asfalt

nu vreau sa ma gandesc, in calitate de cetatean bantuitor prin Bucuresti, cum ar fi sa se asfalteze tot la 2 luni...Desi, daca stau sa ma gandesc bine - in fapt, cam asta se intampla :((

zau, ar fi cea mai mare prostie sa astupi mereu gaurile din asfalt!:)
la noi se practica, intro veselie, mai ales de catre primarii harnici. si prosti.
cred ca majoritatea strazilor au nevoie de reabilitare, nu de carpaceala. cu includerea retelelor (corent, cablu, telefon) in canale subterane.

sa se consolideze cladirile cu bulina rosie...? nu statul, proprietarii de drept.
ce ar putea statul sa faca? sa le ofere facilitati, credite cu dobanda subventionata, scutiri la platea impozitelor pe imobile etc. adica statul sa vina cu politici publice in acest sens, nu cu pomeni.
pentru ca altminteri il chem si eu pe statul asta sa-mi puna gresie si faianta si sa-mi zugraveasca:)

bun. nu iti permiti sa iti consolidezi cladirea in care locuiesti? sau iti e frica sa mai stai in ea. o vinzi, te muti. lasi pe altul.

http://www.diaconescuradu.com/din-nou-asfalt-dupa-150-de-kilometri-si-un-mic-uragan-din-spate

"[...]Acum poate va intrebati cum e sa calatoresti singur pe aici, cum se scurg orele si kilometri unei astfel de zile, cum e cu dorul de casa, care sunt lucrurile care iti trec prin minte atunci cand esti acolo.

Poate parea paradoxal dar nu e deloc greu, atunci cand pedalezi prin viscol strangi din dinti si esti prea ocupat eventual cu gasirea unui loc adapostit de vant in care sa iei o pauza. Atunci cand iese soarele te bucuri de caldura lui si poate cel mai important tot timpul ochii si spiritul sunt libere sa alerge in voie peste ce vad in jur. Si nu putine sunt momentele in care imi spun in sine “Doamne cum se vede asta!” chiar daca fotografia pe care incerc sa o fac dupa nu reuseste sa suprinda decat rar sentimentul asta. In rest nu e deloc plictisitor iar ochii se uita destul de rar peste ceas si de multe ori ma intreb cum de s-a facut deja seara (si cum de am pedalat doar 30 de kilometri pana acum). Dar mai tot timpul esti complet absorbit de ce se intampla in momentele respective, de urmatoarea curba, de norii care fug pe deasupra ta, de gropile si de damburile in drum, iar asta se intampla in sensul cel mai bun al cuvintului.

Cu dorul de casa e poate e mai simplu si pot sa spun ca daca mi-e dor de un loc anume, mi-e dor de muntii din Romania. Iar de ei nu mi-e dor din cauza frumusetii lor, caci sunt munti mult mai faini pe lumea asta, ci din prisma momentelor traite acolo alaturi de persoane dragi. Si cum de-a lungul timpului s-au strans extrem de multe momente faine, e greu sa nu te simti legat de locurile respective. Si poate intr-un fel din mijlocul pustietatii si de la capatul lumii e mai usor sa distingi ce e cu adevarat important pentru tine.

Dar acum acum revenind la povestea zilei, inainte de a ajunge in Alichur, prima asezare dupa 150 de kilometri, mai am parte de o intalnire interesanta. Pe drumul complet pustiu (pe aici chiar daca e asfalt trec cam 4-5 masini pe zi) zaresc in departare silueta unui om ce merge pe departarea drumului. Cu siguranta nici un localnic nu e suficient de nebun ca sa mearga pe aici, si intr-adevar, atunci cand ajung langa el il intalnesc pe Dimitri, pensionarul rus de 65 de ani plecat cu autostopul prin stan-uri. O bocceluta, un izopren si un sac de haine ce nu par neaparat potrivite pentru frigul din Pamir e tot ce are dupa el. Ne facem poze, eu vorbesc rusa cam cat vorbeste el engleza, asa ca dialogul se desfasoara cel putin ciudat. Oricum intalnirea e o dovada clara ca daca exista chemarea, nu e niciodata prea tarziu.[...]"

Mai tolanici, mai.
Ai un fix extrem de mobil: daca cineva are o alta parere decit tine acela este catalogat imediat anti: american, semit, etc.
Te deranjeaza parerile mele, combate-le cu argumente, cu documente, dar nu sari cu gura.

Presupun prin ABSURD, ca ai dreptate. Lamureste-ma!
De ce au fost americanii atit de altruisti incit sa dea de pomana bietei Europe ajutoare? Ii gidila ideea socialista, nu aveau ce face cu banii in america… Motivele trebuie expuse clar, logic.

De ce au transportat gratis mii de tone in Berlin?

Intreb si eu ca si poetul: “Ce-i mina pe ei in lupta, ce-au voit acel Apus?”

1. De ce a fost atacat Irakul conform declaratiilor oficiale americane? Pentru arme de distrugere in masa atomice si chimice.
2. Exista vreo arma? Nu.
3. Cine a distrus Irakul aducindu-l in situatia de a fi refacut? SUA si GB.
4. Daca cineva strica ceva, la care i s-a spus sa nu umble, trebuie sa platim toti? Nu. Plateste vinovatul.
5. De ce trebuie francezii, germanii, romanii, etc sa plateasca pentru ca americanii au vrut sa distruga Irakul? Pentru ca sua nu poate suporta singura efortul si isi supara contibuabilii!
6. De ce firma Haliburton tepuieste statul american, caruia ii vinde petrol irakian la un pret de 3 ori mai mare deceit cel de piata? Pentru ca nimic nu se face gratis.

As putea continua cu intrebarile, dar constat ca tu propui ca tot ceea ce s-a furat, distrus, jefuit, bombardat de unii sa fie platit de toti la gramada.
Pai exact asa s-a intimplat in Romania cind au jefuit Bancorex-ul, asfaltul de pe drumuri, fabricile, terenurile, case proprietate privata si am ajuns acum sa le platim de la buget, adica din banii contribuabilului. La noi asta se numeste furt calificat si coruptie. Tu cum ii zici?

Daca era sa contribuim la reconstructia Irakului dupa ce a fost distrus de incendii, inundatii, sau de razboiul cu un dusman comun, era altceva. Atunci spuneam si eu sa dam cit ajutor putem da. Asa cum am dat in Kuweit in perioada 1992-1996 reparind sondele aruncate in aer de Saddam.

Cred ca e o mare diferenta intre a te integra si a deveni altceva decat roman. Cred ca nici macar formalitatea de a-ti lua o cetatenie noua nu poate sa anuleze faptul de a fi roman. Observ cu placere ca romanii au o capacitate enorma de a se adapta la un nou stil de viata intr-o sociatate straina si ca au intr-adevar talent la invatarea limbilor straine. Sunt insa convinsa ca nimeni nu se poate transforma complet pentru ca "originalii" descopera "falsul", oricat de perfect ar fi. Nu-i asa ca in cazul unei picturi false auzim de multe ori argumentul "e falsa, pe vremea aceea nu existau aceste substante chimice in culori"...
Exista totusi tot mai multe cazuri care urmeaza acelasi tipar: origine romana, cetatenie straina, insa negarea daca nu a originii, macar a tarii, a lui Iliescu, a valorilor culturale, etc. Totul incununat de convingerea ca tara de adoptie e ceea ce se putea intampla mai bun. Mie mi-e destul de greu sa inteleg ce i-a dus pe acestia saaleaga aceasta cale. Inteleg ca multi se vor simti dezamagiti de Romania cu atat mai mult cu cat isi vor gasi un rost in Occident. Romania, e drept face mult (vant) pentru integrarea in NATO/ Europa!/etc, insa ma amaraste faptul ca nu face nimic pentru a-si castiga respectul in lume. Alte tari au la fel de multe parti negetive si pozitive, au trecut prin comunism si se lupta cu marea coruptie, dar glasul lor e ascultat si respectat (vezi Italia, Polonia, Ungaria, Bulgaria).
De aceea, probabil, sunt multi romani care se feresc sa recunoasca de unde vin si se topesc in noua masa. Poate ca la unii mai apare si o doza de snobism, nu stiu.
Si eu am avut sentimente contrarii in prima faza. Cand mi-am vizitat orasul natal pentru prima data dupa ce am plecat era o zi de iarna innorata si tot ce mi-am dorit a fost sa plec mai repede inapoi. Inchipuiti-va, sa nu-ti mai placa acasa la tine! A urmat un fel de cearta cu mine insami si doar sotului meu i-am povestit ce-mi trecea prin cap. N-am vrut sa-mi ranesc parintii si bine am facut.
A doua oara cand am mers acasa m-am simtit altfel. De cum am trecut granita am simtiti ca sunt intreaga din nou iar acasa a decurs totul ca si cum nu as fi fost plecata nici o zi. A fost si meritul parintilor si al rudelor care au tratat vizita mea ca pe ceva normal, fara sa-mi dea impresia ca s-ar fi schimbat ceva si, bineinteles, fara bocete. Eram pur si simplu iarasi pentru doua saptamani acasa.
Insa procesul de integrare a inaintat tot mai mult odata ce m-am intors in Germania si am inceput si sa studiez si mi-am pus si eu candva intrebarea "Oare mai sunt romanca?" Multi ma admira ca ma descurc atat de bine si ca m-am integrat deja in societate si cred ca, daca as vrea, as putea face si eu pasul acela de a nu mai fi romanca. Insa stiu ca nu mi-ar reusi figura, as fi vazuta si prost de nemti. Chiar sambata imi spunea cineva ca are o vecina din Romania de origine germana si care povesteste cat de groaznic era la bunicii ei la tara, ca nu aveau masina de spalat si strazile nu erau asfaltate si ii era rusine sa- si invite prietenii acolo.
Si cunostinta mea, mirata, a spus ca nu intelege de ce isi vorbeste vecina ei tara atat de rau. Ca e normal ca nu toata lumea are masina de spalat in Europa de est la tara si ca i se pare exagerat sa-ti tii prietenii, chiar si din inalta sociatate de judecatori si doctori, departe de tine numai pe motive materiale(mai ales ca la bunicii lor tot la fel trebuie sa fie).
Ce sa faci, e tot vina noastra ca nu stim sa tinem unii cu altii si simtim prea des necesitatea de a ne vorbi de rau. Aceasta e probabil si explicatia organizarii deficitare a romanilor din asa-numita diaspora. Care roman si-ar inchipui sa traiasca intr-un cartier romanesc asa cum o fac italienii sau chinezii? Poate e rusine sa fii roman si de aceea multi prefera retragerea luptei.
Sa zicem ca Romania e o tara bogata, cu cea mai mare crestere economica in Europa, cu o legislatie de nota 10, si cu un venit mediu pe cap de locuitor de 20000 de EUR pe an. Cati romani credeti ca ar povesti ca si ei vin din tara- minune?
Sa revenim la anul 2003, adica la realitate. Cati romani cunoasteti ca s-au prezentat la Ambasadele si Consulatele Romaniei pentru a vota Leges modificarii Constitutiei? Cati romani renunta intr-un an la cetatenia romana? Si cati dintre ei reusesc sa le transmita copiilor lor limba romana si basmele romanesti? Oare cati dintre partenerii romanilor din strainatate vorbesc deja limba romana?
Vi se pare ca exagerez?

