 de ani mai tarziu, de aceea este nedemnã de încredere, si privitã doar ca un act politic, de legitimare a unor scrieri ne-autor-izate.

Cel care dupã 300 de ani descrie istoria “Evangheliei în conformitate cu Marcu”, este episcopul Eusebius în celebra sa Istoria Bisericii. El susţine, fãrã însã a aduce nici o dovadã, cã Petru predicând în Roma, l-a avut pe Marcu ca discipol şi însoitor. De asemenea Eusebius susţine cã lumea (“cititã”) a acelor timpuri vroia o înregistrare scrisã a discursurilor lui Petru si de aceea Marcu ar fi inregistrat în scris acele discursuri; ceea ce de asemenea este foarte puţin credibil, pentru cã este exagerat sã crezi cã discursurile lui Petru, dacã ar fi ţinut asemenea discursuri, ar fi fost doar ceea ce este astãzi scris în “Evanghelia în conformitate cu Marcu”.

Acelasi Eusebius pretinde apoi, cã “Evanghelia în conformitate cu Marcu” trebuie sã fi fost în mod public datã bisericilor din Roma, în jurul anului mortii lui Petru (64-67 e.c.= era curentã), moment în care ea trebuie sã fi fost parafatã cu sigiliul ... Duhului Sfant, purtând din chiar acel moment ampreta divinitãţii, spunând cã Petru şi-ar fi dat binecuväntarea pentru pretinsele scrieri ale lui Marcu.

Prin extrapolarea acestei invenţii, s-a presupus cã în mod similar “trebuie sã se fi întâmplat” si cu celelate trei “Evanghelii”, adicã ... au fost inspirate de Sfãntul Duh.

Faptul cã descrierile lui Eusebius nu sunt adevãrate este încã o datã evident, prin faptul cã
marele papã Clement I, care se presupune ca a murit la sfârşitul primului secol, nu pomeneste de nici o “Evanghelie în conformitate cu Marcu”.
În Enciclopedia Catolicã se spune cã : “ El nu a citat niciodatã “Noul Testament” si deşi foloseste zicale de-ale lui Isus, el nu a fãcut-o niciodatã în limbajul « Evangheliilor ».

Timp de un secol si jumãtate, nu existã nici o menţionare a celor patru “Evanghelii” care sunt acceptate astãzi ca şi canonice.
Ele par mai degrabã invenţia episcopului Irenaeus, care “descoperã” “Evangheliile conform cu” un apostol sau altul, Evanghelii despre care nu se spune nici un cuvãnt în tomurile primilor Pãrinti ai Bisericii lui Isus, care ar fi trebuit sã fi fost pomenite, dacã ar fi fost considerate divine sau apostolice.

De asemenea papi care trãiserã înainte de acea datã, şi care sunt consideraţi precursori ai ceea ce mai tãrziu se va autointitula, in mod megaloman, biserica catolicã (universalã) cum ar fi Petru si Clement I, ar fi fixat „inalterabil” divinitatea si canonicitatea celor patru „Evanghelii” ... dacã ar fi existat acele „binecunoscute lucrãri” ale „sfintilor apostoli”.

Aparitia subitã, la o anumitã datã târzie, a unui document anterior necunoscut, ca în cazul celor patru evanghelii, care apoi este atribuit unei date în trecut, cãnd nu este nicãieri pomenit,
si astfel atribuit unui autor care a trãit cu mult înainte, este semnul sigur al fraudei.

draga anca,

oamenii gresesc pentru ca nu cred in iubire. in iubirea care iti devasteaza fiinta si te rascoleste pana in adancuri. in iubirea care iti incalzeste sufletul si iti da aripi. ei cred ce au trait ei si ce vad in jur. ori cati oameni pot sa se laude ca au iubit cu fiecare celula? uita-te la cuplurile din jur. iti spun eu - putini. faptul ca se inteleg, ca nu se cearta,ca au o relatie armonioasa nu inseamna IUBIRE. inseamna ce am avut eu in cei 10 ani. ori daca nu traiesti acea potrivire deplina intre cele doua suflete, nu ai cum sa o intelegi. si ei vad doar ca cei doi se inteleg, ca ea e iubita, ca ea are tot ce ii trebuie...si atunci automat concluzia este ca "este fericita si isi va distruge viata"...sau chiar "ala o sa o lase peste 2 luni, 2 ani, 3 ani....." - nu conteaza. pentru ca asta vad ei in jur.
"e baiat bun" - ha!!! sunt atatia "baieti buni" pe lume, dar EI nu inteleg ca numai unul poate sa te implineasca ca femeie, si ei nu au cum sa stie. pentru ca pe tine te va implini, nu pe ei. numai tu poti sa stii cine te poate implini si cine nu.
cum spunea cineva foarte bine..."oamenii gresesc ca se casatoresc cu cine cred ei ca ar putea trai o viata si nu o fac cu cel FARA DE CARE NU AR PUTEA TRAI O VIATA".
dar din pacate, liberul arbitru este mult prea ingradit. nu poti sa nu tii cont de ceilalti. desi, chiar daca ceilalti iti vor binele, si pot sa te indrume cu cele mai bune intentii, alegerile lor s-ar putea sa nu fie si ale tale...si ai de ales: inchizi ochii si iti urmezi visul sau te uiti in jur, te uiti la consecintele faptelor tale. alegerea apartine fiecaruia.

desi eu am renuntat la a-mi urma visul, sfatul meu este sa luptati. fiecare decide daca are sanse sau nu de reusita. dar luptati, incercati sa va urmati visul, incercati sa gasiti fericirea suprema, cea pe care nu multi o cunosc. MERITA! Aveti grija de sufletul vostru si de implinirea voastra ca femei.

P.S. iar pentru cei carora li se va parea o telenovela siropoasa am urmatorul mesaj: inseamna ca nu ati cunoscut dragostea. va doresc sa o cunoasteti si sa intelegeti ce am vrut eu sa spun. spre binele vostru. este mai presus de cuvinte.

Marcu

In Noul Testament (Filimon, 24) mentionat sub numele de Ioan-Marcu. Dupa Faptele Apostolilor (12,12) Marcu ar fi fost fiul lui Maria, in casa careia din Ierusalim (Coenaculum) s-a constituit primul nucleu iudeo-crestin. In cladirea Coenaculum a avut loc Cina cea de taina a lui Isus cu cei 12 apostoli si tot aici s-ar fi refugiat si ascuns 11 apostoli (fara Iuda-Iskariot) dupa prinderea lui Isus. In Coenaculum Isus a aparut apostolilor si dupa Inviere. Cei 12 apostoli (Matias in locul lui Iuda-Iskariot) s-ar fi gasit in aceasta casa la data Pogorârii Sf.Spirit (Rusalii). Se presupune ca tânarul Marcu l-ar fi întâlnit si ascultat de mai multe ori pe Isus. Unii cred ca nu este exclus ca Marcu sa fie acel aderent (nedenumit) din Noul Testament caruia i s-ar fi smuls tunica in timpul violentei arestari a lui Isus. Prin unchiul sau Barnabas, l-ar fi cunoscut pe Pavel si ar fi intrat in anturajul acestuia, însotindu-l in câteva calatorii misionare. Neputând face fata tempoului de mars a lui Pavel prin Asia Mica, s-ar fi reîntors la Ierusalim, intrând in anturajul lui Petru. Marcu ar fi fost unul din colaboratorii cei mai apropiati ai lui Petru la Roma. De aici, presupunerea ca el ar fi fost atât translatorul lui Petru, cât si autorul Evangheliei lui Marcu, evanghelie aparuta in jurul anului 70 d.C. Potrivit unei legende, Marcu ar fi intemeiat o comunitate iudeo-crestina la Alexandria in Egipt, unde ar fi murit martirizat. Presupusele sale ramasite pamântesti ar fi fost duse de catre o grupa de negustori crestini in anul 829 la Venetia, oras care l-a ales drept patron spiritual si unde leul, simbolul lui Marcu, este omniprezent. Ar fi înmormântat in basilica San Marco din Venetia. Evanghelia lui Marcu este nu numai prima evanghelie (redactata cam la 35-40 ani dupa rastignirea lui Isus), ci si cea mai scurta.

deci se presupune ca Marcu a trait in aceeasi perioada cu Iisus.

cum sa ne gasim prietenii de pe site-ul precedent, omule bun-recte D-le Administrator. Am participat la discutii pana prin Martie, anul curent, "pe vechi". M-am eclipsat, de-atunci si pan-acum. Revin, si ce gasesc? Un site nou, cu nume necunoscute si intrari dealtfel
simpatice, indeobste!
Totusi, putin naucit, incercand sa m-adaptez, dupa puteri, vin acu' si-ntreb si io', ca grobianu':
ma rog Dumneata, Jupane, car vaz' ica...
une'-i Horia...Vraciu'...Domozina, nu...Omu din Canada care-ncepe cu D...asta...bucuresteanu' fugit din SUA care-ncepe cu G...si-anca 'fo doua pitoresti figuri? Sa ma ierti, nu ti-am citit Scripturile site-ului nou, si d' aia-ntreb. Pe de alta parta parte, parca mai usor mi-era sa-mi vaz TOATE mesajele si TOATE raspunsurile la ele "pe vechi". Ori poate c-am ramas in urma...Eu?...Tu?...
Oricum, imi pare bine ca existi si te fortezi in continuare, deoarece faptul ca existi, cu toate lipsurile tale (sa le vezi p-ale mele!
), ne serveste noua, catorva, bastinasi. Era sa zic Romani, da' mi-a fost frica sa nu dau cumva si fara intentie, la gioale...
Ne serveste noua in sensul de-a ne putea refula. Big time. Omorati-ma daca gresesc. Omorati-ma daca-ndrasniti! Yeah!
Anyway...io's Gotka si-am fost acuzat odata de catre Tov. Admin cum ca-s magar si violent. Drept pt care m-a dat afara. Faptul ca n-a avut niciodata timpul sau inteligenta sa recunoasca betia de trezie sau maculatura de plagiat este pbm-a lui. Faptu' c-o sa-i cresc rating-ulat at cat doreste si cat voi fi fiind dorit s-o fac, e o gluma. Asa cum e, ea-l nostru si sa ne traiasca, da-n C n-o sa-l pupam in veci. Nea Admin., sa ne traiesti, te iubim, da-ne pomana, nu ne da...te-njuram...d'aia moare initiativa intre Romani...d-aia trebuie sa te cheme Gustafhson or shit...d'aia trebe s-ajuti romanii cu stiinta ta...ca bou' n' are ce oferi, da ce-ofera bou',n-are egal.
Reconostinta Boului, Omule Bun...asa ceva n-ai pomenit!

S-ar putea sa fiu extrem de impudic...ori poate numai moderat grobian.
Am avut profesori buni. Nu faceti ca mine. Faceti mult mai bine. Pune-ti-i-va-n pielea lor.
Nu atunci cand ii criticati.
Stiu.
Nu cand ii alegeti. Ci-atunci cand ii dati afara.

Dupa modul in care incepe comentariul tau este evident ca esti indecis vizavi de a vota sau nu constitutia. Ai auzit tu ceva da' nu prea multe despre ea, si esti revoltat ca parlamentarii sparg banii publici in interseul lor.
Daca vrei sa schimbi cu ceva situatia, nu te duce la vot. E mult mai bine decat sa mergi si sa votezi "nu".
Parerea mea.
Anca

Este adevarat ce spui,eu respect omul de principii indiferent din ce clasa sociala face parte.Cu toate acestea discutiile cu anumiti intelectuali imi ascut mintea si imi dau putere de a inainta.Copilul meu are timpul ocupat cu invatatura si 10-15 ore pe saptamina il trimit la munca fizica in firmele de familie pe care le avem.Anca-USA

Gala Galaction, slujitor in odajdii al Bisericii Ortodoxe Romane:

Veneam adeseori, de la tara la oras, impreuna cu parintii mei, ca sa vedem niste rude. Eram mic; ma apropiam de clasa intaia primara. Intr-o dimineata de vara, sosind de la tara, las pe cei mari in casa, bucurosi de revedere, si ies in curte sa ma plimb. Era o curte fermecatoare: plina cu ierburi nedisciplinate, cu arbori patriarhi si cu unele lucruri vechi, rasturnate si decrepite...

