comentarii

august


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
August Sander - de Dinu Lazar la: 05/08/2004 23:53:39
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
August Sander: People of the Twentieth Century, A Photographic Portrait of Germany Metropolitan Museum of Art, New York, USA

From now until September 19, 2004, a formidable selection of work by
German photographer, August Sander (1876-1964) is on view at the
Metropolitan Museum of Art in the Drawings, Prints, and Photographs
Galleries, 2nd floor. All of the 150 photographs in the exhibition
originate from Sander's much larger project, People of the 20th Century
(Menschen des 20 Jahrhunderts), which consists of a catalogue of more
than 600 images. - Read Indepth Article
http://www.absolutearts.com/artsnews/2004/08/04/32253.html
#19139 (raspuns la: #19135) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Istoriei si controversatul 23 August, - de DESTIN la: 28/08/2004 19:48:36
(la: O CATASTROFA NATIONALA: 23 AUGUST 1944)
Destul de curios si controversat destin a avut in rastimpul acestor sase decenii actul de la 23 August 1944!

Numit pe rand:
cand ?mareata noastra sarbatoare nationala?;

cand ?prologul rusificarii Romaniei?;

cand ?fapt energic,de vointa al intregului popor?;

cand ?ziua unei odioase lovituri de palat?.

Actul de la 23 August isi asteapta inca o analiza documentata,atenta, riguroasa si mai cu seama,nepartinitoare,care sa-i defineasca locul si sa-i descifreze semnificatiile profunde si complexe in istoria neamului, ca si in viata politica internationala.

Cert este,insa,un singur lucru:

indiferent de caracterul partizanal al interpretarilor si omeneste vorbind, limitat si subiectiv al documentului memorialistic, el ramane un eveniment de importanta deosebita.

Tocmai de aceea, din sirul lung de posibile definitii pe care le-a primit si le va mai primi actul de la 23 August, putem retine cu certitudine aceasta formulare a istoricului englez John Erickson :

"?23 August 1944 s-a dovedit a fi una dintre zilele decisive ale intregului razboi?."

Oare numai,ale intregului razboi???!!!

O prima problema este cea legata de motivele intrarii, participarii, dar si ale iesirii Romaniei din alianta de razboi cu Germania fascista.

Astazi nu mai este un secret pentru nimeni, ba este un adevar qvasiunanim-acceptat de istorici si politicieni, faptul ca Antonescu s-a angajat in acest razboi si a angajat armata si tara insasi in conflagratie nutrind increderea nestramutata ca, dupa castigarea razboiului de catre germani, Romania, ca aliat, isi va recapata teritoriile strabune rapite prin Dictatul de la Viena si respectiv,prin ultimatumul lui Stalin.

Asa se si explica de ce la inceput a existat un larg si cuprinzator caracter de masa, de entuziasta si sincera sustinere populara, care, insa, pe parcursul razboiului, dar in mod inexorabil dupa victoriile URSS si ale aliatilor, cand victoria germana parea tot mai indepartata si mai incerta, aceasta stare de spirit colectiva a inceput sa se diminueze, ajungand la sentimente diametral opuse. De disperare,refuz de a lupta, mergand pana la impotrivire fatisa.

Il putem denumi ca:un prim avrtisment al istoriei...

Poporul imbratiseaza cu entuziasm si spirit de daruire o cauza,este dispus sa mearga pana la sacrificiul suprem,dar cu o conditie decisiva - sa i se ofere o motivatie clara luptei sale,sa i se spuna cinstit pretul pe care trebuie sa-l plateasca,dar si scadenta ferma a actiunii.

In nici un caz el nu va accepta la nesfarsit demagogia, minciuna, promisiunea neonorata. O cauza,oricat de generoasa ar fi ea initial,daca nu este acoperita de rezultate, sfarseste prin a fi urata si tradata chiar de cei mai infocati sustinatori.