Pe curand!
Mi

intuneric...
plansetul copilului imi sfasie inima.
Pasesc cu teama ca umbra mea sa sperie copilul.
Unde esti, copilul meu drag?
De ce plangi, cine te-a amarat?!
Inaintez pe o strada ingusta formata intre doua siruri de case...
Intuneric si planset de copil. Din ce in ce mai aproape.
Intuneric bezna.
Imi tin respiratia si inaintez in varful picioarelor ca nu cumva caprioara sa dispara precum o naluca...
Ma apropii din ce in ce mai mult si zaresc slab conturul unui copil sarman, asezat pe asfaltul rece.
Ma apropii si zaresc un chip de inger. Ochi albastri, par blond si carliontat.
Maini degerate de frig cauta zadarnic caldura unei case, intr-o cutie de chibrituri.
Fetita imi zambeste timid iar zambetul ei devine lumina pentru mine.
Intunericul nu mai e?!
Voi apuca eu, oare, sa te salvez?
Copilul meu...
Te iubesc.

Din pacet, Falfabeta, totul in Romania e politica. de la treburile guvernului pana la asfaltarea strazilor, de la ziua nationala la meciuri de fotbal. Eu cred ca exista multi oameni saraci in Romania. Ii vad in fiecare zi in jurul meu. Dar nu cred ca toti cei care se declara saraci si cer ajutor (de la stat, de la reviste, de la televiziuni) chiar sunt saraci. Zilele trecute, s-a descoperit ca, in nu stiu ce oras, doi dintre cei care depusesera cereri ca sa li se dea ajutor de incalzire pentru iarnam traiau in niste palate (gresie, faianta, termopane, mobila de lux, 2-3 masini). E adevarat ca nu castigau cinstit, prin salariu, dar asta nu-i facea saraci. Dimpotriva... iar eu am observat ca romanii au invatat un lucru: daca te plangi tot timpul, nu-ti cere nimeni nimic. Nici macar sa faci ceva ca sa schimbi situatia. Ori, din pacate, place, nu place, situatia din Romania se datoreaza exclusiv romanilor.
Si sunt multe afaceri de succes in Romania docmai pentru ca exista sarmani autentici.

Oare tara asta unde se va indrepta? Avem niste oameni politici care nu fac altceva decat sa se mute dintr-un partid in altul ca sa mai stea 4 anisori la caldurica in incinta senatului si camerei,niste oameni politici care fura, batjocoresc pe fata, uita istoria nationala si nici macar primele 2 strofe din imnul national nu-l stiu ( ce sa mai zic de afonismul cu care au fost nascuti si d.p.d.v. muzical cat si politoco-managerial)!!!
Regele Mihai s-a injosit dand acel premiu! De Ce?, ma veti intreba...
Raspunsul este simplu, cum poti sa ii dai un premiu asa de important unui om asa de incapabil politic, sau poate nu politic dar managerial, unui mincinos si unui comunist notoriu care nu a stiut toti anii astia decat sa pupe funduletul tatucii Nelu si sa invete de la el cum e cu bodegile moscovite pe care domn' presedinte sigur le-a cunoscut in tineretile sale de student la constructii hidro...
Sau poate nu e vinovat Regele ci revista VIP ca au facut un om de statura Regelui Mihai sa se injosesca ai da premiul chinuitului de Nastase care normal ca s-a bucurat in asemenea hal(in grandomania care il caracterizeaza) si a mai asfaltat niste drumuri prin Cornu...
Halal tara, halal clasa politica, halal oameni, si cred ca ne meritam soarta, pentru ca tot noi in prostia noastra ne spunem, EHH!! CE SA-I FACI, E MAI BINE CU ILICI SI AI LUI, E SINGURA NOSTRA SANSA, AU REALIZAT ATATEA SI ATATEA...
DUMNEZEU SA NE DESCHISA OCHII, CACI VAI DE CAPUL NOSTRU, NICI NU STIU DACA AVEM OCHI DEOCAMDATA...

Pentru mine Romania reprezinta trecutul. M-am intors anul acesta dupa 6 ani si a fost coplesitor. In sase ani multe s-au schimbat dar nu cladirile sau politica ma intereseaza ci oamenii si nu toti oamenii ci numai acei pe care i-am cunoscut si-mi sunt prieteni inca. Cei mai multi sunt bine, traiesc decent sau chiar peste acest nivel. Cred ca este ca o selectie naturala, cei ce se adapteaza mai repede au o viata mai frumoasa. Au invatat ca lamentarile nu duc nicaieri si daca vrei sa ai o sansa trebuie sa faci si altceva dacat sa astepti. M-am simtit bine in aceasta vacanta cu prietenii si parintii dar fetita mea Ruxandra (are 9 ani) a cerut sa ne intoarem acasa (in USA) inca de la sosire cand a vazut o ceata de tigani care sparge asfaltul si inecau in nori de praf calatorii de pe aeroport. Pentru ea Romania nu reprezinta nimic, nu are amintiri sau prieteni si ceea ce vede nu are cum sa o atraga! Asa mi-am dat seama cum altii pot vedea tara noastra si nu vor sa se mai intoarca. Dar pentru mine reprezinta o treime din viata si asta nu se poate sterge. Ma voi intoace totdeauna cu placere la casa mea din trecut, dupa cum la fel de bine ma voi intoarce la casa mea actuala. No regrets! Never!

...Cititzi si judecatzi singuri!

SB



Pentru noi – ratia de libertate, pentru ei – ratia de moarte


▪ Un general acuzã: „Dosarul procesului Ceausescu este fals”
▪ Mãrturii senzationale ale membrilor plutonului de executie de la Târgoviste
▪ Mãrirea si decãderea clanului Ceausescu
▪ De ce s-a sinucis Elena Stãnculescu
La 14 ani de la Revolutie, întrebãrile fãrã rãspuns devin tot mai numeroase. Istoricii nu si-au intrat în rol, martorii acelor zile de foc sunt tot mai rari si vorbesc putin. „Jurnalul National”, dupã numãrul consistent de pagini consacrat evenimentelor din
decembrie 1989, în editia de ieri, continuã astãzi sã aducã noi mãrturii, care se pot constitui în file dintr-o posibilã si necesarã istorie a unui moment de rãscruce.