In fata casei, o uluca de stachete despartea curtea aceasta de alta mai mica si mai luminoasa. Observ intaia oara ca, dincolo, la vecini, sunt copii. Ma apropii si prin stachetele rare legam prietesug. Erau doua fetite... Cum va cheama? Matilda si Lia. Matilda era de seama mea; Lia mai mica. Era un eveniment placut. Matilda avea o papusa, Lia un carucior... Erau copii frumosi si blanzi. Ne-am lipit fruntea de uluca si ochi in ochi am stat de vorba, copilareste multumiti de intalnirea noastra. Dar iata ca ma striga cei din casa.

Am alergat sa le spun ca mi-am gasit prieteni. Spre toata mirarea mea, aud atunci: Ce mai prieteni! Acelea sunt fete de ovrei. Sa nu le mai chemi la uluca. Auzi? Sunt ovreice!

Era intaia oara cand ma intalneam in viata mea cu antisemitismul. Rudele mele de la oras ma tineau de rau sa nu ma imprietenesc cu ovreii. Iata prima intepatura veninoasa pe care filoxera antisemita o incearca asupra mladitei sufletului nostru. Sunt copii de ovrei!... Si daca sunt?... Ce sunt ovreii? Asupra mea, unuia, aceasta distinctiune vestejitoare, prinsa la sase ani, a inraurit curios ca o ispita. Ce sunt ovreii, daca trebuie sa ne ferim de ei si de copiii lor? In imprejurarea mea, de Matilda! Era doar un copil atat de dragalas, de bucalat si de trandafiriu!

In clasele primare, am avut coleg un singur ovrei, Goldstain Marcu. Un scolar de seama, premiant totdeauna, si vrednic de toata luarea-aminte. Ma impresiona, la el, indeosebi, un fel de francheta si de avant sufletesc pe care nu-l gaseam decat la un singur alt coleg. Afara de asta, Marcu al meu citia haiduci si la orice incurcatura sau controversa apriga nu ramanea cu mainile in buzunar.

Cu aceste impresiuni despre evrei am ajuns, din coltul meu de provincie, in Capitala Romaniei. Ar trebui poate sa mai adaug ca in podul acelei case, langa care locuiau parintii Matildei, am gasit, mai tarziu, o Biblie scolara, cu icoane. In aceasta carte, am citit o multime de intamplari, de fapte minunate sau vitejesti, o poveste intreaga, cu peripetii zguduitoare, petrecuta intre Dumnezeu si israeliti. Acesti israeliti - am aflat de la dascalul nostru - nu erau altceva decat stramosii evreilor.

Asa ajunge cineva sa se desparta de gloata antisemita si sa creada ca evreii sunt oameni vrednici de toate drepturile, de toate libertatile si de toate binefacerile filantropiei si ale civilizatiei. Cunosc viata, inteleg luptele sociale si economice si stiu de mult ca popoarele nu sunt colonii ingeresti. Antisemitismul popular e o inferioritate si o plaga ca atatea altele de cari este bantuita colectivitatea. Theodor Herzel spune cu dreptate: Popoarele pe langa cari traiesc evreii sunt toate, in general si in parte, cu perdea sau fara perdea antisemite. Poporul de rand n-are nici o pricepere istorica si nici nu poate sa aiba. Vulgul nu-si da seama ca pacatele Evului Mediu se intorc astazi pe capul popoarelor europene. Noi suntem ceea ce ne-au facut altii, inchizandu-ne in Ghetto. In afacerile banesti suntem, fara indoiala, mai tari decat altii, fiindca in Evul Mediu am fost azvarliti si tinuti numai pe maidanul afacerilor". Daca inteleg insa antisemitismul celor multi, nu inteleg antisemitismul celor putini, dedati studiului si cugetarii generoase. Cand problema evreiasca este una din durerile omenirei civilizate, cand antisemitismul e o pornire josnica nascuta din gelozie si din subteranele sufletului omenesc, cum poate un om luminat sa se lase contaminat de antisemitism? Socotesc ca, dimpotriva, orice amic al culturei si al libertatei sufletesti trebuie sa se intereseze cu simpatie de problema evreiasca si de maretul ideal care impinge astazi spre Sion toate inimile evreiesti.

Si cu toate acestea, puntile intre evidenta intelectuala si realitatea existenta sub soare sunt totdeauna rupte! Printre oamenii nostri de carte si de condei gasesti mai multi rau-voitori si antisemiti, decat prieteni dispusi sa priceapa si sa ajute.

dragos, nu inteleg prea bine intrebarea ta...

in tot cazul, daca vei cauta o erminie de pictura bizantina, acolo gasesti toate detaliile privind pictarea apostolilor si a evanghelistilor.

exista o reprezentare a celor 4 evanghelisti si exista una, pe iconostas, a celor 12 apostoli, intre care deci vai intalni si 2 dintre evanghelisti, dar diferit repezentati fata de cum sunt ei reprezentati in compozitia celor 4 evanghelisti: intre cei 12 apostoli, cei care au scris evanghelii tin in maini o carte, iar cei care au scris epistole tin in maini un sul; specificul compozitiei celor 4 evanghelisti este ca fiecare dintre ei e reprezentat cu un simbol al lui: leul (pt Marcu), vulturul (pt Ioan), ingerul (pt Matei) si taurul (pt Luca)...

mai sunt si alte reprezentari ale apostolilor, unele mai simple altele mai dezvoltate.
la culori nu ma pricep deloc.

pe internet desigur o sa poti gasi multe lucruri; faci niste cautari cu google

p.iulian

Destinul unui exilat: Mihail Dim. Sturdza

- De la ministerul de Externe francez la Europa Libera

Stranepot al domnitorului Moldovei, Mihail Sturdza (1834-1849), Mihail Dim. Sturdza inainte sa emigreze in Occident a trecut prin inchisorile si lagarele de munca comuniste. Diplomat al Institutului de Stiinte Politice din Paris, angajat al Departamentului de Schimburi Culturale si Stiintifice de la Ministerul de Externe al Frantei, interpret oficial pentru limba romana al presedintilor Frantei, redactor politic la Departamentul Roman al Institutului de Cercetari al postului de radio Europa Libera. Cunoscut si apreciat istoric, autor a zeci de studii publicate in prestigioase reviste din Occident, autorul monumentalei lucrari Dictionnaire Historique et Généalogique des Grandes Familles de Grèce, d'Albanie et de Constantinople, Paris, 1983.


M-am nascut la Bucuresti, in 1934, unde locuia familia mamei mele, intr-o familie socotita de vita veche si cit se poate de mosiereasca. Familia tatalui meu locuia la Iasi unde mi-am petrecut toata copilaria, pina la spargerea frontului in 1944, cind ne-am mutat cu totii definitiv la Bucuresti. Clasele primare le-am facut la Iasi, liceul l-am facut la „Dimitrie Cantemir", la Bucuresti, de la prima pina la ultima clasa. Doua saptamini dupa darea bacalaureatului am fost arestat sub acuzatia de a nu fi denuntat un complot care de fapt nu exista. Eram cel mai batrin din lot, aveam 17 ani, cel mai tinar avea 15 ani. Eram patru fete si vreo 10 baieti. Unii dintre noi au fost eliberati dupa trei luni de ancheta, ceilalti am fost dusi, dupa interogatoriile care au durat o luna la Rahova, la fortul Jilava, unde am stat trei luni. La Jilava am stat pina in noiembrie '52. De acolo ne-au despartit. Eu am fost trimis mai intii in lagarul de triaj si iarasi de foame de la Ghencea, apoi la Bicaz, la lagarul de munca fortata. Se construia acolo barajul pe Bistrita. Eram daca nu cel mai tinar, in orice caz printre cei cinci sau sase detinuti politici cei mai tineri ai acestui lagar, unde, de altfel, chiar dupa conventiile internationale nu ar fi trebuit sa ne aflam, conventiile aparind pe minori de rigorile muncii fortate. Am fost condamnat la trei ani de pedeapsa administrativa. Pedeapsa administrativa insemna sederea - fara condamnare in urma unui proces - in inchisori si lagare de munca la fel cu condamnatii politici, osinditi la tot felul de pedepse, in functie de vina care li se imputa. Dar ce importanta avea asta pentru Securitate, sa fii sau sa nu fii vinovat? Faceam parte dintr-o clasa sociala care trebuia distrusa. Au fost si perioade cind in acelasi lagar erau si detinuti de drept comun. Dupa Bicaz, din '53 pina in '54 ne-au dus in alt lagar de munca cu un regim mai usor - Stalin murise, ne-au transferat la Onesti, de unde am fost eliberat nu dupa trei ani, ci dupa 22 de luni, in noaptea de 30 aprilie spre 1 mai 1954. Am debarcat in Gara de Nord, cu un bilet de drum, dat de directia Penitenciarelor, in ziua cind la Bucuresti se serba ziua muncii, 1 mai, si tot orasul era mobilizat la defilare. In toamna anului 1954, urmind sfatul unui fost coleg de liceu, m-am inscris la examenele de la facultatea de filologie, presupunindu-se ca la sectia de italiana as fi avut mai multe sanse de a fi admis decit la istorie, din cauza, natural, a dosarului meu, al unuia cu origine nesanatoasa. Preocuparile mele ma duceau spre istorie. La toate facultatile erau vizite de prezentare a institutiei. La istorie a venit sa ne arate facultatea insusi profesorul Andrei Otetea, caruia m-am adresat spunindu-mi numele. Si intrebindu-l daca ma sfatuieste sa dau examen la istorie mi-a raspuns discret, dar ferm, ca acolo n-as avea nici o sansa. M-a sfatuit sa-mi incerc norocul in alta parte. Am fost admis la filologie, unde am urmat cursurile in mod normal. Au fost citeva arestari, dar putine, si la Facultatea de Filologie in momentul revolutiei maghiare din 1956, dat fiind ca studentii de la filologie au fost mai moderati, nu si-au manifestat entuziasmul ca la alte facultati. La sfirsitul studiilor era instituita o comisie de repartizare la locurile de munca, compusa din studentii cei mai meritorii din punct de vedere al convingerilor politice. Seful acestei comisii, nu-i voi da numele, este un personaj astazi extrem de important in fruntea Academiei Romane. Atunci era un tinar activist de partid extrem de vehement si chiar violent in limbaj. Am fost repartizat ca profesor de muzica, intr-un sat de linga Oradea Mare, unde ducindu-ma am obtinut pe loc o hirtie din care reiesea ca ei n-au nevoie de profesori de muzica. Am revenit la Bucuresti, unde dupa trei luni am gasit un post de invatator in comuna Mereni, judetul Vlasca, nu departe de gara Videle. Traiectul il faceam cu trenul, luni dimineata plecam, vineri dupa-masa reveneam la Bucuresti. In acea vreme, adica in 1961, se manifesta un anumit dezghet politic in tara, incepusera legaturile cu firmele occidentale, intreprinderile industriale romanesti aveau nevoie de traducatori. Cunosteam franceza, cunosteam engleza, m-am angajat la Iprochim, un institut de proiectari tehnice. Rusa n-am invatat, dupa cum n-a invatat-o nimeni dintre colegii mei, in decursul anilor in care a fost impus studiul acestei limbi in licee. M-am familiarizat destul de repede cu traducerile tehnice care erau extrem de bine platite. Eram platit cu 1500 de lei pe luna. Lucram cu alti doi colegi de facultate, pe care eu i-am adus, nici ei nu gasisera de lucru. Unul era Sorin Marculescu, astazi director adjunct la Editura Humanitas, care a reusit destul de repede sa scape de traducerile tehnice pentru care nu avea nici un fel de aplecare, celalalt coleg a fost Mihai Gramatopol, elenist, latinist, pe care o moarte timpurie l-a rapit nu demult dintre noi. Cu ei am ramas prieten de atuncea, ne facusem si serviciul militar impreuna. Avusesem la filologie un grup de prieteni din care mai facea parte Serban Stati, ajuns mai tirziu ambasador la Roma, Radu Niculescu, un filolog de foarte bun nivel care a murit tragic, Sorin Alexandrescu, pe care toata lumea il cunoaste, mai intii profesor universitar in Olanda, astazi revenit in tara, foarte activ in mediile culturale si editoriale.
Dupa 1948, aproape toti membrii familiei mele trecusera prin inchisori. Bunica din partea tatei si mama mea, de exemplu, fusesera acuzate de spionaj in favoarea englezilor, dat fiind ca, foste proprietare de paduri, avusesera niste contracte, pe vremuri, cu firme englezesti care cumparau cherestea. Acele contracte au fost descoperite de Securitate si trebuia sa se fabrice ceva, de exemplu spionaj pentru Anglia, cu bunica, cu mama, cu un intreg lot de fosti negustori de cherestea din Galati, de fabricanti de lemnarie, din Piatra Neamt, de fosti generali mosieri care trebuiau cu totii sa faca parte din acele inscenari judiciare atit de frecvente pe vremea comunismului. Din lipsa de probe, tot lotul a fost totusi eliberat dupa noua luni. Patru ani mai tirziu, in 1957, bunica mea, a reusit sa fie scoasa din Romania de niste rude de-ale ei din Grecia. Au urmat tot pe aceiasi cale sora mea, apoi o sora a mamei cu sotul ei si doi copii. In urma unei interventii venite din Franta, a plecat si matusa mea Elena Bratianu, vaduva lui Gheorghe Bratianu, ucis in temnita de la Sighet. In sfirsit in 1963, in decembrie, am plecat si eu, fiind obligat atunci sa renunt la cetatenie.