Un alt avertisment al istoriei il avem dat de modul in care partide politice,in primul rand cele astazi definite cu un termen generic si cam vag,partide istorice?, scoase de Carol al II-lea prin ?lovitura de palat? in afara vietii politice,dar mentinute si de regimul Antonescu in aceeasi situatie,au reusit sa catalizeze protestul societatii civile,al maselor nemultumite.

Deci: adevarul, dreptatea sociala, cauza nationala nu pot fi infrante si nu mor; mai mult, ele pot si trebuie sa invie din propria cenuse.

In fine, dar nu si in ultimul rand, actul istoric de la 23 August 1944 a fost, prin complexitatea si profunzimea implicatiilor sale, o foarte sugestiva ilustrare a raporturilor reale dintre politica interna si politica externa intr-un stat national si suveran.

Cu titlu de exemplu, desi Romania era, teoretic, aliata,deci egala cu Germania,in realitate,autoritatile Wermachtului,dar in primul rand, ambasadorul Killingger,dar si trupele germane,se comportau fata de autoritatile romanesti si fata de societatea civila ca niste adevarate autoritati si forte de ocupatie.

Aceasta a si facut ca, pe fondul ororilor razboiului,a pierderilor de vieti omenesti,sacrificiile si privatiunile de tot felul sa se acumuleze crescand si sa ia forma unei revolte antihitleriste de masa,cu un tot mai pronuntat caracter politic.

Nu este mai putin adevarat ca, in pofida tuturor asigurarilor date inca de la 2 aprilie 1944 de catre V.M. Molotov, (si anume ca guvernul sovietic ?nu urmareste scopuri de dobandire a vreunor parti a teritoriului romanesc, sau schimbarea regimului social din Romania si ca intrarea armatelor sovietice pe teritoriul Romaniei este dictata exclusiv de necesitatile si de continuarea rezistentei de catre armatele adversarului?) in aprilie 1945, cu prilejul unei discutii cu o delegatie iugoslava condusa de Iosif Broz Tito, I.V. Stalin avea sa declare fara echivoc:

"Acest razboi nu este ca acela din trecut. Oricine ocupa un teritoriu, impune si propriul sau sistem social".

Ceea ce nu face decat sa intareasca,fara nici o putinta de tagada, istoricul ?pumn in masa? trantit de A.I. Vasinski direct in fata Regelui Mihai I,atunci cand acesta incerca sa se apere,citand in mod iluzoriu ?Declaratia privind Europa eliberata? adoptata la Conferinta de la Yalta din 4-11 februarie 1945: ?

"Yalta sunt eu!?."

Bibliograph:

Marturisiri ale istoricului englez John Erickson;
Istoricul Florin Constantiniu;
WilhelimTaciturnul;
Dr.FI Dworschak.

Cu bine,
Cine se teme de suferinta...va suferi de teama.

#20562 (raspuns la: #20475) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
23 august - de rodastrid la: 30/08/2004 15:54:46
(la: O CATASTROFA NATIONALA: 23 AUGUST 1944)
Ce s-ar fi intamplat daca n-ar fi existat 23 August?
-rusii n-ar fi ocupat Romania si in consecinta comunistii n-ar mai fi ajuns la putere?
-am fi recuperat Basarabia si Bucovina de Nord,ni le-ar fi facut cadou rusii drept premiu pt principialitatea cu care am rezistat alaturi de germani?
-Ardealul de Nord ar mai fi revenit Romaniei,in urma semnarii tratatului de pace de la Paris?
-daca este unanim acceptat ca Antonescu a fost criminal de razboi(si nu vad cum se pot justifica pogromul de la Iasi,deportarea evreilor si executiile de la Odesa),nu s-ar fi ajuns oricum la condamnarea lui,chiar in conditiile in care ar fi semnat armistitiul cu rusii(a nu se uita ca nu acceptau dacat capitulare neconditionata)?
N-ar trebui judecat acest act prin prisma pragmatismului sau si nu sub imperiul unor patimi de conjunctura ?
#20647 (raspuns la: #20475) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Capcanele lui 23 august 1944 - de RSI la: 02/09/2004 13:45:20
(la: O CATASTROFA NATIONALA: 23 AUGUST 1944)
Capcanele lui 23 august 1944 (NO RATING!)