„Dosarul din procesul lui Ceausescu este un fals”
Generalul Andrei Kemenici a hotãrât sã rupã tãcerea
La 14 ani de la Revolutie, comandantul unitãtii din Târgoviste, unde a fost judecat si împuscat Ceausescu, face o mãrturisire senzationalã: documentele procesului ar fi fost semnate în alb de cãtre completul de judecatã, fiind completate, mai apoi, la Bucuresti.
▪ Jurnalul National: Când a început Revolutia pentru dumneavoastrã, domnule general Kemenici?
Generalul Kemenici: Încã de pe 16 decembrie. Primisem ordin sã începem în unitate o pregãtire deosebitã pentru apãrarea Târgovistei. Eram artileristi de antiaerianã, ei ne cereau sã ne antrenãm pentru lupte de stradã. Eu am mai participat la asemenea actiuni, în 1968, în timpul Primãverii de la Praga. Eram cãpitan. Primisem ordin ca, a doua zi, sã vin sã apãr Otopeniul. Si l-am apãrat atunci pe Ceausescu. Ca sã nu i se întâmple si lui ce i s-a întâmplat lui Dubcek, care a fost luat pe sus si dus la Moscova. Alãturi de 100 de soldati, eu, cãpitanul Kemenici, eram în stare sã-mi dau viata pentru el si pentru ideea lui. Dupã 21 de ani s-a întâmplat ironia vietii mele: colonelul Kemenici îl apãra pe acelasi om. Dar, de data aceasta, de furia si de ura poporului român.
▪ Stiati cã Ceausescu se aflã în zonã?
Primisem ordin de la generalul Voinea, comandantul Armatei, sã-l prindem. Stiam cã se aflã undeva prin preajma orasului. La ora 18:30 au fost adusi în cazarmã. De la ora 12:00 noaptea se putea spune cã Revolutia s-a terminat: partidul, Securitatea, Armata, Militia, toti îl trãdaserã pe Ceausescu.
▪ Sosiserã deja membrii acelui tribunal improvizat?
Elicopterul cu Stãnculescu aterizase pe platoul unitãtii. Întelegerea dintre mine si Iliescu fusese sã vinã sã-i ia, sã-i ducã la Bucuresti si sã le facã proces. Neîncrezãtor, Stãnculescu mã întreabã: „Ei doi chiar sunt acolo?”. „Da, zic, sunt în TAB.” Credeam cã se va duce sã-i ia. Zice: „Nu, facem totul aici. Sã-i dãm drumul”. Eram mai multi pe holul unitãtii: eu, Stãnculescu, Voican Voiculescu, cei doi loctiitori ai mei, Gicã Popa, Nistor, Teodorescu, Lucescu, Tãnase. Si Stãnculescu le spune: „Domnilor, cei doi teroristi care trebuie sã fie judecati sunt Nicolae si Elena Ceausescu”. Când au auzit, ãstora au început sã le tremure pantalonii. Am primit ordin sã trec si eu în proces. Le-am rãspuns: „Nu trec, domnule!”. N-am nimic cu Voinea, dar el mi-a cerut în 1997 sã facem cumva si sã-i bãgãm în puscãrie pe Iliescu si pe Stãnculescu, sustinând cã ãstia ne-au escrocat. Dar el însusi fãcuse, în 1989, acel rechizitoriu pe dosul unor hârtii scrise de mine. Le-a datat 24 decembrie. Mandatele si celelalte, pe 23 decembrie. El nici n-a stiut pe cine judecã! Dar a spus asa: „Aveti un sfert de orã sã faceti treaba”. Executia a avut loc între orele 14:30–14:45. Totul a durat vreo douã ceasuri. A fost o buimãcealã totalã. Gicã Popa a judecat cu ochelarii, domnule! Hârtiile le uitase la mine în birou. Dupã proces, si le-a luat si a plecat. E o altã victimã a lui Voinea. Ultima este femeia asta, nevasta lui Stãnculescu.
▪ În ce relatii ati rãmas cu Stãnculescu?
Generalul Stãnculescu a eliminat, la Bucuresti, douã probleme capitale ale Revolutiei române. Mai întâi, l-a scos pe Ceausescu din CC, oprind astfel o mare vãrsare de sânge. Apoi, în perioada cât a fost ministru, fãrã sã fie ministru a dat ordin unitãtilor militare sã intre în cazarmã. Dar pentru mine Stãnculescu este dusmanul numãrul 1: el mi-a transformat unitatea în puscãrie, în tribunal si în poligon de executie. Fatã de Stãnculescu nu am decât urã. Dar stiti care este paradoxul cel mai mare? Am fost ultimul ofiter al Armatei Române care a executat întocmai ordinele lui Ceausescu, pânã în 25 decembrie. Pentru cã ele erau identice cu cele ale lui Iliescu. Ceausescu zicea: „Sã nu ascultati decât de Stãnculescu!”. Iliescu – tot asa.
▪ De ce credeti cã au dispãrut documentele procesului lui Ceausescu?
Pentru cã erau false. Un fals istoric al Justitiei române. De aici mi se trag mie toate necazurile. Toti le-am fi semnat atunci. Dar stiti cum le-au semnat ei? În alb, domnule! Au semnat pentru moartea Ceausestilor pe niste hârtii albe, pe care le-au bãtut la masinã dupã aceea, la Bucuresti. Dacã dosarul procesului nu dispãrea, intrau cu totii în puscãrie.
▪ Trãiti bine acum, domnule general?
Trãiesc din pensia mea si pensia sotiei mele, care a lucrat 28 de ani în administratie. Mi-am vândut apartamentul si masina pentru cã amândoi suntem bolnavi. În plus, am tot fost purtat prin procese. M-am mutat la douã camere, în cartierul acesta, plin de tigani. Acum câtiva ani, am constatat cu disperare cã sotia mea avea 2.200.000 de lei pensie, iar întretinerea ne venise 2.400.000 lei.
Cazarma lui Andrei Kemenici, o puscãrie pentru beznã
Bucuresti – Târgoviste, 22 decembrie 2003. Drumul Ceausestilor cãtre moarte. Drumul României cãtre economia de piatã. Flancat de case mãrunte, cu câte un maldãr de verze putrede la porti. Putini bucuresteni au aflat cã de la tarã le poti cumpãra la jumãtate de pret, iar tãranii n-au cu ce sã le poarte pânã în pietele Capitalei.
Peste Târgoviste pluteste o atmosferã de sãrbãtoare incertã. În scuarul din fata Consiliului Judetean se improvizase o scenã, se fãceau probe de microfon, pe trotuarul de alãturi se produceau niste ambulanti cu alãmuri. Începuse sã bureze, orasul respira fumul grãtarelor cu fleici.
Dimensiunea de „fost” a viitorului
Pânã sã dãm de generalul Kemenici, purtãm îndelungi discutii prin telefon cu Aurelia, distinsa sa doamnã: „A plecat cu colonelul Simescu, la niste festivitãti”. „Nu are mobil?” „Nu avem mobil, domnule, suntem necãjiti.” Izbucneste în plâns: „Si-au bãtut joc de noi, ne-au purtat prin tribunale. Stie tot orasul. Dacã vreti sã scrieti adevãrul, veniti la noi acasã, cã o sã aparã si el. Dupã ora 19:00, este invitat la o emisiune la televizor. Ne-au distrus.”
Între timp, intrãm în vestita cazarmã unde a fost judecat în pripã si executat cuplul Ceausescu.
Bulevardul Regele Carol I nr. 49, fost „Castanilor”. Fostã UM 01417, comandament al trupelor de cavalerie. Pe placa de frontispiciu încã stã scris: „Ofiterul de cavalerie trebuie sã fie si cãlãret, si cavaler”. Fost regiment 47 de artilerie antiaerianã, condus între 1986-1990 de cãtre colonelul Andrei Kemenici. Viitor sediu al Politiei municipale si al Jandarmeriei. Deocamdatã, o clãdire pustie, cãzutã în paraginã.
Urmele istoriei, acoperite cu tencuialã
Pânã se gãseste cheia de la intrare, ne îndreptãm cãtre spatele imobilului. Ne pomenim deodatã într-un pãtrat de asfalt din care rãsare zidul ciuruit. Acel zid. Incredibil de strâmt totul. S-a tras de la mai putin de doi metri si jumãtate. Peste gãurile de gloante s-au trântit câteva mistrii cu tencuialã. Parcurgem drumul, de la iesire pânã la zidul mortii. Undeva, mult deasupra aleii pavate, stã atârnatã o altã placã din PFL galben: „Clãdire nesigurã! Risc seismic ridicat. Gradul 2. Acces în zonã limitat”.
Înãuntru e aproape întuneric. Curentul a fost tãiat din octombrie, când cazarma a intrat sub administrarea Consiliului Judetean. Chiar în fatã, Biroul 3, unde s-a tinut procesul. O camerã goalã, cu ghiseu. Aceeasi sobã de teracotã, acelasi cuier de perete, aceleasi lambriuri cu miros de tutun stãtut. În dreapta – Camera 33, în stânga – o cãmãrutã strâmtã din care porneste un labirint de holuri.
Câtiva jandarmi pãzesc plictisiti puscãria asta pentru beznã. Ies în bulevard pãsind îndãrât de parcã, dacã m-as fi întors, mi s-ar fi proptit la ceafã sãrutarea unei tevi de puscã.
Când plecãm spre Bucuresti, e iarnã de-a dreptul. Ninge si plouã, nici una mai mult. Încã o Revolutie ca oricare alta, petrecutã în ziua cea mai scurtã a anului.