- Cum se pleca in acei ani?

In acei ani nu se pleca, de regula, decit cu mari greutati, clandestin, incepind din 1947, de la inceputul anului 47, cind lumea, mai ales burghezia si-a dat seama ca situatia era fara scapare, se pleca foarte greu cu forme legale, plecau cu forme legale pe atunci evreii, pentru ca era politica statului roman de a favoriza plecarea evreilor. Germanii, cealalta mare minoritate etnica nu puteau pleca.... erau deportati in tot felul de locuri indepartate. Se pleca extrem de greu prin legaturi foarte sus puse, pe care unii, foarte putini, le aveau printre responsabilii comunisti de mare influenta. Cazurile acestea erau foarte rare. In schimb, se fugea. Cum se fugea? Cei tineri treceau Dunarea inot. Era foarte riscant. Unii au fost prinsi si impuscati la granita. Altii erau prinsi in Iugoslavia si internati in lagare, dar nu erau returnati spre Romania, date fiind proastele relatii care existau intre statele Cominformului si Iugoslavia lui Tito. Altii erau intorsi de Iugoslavia in Bulgaria, unde erau internati in alte lagare. Cunosc cazuri, unde cei arestati in Iugoslavia au reusit sa scape vorbind doar frantuzeste, pretinzind ca erau francezi. Exceptind legionarii care fugisera intre 1941 si '44 in Germania sau Spania.... din acele categorii de fugari faceau parte atunci, in 1947-48, mai ales fostele cadre politice ale Romaniei Mari, oameni maturi, casatoriti. Pentru ei o fuga peste granita se facea cu riscul vietii, trebuiau luate si nevestele, multi au fost prinsi pentru ca trageau dupa ei valize noaptea, prin paduri. Granitele erau foarte pazite, dupa 1949 devenisera impermeabile,.... au mai fost citeva cazuri, putine dar spectaculoase, de fuga cu barcile pe Marea Neagra spre Turcia, iarasi foarte periculos, dupa aceia nu s-a mai plecat pina in 57, cind plecarea bunicii mele, atunci in virsta de peste 70 de ani si dupa aproape un an de puscarie, a constituit un fel de eveniment. Spun „un fel de eveniment" pentru ca in primele doua decenii de dupa Primul Razboi mondial bunica mea, Olga Sturdza, fusese Presedinta Societatii de Ajutorare a Orfanilor de Razboi, o asociatie caritabila careia ii donase si o mosie de linga Iasi, la Miroslava. Asociatia organiza camine, scoli profesionale pentru acei orfani. Bunica mea fusese o personalitate cunoscuta a Iasului, arestind-o Securitatea se gindise sa faca din ea o veriga a unui posibil proces de spionaj, la un capat societatea de cherestea de la Londra, adica imperialistii englezi, la celalalt capat generalii romani pe care bunica mea ii cunoscuse, adica tradatorii si mosierii. Numai ca multi dintre acei generali nu mai traiau, dupa cum si Societatea de cherestea imperialista nu mai exista. Securitatea a renuntat la inteligentul proiect. Dupa aceia, incetul cu incetul au reusit sa mai plece cite unii legal, pina cind prin 1965-66 au inceput sa se inmulteasca plecarile, obtinute foarte greu, dar totusi aprobate in cele din urma, datorita politicii guvernului comunist, care impingea fosta burghezie, intelectualii vechiului regim, peste granite. Fosta burghezie a oraselor, caci pentru chiaburi sau elementele anticomuniste de la sate nu exista nici o poarta de scapare.

- Si totusi, dupa '58, nu apare posibilitatea rascumparii, dupa ce la Londra s-a incheiat un aranjament intre Jakober, un controversat om de afaceri britanic, si seful rezidentei Romaniei de la Londra, Gheorghe Marcu?

Au existat cazuri foarte cunoscute dar si foarte putine, pentru ca ele erau negociate pe sume mari, intre 5 si 25 de mii de dolari de persoana. Ceea ce era foarte mult. Si azi e mult, dar atunci era ceva inaccesibil pentru pungile romanesti. Plateau rudele sau prietenii din strainatate. Si in cazul meu, care am plecat in decembrie 1963, deci si in cazul meu au fost duse din 1961 diferite tatonari din partea familiei mele din strainatate, atit familia mea romana cit si rude straine, pentru a se vedea daca prin Jakober nu se putea plati acea suma. Mergea greu, filiera cerea discretie. Cred ca s-ar fi definitivat negocierea daca nu ar fi intervenit o ruda de-a mea din Grecia, fosta personalitate politica, om batrin atuncea, dar care a vorbit direct cu ambasadorul roman la Atena. Asa ca am plecat fara ca formalitatile sa necesiteze vreo cheltuiala. Despre Jakober se vorbea mult. Dar cred ca relativ putina lume, poate nici 50 de cazuri, a trecut prin aceasta filiera. Nu stiu in ce masura Jakober era sau nu un om controversat. Nu stiu pe nimeni care sa-l fi cunoscut personal. Era un om de afaceri. Cred ca stia si romaneste. Intermediul sau roman, acum mi-am amintit, imi iesise complet din memorie, a fost generalul Marcu, de la Securitate bineinteles. Cazuri putine, dar care au avut parte mai tirziu de multa publicitate. Dupa aceia au inceput sutele, apoi miile de plecari pe cale legala, un adevarat exod, cu multe tracasari, cu formalitati nesfirsite, cu abandonarea locuintelor prin intelegeri oculte cu ofiterii care eliberau pasapoartele si care beneficiau deseori de predarea locuintelor pentru ei sau rudele lor sau prietenii lor. Cu cit se pleca mai mult, cu atit se lasau locuri si bunuri mai multe pentru oamenii regimului.

- Ati ajuns in Grecia?

Am ajuns in Grecia, unde am stat foarte putin, doua luni. La inceput am fost foarte impresionat de libertatea care domnea in Grecia, de faptul ca Grecia inainte de razboi fusese o tara saraca, mult mai saraca decit Romania, iar acum in '63 gaseam o tara prospera, unde totusi influenta partidului comunist era inca foarte mare. O tara care se refacea dupa grozaviile razboiului civil din anii 1947-52, si care nu-si revenise complet. Insa era o tara al carei progres economic era impresionant, rezultat, printre altele, al planului Marshall. N-am ramas acolo pentru ca nu cunosteam limba si toata lumea imi dadea sfatul sa plec in adevaratul occident, care pentru majoritatea romanilor era compus mai ales de Franta. Am plecat in Franta unde am lasat deoparte toate pretentiile legate de educatie si de studii si mi-am spus ca trebuie sa ma angajez acolo unde voi gasi de lucru, urmind ca pe parcurs sa studiez si alte posibilitati mai conforme cu preferintele sau cu pregatirea mea. Am fost anuntat ca la serviciile tehnice ale uzinelor Renault, birourile de proiectare cautau traducatori de engleza,.... am intrat deci ca traducator tehnic la proiectare, la Renault. Uzinele de automobile Renault erau un celebru bastion al partidului comunist francez. Sosirea mea acolo, venind dintr-o republica populara si socialista a constituit la inceput o curiozitate. Veneau multi sa ma vada ca sa auda, credeau ei, niste povesti entuziaste despre gloriosul regim comunist si zorile luminoase de dupa ceea ce noi romanii numeam Cortina de Fier si ceea ce francezii comunisti, care erau foarte numerosi si nu apartineau numai clasei muncitoare, considerau ca preludiul raiului pe pamint. Am fost foarte prost vazut, pentru ca relatarile mele despre inchisori, despre saracie, colectivizarea fortata, despre cozile la alimente i-au deceptionat intr-atit incit am fost considerat un personaj care n-avea ce cauta la Renault. Francezii au un spirit tolerant, dar am avut de nenumarate ori ocazia sa aud din partea lor observatia ca ce s-a intimplat in Romania este imposibil sa se intimple si in Franta pentru ca „noi n-o sa ne lasam dusi de nas", asa ziceau francezii. Pentru ei instaurarea unei dictaturi era un fel de pacaleala careia ii cadeau victime doar prostii. Francezii fiind prin autodefinitie inteligenti nu erau sa se lase dusi de nas de comunisti, vor sti ei foarte bine sa-i faca fata.

- Nu era socant pentru dumneavoastra, venind dintr-o tara comunista, unde majoritatea celor care nu erau incadrati in sistem erau anticomunisti, ... bine anticomunisti in tacere, asta dupa ce au fost anticomunisti cu arma in mina,... si sa nimeriti intr-o tara libera cu multi simpatizanti comunisti?

Francezul este ceea ce numim noi frondeur, e contra autoritatii si mai ales e contra autoritatii de dreapta. Atunci Franta era condusa de generalul de Gaulle, o personalitate foarte autoritara, de militar, care ducea natural o politica conservatoare, calificata drept fascista de cercurile de stinga din Franta si de catre partidele comuniste din Europa de Est si bineinteles mai exista atunci, acum 40 de ani, o clasa muncitoare care acum a disparut. In Occident astazi nu mai exista clasa muncitoare, exista o mica burghezie si cei care mai lucreaza ca muncitori, lucreaza ca muncitori calificati, nu mai au miinile minjite de ulei, lucreaza la masini perfectionate, se respecta programele de opt ore, pleaca in vacanta peste mari si tari,.... nu se mai poate vorbi azi de clasa muncitoare sau de mentalitate proletara. Dar in anii '60 ideologia si propaganda de stinga erau foarte active, de aceea pentru toate cercurile acestea, ce-si ziceau progresiste, o critica a comunismului era prost vazuta, ba chiar o dovada de primitivism. Se cunoaste reactia lui Jean Paul Sartre, dascalul stingismului, care, in momentul dezvaluirii crimelor staliniste de catre insusi Hrusciov, a fost de parere ca ziarele de stinga franceze sa vorbeasca cit mai putin de aceste crime ca sa, si aici citez, sa nu-i deceptionam pe muncitorii uzinelor Renault. Or, eu tocmai la uzinele Renault nimerisem. O serie de cadre, ingineri, medici, mai ales cei care venisera din Algeria din cauza razboiului colonial erau si ei anticomunisti dar n-o spuneau pe fata, erau prietenosi fata de mine, dar fara ostentatie.