[romanian-portal.com], (8/23/2004) »
Ca niciodata in ultimii 15 ani, apropierea acestui 23 august a starnit in discursul public romanesc o revigorare a interesului (uneori a pasiunilor) fata de acest eveniment important al istoriei contemporane. Mai multi factori au condus aici: in primul rand, intentia oficialitatilor, anuntata inca de la mijlocul lui iulie a.c., de a organiza o celebrare substantial mai consistenta decat in toti anii de dupa 1990 (legitimata de implinirea unui numar rotund de ani); apoi, trebuie sa luam in calcul recentele avataruri ale Casei regale romane, ca si ameliorarea spectaculoasa a relatiilor dintre Regele Mihai si actualul presedinte al Romaniei; in fine, cred ca in substratul intregii povesti se afla balanta inca neechilibrata, in memoria noastra comuna, intre nostalgia dupa autoritarismul legitimat "patriotic" al maresalului Ion Antonescu si frustrarile firesti ale celor care stiu ca, o data cu acea zi, a inceput drama comunizarii Romaniei. Istoricii nu pot conduce, prin ei insisi, la rezolvarea definitiva a acestui impas - o data pentru ca istoria este o disciplina in continua rescriere*, apoi pentru ca s-a vazut limpede ca nici macar ei nu au cazut intru-totul de acord asupra interpretarii acestui subiect fierbinte.



Propun aici o analiza succinta a evenimentului de acum 60 de ani, avand convingerea ca orice incercare de clarificare a acestui trecut relativ recent poate conduce la o mai buna intelegere a prezentului nostru.


I. Cum s-a ajuns la 23 august 1944?

Intre 21-24 noiembrie 1940, pe fondul unei Europe prinse de mai bine de un an in conflict, generalul Ion Antonescu (devenit, din 14 septembrie acel an, Conducatorul statului national-legionar roman) facea prima vizita la Berlin, ocazie cu care le prezenta lui Adolf Hitler si ministrului de Externe german Joachim von Ribbentrop viziunea sa asupra situatiei europene si locului Romaniei in acest peisaj. Antonescu si Hitler si-au facut reciproc o buna impresie. Generalul roman, al carui patriotism sincer nu putea masca un mare amatorism intr-ale politicii, si-a expus dorinta de a lupta pentru refacerea granitelor statale, grav afectate de pierderea Basarabiei, Bucovinei de Nord si a unei parti din Transilvania, in chiar vara acelui an. Spre deosebire de Antonescu, Hitler avea o mare abilitate politica: "Istoria nu se va termina in anul 1940" - i-a spus el lui Antonescu, sugerandu-i o speranta. Din acest moment, Romania va intra intr-o dezastruoasa competitie cu Ungaria lui Horthy pentru captarea bunavointei Fuhrer-ului. In chiar aceasta vizita, pe 23 noiembrie, Conducatorul roman semneaza in numele tarii sale aderarea la Pactul Tripartit (alcatuit din Germania, Italia si Japonia si completat de Ungaria cu doua zile mai devreme, pe 21 noiembrie).



Explicatia acestui gest - si a celor care aveau sa urmeze - nu este pasiunea fascista a lui Antonescu, ci convingerea sa ca Hitler va castiga razboiul. Din 1916, politica externa a Romaniei fusese legata de cea a Frantei; dar Franta cazuse, sub loviturile unei armate germane care parea invincibila. Ca militar, Antonescu a avut o intuitie corecta: ca, in ciuda pactului din 23 august 1939, Germania si URSS vor ajunge in conflict. Temator pana la obsesie de sovietici (avea, ca roman, motive, desigur), Antonescu a ales sa mearga pe mana Germaniei.