Clanul Ceausescu la 14 ani dupã Revolutie
Mãrirea si decãderea primei familii din România comunistã
Rãsturnarea de la putere a dictatorului Nicolae Ceausescu a însemnat o cãdere în gol pentru toatã familia sa. Copiii si fratii sãi care detineau functii importante în stat si-au pierdut privilegiile si au fost inculpati în mai multe procese. Unii au murit, ceilalti trãiesc discret.
În zilele fierbinti ale lui decembrie 1989 de dupã fuga sotilor Ceausescu, copiii acestora, Zoe, Valentin si Nicu, au fost arestati sub acuzatia de subminare a economiei nationale. Tot atunci li s-au confiscat bunurile, printre care bijuterii si obiecte de artã care, în anul 2001, erau evaluate la douã miliarde de lei. Zoe si Valentin au fost eliberati la scurt timp de la arestare si cercetati în continuare în stare de libertate. Nicu Ceausescu a fost condamnat la închisoare, dar eliberat din motive medicale.
Abia pe 12 ianuarie 1996, Parchetul General a dispus scoaterea copiilor lui Ceausescu de sub urmãrire penalã si revocarea mãsurilor asiguratorii.
Marin Ceausescu
Marin Ceausescu, si el unul dintre fratii lui Nicolae Ceausescu, a fost seful Reprezentantei Economice a României în Austria. A murit în conditii suspecte chiar în zilele Revolutiei, pe 28 decembrie 1989. A fost gãsit spânzurat în pivnita ambasadei, pe 28 decembrie 1989, la trei zile dupã împuscarea dictatorilor. În lipsã de alte probe, varianta oficialã a mortii a fost sinuciderea.
Ion Ceausescu
Fratele cel mic al dictatorului, Ion Ceausescu, a avut o carierã didacticã la Institutul Agronomic din Bucuresti si a condus Academia de Stiinte Agricole. Dupã Revolutie a înfiintat o firmã si în acest an a lansat o lucrare în horticulturã.
Maria Agache
Maria Agache, sorã a lui Nicolae Ceausescu si sotia ministrului Metalurgiei, a fost condamnatã la închisoare pentru înselãciune si trafic de influentã, dar a fost gratiatã în noiembrie 1994 de cãtre Tribunalul Bucuresti. Ea a fost pusã sub acuzare pentru cã s-a angajat la Electromagnetica Bucuresti pe post de maistru, fãrã a avea calificarea necesarã. Electromagnetica a solicitat salariile pe care le-a plãtit Mariei Agache în perioada 1977-1990 (an când a fost pensionatã), fãrã sã fi prestat vreo muncã în întreprindere. Instanta a hotãrât ca Maria Agache sã restituie 581.344 lei cãtre Electromagnetica, plus dobâzile aferente sumei. Sora dictatorului a murit în urmã cu câtiva ani.
Valentin Ceausescu
Fizician atomist de formatie, fiul cel mare al Ceausestilor a lucrat înainte de decembrie ’89 pe Platforma de la Mãgurele, unde mai este angajat si astãzi. Numele sãu este legat mai ales de echipa de fotbal Steaua, pe care a iubit-o si a sprijinit-o foarte mult, pânã la câstigarea Cupei Campionilor Europeni în ’86. A fost cãsãtorit cu fiica lui Petre Borilã, lider comunist. Cãsãtoria nu a convenit familiei dictatorului, nora fiind trimisã, dupã divort, în Canada, cu tot cu copilul lui Valentin. În iulie a.c., Valentin Ceausescu a obtinut si el o hotãrâre definitivã a Curtii de Apel Bucuresti, prin care Muzeul National de Artã al României a fost obligat sã-i restituie bunurile.
Elena Bãrbulescu
Elena Bãrbulescu, sora lui Nicolae Ceausescu, si-a petrecut retrasã ultimii ani de viatã, într-o locuintã plinã cu fotografii ale lui Nicolae Ceausescu, construitã chiar lângã faimoasa casã pãrinteascã a familiei din Scornicesti. Înainte de 1989, ea a ocupat functia de sef al Inspectoratului Judetean de Învãtãmânt Olt. Dupã Revolutie a devenit proprietara unui mic magazin din Scornicesti, iar printre produsele vândute se numãra si un sortiment de votcã numit „Ceausescu”. A murit pe 24 mai 2001, la 72 de ani, si a fost înmormântatã la Scornicesti.
Zoe Ceausescu
Înainte de 1989 a fost matematician si lucra la Institutul de Cercetãri Matematice al Academiei. Dupã Revolutie a continuat sã mai lucreze o vreme, dupã care s-a pensionat din motive medicale. Este cãsãtoritã cu Mircea Oprean, profesor la Politehnica din Bucuresti. Dupã câtiva ani de procese, Zoe a obtinut o hotãrâre judecãtoreascã în care autoritãtile erau obligate sã-i restituie patru bijuterii si alte câteva dintre obiectele de artã din cele care îi fuseserã confiscate în decembrie 1989, când fusese arestatã. Acum evitã sã aparã în public. (Claudiu Tãrziu, Cristina Hurdubaia)
Florea Ceausescu, cel mai iubit dintre frati
Florea Ceausescu, imediat nãscut dupã Nicolae, a fost poate cel mai apropiat sufleteste de cel care avea sã devinã în 1965 conducãtorul României. Florea era cel mare, mergea cu pachetele la închisorile prin care a trecut Nicolae, condamnat pentru convingerile comuniste înainte de al doilea rãzboi mondial. Dupã ce Nicolae Ceausescu a avansat rapid în ierarhia comunistã, dupã 23 august 1944, Florea a ales cariera de ziarist. A lucrat multi ani la „Steagul Rosu”, ziarul de partid al regiunii Bucuresti, în redactia cãruia a fost coleg cu Nadia Constantinescu, sotia viitorului presedinte al tãrii.
De la acest ziar a trecut apoi la „Scânteia”, organul CC al PCR, fiind mai întâi corespondent pentru judetul Ilfov, apoi redactor pe probleme agrare în redactia centralã. Cei din redactie si-l amintesc ca un om modest, deschis, plin de umor. Lui Florea, care semãna izbitor cu Nicolae, i se întâmpla deseori sã fie confundat cu seful statului. Poate si de aceea, Elena avea o atitudine foarte rece fatã de Florea, tinut cel mai la distantã de „curtea prezidentialã”. Fratii Ceausescu se reuneau de Sfântul Nicolae, când, potrivit obiceiului românesc, nu se fac invitatii la cel sãrbãtorit.
Florea Ceausescu a intrat în conflict cu câtiva satrapi locali în urma unor articole scrise în „Scânteia”. Cazul Duzineanu, despre care multi ieseni îsi amintesc, a stârnit furia prim-secretarului de la judeteanã sau a lui Ion Dincã, vizat direct de un articol care blama condamnarea unui inginer agronom din Cãlãrasi la ordinul lui Ion Te Leagã.
Dupã Revolutie, multi colegi de la „Adevãrul” i-au întors spatele. S-a pensionat. Trãieste în Bucuresti, unde are un apartament. Duce o viatã normalã.
Nicu Ceausescu fusese pregãtit pentru preluarea puterii
A fost cel mai implicat politic: prim-secretar al CC al UTC, ministru al Tineretului si, apoi, pânã în decembrie 1989, prim-secretar PCR al Sibiului. El era pregãtit pentru a prelua puterea de la tatãl sãu. A fost arestat la 22 decembrie 1989 si adus în Studioul 4 al TVR de cãtre revolutionari, dupã ce fusese rãnit cu o loviturã de cutit. La 21 septembrie 1990, Tribunalul Militar Bucuresti l-a condamnat la 20 de ani închisoare. Pe 3 iunie 1991 i s-a redus pedeapsa de la 20 de ani la 16 ani detentie. În noiembrie 1992 a fost condamnat la cinci ani închisoare pentru port ilegal de armã. A fost pus în libertate conditionatã pe motive medicale. Pe 16 septembrie 1996, Nicu Ceausescu a fost internat, în stare gravã, la Spitalul Clinic Universitar cu diagnosticul cirozã hepaticã cronicã. Dupã douã zile a fost transportat la o clinicã din Viena, unde a si murit la 30 septembrie în acelasi an. Avea 43 de ani. A fost cãsãtorit întâi cu Poliana Cristescu, iar apoi cu fiica lui Radu Constantin, lider comunist.
Ilie Ceausescu stia cã fratele sãu urma sã se retragã
Ilie Ceausescu, frate al dictatorului, a fost adjunctul ministrului Apãrãrii si secretarul executiv al Consiliului Politic al Armatei, pânã la 22 decembrie 1989. A condus mai multi ani Institutul de Istorie Militarã. Dupã Revolutie a fost acuzat si judecat pentru instigare la omor deosebit de grav în Revolutia de la Cluj. Ilie Ceausescu a mai spus cã bãnuia cã fratele sãu stia de aparitia evenimentelor din 1989, deoarece, din stenograma întâlnirii Nicolae Ceausescu – Mihail Gorbaciov, din 4 decembrie ’89, rezulta cã presedintele URSS l-a întrebat: „De unde stiti dumneavoastrã cã veti mai trãi pânã în ianuarie?”. Declaratiile fãcute de dictator la procesul sumar de la Târgoviste par sã confirme ipoteza lui Ilie Ceausescu. Pe holurile tribunalului, Ilie Ceausescu a declarat presei cã, din datele pe care le avea în 1989, reiesea cã la alegerile pentru Marea Adunare Nationalã, care trebuia sã aibã loc în martie 1990, Nicolae Ceausescu intentiona sã se retragã. Ilie Ceausescu a murit pe 3 octombrie anul trecut.
Andruta Ceausescu, condamnat la 15 ani de închisoare
Generalul în rezervã Andruta Nicolae Ceausescu, si el frate al despotului, a fost comandant al Scolii de Ofiteri de Securitate Bãneasa. A fost inculpat singur într-un dosar, fiind acuzat de complicitate la genocid. A fost condamnat definitiv la 15 ani de închisoare, deoarece, în decembrie 1989, în calitate de comandant al Scolii de Ofiteri de Securitate, a dat ordin elevilor sã tragã în manifestantii care protestau fatã de regimul comunist în Piata Universitãtii din Bucuresti. A stat în arest din 1990 pânã în august 1994, când a fost eliberat, pe motiv cã suferea de afectiuni hepatice si renale. El a fost reîncarcerat pe 28 ianuarie 1998, în arestul Penitenciarului Jilava, pentru a executa restul de 11 ani de închisoare, din pedeapsa de 15 ani de detentie datã de cãtre Curtea Supremã de Justitie. În scurt timp a fost iarãsi eliberat, pe motive medicale. A mai rezistat diabetului si cirozei hepatice pânã la 14 decembrie 2000, când si-a dat obstescul sfârsit. Avea 76 de ani.