- Care au fost primele impresii despre emigratia romanesca din Franta?

Primele contacte cu emigratia romaneasca au fost intimplatoare si nu le-am cautat. Vedeam romani, dar nu-i cautam cu dinadinsul. Ma duceam de citeva ori pe an la biserica romana din strada Jean de Bauvais, un mare centru al emigratiei. Acolo domnea preotul Boldeanu, fost legionar, lucru de care nu se prea vorbea. Ca persoana era foarte bonom si foarte accesibil. La biserica faceai cunostinte de tot felul. Bineinteles erau reprezentate acolo toate curentele emigratiei de la legionari pina la simpli tarani, fugari economici. Cind am venit la Paris era in toi procesul de calomnie deschis impotriva lui Constantin Virgil Gheorghiu, celebrul autor al unui roman de mare succes atunci, Ora 25, un roman de fictiune si cu o actiune cu totul inventata, al carui succes poate ca n-a fost chiar pe masura succesului altui roman inventat, Kaputt, al lui Malaparte. Constantin Virgil Gheorghiu intr-un alt roman al sau foloseste numele unui fictiv criminal de razboi pe care-l chema Rosetti, eu cred ca n-a facut-o dinadins. Niste membri ai familiei Rosetti aflati in Franta l-au dat in judecata. In proces a fost amestecata ca martor si Monica Lovinescu nu-mi mai amintesc daca si Virgil Ierunca. In fine a fost unul din procesele de senzatie. Tot in legatura cu emigratia se mai vorbea inca de atacul asupra Legatiei romane de la Berna, spre a se dovedi ca anumite cercuri sint sau nu sint infiltrate de securitate. Dupa atitia ani pot spune lucrurilor pe nume, n-am vrut sa fiu implicat prea de-aproape in conflictele si disensiunile emigratiei romane - cam identice cu cele care ravaseau toate emigratiile, compuse din oameni, care desigur doreau binele tarii, dar care, mai ales cei in virsta, nu aveau nici un fel de mijloace de a influenta guvernele occidentale sau opinia publica. Accesul la ziarele occidentale era daca nu oprit in orice caz foarte dificil. Unii erau prea vehementi, altii repetau la infinit tot felul de versiuni despre totalitarism care nu interesau Occidentul. Multi dintre cei tineri isi cautau un rost, cautau sa-si cistige existenta altfel decit pritocind la infinit niste resentimente care de fapt nu interesau mediile oficiale.

- Cum era structurata politic, profesional emigratia? Erau si membri ai partidelor politice care aveau grupul lor de admiratori...

Da, da... mai erau inca prezenti pe scena emigratiei romane oameni politici de suprafata. Generalul Radescu murise, dar mai traiau Gafencu, Alexandru Cretianu, Visoianu, Mihai Farcasanu, erau anumite poluri, personalitati discutate mai mult sau mai putin critic, care reprezentau Romania de dinainte de razboi, o Romanie pe cale de disparitie violenta. Se editau ziare. Comitetul National Roman scotea La Nation Roumaine, exista un ziarist evreu, René Théo, care scotea o gazeta sapirografiata foarte bine documentata, citeodata de scandal, dar nu de santaj, cum afirma astazi unii, care se numea B.I.R.E., Buletinul de informare al romanilor din exil, vreme de multi ani singura sursa de informare a diasporei romane. Emigratia era indusmanita. Erau legionarii, putini, dar activi, care nu puteau ierta regelui Mihai lovitura de stat de la 23 august. Existau citeva foste cadre ale partidelor liberal si national-taranesc cu oameni in virsta, mai degraba niste supravietuitori ai unui trecut care nu mai spunea mare lucru tinerilor, si apoi erau diferite organizatii de fosti militari.... era colonelul Emilian, care scotea ziarul Stindardul in Germania, ziar si mai virulent anticomunist decit B.I.R.E.. Sa nu-l uit pe Pamfil Seicaru... un ziarist curajos, dar pe care exilul nu-l iubea.

- De ce evitati contactul cu romanii din emigratie? S-a intimplat vreun incident anume? Sau pur si simplu va cautati un rost acolo si evitati gilceava.

Asa cum spuneti evitam gilceava. Mi-am dat seama ca a fi implicat prea mult in toate disensiunile acelea ridica un grup intreg impotriva ta. Prin simplul fapt ca esti vazut cu unii si nu esti vazut cu altii provoaca comentarii si iti aprinzi in cap niste probleme de care nu ai nevoie. In al doilea rind, tonul pe care se desfasurau aceste polemici in sinul emigratiei veneau de la niste oameni care n-aveau altceva de facut decit sa vorbeasca la infinit despre ce-ar face ei in caz ca ar cadea comunistii de la putere. Prea multe atacuri la persoana, o specialitate dimboviteana, atunci ca si acum. In al treilea rind, se stia ca exilul era infiltrat de informatori ai Securitatii, unul era chiar o printesa cu nume fanariot, si ca prin diferite mijloace de santaj fusesera recrutate anumite personalitati din emigratie. Unul din primele cazuri a fost acela a trei-patru persoane care plecasera cu regele dupa ce a abdicat, personal de serviciu, devotati regelui, dar familiile lor ramasesera in tara si au fost foarte repede obligati sa dea informatii Securitatii despre ceea ce se intimpla in locuinta regelui. Bineinteles, lucrul s-a aflat si ei au fost concediati. Mai tirziu a aparut un caz foarte mediatizat, al profesorului Virgil Veniamin, unul din directorii Fundatiei Culturale Carol I de la Paris, despre care s-a dovedit ca avind familia ramasa in tara a fost santajat de Securitate si obligat sa dea informatii. Acuma, ce informatii putea sa dea altele decit ca in ziua cutare un comitet roman de nuanta politica cutare se intrunea in sala cutare ca sa discute diferite probleme anticomuniste? Evident, stirea era vitala pentru Securitatea romana compusa din atitia oameni, foarte bine platiti ca sa asculte dupa usi si sa nu faca nimic altceva, de altfel rapoartele care s-au publicat in ultimii ani arata cit de prost informati si cit de deficienti din punct de vedere politic si cultural erau acei ofiteri carora le lipseau posibilitatile intelectuale spre a-si mobila rapoartele pe care le furnizau Bucurestiului. Un al patrulea motiv care nu m-a impins spre o deosebita implicare in zbuciumul emigratiei a fost ca m-am casatorit, traind de atunci, mai ales, in mijlocul unei familii franceze si al unui anturaj francez. Continuam sa vad romani, rude, citiva intelectuali din emigratie, participam la reuniunile redactiei periodicului Revue des Etudes Roumaines, citeam publicatiile diasporei. Dar sterilele controverse politice nu ma interesau. Legatura afectiva cu tara pierduta era pastrata de mine vie mai ales datorita studiilor istorice prin bibliotecile din Paris sau Londra.

- Cum a evoluat cariera dumneavoastra in Franta?

- Mi-am dat demisia din uzinele Renault dupa ce am gasit un alt post de traducator la o intreprindere de calculatoare, din centrul Parisului, o industrie aflata atunci la debuturile ei. Meseria aceea nu mi-a placut deloc. Nu sint facut pentru lucruri tehnice, nici pentru matematici. Printr-o coincidenta, am fost intrebat in martie 1968 daca-l pot insoti ca interpret pe generalul de Gaulle in vizita oficiala pe care urma sa o faca in Romania peste doua luni. Faptul ca alegerea serviciilor de protocol de la ministerul de Externe a cazut asupra mea se datoreste unei intimplari. Persoana care in mod normal ar fi trebuit sa-l insoteasca pe generalul de Gaulle a fost doamna Sanda Stolojan, pe care o cunosteam de mult, si de care continua sa ma lege o veche prietenie. Dar pentru generalul de Gaulle, d-na Stolojan avea un mare defect, era femeie. Sa explic: Generalul fiind un om inalt si impunator, cu o voce de militar si gesturi de actor era de parere ca linga el ar fi trebuit sa fie prezent un interpret barbat. Atunci, pentru ca d-na Stolojan sa nu fie sanctionata pentru ca nu era barbat, s-a decis sa fie prezenta la acele discutii dintre de Gaulle si Ceausescu care nu aveau loc in public. Pentru aparitiile in public ale generalului s-a socotit ca ma potriveam mai bine, fiind si eu inalt. Nu stiam atunci ca as poseda calitatile necesare pentru a fi un bun interpret al generalului de Gaulle, care era un om intimidant. Astfel incit am fost angajat sa fac, la inceputul misiunii, cercetari de biblioteca pentru a pregati discursurile generalului de Gaulle. Discursurile propriu-zise i le pregateau serviciile Presedintiei pe baza unei documentari istorice pe care am furnizat-o eu, documentarea asupra politicii prezente fiind, natural, data de serviciile ambasadei franceze de la Bucuresti. Discursurile erau intotdeauna, la cererea partii romane, pregatite dinainte, nu se improviza, si nu se improviza, in primul rind, deoarece Nicolae Ceausescu era incapabil sa improvizeze, el fiind nu numai un foarte prost orator, din punct de vedere sintactic, dar si un prost orator din punct de vedere al exprimarii, cu o vorbire sacadata si deficienta. Nu era un om limitat ca inteligenta. Era un om limitat ca formatie intelectuala. Si natural, un sclav al limbajului de lemn. Nu odata, improvizatiile oratorice, avintate, ale generalului de Gaulle au provocat surpriza publicului roman.

- Prezenta d-voastra ca traducator in delegatia franceza nu era o pilula prea amara pentru autoritatile romane?

Numele interpretului nu apare niciodata, nicaieri, pe nici un document publicat. Era comunicat doar oficialitatilor celeilalte parti, spre a i se rezerva un loc la ceremonii, in cursul deplasarilor, etc. Discursurile erau pregatite dinainte. Atit versiunea franceza cit si cea romaneasca erau schimbate intre parti, asa incit toata aceasta „prietenie calduroasa" era foarte ingradita de corsetul obligatiilor protocolului. De exemplu, la un moment dat, de Gaulle, caruia ii placeau comparatiile istorice curajoase si riscante, aicea la Bucuresti a vrut sa vorbeasca despre Basarabia, intr-un mod foarte aluziv. Partea romana l-a rugat sa nu atinga acest subiect, fraza a fost scoasa, eu am pastrat ciorna documentului care mi-a fost pe urma furata din casa de cineva care a fost trimis sa vada ce am eu la domiciliu meu, la doua-trei luni dupa ce se incheiase vizita. Aceste discursuri oficiale fiind foarte bine pregatite, generalul nu avea decit de pronuntat discursul, pe care chiar si la virsta lui il citea o data, de doua ori si-l memoriza, avea o memorie extraordinara, dupa care eu citeam versiunea mea. De vreo doua ori, din cauza programului foarte incarcat. am luat si eu parte la discutiile particulare dintre de Gaulle si Ceausescu. Elena Ceausescu era intotdeauna prezenta, ei aveau un interpret, Platareanu, foarte bun interpret, mai bun decit cei cu care am avut de-a face mai tirziu, alesi absolut pe linie de partid si ale caror cunostinte de franceza erau cam aproximative.

- Cum de au intrat in casa, la Paris, sa cotrobaie prin hirtiile dumneavoastra?