In cele sapte luni care vor urma, in toate intalnirile si in mesajele schimbate, Antonescu arata disponibilitatea Romaniei de a lupta impotriva bolsevismului. Dar Hitler s-a aratat initial rezervat fata de aceasta oferta. Nedorind sa-i dea un cec in alb liderului roman si aparent deplin increzator de forta sa, el insista pe nevoia de stabilitate a Romaniei, siguranta economica etc. Convins totodata de dorinta de revansa a romanilor, Hitler definitiva la mijlocul lui decembrie 1940 Planul Barbarossa de atacare a Uniunii Sovietice, in care Romania avea rolul sau - chiar fara ca, in acel moment, Antonescu sa stie!



Discutia definitiva intre cei doi a avut lor pe 12 iunie 1941; abia acum Hitler l-a anuntat pe Antonescu de intentia inceperii razboiului in Est (fara a-i spune data exacta!). Antonescu, intarit intre timp in tara prin infrangerea legionarilor (in 21-23 ianuarie), s-a declarat decis sa lupte, in vederea recuperarii teritoriilor romanesti pierdute. De retinut ca, spre deosebire de Primul Razboi Mondial, cand Ionel I.C. Bratianu a negociat intens conditiile iesirii Romaniei din neutralitate, in iunie 1941 Ion Antonescu a acceptat intrarea in conflict fara nici un tratat formal cu Germania, bazandu-se exclusiv pe o intelegere verbala cu Hitler.



Greu de imaginat astazi entuziasmul inceputului campaniei anti-sovietice, dupa 22 iunie 1941. Pentru multi romani, contaminati de optimismul propagandei germane, razboiul pentru Basarabia echivala cu o excursie ceva mai plictisitoare in stepa rusa. Cucerirea Odessei (cu pierderi de peste 90.000 de soldati!), pe 16 octombrie, a intarit aceasta speranta. Aici trebuie spus ca, increzator el insusi, Antonescu a preluat datele esentiale ale politicii germane, inclusiv conceptiile rasiste: dupa ocuparea Transnistriei, intre august 1941 si iulie 1942, cca 110.000 de evrei din Basarabia si Bucovina au fost deportati aici, urmand ca din septembrie 1942 sa fie adusi si evrei din Romania (din cauza cursului razboiului, planul nu s-a aplicat); in acelasi timp, intre iunie si septembrie 1942, cca. 25.000 de tigani nomazi au fost deportati tot acolo.



Iarna 1942-1943 (adica esecul din batalia Stalingradului) si pierderile masive de aici, din Cotul Donului si Stepa Calmuca (cca. 150.000 de oameni) au fost un avertisment sever pentru Antonescu. Din vara acestui an, bombardamentele asupra Ploiestiului si zonei petroliere (incepute inca din iunie 1942) devin o problema curenta. Din acest moment, oficialii romani (fie ministrul de externe Mihai Antonescu, fie reprezentanti ai partidelor politice aflate in "adormire") vor sonda o posibila iesire din razboi, fara succes. In cadrul aliantei antihitleriste, se impusese pregnant ideea ca Romania este o problema a Rusiei - drept urmare, emisarii romani vor fi sfatuiti, insistent, sa trateze cu sovieticii si sa nu mai astepte sprijin separat de la Anglia sau Statele Unite.



Trebuie spus foarte clar ca, in vara anului 1944, aceste negocieri erau practic blocate. Cu exceptia unor schimburi sporadice de conditii la Cairo, URSS urmarea sa traga de timp, pentru a-si continua contra-ofensiva spre Berlin si a cuceri, implicit, Romania.