Ceausestii, condamnati înainte de judecatã
Ovidiu Gheorghiu si Dorin Cîrlan, membrii plutonului de executie de la Târgoviste, mãrturisesc
Adjutantul-sef Octavian Gheorghiu a fost unul dintre cei trei „cãlãi” ai cuplului dictatorial. Dupã ce i-a împuscat pe Ceausesti, nici nu s-a îmbogãtit, nici n-a cãpãtat putere. I-au rãmas doar niscai gânduri negre, care-i mai bat uneori la usã, noaptea, chiar si dupã 14 ani.
Dimineata zilei de 25 decembrie 1989. Colonelul Cantuniari, comandantul Regimentului de parasutisti de la Boteni, face revista de front. „Vreau opt voluntari pentru o misiune cu 10% sansã de întoarcere. Sunt teroristi pe Bucuresti – Pitesti”. Opt oameni ies în fatã.
Se îmbarcã în douã elicoptere. Decoleazã. În aer primesc un nou ordin: aterizati pe Ghencea. Pe Ghencea se trãgea. Din TAB-urile parcate pe stadion ies: Stãnculescu, Mãgureanu, Gelu Voican si toti ceilalti care vor face parte din completul de judecatã a cuplului Ceausescu. Urcã în elicoptere fãrã nici o vorbã.
În aer, din nou, se schimbã ordinul. Destinatia – Târgoviste.
„Aici sã-i împuscati”
„Am fost surprinsi sã aterizãm în curtea unei unitãti militare, îsi aminteste Octavian Gheorghiu. Generalul Victor Stãnculescu ne priveste. Tu, tu si tu, veniti cu mine. Eram eu, Boieru si Cîrlan. Ne spune: vedeti TAB-ul ãsta? Înãuntru sunt Ceausestii. Dacã n-am fi fost zdrobiti de obosealã, am fi hohotit de râs: putea sã fie si Papa Pius. Ei erau. I-au bãgat în salã, la judecatã. Boieru a pãzit usa pe dinãuntru, eu cu Dorin, pe dinafarã. Aveam ordin sã tragem dacã cineva, oricine-ar fi, se apropia de usã. Stiam si ce urma sã se întâmple: generalul Stãnculescu ne arãtase zidul si ne spusese: «Aici o sã-i împuscati». Erau, asadar, condamnati înainte de-a fi judecati”.
„Le-am dat o sansã”
„Am auzit procesul prin usã. El striga tare: «Nu spun nimic decât în fata Marii Adunãri Nationale». Se auzea si ea «Taci, Nicule!». La sfârsit a iesit Lucescu, avocatul lor, cam agitat. Ne-a zis: «I-am întrebat dacã nu vor sã recunoascã faptul cã nu sunt sãnãtosi mintal. Au refuzat. Le-am dat o sansã si au refuzat...». Ar fi fost interesant ce-ar fi fost dacã Ceausestii spuneau cã sunt ticniti. I-ar fi condamnat si asa? Am primit ordin sã-i legãm. Ea tot striga: «Copiii mei!». Eu am legat-o. Si-am si înjurat-o, sã tacã. I-am pus la zid, câtiva pasi înapoi si pac! Am golit încãrcãtoarele. Boieru s-a dus, cu arma fumegând în mânã, cãtre completul de judecatã care asista. Le-a strigat: «Am fãcut-o pentru colegii care au murit la Televiziune». 11 parasutisti muriserã pe 22”.
„A fost bine? A fost rãu?”
„Am luat cadavrele, le-am suit în elicopter, am luat si «pasagerii de la Bucuresti», i-am depus pe Ghencea, cu escalã Otopeni. Ei s-au cãrat înapoi cu TAB-urile, noi am pus mortii pe gazon si-am asteptat. Am asteptat mult si bine. Spre searã a venit ordin sã ne întoarcem la bazã. Sã lãsãm cadavrele acolo. Dar cui? Sã le mãnânce câinii? În preajmã se trãgea. L-am chemat pe un locotenent tânãr si i-am zis cã-i lãsãm în grijã niste colete. «Cine sunt?» «Nu-i treaba ta!» Ne întoarcem la unitate. Am tãcut. Unul si-a scos casca si m-a întrebat dacã a albit. Nu albise. La bazã ne asteptau plângând Cantuniari si comandorul Suciu. Cel care a cãzut apoi la mijloc, cu «Tigareta II». Mult timp ne-am întrebat: a fost bine ce-am fãcut? A fost rãu? În fond, suntem militari, nu cãlãi. Nu i-am împuscat cu plãcere, ci, as zice eu, din necesitate. Soarta le era dinainte pecetluitã”. (Valentin Zaschievici)