Au fost mai multe tentative.... propuneri de vizite ale unor fosti colegi de studii. Aceea care a reusit a fost comisa de o persoana pe care o cunosteam demult. Care a cerut sa stea o saptamina si care a stat vreo doua luni. Dupa aceia mi-am dat seama, a scotocit prin lucruri. Au disparut diferite scrisori, unele absolut fara interes pe care le primisem de la prieteni, dar si ciornele pregatite de mine pentru discursul generalului de Gaulle, inclusiv acea parte unde figura aluziv Basarabia, precum si unul - de ce doar unul?- din caietele de note luate la Biblioteca din Londra.

- Ati cerut dosarul la CNSAS, poate regasiti hirtiile in dosar?

L-am cerut. Cred ca sint deja doi ani. Un foarte amabil functionar mi-a spus ca o sa dureze trei luni si de atunci au trecut doi ani. N-am mai primit nimic. Nu ma mai gindesc la asta, auzind pe parcurs ca aceste dosare sint si asa foarte pieptanate. Singura senzatie pe care ti-o dau e de scirba. Asa ca....
Insa, asa cum v-am spus, eu nefiind implicat in treburile emigratiei, n-am fost supus unor tentative prea dese de a fi tras de limba. Lucrurile s-au schimbat mai tirziu, cind am ajuns la Europa Libera.
Dupa vizita lui de Gaulle am fost angajat la ministerul francez de Externe in calitate de functionar, nu de diplomat. In rastimp mi-am luat o diploma la Institutul de Studii Politice, si am lucrat, vreme de 15 ani, ca atasat la Serviciul de schimburi culturale si stiintifice la ministerul de Externe. O experienta foarte interesanta, am avut posibilitatea sa cunosc somitati culturale din lumea intreaga care veneau la Paris ca invitati ai statului francez.
Am mai fost chemat ca interpret si in alte dati, cu ocazia vizitei facute de Ceausescu la Paris presedintelui Pompidou si cu ocazia celor doua calatorii facute de presedintele Giscard d'Estaing in Romania, si de cei doi Ceausescu in Franta. Aparent, in ochii multora, si probabil si in cei ai Securitatii, faptul de a ma afla in preajma unor sefi de stat, pe cind atitia alti exilati nu reuseau sa patrunda nici macar in redactiile marilor ziare, asta facea din mine o persoana importanta. Impresia insa era falsa, bineinteles. Sefii de sta nu fac confidente interpretilor.

- Cum era sa te intorci in Romania, chiar si intr-o delegatie oficiala, se schimba ceva in tara, cum percepeati atunci evolutia Romaniei?

Am venit de trei-patru ori. Prima data, in 1968, reactisa ambasadei romane a fost de surpriza,... evident dezagreabil surprinsa....

- De prezenta dumneavoastra .....

Cind s-a dat numele meu.... la ambasada romana, pe lista delegatiei, eram de acum cetatean francez.... Mi s-a spus imediat de catre francezi: „nici nu stiti cit de prost vazut sinteti acolo, ne-au spus: pe asta de unde l-ati gasit?" Era o reactie cu totul neobisnuita, dar romanii nu puteau sa refuze, argumentul originii nesanatoase nu avea curs in Franta. S-a cerut ca numele meu sa nu apara in comunicatele de presa. Dar oricum, nu s-a facut o exceptie in cazul meu pentru ca interpretul in cadrul delegatiilor oficiale este o mobila, o mobila care trebuie sa functioneze perfect. Ti se iarta eventual o greseala odata. O a doua, daca nu e chiar prea apropiata de prima. Dar, a treia oara ti se multumeste si esti inlocuit. Deci numele meu nu aparea si asta era regula. Francezii si in general toate tarile occidentale tineau foarte mult ca delegatiile lor in tarile comuniste sa fie insotite de un interpret ales de ei, pentru ca atunci cind autoritatile locului furnizau interpretul lor, el traducea ce trebuia sa auda populatia locala. Si a fost un incident la vizita unui presedinte american in Polonia, cind interpretul unic, furnizat de autoritatile poloneze cinta laude comunismului, adica intorcea frazele in asa fel incit sa reiasa ca presedintele american era un admirator al comunismului. Deci am venit ca interpret.... n-am fost hartuit deloc, nu pot spune. Locuiam cu delegatia franceza, de regula singur intr-o cladire unde era incartiruita toata delegatia. Doar odata, la Craiova, am stat in aceiasi camera cu unul din bodyguarzii presedintelui de Gaulle. L-am vazut cu foarte multa nonsalanta scotindu-si pistolul si punindu-l pe masa de noapte. Eram protejat... mi se dadea pe durata calatoriei un pasaport diplomatic. Natural, eu evitam sa iau initiative.... anticomuniste. Eram interpretul.... si atit. De obicei nu eram repartizat cu personalitatile franceze in acelasi automobil. O data, la prima vizita, am fost in masina cu ministrul francez de Externe, Maurice Couve de Murville, care profitind si el de un sfert de ceas de putina liniste, conversa mai relaxat si m-a felicitat pentru calitatile mele de interpret si datorita acestei remarci l-am intrebat daca pot ramine in cadrele ministerului. A spus da. Eu n-am pus prea mult temei pe da-ul asta dar foarte repede s-a tinut de cuvint. Pentru ca stiam bine englezeste, nu romaneste. De asta am fost angajat. La acea epoca limba engleza inca nu patrunsese prea temeinic in rindurile administratiei franceze. Pentru mine faptul de a insoti o delegatie oficiala franceza intr-o tara din care plecasem pentru ca nu mai voiam sa traiesc acolo nu a reprezentat un caz de constiinta... Cerusem sa mi se dea, in cele trei-patru zile de program oficial, o ora libera de care am profitat sa-mi vad mama si bunica cealalta, nu bunica acum stabilita in Franta, si sa le aduc cite ceva. Erau vremuri extrem de grele, de mari lipsuri, pentru ceea ce se numea ramasitele burghezo-mosierimii. Asa ca n-aveam mustrari de constiinta ca am venit. Daca nu veneam eu venea altul. Si nu se schimba nimica. Singura, modesta mea contributie patriotica la acele vizite oficiale a fost transmiterea in birourile Presedintiei franceze ale unor cereri de eliberare de pasapoarte, cereri incredintate mie de familii romanesti din Franta care aveau rude dincolo si nu reuseau sa le scoata. La fiecare vizita oficiala, Presedintia Frantei inmina lungi asemenea liste, cererile au fost de regula rezolvate rapid.

- Mama d-voastra a primit pasaport? A reusit sa va viziteze in Franta?

E o anecdota si aici de povestit. Cind m-am logodit, asta a fost in iunie '69.... vizita generalului de Gaulle in Romania avusese loc in '68, in mai... un an dupa aceea m-am logodit. Sotia mea viitoare era franceza. I-am telefonat mamei. I-am spus ca m-am logodit, ca nunta va avea loc in septembrie, sa faca cerere de pasaport. Mama s-a dus la militie a facut cerere de pasaport. Si n-a primit nici un raspuns. Au trecut o luna, a doua luna, era deja august.... Spre a evita si cel mai mic contact al meu cu functionarii ambasadei romane, m-am adresat uneia din personalitatile pe care le cunoscusem in cursul activitatii mele la ministerul de Externe, care era fostul ministru gaullist, Gaston Palevski. El l-a sunat imediat pe ambasadorul roman si i-a spus ca doamna Sturdza, de la adresa cutare, este invitata la nunta fiului ei in septembrie si ca roaga ambasada sa urgenteze formalitatile, nedind nicidecum de inteles ca ar exista dificultati. Dupa doua zile mama a fost chemata la militie. I s-a spus: „doamna, am auzit ca fiul d-voastra se casatoreste, va felicitam, veniti peste doua zile sa va luati pasaportul". Mama a avut pasaportul. Vine la nunta in septembrie. Sta trei luni in Franta. Se intoarce la Bucuresti in decembrie si in luna ianuarie in anul urmator primeste raspunsul de la militie pentru cererea facuta: cererea era refuzata. Asta era birocratia securista. Mama a venit in Franta de mai multe ori de atuncea.

- Cum ati ajuns de la ministerul de Externe francez la Europa Libera?

In urma victoriei socialistilor la alegerile din Franta, in 1980, situatia mea la ministerul de Externe, care nu era deloc o situatie nici vizibila si nici foarte importanta reprezenta totusi un ghimpe in ochii noilor zelatori socialisti. Am aflat, spre surpriza mea, ca eram omul lui Giscard d'Estaing. De ce? Pentru ca fusesem cu el de doua ori in Romania. Si atita tot. Conditiile de lucru s-au inrautatit. A venit un nou sef care era dezagreabil si nu mi-a mai placut atmosfera, devenea foarte de stinga. In momentul acela vorbind cu Vlad Georgescu, fostul meu coleg, nu de facultate ca el a facut istoria, ci de armata, ambele stadii de serviciu militar le facusem cu el si ramasesem prieteni, i-am povestit de situatia mea si el mi-a promis ca la prima ocazie ma angajeaza la Europa Libera. Vlad avea acolo o situatie deosebita.... era foarte bine vazut de americani. Felul lui de a fi fusese apreciat de Ambasada americana de la Bucuresti, a plecat din Romania, a fost luat la Europa Libera in urma unor evenimente agitate, cu arestari, care se cunosc. Acolo a ajuns foarte repede seful departamentului romanesc. Europa Libera nu era compusa doar din Departamentul romanesc, erau 15 alte departamente nationale. Insa Vlad era unul dintre putinii sefi de departamente foarte agreati de americani, prin felul lui de a fi, neconventional si direct. Americanii de la Europa Libera nu tineau foarte mult sa aiba relatii cu angajatii neamericani. Faceau exceptie englezii. Vlad Georgescu era de altfel foarte dusmanit pentru ca deabia venise si a fost pus imediat in capul departamentului, fara sa aiba o vechime adecvata. Pentru ca era foarte capabil. Europa Libera nu a fost acel loc magnific si entuziasmant despre care unii povestesc ca ar fi fost. A jucat un rol de prim plan in lupta contra comunismului, insa erau si acolo inamicitii personale, conflicte de munca, la fel ca peste tot, si la fel ca in toate comunitatile diferitelor emigratii, poate mai accentuat la Europa Libera, unde se lucra, dar se si traia intr-o lume inchisa. Erau diferente mari de formatie intelectuala si diferente de caracter, de religie... si de convingeri. Erau oameni veniti din toate orizonturile politice si de pregatire, sau de nepregatire culturala... foarte diferite.

- Adolescent fiind tot ce stiam aflam de la Europa Libera. Imi amintesc ca se asculta Europa libera vara cu geamurile larg deschise. Stateam seara in curte si ascultam Europa Libera de la vecinii care aveau un aparat vechi de radio foarte bun.