La exact 14 ani, nici o orã mai mult, de la momentul în care a tras un încãrcãtor întreg în capul Elenei Ceausescu, fostul plutonier de parasutisti Dorin Cîrlan rememoreazã deziluzionat acea zi care avea sã-i schimbe viata din rãu în tot mai rãu.
Povesteste Dorin Cîrlan: „În drum spre zid, eu eram în spatele lui Ceausescu. S-a întors, s-a uitat în ochii mei. Cãpitanul Ionel Boeru trãgea de el, îl ducea pe sus. A strigat: «Trãiascã Republica Socialistã România liberã si independentã!» si a început sã cânte ca pentru el «Internationala». Atunci Ionel s-a pierdut, nu stiu cum, i-a izbit pe amândoi de zid si a tras cu automatul de la sold.
Ea cãzuse într-o pozitie ciudatã, avea pulpele dezgolite si se zbãtea… I-am tras un încãrcãtor în cap, am vãzut cum sãreau pe mine bucãti de os, sânge, dar nu-mi dãdeam seama de grozãvie. Nu stiu ce instincte animalice s-au descãtusat atunci în mine. Atunci a apãrut si generalul Stãnculescu, m-a vãzut galben si înlemnit si mi-a spus: «Dã-o, bã, în mã-sa, stii cât rãu a fãcut tãrii!».”
Dorin Cîrlan a plecat în „misiunea de gradul zero” alãturi de Octavian Gheorghiu si de camarazii lor.
Mãgureanu voma
Despre completul de judecatã, îmbarcat în elicoptere pe Ghencea: „I-am recunoscut doar pe Stãnculescu, Voican Voiculescu, Virgil Mãgureanu. Ãsta, pânã la Târgoviste, a vomat tot timpul într-o gãleatã. Nu stiam atunci cã însotim tribunalul exceptional. Cum am aterizat la Târgoviste, Stãnculescu ne-a spus cã îl vor judeca pe Ceausescu si cã cine se oferã sã ducã misiunea pânã la capãt – si s-a uitat la zid… Am înteles despre ce era vorba… Ne-am oferit toti opt care plecaserãm din Boteni, am zis asa, un DA anemic, da’ Stãnculescu a zis: «Nu, un pas în fatã!»
Fãrã somatie
Am pãsit toti opt. Si atunci generalul a zis: «Numai tu, tu si tu». Adicã eu, Ionel Boeru si Octavian Gheorghiu. La ceilalti le-a dat misiuni exacte. Eu am pãzit intrarea în sala de judecatã. Aveam ordin sã trag fãrã somatie în oricine voia sã intre si dacã eram atacati, din interior sau din afarã, aveam ordin de la Stãnculescu: intrati în salã si executati foc asupra sotilor Ceausescu. Dupã ce i-au scos din salã, în 10 minute erau morti. Am tras noi, cei trei, a tras un soldat, sofer, si a mai tras unul cu mitraliera de pe TAB, adjutantul Costicã Stoican. Abia dupã aceea au iesit în curte Stãnculescu, Voican, Mãgureanu si ceilalti. A semãnat mai mult a linsaj decât a executie…”
„Totul, de când a început Ceausescu sã cânte si pânã au murit amândoi, a durat, cred, vreo 30 de secunde” – îsi aminteste Cîrlan… „Pe urmã, repede, în 10 minute, «coletele», cum le spuneau ei, cadavrele adicã, au fost învelite în foi de cort si în pãturi, urcate în elicopter, iar noi am decolat imediat. Nu mai era loc în elicopter, am stat cu fundul pe Ceausescu, o sãptãmânã i-am purtat sângele pe pantaloni. Am fãcut o escalã în unitate, la Boteni, acolo s-a dat ordin sã rãmânã la sol patru dintre noi, printre care si eu… Ceilalti au decolat cu cadavrele… “
Regret
Mintit de superiori, supus la tot felul de presiuni, mutat de colo-colo, Dorin Cîrlan a trecut în rezervã, cu ordonanta, pensie nu are, a divortat si a rãmas fãrã casã, doarme pe unde apucã, o face când pe soferul, când pe garda de corp. „Acum regret cã l-am împuscat pe Ceausescu… Pe el l-am iubit, l-am idolatrizat, dar am tras, am tras… Pe el îl va judeca istoria. Eu, cãlãul, am pierdut totul”, încheie Dorin. (Viorel Ilisoi)

Gavroche a ajuns PSD-ist de Cornetu
Simbolul Revolutiei trãieste modest, dar a intrat în politicã
Într-o altã tarã ar fi trãit ca un rege. În România trãieste dintr-un salariu de sofer, într-un apartament modest si înghesuit din Pantelimon. De parcã nu ar fi fost simbolul Revolutiei.
Dupã decembrie 1989, viata i-a oferit lui Florin Vieru, supranumit Gavroche al României, mai multe necazuri decât bucurii. A fost si somer, a avut si datorii la întretinere, dar si probleme cu Justitia, fiind condamnat pentru furt. Abia de un an încoace trãieste mai bine.
SOFER. A intrat si în politicã. Constantin Bebe Ivanovici l-a fãcut vicepresedinte la grupul de tineret al PSD din Comuna Cornetu. Un an si jumãtate a fost soferul personal al lui Bebe Ivanovici. Si acum este sofer, dar al unui om de afaceri, si are un salariu, zice el, „decent”.
COLEGII CERSETORI. Nu-i bai. Nu e singurul revolutionar cu o viatã destul de grea. „Îmi pare rãu de oamenii care s-au sacrificat. Plânge sufletul în mine când vãd colegi revolutionari cersind. Sã tineti minte. Sunt revolutionari care fac foamea, sunt purtati pe drumuri, nu sunt luati în seamã.” Asa vorbeste, dupã 14 ani de promisiuni si neîmpliniri, Florin Vieru, acum în vârstã de 28 de ani.
O BUCATÃ DE PÃMÂNT. Are brevet si certificat de revolutionar si cam atât. „Îmi doresc o bucatã de pãmânt sã-mi construiesc o casã. Poate s-o rezolva”, spune Gavroche. Deocamdatã trebuie sã se multumeascã doar cu apartamentul strâmt, pe care si l-a cumpãrat si unde locuieste cu sotia, Beatrice, fiica acesteia din prima cãsãtorie si fiul sãu, Adrian Alexandru, în vârstã de trei ani. (Lavinia Tudoran)
Momentul eroic
În 1989, fotografia lui Vieru, atunci un pusti de 14 ani din comuna Dobroesti, cu steagul gãurit înfãsurat în jurul corpului a fãcut înconjurul lumii. A venit de acasã, de unde a furat steagul de pe clãdirea Primãriei, si a ajuns în Bucuresti în mijlocul revolutionarilor. Ziaristii francezi l-au surprins în memorabila fotografie de pe coperta „Paris Match” si i-au spus Gavroche, dupã numele eroului lui Victor Hugo. În scurtã vreme a devenit simbolul Revolutiei Române. Vieru mai are un singur numãr din „Paris Match”. De câte ori îl rãsfoieste îi revine speranta într-o viatã mai bunã, de erou.