Vreau sa spun inca ceva. Despre reactia autoritatilor romanesti la numirea mea la Europa Libera. Cind m-am intors definitiv la Bucuresti in 1991, am avut ocazia sa-l intilnesc pe directorul Arhivelor Nationale, profesorul de istorie Ioan Scurtu, astazi directorul Institutului „N. Iorga". Prevenit fiind de vizita mea, el a pregatit pe birou niste dosare ale Europei Libere, sa mi le arate. Aceste dosare aveau adnotari de mina lui Gheorghiu Dej, facute doua zile dupa ce emisiunea avusese loc. Deci emisiunile Europei Libere erau urmarite la cel mai inalt nivel.
Cind s-a aflat la Bucuresti, foarte repede, cam dupa o saptamina, ca am fost angajat acolo, a venit un vecin la mama, locuia ca si astazi intr-un bloc de linga Liceul Sincai, a venit mi se pare responsabilul cartii de imobil sa-i spuna: „doamna va cauta niste militieni". Au venit doi militieni, erau tineri, sa-i spuna ca toti dusmanii poporului vor sfirsi asa cum merita; ca eu am intrat la Europa Libera si sa stie si dinsa la ce se poate astepta. Insa cit am fost eu la Europa Libera nu am avut nici un fel de neplaceri. Asta se datoreaza si faptului ca din cei zece ani cit am lucrat acolo, sase am fost angajat la departamentul de cercetari, care depindea de o directie diferita decit acea a posturilor de radio. La postul de radio era director, cum am spus, Vlad Georgescu care dirija acea echipa cu totul remarcabila de redactori specializati ai programelor de politica interna romaneasca: Serban Orascu, N.C. Munteanu, Emil Hurezeanu, mai tirziu a venit Mircea Iorgulescu, era Gelu Ionescu la partea culturala.... mai erau desigur si altii care participau la emisiuni, nu aveau programe fixe. Si mai erau emisiunile culturale ale Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca, de la Paris. Singurii care au avut privilegiul sa dirijeze un mare program al Europei Libere nefiind domiciliati la Munchen. Era o favoare care li s-a facut doar lor si care se datora meritelor exceptionale. Pe linga posturile de radio exista un mare Departament al Cercetarii. Aceasta cercetare era bazata pe o documentare imensa, consecinta si ea a enormelor posibilitati financiare ale Europei Libere finantata de Departamentul de Stat, multa vreme dirijata pe fata de CIA, serviciile specializate americane, dupa aceia amestecul CIA a devenit mai discret, dar n-a incetat niciodata. De aceea se credea ca Europa Libera ar fi o centrala de spionaj. Ceea ce nu avea cum sa fie. De acolo plecau informatiile din care multe erau difuzate prin presa romaneasca la care Europa Libera era abonata si venea absolut fara nici un numar de ziar sau de revista lipsa. Si asta a fost unul din punctele de intrebare iscate de faptul ca emisiunile noastre dirijate impotriva Bucurestiului si sprijinite pe o documentatie foarte serioasa puteau avea loc pentru ca noi primeam, prin posta, oficial, presa romaneasca.

- Venea chiar pe numele Europei Libere?

Da, pentru Europa Libera. Si evident se gaseau informatii nu numai in Scinteia dar de exemplu intr-o revista considerata, gresit, absolut fara interes politic care se chema Muncitorul sanitar si in care se putea citi ca in cutare loc a avut loc o epidemie, sau intr-o revista din Constanta de unde se putea afla ca se intimplase ceva la vami, de unde se puteau difuza amanunte interesante. Departamentul de cercetare avea la dispozitie mijloace financiare extraordinare. Salariile la Europa Libera erau foarte mari tocmai pentru ca sa impiedice tentatiile banesti care ar fi putut veni din partea organelor comuniste. Si totusi au exista si acolo agenti de informatii si la nivel foarte inalt. Departamentul de cercetare avea alt director decit acel al radio-ului, un director adjunct englez iar in ultimii ani a fost si un director adjunct ceh, un om foarte capabil care a disparut peste noapte de la Europa Libera imediat ce Havel a luat puterea in Cehoslovacia pentru ca Havel i-a transmis imediat dosarul americanilor.
La Departamentul Cercetarii se redacta un buletin saptamanal care se chema Free Europe Research Bulletin, in engleza, cu un capitol pentru fiecare tara a blocului comunist si un raport zilnic, pe hirtie verzuie sau pe hirtie galbuie care se numea Daily Report. Imi amintesc si acum de orele de insomnie si de tensiune prin care a trebuit sa trec in primele saptamini dupa angajare, obligat fiind sa redactez acele documente intr-o engleza nu numai foarte buna dar si tehnica si potrivit stilului jurnalistic foarte concis pe care-l practica americanii. Ei sint singurii cred.... cu englezii, care exceleaza in aceasta meserie a jurnalismului, mai bine decit germanii care sint greoi, chiar daca sint foarte precisi si bineinteles mai bine decit francezii si italienii care nu se pot lasa de obiceiul de a face si putina retorica si figuri de stil pe linga ceea ce au de spus. A fost pentru mine o experienta pasionanta.

- Cite pagini trebuia sa aiba raportul?

Fiecare tara avea alocat un anumit spatiu.... in cadrul acelui document cotidian. Am lucrat la Daily Report doi ani de zile. Era mai greu decit rapoartele saptaminale pentru ca trebuia sa fii la masa de lucru la ora cinci si jumatate dimineata ca sa-l predai la ora opt, pe baza informatiilor venite in cursul serii si noptii.

- Ce spatiu ocupau stirile romanesti?

Trebuiau sa fie patru-cinci stiri. Foarte scurt si cuprinzator.

- De unde luati informatiile? De pe fluxurile agentiilor de stiri, din presa romaneasca ...

Si presa romaneasca si presa internationala... si acolo aveam un serviciu de presa extraordinar. Primea zilnic kilograme de hirtie, doua sau chiar trei kilograme de ziare, depese si rapoarte, din care selectam articolele importante aparute in principalele ziare din lume si nu numai in presa engleza, germana, franceza... dar si in ziare italiene, turcesti sau suedeze. Pe aceasta baza construiam, colegii mei si cu mine, o documentatie foarte interesanta, culturala, economica sau politica. Pentru rapoartele saptaminale aveam mai mult timp. Fiind scrise in limba engleza si de redactori care nu vorbeau la radio, n-am fost cunoscuti in Romania, noi cei de la cercetare. Buletinele noastre erau difuzate tuturor agentiilor de stiri din lume, ambasadelor occidentale si universitatilor, atit americane cit si engleze, franceze si asa mai departe. Dar, ramineau la stadiul de documente scrise. Pe cind cei care vorbeau la radio se adresau cetatenilor romani si erau mult mai expusi fata de actiunile Securitatii. Asa se si explica faptul ca unii dintre ei, cum era Serban Orascu, unul dintre cei mai buni redactori, au fost tinta unor atentate. La fel Monica Lovinescu. Despre Vlad Georgescu se presupune ca ar fi murit iradiat. Eu nu cred asta. Cred ca a fost o boala ereditara, tatal lui a murit de aceiasi maladie tot la virsta de cincizeci si ceva de ani, dar adevarul nu se va sti niciodata. Emil Georgescu a fost supus unui tentative de asasinat. Faimosul terorist, care lucra si pentru Securitate, Carlos a depus niste bombe la departamentul ceh, omorind pe cineva si ranind mai multi. Acuma se stie ca romanii erau cei vizati. Astfel ca Europa Libera nu era un loc din cele mai linistite. Dar existau avantaje materiale mari, erau satisfactii intelectuale deosebite, erai la curent cu o documentatie extraordinara, aveai acces la biblioteca postului de radio..... una din cele mai interesante din Europa. Dar nu era un loc unde infloreau prieteniile.

- Care erau relatiile Europei Libere cu emigratia romaneasca din Occident?

Directivele venite de la Washington, de la conducerea americana erau de a nu difuza tezele emigratiei. De a nu da cuvintul emigratiei decit in mod exceptional. O exceptie a fost facuta pentru Monica Lovinescu si Virgil Ierunca din care Europa Libera a facut perechea poate cea mai mediatizata a exilului romanesc. Ei aveau girul directiei americane si prin ei razbatea o importanta parte a vietii emigratiei din punct de vedere cultural. Mai erau solicitate ocazional personalitati, dar nu politice, ale exilului cum ar fi Matei Cazacu, de la Paris, istoric, veneau prin telefon din America comentariile lui Vladimir Tismaneanu si ale altora. Din Munchen era Pavel Chihaia, alt colaborator ocazional, un om de o mare tinuta intelectuala si morala dar care nu facea parte din salariatii Europei Libere. Emigratia in general, a oricarei natiuni, era prost vazuta de americani, considerata - pe drept sau pe nedrept - ca un fel de sursa de neplaceri, ba chiar catalogata drept fascista de anumite cercuri care aveau tot interesul sa prezinte emigratia romana, sau poloneza, sau maghiara sub un aspect negativ. Evident ca erau si legionari in emigratie, dar ei nu aveau acces niciodata la microfonul Europei Libere.... Cit despre fruntasii politici ai emigratiei foarte rar li se lua un interviu. Se lua un interviu regelui, la fiecare sfirsit de an. Regele era foarte stimat de americani. Au existat doua chiar trei tentative din interior de a prezenta personalitatile politice romanesti sub o lumina fascista. Cineva din departamentul romanesc a falsificat de exemplu o banda de magnetofon astfel incit sa reiasa ca liderul taranist Corneliu Coposu era favorabil legionarilor.

- Asta, dupa '90....

Da, dupa '90. Autorul acestui fals a fost usor descoperit pentru ca se stia cine se ocupase la ora si in ziua respectiva de emisiunea in cauza... si in loc sa fie dat afara imediat a fost pastrat in functie, avind o coloratura cu totul nefascista. Era unul dintre zelosii furnizori ai documentatiei tendentioase de care s-a folosit din belsug, apoi, Alexandra Laignel Lavastine.

- Cum v-a marcat exilul?

Pentru cei care au trait personal experienta exilului, el a echivalat, chiar si pentru mine care l-am abordat in conditii mai bune de cit multi altii - cunosteam perfect limba si aveam multe cunostinte la fata locului cu care sa pot schimba o vorba si la care sa pot face o vizita, pentru aceia exilul a insemnat o rana a sufletului, care s-a vindecat desigur, mai greu sau mai usor, dupa caz, dar care a intretinut multa vreme imaginea tarii pierdute.

- Fie piine cit de rea....

Celebrul vers „fie piine cit de rea, tot mai bine in tara ta" este inexact si inselator. Cei care s-au straduit sa scape de piine rea din Romania comunista o facusera din disperare si, deseori, privind spre miraje de care in cele din urma nu au avut parte. Unii si-au gasit locul in tarile de azil, mai greu daca nu stiau limba si n-aveau o meserie tehnica, mai usor daca stiau unde le e norocul. Altii au continuat, ani de zile, sa sufere departe de tara, fara „relatiile" de la care tot romanul isi inchipuie gresit ca va veni salvarea. Unii au facut stare, altii chiar avere, citiva dintre acestia, putini, s-au gindit sa-si ajute si compatriotii care o duceau greu si continuau sa se imagineze, precum Cioran, „pe culmile disperarii".... Altii, si am auzit cu urechile mele de la un exponent al acestei categorii, de indata sositi in occidentul liber si prosper s-au repezit la bunatati si „am mincat ca spartii". Adio spectrul foamei, adio cozile la piine, adio dosarul de cadre. Doar dupa aceea a survenit confruntarea cu realitatile occidentului, cu obligatia de a se conforma cu civismul occidentului, cu necesitatea efortului care nu e remunerator decit daca muncesti, cu ideea ca in occident invirteala nu are curs.





Crede si nu cerceta!...

Agentiile de presa au transmis recent stirea ca peste 90 de cadre medicale din spitalele brasovene si-au parasit locul de munca, in ultima perioada, ca sa isi incerce norocul in strainatate. Reporterul „Jurnalului National“ a constatat la fata locului realitatea. LAVINIA SARAMET

Brasov Majoritatea asistentelor tinere de la Spitalul Judetean, Spitalul de Pediatrie, Spitalul de Obstetrica-Ginecologie, Spitalul de Neurologie si Serviciul de Ambulanta aleg sa lucreze în strainatate, pe salarii care deseori sunt de 30 de ori mai mari decat cele pe care le încaseaza în România. Încercand sa evite cu orice pret blocarea activitatii, conducerile unitatilor sanitare au organizat în ultimele luni din ce în ce mai des concursuri de ocupare a posturilor ramase libere.

Concursuri din doua în doua luni

Numai în ultimele trei luni, din spitalele brasovene au plecat 57 de asistente si 34 de infirmiere. Cele mai „vanate“ asistente sunt cele specializate în pediatrie. Anul trecut, 103 din asistentele Spitalului de Pediatrie Brasov si-au gasit locuri de munca mult mai bine platite în Italia, Canada si Anglia. „Sunt cotate foarte bine în strainatate. O asistenta pe care eu am format- o la spital si-a gasit un loc în Canada si mi-a scris ca acum castiga 6.000 de euro. Nu le poate condamna nimeni, dar este greu sa vezi ca un om pe care l-ai format aici pleaca fara sa se uite în urma“, spune Emilia Adam, director de îngrijiri la Spitalul de Pediatrie Brasov. Din cauza exodului în masa, conducerea acestui spital organizeaza din doua în doua luni concursuri pentru ocuparea locurilor vacante de asistent medical. În prezent, trei dintre cadrele sanitare medii au dosarele de plecare finalizate, dar cel putin 20 sunt cu toate formalitatile de plecare pe ultima suta de metri.

„Nu vreau decat sa traiesc decent“

Elena Simionescu lucreaza la sectia de urgente a Spitalului de Pediatrie. De cand s-a angajat, a stiut ca locul ei de munca este platit mult mai bine în Elvetia, spre exemplu. „Pasiunea mea este extrem de mare, atat pentru echipa de aici, cat si pentru munca pe care o fac. Singurul lucru care ma face sa ma gandesc la plecare sunt banii. Nu vreau decat sa traiesc decent si sa îmi fac meseria în conditii normale“, spune asistenta Elena Simionescu. Multe dintre asistentele care aleg sa lucreze în spitalele „din Vest“ nu vor decat sa castige bani cu care sa îsi cumpere o locuinta si o masina cum au vazut la colegele lor care deja au facut acest pas. „Normal ca vreau sa plec în strainatate. Nu spun ca nu îmi place ce fac aici, dar nu pot sta cu cateva milioane sa aud de la toate colegele care au plecat ca iau cateva mii de euro pe luna“, spune Anca Ovreiu, asistent la Sectia de Terapie Intensiva a aceluias spital. Criza fondurilor pentru salarii la aceasta unitate medicala este atat de grava, încat directorii au fost nevoit sa plateasca cu ora asistentele care au lucrat în perioada Sarbatorilor de Iarna.

Diferente uriase la salariu

Firmele brasovene care intermediaza contractele de lucru în strainatate se întrec în oferte catre asistentele de la toate spitalele din oras. Cele mai multe posturi de asistent medical sunt în prezent disponibile în Anglia, Elvetia, Germania, Italia s Canada. Asistentele care aleg sa lucreze în aceste tari au varste de pana la 30 de ani. În Brasov, majoritatea asistentelor lucreaza pentru salariul minim pe economie. Ofertele firmelor de intermediere nu sunt niciodata mai mici de 1.500 de euro pe luna. În spitalele din Canada, spre exemplu, asistentele din Brasov ajung sa îsi gaseasca locuri de munca platite si cu peste 5.000 de euro pe luna.

Intre familia ex-suveranului Mihai 1 si Guvernul
Romaniei se poarta, de mai multe luni, tratative
privind retrocedarea domeniilor Casei Regale
si/sau acordarea unor despagubiri banesti. Uzand
de Legea 10/2001, Mihai 1 a solicitat, asemeni
multor expropriati, restituirea bunurilor. Potrivit
inventarului facut de noua putere, dupa abdicarea
lui Mihai 1, acesta a detinut castele, mosii, vile,
parcuri de vanatoare si cabane. Si, desigur, perla
patrimoniului romanesc, Castelul Peles.
VALENTIN ZASCHIEVICI

Numarul proprietatilor revendicate de familia regala in baza Legii 10 nu este cunoscut. Cert e ca intretinerea anumitor proprietat i - precum Pelesul - ar usura considerabil vistieria regala. De aceea, in schimbul a circa 35 de milioane de dolari, Mihai 1 ar fi dispus sa renunte la aceasta proprietate (dupa ce mai intai o va fi dobandit), sa o cedeze statului, dar cu conditia ca, la anumite evenimente, sa o poata folosi.
Antonescu a recunoscut datoria

In schimbul acestor despagubiri, fostul suveran ar fi dispus sa renunte si la datoria statului roman catre el, de 2 milioane fraci elvetieni (20 de milioane, actualizat), ce dateaza din anul 1941. Aceasta datorie pare sa se regaseasca, documentar, in Decretul-Lege nr. 615, semnat de maresalul Antonescu, si insumeaza drepturile de creanta asupra indemnizatiei de expropriere (act incheiat de Carol al II-lea in 1939) plus contravaloarea unor terenuri din mosia regala ce au fost vandute.

Acest aspect este acum negociat de Andrew Popper, emisarul Casei Regale in relatia cu Executivul de la Bucuresti.

Regele, ca orice alt cetatean

Legal, ne spun specialisti in drept precum avocata Anca Diculescu, Mihai 1 are dreptul, ca orice alt cetatean, sa primeasca ceea ce i-a apartinut de drept. Negocierile cu Guvernul pot fi concretizate insa dupa ce fostul suveran va fi pus in posesie. Si Legea 10 specifica, la art. 1, alin. 2, ca in situatiile in care bunurile nu pot fi restituite in natura, proprietarul va fi despagubit baneste.

Iata cateva dintre dorintele Casei Regale, asa cum reies, potrivit unor surse confidentiale, din tratativele purtate in aceasta perioada cu Executivul: -Guvernul trebuie sa recunoasca ca Domeniul Regal Peles a fost confiscat de comunisti ilegal si abuziv, fara titlu.

Ocazii de familie

-Majestatea Sa Regele Mihai va ceda in integrum Domeniul Regal Sinaia catre statul roman, care il va administra ca pe un bun national, insa doreste sa foloseasca, in anumite imprejurari deosebite, Castelul Peles, Foisor sau Pelisor, in conditii stabilite de comun acord cu Guvernul. Ocaziile in care Familia Regala va folosi aceste proprietati sunt cele de familie sau cu simbolistica deosebita. Conditiile vor fi mutual acceptate printr-un document aditional.

-In schimbul cedarii Domeniului Regal, Familia Regala solicita de la statul roman suma de 35 milioane dolari, suma considerata nu foarte mare fata de valoarea de patrimoniu inestimabila.

-De asemenea, Familia Regala se obliga sa renunte la suma de 20 milioane franci elvetieni, recunoscuta ca datorie publica prin actul legislativ din 1941.

-Guvernul Roman va ajuta, in masura posibilitatilor, ca Familia Regala sa intre in posesia intregului Domeniu de la Savarsin si sa recupereze alte proprietati minore, care au fost notificate.


Ce proprietati ar putea revendica fostul suveran

Potrivit inventarului intocmit de expertii noii Puteri instaurate dupa abdicarea regelui Mihai, fostul suveran detinea urmatoarele proprietati, ce aveau sa fie confiscate:


Domeniul Busteni - Azuga - Predeal, din judetul Prahova, fost proprietatea regelui Mihai, cu o suprafata de 11.971,15 ha padure, cuprinzand:

-21 corpuri de cladiri urbane, compus din 83 de incaperi si dependinte;

-6 corpuri de cladiri rurale, compus din 42 incaperi si dependinte;

-4 terenuri urbane a 4,94 ha;

-2 parcuri (cu terenuri sportive, a 3,94 ha);

-2 intreprinderi industriale - Fabrica de salam Azuga si Fabrica de sticlarie Azuga.


Domeniul Savarsin, din jurul localitatii Savarsin, judetul Arad, proprietate a fostului rege Mihai, avand:

-o suprafata de 4.669 ha padure;

-un castel compus din 4 corpuri cu 26 de camere;

-10 corpuri de cladiri rurale, cu 11 camere;

-1 parc (cu teren sportiv) cu o suprafata de 19,5 ha.


Domeniul Capalnas - din localitatea Capalnas - judetul Severin, proprietate a fostului rege Mihai cu:

-o suprafata de 2731,46 ha padure.

-Imobilul din Strada I.L. Caragiale nr. 32 din Bucuresti:

-cu 1 corp cladire urbana, compus din 8 incaperi si dependinte. Imobilul din Str. Budisteanu nr. 16, Bucuresti:

-cu 3 corpuri de cladiri urbane, compus din 46 incaperi si dependinte.

Lot parcelarea Blank din Parcul Jianu, municipiul Bucuresti, cu o suprafata de 1.298 mp.

Castelul Peles - localitatea Sinaia, fosta proprietate a regelui Mihai, compus din:

-cladirea veche cu 100 de camere;

-aripa noua cu 66 de camere;

-19 corpuri case urbane cu 393 camere, astfel:

-Castelul Pelisor, 99 camere;

-Casa Cavalerilor, 21 camere;

-Castelul Foisor, 43 camere;

-Cladirea Economat, 52 camere;

-Garajul nou, 7 camere;

-Garajul vechi, 31 camere;

-Uzina electrica, 6 camere;

-Garajul de jos, 19 camere;

-Casa noua cu gradini, 17 camere;

-Cazarma si spalatoria, 72 camere;

-Arhitectura, 8 camere;

-Garda de la poarta, 5 camere;

-5 cabane de turism cu 14 camere si stana regala;

-Ferma de vulpi argintii, sere de flori si casa veche a gradinii;

-Un parc, suprafata 60 ha.

Acestea sunt doar bunurile consemnate a fi apartinut fostului suveran. Proprietatile altor membri ai familiei regale nu intra in discutie.


Casa Regala vrea sa faca la Savarsin un paradis turistic

Cel mai important proiect din ultima jumatate de secol, demarat in judetul Arad, are in prim-plan castelul de la Savar sin. Agricultura ecologica, turism si investitii de milioane de euro - acestea sunt planurile Casei Regale pentru localitatea Savarsin. Cu sprijinul Marii Britanii, Casa Regala vrea sa transforme comuna Savarsin intr-un loc cu sute de ateliere mestesugaresti si puncte de tractie pentru turisti. Numele proiectului: Savarsinul regal. Primele investitii la Savarsin vor fi in domeniul agriculturii ecologice. Serele regale vor fi modernizate cu fonduri obtinute de la Uniunea Europeana prin programul Sapard. Impreuna cu unul dintre cele mai mari colegii din Marea Britanie, Writtle College, Casa Regala vrea sa investeasca in Savarsin in urmatorii 5 ani, 10 milioane de euro. Banii pot fi obtinuti de la investitori privati interesati sa deschida o afacere in domeniul turismului, mestesugariei sau al sanatatii. Principesa Margareta de Roma nia a declarat ca ea crede in acest proiect, fara de care prezenta familiei regale nu se justifica la Savarsin, iar demersul este facut atat pentru comunitate, dar mai ales pentru bunica ei. Writtle College din Marea Britanie va asigura consultanta pentru toate proiectele ce se deruleaza la Savarsin. Experienta in acest domeniu este remarcabila. Colegiul are o activitate de peste 100 de ani si ofera consultanta pentru Guvernul Marii Britanii, dar si pentru guvernele locale, a declarat Jamie MacAskill, prorector al Universitat ii. Marea Britanie sprijina toate proiectele de investitie. Secretarul comercial al Ambasadei Marii Britanii la Bucuresti, care a fost prezent la Savarsin, sustine ca acest program va fi prezentat si oamenilor de afaceri englezi, in ideea atragerii de fonduri. In opinia sa, nu exista nici un obstacol decat acela ca tara noastra nu este perceputa in regat asa cum ar trebui si cum merita de fapt. Programul Savarsinul regal este sprijinit si de Guvernul Romaniei.

1. As incepe cu Judecata, pentru ca vad aci un punct nevralgic, in viziunea noastra crestina in general, care apoi se reflecta asupra multor altor probleme.