De ce s-a sinucis Elena Stãnculescu
Sotia generalului Stãnculescu s-a sinucis într-un chip care a descumpãnit pe mai putin cunoscãtorii firii omenesti. Dispãruta a invocat, în biletele lãsate, hãrtuirea la care a fost supus sotul în ultimii ani.
Pentru a întãri aceastã semnificatie, ea si-a datat înscrisurile cu 22 decembrie, ziua în care fostul ministru al Apãrãrii Nationale a schimbat soarta evenimentelor. Preluând comanda de la Vasile, el a ordonat armatei sã fraternizeze cu demonstrantii si i-a dus pe Ceausesti la elicopter. Dupã pãrerea mea, nu le-a înlesnit fuga, cum s-a scris, ci i-a trimis la Târgoviste, via Snagov, unde comandantul Kemenici primise ordin sã-i iluzioneze cã-i protejeazã de atacurile fortelor strãine (în acest scop se simulau atacuri grozave împotriva unitãtii) pânã când generalul Stãnculescu restabilea situatia. Descumpãnirile unora la motivul invocat în bilete de Elena Stãnculescu îsi au cauza în reducerea durerii omenesti doar la nivelul celor care tin de fiziologie. Sub acest unghi, e greu sã crezi cã se poate sinucide cineva altfel decât din faptul cã nu mai are ce mânca sau din faptul cã-l însalã nevasta. Celor care s-au uimit de motivatia în plan moral trebuie sã le reamintim cã existã si sinucideri din onoare.
Am cunoscut-o pe sotia generalului, fiind unul dintre jurnalistii care, pe vremea regimului CDR-ist de tristã amintire, am scris împotriva hãrtuielii la care au fost supusi Victor Stãnculescu si colonelul Kemenici (în viatã), dar si Stefan Guse, Vasile Milea (post-mortem). Am fãcut-o si voi continua s-o fac, deoarece, asa cum am arãtat de nenumãrate ori, nu putem judeca penal Istoria.
Ordin si moralã
La Timisoara, la Bucuresti, la Cluj, armata s-a confruntat cu o situatie iesitã din comun, definitã prin conflictul dintre datoria de a îndeplini ordinul dat si datoria de a nu reprima o revoltã pe care toti militarii de la general pânã la soldat o considerau si a lor. Nu întâmplãtor, am evitat expresia a trage în popor, exploatatã pânã la deselare în ultimii ani, pentru formula a reprima. Asta deoarece rãmân convins, dupã 13 ani de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, cã, exceptie fãcând cazurile de provocare fãtisã, armata n-a tras. Victimele zilelor anterioare lui 22 decembrie sunt persoane izolate din multime. Martori mai onesti, care refuzã politizarea adevãrului, recunosc cã s-a tras din altã parte decât din fatã, unde erau militarii. Dar chiar si fãrã aceste mãrturii, minima cunoastere a vietii ne spune cã un pluton adus în fata unor demonstranti nu trage selectiv. Ori trag toti soldatii deodatã, fãcând mãcel, ca în 1929, la Lupeni, ori nu trage nici unul.
Pretext si realitate
Cu toate acestea, sub regimul Constantinescu s-a început o adevãratã vânãtoare de vrãjitoare. Pretextul invocat: sã se facã victimelor dreptate. În realitate, motivul era altul, fãrã nici o legãturã cu dreptatea. S-a urmãrit un scop politic meschin. Acela de a lovi în Ion Iliescu, aflat la vremea respectivã în opozitie, acuzat subtil de a-i fi protejat pe generali, inclusiv pe generalul Stãnculescu. Dacã fostul regim ar fi actionat în planul înalt al moralei, n-ar fi fost pus sã instrumenteze dosarele însusi Dan Voinea, procurorul din Procesul Ceausescu. Orice politician moral l-ar fi lãsat pe linie moartã si nu l-ar fi promovat ca sef al Parchetelor Militare, fie si pentru cã numele lui apare în toate enciclopediile lumii la capitolul Procese abjecte. Noua putere, a lui Ion Iliescu si a lui Adrian Nãstase, stând si ea sub semnul oportunismului, n-a avut curajul sã înfrunte gãlãgia unor ziare si a unor cercuri care au continuat, dupã cãderea regimului Constantinescu, ura oarbã, imbecilã de pe vremea când erau rãsfãtatele puterii alese în 1996. Chiar si acum, când generalul Stãnculescu traverseazã o tragedie, un ziar care i-a fost si-i este dusman a scris un pamflet numindu-l generalul-infractor. Meritã mentionat acest caz, pentru cã el ne face sã întelegem de ce au perceput românii guvernarea CDR-istã ca pe un cosmar. Era o guvernare absurdã, întemeiatã pe ranchiunã, influentatã de intelectuali sterpi, frustrati, o guvernare fãrã o minimã întelegere a vietii.
Elena Stãnculescu a trãit, alãturi de generalul Stãnculescu, drama hãrtuielii pe motive politice. A fãcut însã gestul suprem sub guvernarea PSD-istã. Aparent, fãrã logicã. Dupã 2000, actualul regim a introdus recurs în anulare si actualul regim a fãcut ca Înalta Curte de Casatie sã amâne de câteva ori sentinta pe motive de procedurã. A fãcut-o acum, pentru cã abia acum, sub regimul PSD, a ajuns la deprimare absolutã. Ion Iliescu e seful statului si datoritã lui Victor Stãnculescu. Adrian Nãstase e premier si datoritã lui Victor Stãnculescu. Fãrã gesturile decisive ale generalului, alta ar fi fost soarta celor doi. Si iatã cã în timp ce Ion Iliescu se plimbã de la o sindrofie la alta, vorbind despre evenimentele din decembrie 1989, în timp ce Adrian Nãstase apare la televizor depunând coroane de flori, Victor Stãnculescu, cel care si-a riscat viata ordonând armatei sã fraternizeze cu demonstrantii, spunându-le celor doi Ceausesti sã meargã la Târgoviste, scotându-i din Comitetul Central, nu numai cã e uitat, dar, mai mult, e si un om pe care-l asteaptã 15 ani de puscãrie.
Deprimare absolutã
Elena Stãnculescu a fost purtãtorul de cuvânt al generalului în fata puterii de azi, în fata societãtii românesti, în fata noastrã, a tuturor. Iubindu-si sotul pânã la dramatism, asumându-si deplin toate trãirile acestuia, ea s-a sinucis. A fãcut-o în locul generalului. A fost veriga slabã din personalitatea altfel puternicã, stãpânã pe sine, a lui Victor Stãnculescu. Gestul ei ne explicã pânã unde a ajuns însusi generalul cu disperarea. Pentru ca Ion Iliescu sã fie azi presedinte, pentru ca Adrian Nãstase sã fie prim-ministru, pentru ca Ioan Mircea Pascu sã meargã la simpozioane NATO, iar Mircea Geoanã sã fie partener de dialog cu americanii, generalul Victor Stãnculescu a trãdat. Ce infern poate fi în sufletul unui om care stie ce rol a avut el în ridicarea unei clãdiri somptuoase, vãzând cã cei dinãuntru îl tin pe la usi, ba mai mult, cã-i alungat de acolo cu pietre!
Sperante înselate
Dacã de la regimul Constantinescu generalul Victor Stãnculescu nu se putea astepta la nimic bun, fostul presedinte apartinând altei lumi, nu acelasi lucru se poate spune despre regimul Ion Iliescu. Victor Stãnculescu stie cã actualul presedinte al României stie ce rol au jucat Victor Stãnculescu, alti generali si nu numai generali, dar si personaje civile din umbrã, în victoria Revolutiei. Si, desi stie, desi a lucrat împreunã cu ei, le-a cerut ajutorul, s-a bazat pe ei în cariera sa de început, domnul presedinte evitã sã le recunoascã public importanta.
De ce evitã asta Ion Iliescu? Pentru cã domnia sa are marota revoltei spontane, a unei revolutii în care strada a decis totul, politicienii, militarii fiind absolut secundari. În aceste conditii, în acest an, mai mult ca niciodatã, confruntat cu atacuri vizând lovitura de stat, Ion Iliescu a exagerat pânã la paroxism rolul strãzii. Ar fi fost normal ca acum, la 14 ani de la prãbusirea comunismului, sã se recunoascã public si rolul avut în Revolutie de personalitãti. Fie si pentru cã teza lui Marx privind rolul determinant al maselor în istorie, personalitãtile fiind niste marionete ale strãzii, e complet falsã.
Ion Iliescu exagereazã aceastã revoltã spontanã si pentru cã se teme. Nu numai de consecinta logicã a recunoasterii rolului personalitãtilor – acceptarea tezei complotului sau mãcar a minimei pregãtiri anterioare –, dar si de scandalul care ar izbucni dacã ar aduce în prim-plan, la comemorarea Revolutiei, si pe cei care, precum generalul Victor Stãnculescu, au contribuit decisiv, nu în stradã, ci în birouri, la victoria Revolutiei.
Lectie de curaj
Tãria unui mare om politic, si ceea ce-l face sã fie si om istoric, stã în capacitatea de a înfrunta la un moment dat presiunea exercitatã de contemporani pentru a-l obliga sã facã un anumit lucru sau sã declare un anumit lucru.
Nici unul din liderii României de azi n-are aceastã tãrie. Sinucigându-se, Elena Stãnculescu le-a dat o lectie de curaj. Si de bãrbãtie. (Ion Cristoiu)

Note:



Moto:
Crede in cel ce cauta Adevarul,
Fereste-te de cel ce l-a gasit.
(A.Gide)

O motocicleta parcata sub stele
Mircea Cartarescu

sint o motocicleta parcata sub stele, linga vitrina magazinului de reparat televizoare.
din gang vine curent. sint palida, slabita.
in magazin au lasat un bec aprins, asa ca vreo doua tuburi catodice
ghivece cu asparagus si cactusi, rafturi de cornier intesate de carcase de televizor, casete AGFA si cabluri
lucesc tulbure, imi populeaza singuratatea.
caci ma simt singura.
in oglinda mea retrovizoare roiesc galaxiile,
aburesc stelele in roiuri globulare, isi trimit gîfîitul radiosursele
toate indepartindu-se-n fuga, ca niste criminali de la locul faptei
lasind o dira de singe in urma.

ce liniste. citeodata ma-ntreb
ce-o insemna sa faci dragoste. caci ei vorbesc doar de asta. in fiecare simbata ei ma incaleca
si ma tirasc pe sosele. vad dealurile, norii, soarele
picaturile de ploaie, copacii incurcindu-se-n curcubeu ...
ah, cilindrii mei imi ticaie nebuneste. atunci chiar simt ca traiesc.
ei intra in motel si fac dragoste.
ei sint Stapinii si se simt liberi.
dar cum poate fi cineva liber cind e facut din celule?
... si inapoi in gang; linga vreo dacie prafuita.

mi-e sete de dragoste. daca as putea iubi macar vreun stecker cu prelungitor din vitrina asta.
mi-as luneca degetele pe pielea lui de plastic alb, dac-ar vrea
si dac-as avea degete. dac-as putea sa traiesc
macar si in cimpul bioelectric al cactusului ...
curind, curind o sa mor, si n-am facut nimic in lumea asta, or sa ma arunce la fiare vechi
or sa imi crape farul si becul ars are sa-mi atirne de doua firisoare de lita.
toata viata i-am ajutat pe altii sa faca dragoste
iar eu o sa mor printre bobine, magneti si ciulini.

sint o motocicleta parcata sub stele.
dimineata or sa ma-ncalece iar, or sa-mi suceasca ghidonul, or sa ma ambreieze
si iar pe asfaltul multicolor, printre dealurile roscovane, printre muntii albastri
prin depresiunile strabatute de riuri
peste pasajele de cale ferata, prin orase de provincie cristaline
rulind impotriva vintului prin stropii de ploaie si gazul de esapament, mincind kilometrii.
asta o insemna sa faci dragoste?
oricum, asta e consolarea mea, e meseria mea, e dragostea mea.
pentru asta merita sa fii singur.

Dar nu are nimic pozitiv în el.

Oricât ai câstiga, nu poti schimba sistemul din jurul tau, baronii, mentalitatile, gaurile din asfalt, maidanezii, spaga institutionalizata etc etc etc (din pacate prea multi "etc").

Odata stabilit in occident si avand copii care invata aici iti pui intrebarea pana la ce nivel trebuie sa intinzi coarda cu invatatul limbii romane. Viata lor va fi aici, vor fi educati in engleza sau franceza sau germana sau... . Nu cred ca se vor intoarce sa mai traiasca in Romania pentru ca e ar fi ca si cum ti-ai parasi vila cu garaj si masina de la oras sa te duci sa stai in bordeiul de la tara fara curent, apa si asfalt.