Mi se pare ca prea mult ne cantonam intr-o viziune "medievala" a judecatii, in care omul sta perplex in fata unui judecator perfect contabil.

Dar din Evanghelii si din Noul Testament transpare o alta viziune, cred eu:

• Mântuitorul nostru Iisus Hristos spune ca Tatal nu judeca, ci toata judecata a dat-o Fiului (Ioan 5, 22).
  
• In alt loc (iertare, ca nu am gasit referinta), zice ca nu El ne judeca, ci constiinta noastra.

Cheia acestei dileme mi se pare a fi in cuvintele "Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele." (Ioan 3, 19).

Judecata este deci intalnirea constiintei noastre cu Lumina, care pune toate in evidenta: toate omul si le va vedea clar, deslusit, dar mai ales, fiind de fatza la toate ale sale, va lua o atitudine si aici este de fapt judecata !! -- unii se vor opune ("Nu, nu am facut asa!") sau isi vor cauta scuze ("Bine, dar cutare persoana sau cutare lucru m-a impins sa fac asta"), altii se vor smeri si se vor umili si vor zice: "Dumnezeule, milostiv fi mie, pacatosului". Si acesti din urma sunt ceea ce numim "sfintii", la diferite masuri...

2. Ca sa vin la "buna-intentie" si la "buna-credinta" trebuie ca mai inainte sa reamintesc cuvantul: "daca omul are o singura patima, aceea umple locul la toate celelalte". Asta vrea sa spuna ca lucrurile merg impreuna, ca lupta, desi mai accentuata undeva, se da pe toate planurile.

Astfel, buna-intentie si buna-credinta nu sunt scuze daca omul se lasa obrit de bunavoie, daca omul nu e smerit sa asculte un sfat, daca omul sta in ignoranta cu placere...

"Drumul spre iad e pavat cu intentii bune" devine astfel doar o butada, utila uneori, in contextul in care in spatele bunelor intentii se ascund lucruri ca cele enumerate mai sus.

Asadar lucrurile trebuie discernute in profunzimea lor. In acest sens, Sfantul Marcu Ascetul zice:

"33. Sunt fapte ce sunt implinite sub pretextul aparent ca sunt bune, dar scopul urmarit de cel ce le implineste nu este bun; sunt alte fapte care ne apar ca rele, dar scopul urmarit de cel ce le implineste este bun.

"34. Dar la unii nu numai lucrarile/faptele, ci si cuvintele/discursurile pe care le spun sunt de felul de mai sus. Unii, asadar, astfel isi incarca faptele din nestiinta si din neiscusinta, altii cu un scop viclean, iar altii dintr-o intentie evlavioasa.

"35. Cela ce sub masca/vesmântul laudei ascunde clevetirea/calomnia, nu este usor de descoperit celor mai simpli. Asemenea acestuia e si cel ce sub masca/vesmântul smereniei ascunde slava desarta.

"36. Cei care prin multe vorbe transforma minciuna in adevar, mai târziu, dupa plecarea lor, vor fi dati pe fatza de faptele lor.

"37. Se intampla uneori ca facem ceva ce pare bun la aratare, dar care raneste pe aproapele, dupa cum se intampla si ca, nefacand acel lucru bun la aratare, ne folosim sufleteste, pentru intentia/gandul buna."

(Sfantul Marcu Ascetul, Despre legea Duhovniceasca - in Filocalia româneasca, vol. 1 - dar traducerea de aci e adaptata de mine, ca nu am avut textul parintelui Staniloae la-ndemana)

Iata deci un exemplu de analiza a "bunei-intentii".

Toate cele bune.

pr_iulian

Pe mine nu m-a interesat niciodata (sic!) sa conving pe cineva de ceva, mai ales in domeniul credintei.

Când omul se straduieste sa convinga, cel mai adesea da, fara sa vrea chiar, importantza argumentelor sale proprii, nelasand loc lucrarii lui Dumnezeu. Si cred ca asta e, pastrand proportiile, o inselaciune. Cand convingem pe cineva cu argumentele proprii este o intreprindere omeneasca ce se aproprie de ceea ce inteleg eu prin prozelitism: omul este convins, dar cu argumente omenesti, nu in profunzime, si, ca orice prozelit, candva va abandona aceasta "convingere".

Nu stiu cat de bine m-am facut inteles...

Si-atunci, care ar fi variantele?

Eu vad doua solutii, mai apropiate de viziunea ortodoxa a lucrurilor, si care de fapt se intalnesc:

• 1. Relativizarea propriului discurs. - Omul trebuie sa invete sa-si puna in cauza propriul lui discurs, sa si-l relativizeze, ca astfel sa lase loc lucrarii harului lui Dumnezeu (cam cum facea, metaforic zic, un parinte de ma Muntele Athos acum cateva veacuri: statea intr-o coliba undeva un timp si apoi punea foc si se muta in alta parte si tot asa). Este o arta crestina a discursului nu usor de dezvoltat, dar absolut necesara celor ce isi asuma "cuvântul".


• 2. Sfatuirea. - Problema sfatuirii insa e ca "a învăţa pe aproapele, este asemenea cu a-l mustra" (avva Pimen, nr 157, in Patericul egiptean), iar Sf. Marcu Ascetul contrarecomanda duhovnicilor sa invete pe cei ce nu sunt sub ascultarea lor. Sigur, uneori ti se cere sfatul si atunci trebuie sa-l dai fara sa strici ceea ce a construit duhovnicul persoanei in cauza...
  
  Sfatuirea, cu discretie si in spiritul punctul (1.), se face insa cu succes intre prieteni. Cu cat esti mai apropiat de cineva, cu atat poti sa-i spui lucuri mai multe, mai intime, mai profunde.

Acum, revenind la cazuri concrete, rezumatul "predicii" mele despre spovedanie e urmatorul: Chiar si-n fiecare zi gresim si pacatuim, ca judecam pe cineva, ca vorbim pe cineva, ca gandim ceva rau sau nepotrivit etc. Ori aceste greseli nu sunt nimic: ele lasa urme in sufletul omului. Aceste rani (ori, daca vrei alta imagine: niste pietricele care se tot aduna in buzunarele noastre pana ne ingeuiaza si ajungem la discomfort sufletesc), cand sunt mici si ocazionale se tamaduiesc prin rugaciune si maslu si impartasire etc, dar cand ele se repeta e ca si cum ai scormoni o mica zgârietura... va deveni o rana adevarata. Apoi aceste pacate instalate, ele favorizeza altele, ca toate sunt inter-legate.
Cand omul ezita sa vina din cauza ca nu poate poti, eu ii zic ca nu e o legatura obligatorie intre post si spovedanie, ca altfel nu mai vine. Apoi vad eu cu el la spovedanie ce poate si ce nu poate...

Toate cele bune.

pr_iulian

La Galeria Noua, pe strada Academiei nr.15, vis-a vis de intrarea la Arhitectura s-a deschis o expozitie, deschisa pana la 18 /04 – Triaj. “Triaj - anexa garii unde se sorteaza trenurile. Printre linii multiplicate la nesfarsit, piese de toate varstele si culorile asteapta sa fie recompuse, sa plece spre alte destinatii. Lumea noastra este in buna parte un Triaj.”
Trei arhitecti, Mariana Celac, Marius Marcu-Lapadat, Iosif Kiraly si-au propus sa cerceteze cartiere de locuinte traditionale, dar si ansamblurile de blocuri construite in perioada comunista, felul cum s-au transformat ele in timp.
Mariana Celac este preocupata de evolutia spatiului construit in secolul 20. Marius Marcu Lapadat preda Istoria Mobilierului la Universitatea de Arhitectura. Ambii au afinitati legate de mediul urban, sau suburban, ca mediu de viata. Si au ales zonele de interes.
Iosif Kiraly preda Fotografia la Universitatea de Arta Bucuresti. “Foloseste extensiv fotografia in lucrarile sale de Arta.” Preocuparile sale se indreapta spre Artele vizuale. S-a ocupat de realizarea si prezentarea imaginilor care sunt expuse pe simeze.
Expozitia nu este lipsita de interes.
Intr-un spatiu relativ intim, sunt expuse colajele unor imagini care recompun cateva strazi traditionale: intreaga latura vest a strazii Viitor, sau strada Fildesului din Catelu. Apar si fronturi de blocuri. Amenintatoare si coplesitoare in Stefan cel Mare, dezorganizate complet in spatele acestui bulevard, sau lateral Victoriei Socialismului.
Pana aici toate bune. Daca demersul este interesant, imaginile nu prea sunt pe masura.
Am discutat cu MC si MM-L, pe care ii cunosc bine personal. I-am felicitat sincer.
Am intrebat daca nu li se pare ca asemenea cercetare si documentare ar fi fost si mai bine venita in anii 1984. Mi-am exprimat surprinderea ca in expozitie cantitatea e promovata in detrimentul calitatii. Jumatate din imagini, marite 150% ar fi fost dublu de graitoare.
Pe invitatie apare imaginea cea mai reusita, fara vre-o legatura cu tema, arenele Romane din Parcul Carol. Amandoi au convenit ca vizual, se asteptau la mai mult.
Incercau sa se justifice prin Buget Relativ Redus, oferit de sponsori: Programul Cultural Elvetian, Centrul International de Arta Contemporana si Muzeul Municipiului Bucuresti.
Prea de curand, am citit parerile unor critici de Arta care sustineau: “Iosif Kiraly este singurul din tara care a facut Lucrari de Arta in Fotografie dupa 1980.” Asa ca am urmarit expozitia cu foarte mare atentie. Pe pereti sunt insirati cca 30m de print color. Fara impact, imagini care nu capteaza ochiul; il lasa sa rataceasca aiurea. Dezamagitoare expunerea “unicului Autor de Lucrari de Arta in Fotografie”. O reusita vizuala cam indoielnica.
Nu se poate spune ca imaginile sunt neinteresante. Dar pana la “Unicul Autor de Lucrari de Arta”, mai este o cale foarte, foarte lunga.
Mariana sustine ca unul din scopuri era sa-ti rataceasca privirea dezorientata. O fi bine? Atunci nici nu aveau nevoie de imagini. Puneau textele si niste semne mari – de intrebare, sau exclamare. “Less is More” este una dintre maximele prezentarii in expozitii.
Imaginile d-lui Kiraly sunt toate facute folosind simultan 3 retete de prezentare. Toate compozitiile sunt realizate prin colaj-montaj digital. Foarte frumos.
Acesta o fi curentul pe care il preda dansul acum, la cursul dumnealui?
La Universitatea de Arta Bucuresti a auzit de David Hockney, pictor englez, intr-adevar mare as la montaje si experimente fotografice. http://www.saltsmill.org.uk/photomontage.htm
Invariabil sunt mixate imagini facute in momente diferite; vara si iarna, sau soare si umbra.
“Astfel este incorporata trecerea timpului in imagine.” Si un ceas in prim plan putea sustine aceasta. (Exista fotografi care fac asa). Si 3, cat de multe insemnari in jurul imaginii.
Exista vre-o reteta de facut Arta? Personal am foarte mari indoieli. Nu am auzit pe nimeni sa sustina o asemenea prostie. Dar ascultati Reteta Pietrei Filozofale - apud Iosif Kiraly :
Colaje mozaic, din care unele bucati facute musai in alt moment, cu text asociat alaturi.
Colaje. Cat de artistica ar fi o reteta despre care trateaza 100.000 site pe Google?
Exista oferte prin care "Si Pozele dvs de familie pot fi transformate in opere de arta”
http://www.finestimage.com/photoart/collage.htm
Iti cer si textele asociate care ar face placere membrilor familiei. Cata Arta…
Vad ca sunt sincer apreciate si sustinute “Unicele Lucrari de Arta” in Fotografie. Dar n-am prea inteles unde o fi Arta?
"Parerea mea", daca ar fi sa citez din clasici. Numai bine, Andrei