Probabil ca eforturile se vor opri la nivelul in care in casa se va vorbi mai departe romaneste iar in societate nu.

Salutare.
Ai un stil foarte placut, cum nu prea am avut ocazia sa intalnesc in ultima vreme. Dialogul e fain scris. Felicitari.

Nu prea am inteles finalul, dar mai meditez. :)

Cateva remarci legate de stil:
- in loc de "statea pe banca, sprijinindu-si manutele de banca murdara" as fi scris "statea pe banca, sprijinindu-si manutele de lemnul murdar", ca sa evit repetitia;
- La "sau sa se "care" de pe banca, fiindca ar vrea el s-o ocupe." as fi scris "sau sa se "care" de pe banca.", deoarece restul frazei e superfluu;
- Propozitia "Avea un palton lung, cu maneci aproape pana la genunchi, o caciulita neagra" e prea declarativa, plata. Ai putea sa ii "arati" infatisarea intr-un mod indirect, de exemplu "Se incurca intotdeauna in poalele paltonului, care aproape maturau asfaltul, iar mainele ii dispareau sub manecile ce-i atingeau genunchii.".
Detaliul cu caciulita neagra il gasesc inutil si poate lipsi cu succes. Apropo, vezi ca in incheiere se transforma in bascuta... :)

Mai ai si alte bucati? :)

..................................................................................
"-- Hei, uitati-va! regele e gol!"

"Inca o data se demonstreaza ca românul se enerveaza pe imagine si aparente mai mult decât pe realitate."

La fel de mult s-ar fi enervat si francezul in fata expozitiei mele cu cacatii de pe asfaltul Parisului.

..................................................................................
"-- Hei, uitati-va! regele e gol!"

"Care sunt motivele pentru care ai aruncat piatra in balta...Chiar nu e nimic de facut prin Baicoi? Sau chiar ai impresia ca citindu-i pe Cioran si Nietzsche ai pus vulturul pe blazon? Chiar te consideri atit de superior ca te-ai decis sa-ti completezi personalitatea subscriind la stie-ul asta."

Sincer sa fiu, am ceva simtaminte de superioritate dar nici nu se pune problema de a mi le afisa in discutii de genul acesta, pentru ca aici sunt si eu unu' oarecare, nivelat bine in asfaltul societatii. Inteleg ca nu iti place ce spun, consideri ca arunc numai enormitati si ca am scris tot ce am scris numai din plictiseala sau din propria-mi prostie, fie, dar asta nu inseamna ca trebuie sa imi negi dreptul la exprimare, sa ma privezi de dreptul de a cuvanta, cenzura s-a terminat candva prin '89.

"POATE generatia ta si cele ce vor urma vor reusi sa schimbe ceva dar pentru asta e nevoie de mult mai mult decit sa-ti pui opiniile pe un site."

Cred ca acum am inteles de ce te-am scos din letargia aceea despre care vorbeai tu in primul mesaj pe care mi l-ai adresat. Tu chiar faci parte din masa de sceptici, pe care o tot critic. Ce anume ai vrea sa fac deocamdata decat sa "pun opinii pe site-uri"? Eu pot sa discut, ceva practic, recunosc nu stiu sa fac, nu pot sa invat militarie, sa imi fac o armata si sa cuceresc lumea asemenea lui Alexandru cel Mare. Nu cred sa ajung vreodata demagog (asa cum probabil ma crezi acum) , sper sa nu calc o astfel de "cariera", insa tot ce pot sa fac acum este sa "ma scolesc" (desi nu stiu cat de bine o pot face si pe asta).

"vrei sa schimbi ceva in jurul tau si nu stii de unde sa incepi, pentru ca esti prea obosit dupa o zi de munca, pentru ca esti prea obosit dupa o zi de rugaciuni pentru o viata mai buna, pentru ca esti terminat inca de la inceput"

Totusi, cum te simti dupa o viata de lamentatii, dupa o eternitate de promiscuitate? Poate am o obsesie cu acest popor pe care il consider un vrednic model pt. toti: cum arata Germania dupa cele doua razboaie mondiale? Jalnic, in schimb asta nu i-a oprit pe acei oameni sa isi readuca propria lume pe fagasul celor "bune si frumoase". (si acum imi staruie in minte o scena pe care am vazut-o pe la 12-13 ani intr-un documentar: un foarte lung sir de germani eliberau prin '46 un oras de maldare de daramaturi si deznadejdea nici nu li se intrevedea pe fata ). Am retinut tot printre discutiile de pe site-ul acesta o butada sa-i zic, "nu ai cum sa ajuti niste oameni care se simt deja invinsi", cata dreptate. Daca viata este asa de mizera atunci ce ar impiedica sinuciderea, caci imbecila speranta nu cred.
Apropo, dumnezei au existat multi in gandurile oamenilor si nici unul nu a dat nici unui muritor nimic.

"nu este intentzia mea sa te jignesc" - ma tem ca asta ai cam facut in jumatate din ce ai spus. Numai bine

Mai copii, dar voi ati fost cumva pe munte ? sus acolo la cucurigu la doua mii si ceva ? Cite zile insorite , pe an sunt acolo ? Cu ce ajungi acolo ? in cazul in care merge telecabina si nu bate vintul un pic sau o luati voiniceste pe brine ?
Pai este cumva vreun drum asfaltat ? sau circula vreo Bernina Express ca in Elvetia ?

N-ar fi rau sa va treziti odata la realitate , ca o luati razna de tot

Realitatea este jos acolo, unde se circula si cum iesi din Otopeni vin tziganii la cersit. Asta vede un strain si nu panorame(frumoase, stiu) dar facute prin nu stiu ce coclauri , unde nu ajunge nimeni.

"Vorbaria" lui Traian basescu nu este inutila cetatene. Ea este menita sa trezeasca o constiintza civica adormita in prostie. I-mi pare rau sa o spun dar eu cred ca trebuie sa fii al naibii de prost ca sa nu iti dai seama ca Basescu nu a putut, chiar si in calitatea sa de primar general sa faca mare lucru pentru ca i s-au pus betze in roate de catre cohorta pesd-ista. E un truc electoral al psd-ului din care au de pierdut din pacate doar Bucurestenii. Descentralizarea inseamna preluarea responsabilitatilor primariei generala de catre primariile de sector. Si asta fara voia lui Basescu. Deci cetatzene, daca nu ai drumuri asfaltate insectorul tau nu e vina lui Basescu ci a primarului de sector, unul din cei care nu are alt scop decat "detronarea lui Basescu". El te va face sa crezi ca primarul general este cel vinovat de dezastrele din sectoare. Un truc electoral simplu. Putina intzelepciune si din partea ta ar fi necesara. Si asculta vorbaria lui Basescu mai atent ca nu zice vorbe goale.

Parca il si aud pe Chiron Chitrea (copyright Divertis): "Da-le ba dracu' de victime... A murit ca prostii, si erea vina lor. Bagati asfalt peste ei!"

Iata autoritatile romanesti in toata splendoarea lor: dispretul pentru persoana umana, incompententa crasa, justitie aservita ciocoilor, mitocanie si batjocura...

Dear brother,

Nu am stiut despre acest incident nefast.Este deplorabil si inuman .Am plans azi pt. sufletele fratilor si surorilor mele romani.Ma rog Lui Dumnezeu si Mare Spirit,Bunicul nostru,sa-i aiba in pace si vor fi.

Ceea ce autoritatile au facut este si demonstreaza o atitudine lasa si egoistica,nimic nu s-a schimbat!Acesti 18 oameni sunt Brave Warriors!Acel loc ar trebui considerat sacru.
Pamantul ii are in grija frate drag,nu-ti face griji.Vor rasari candva ca iarba si vor trece prin asfalt,vor creste si vor canta la cer cantecul lor de moarte dar si de viata.
Din pamant ne nastem si acolo ne ducem in sanul Mother nature,mama noastra draga.

Am tot respectul pt. ei ,sunt acelasi suflet cu mine toti,nu ma ascund in spatele cuvintelor si nu caut sa gasesc raspunsuri,autoritatile vor plati candva in viata pt. gestul lor inuman
Daca as fi acolo ,in Mihailesti m-as apleca la pamant si l-as saruta in semn de respect pt. acesti oameni,iar daca as fi fost cine am fost cu sute de ani in urma,mi-as picta fata in rosu precum Black Elk si ridica la cer arcul cu sageti in semn de lupta dreapta impotriva autoritatilor si le-as lua scalpurile la toti cu pretul vietii mele.

Astea am avut de spus,
Ozzy(Little Eagle Who Cries)
..........................................................................................................................
"Wakan Tanka Tunkashila onshimala(Grand Father Spirit,pity on me,so my people live)"
Lame Deer