II. Filmul unei zile incepute in haos si terminata in speranta

Pe 19 august 1944, ofensiva sovietica incepe, in operatiunea Iasi - Chisinau, incercuirea trupelor germano-romane in Nordul Moldovei, indreptandu-se spre aliniamentul Focsani-Ismail. Si aici intervine exagerarea numita linia de aparare Focsani - Namoloasa - Galati. Vazuta ca antepenultima reduta impotriva rusilor (in cazul caderii ei, Antonescu ar fi incercat rezistenta pe crestele Carpatilor si pe Olt), aceasta linie fortificata, in realitate, nu era inca terminata, era prost echipata din punct de vedere tehnic si - ceea ce e mai important - urma sa fie ocupata de soldatii aflati in retragere din Est, ei insisi demoralizati si intr-o stare precara. Cei care estimeaza, pe baza unor date fragmentare, ca aici s-ar fi putut rezista in fata rusilor pana la sase luni se hazardeaza intr-un optimism nejustificat.



In noaptea de 21 spre 22 august 1944, la Palatul Regal din Bucuresti a avut loc o ultima intalnire a complotistilor care initiasera, inca din iunie, consultari in vederea iesirii din alianta cu Germania si, la nevoie, eliminarii lui Ion Antonescu. Au fost prezenti Regele Mihai, Iuliu Maniu (presedintele PNT), Constantin I.C. Bratianu (PNL), Constantin-Titel Petrescu (PSD) si Lucretiu Patrascanu (in numele comunistilor, dar in virtutea bunelor relatii pe care el le avea cu "lumea burgheza"). Cu acest prilej s-a decis ca duminica, 26 august, la ora 13.00, Regele sa-l convoace pe Ion Antonescu la Palat si sa-i ceara fie semnarea armistitiului, fie demisia.



Lucrurile s-au precipitat aproape dramatic in dimineata de 23 august, cand s-a aflat ca maresalul Antonescu urma sa plece pe front. Si astfel s-a profilat determinarea si curajul tanarului Rege Mihai (pe 25 octombrie el urma sa implineasca 23 de ani). Fara sprijinul direct al liderilor politici, dar cu concursul unor inalti ofiteri apropiati Casei Regale, Mihai i-a convocat pentru ora 15, la Palat, pe Ion Antonescu si Mihai Antonescu. Ultimul a fost punctual, iar maresalul, invocand treburi reale, a ajuns in jurul orei 16. Discutia s-a purtat in biroul regal, intre patru persoane: Regele Mihai, generalul Sanatescu (seful Casei Militare regale), maresalul Ion Antonescu si ministrul Mihai Antonescu. Intr-o camera alaturata se aflau generalul Aldea (consilier al Regelui pe probleme militare), maresalul Curtii Ion Mocsony-Starcea, secretarul regal Mircea Ionitiu si Grigore Niculescu-Buzesti, iar in apropiere, pentru a interveni la nevoie, un alt grup de ofiteri de incredere.



Arestarea celor doi Antonescu s-a facut in jurul orei 17, dupa un schimb de replici in care maresalul si-a prezentat obiectiile cu privire la iesirea din razboi, motivand ca astfel ne vom da cu mainile legate rusilor. Odata inchisi cei doi intr-o camera de valori a Palatului, imediat Regele a demarat consultarile pentru alcatuirea guvernului. In jurul orei 18 au ajuns la Palat, convocati, si generalul Constantin Pantazi (ministru de Razboi), generalul Picky Vasiliu (seful Jandarmeriei) si colonelul Elefterescu (seful Politiei). In fata alternativei arestarii, ei au ales colaborarea. Simultan, a fost convocat si seful Serviciului Sigurantei, Eugen Cristescu. Din intuitie sau ca urmare a unor informatii scurse, acesta a banuit despre ce e vorba si, in loc sa vina la Palat, s-a deplasat la locuinta ambasadorului german von Killinger, avertizandu-l.



Primul detaliu ce merita retinut este ca schimbarea s-a produs fara nici o defectiune majora; ofiterii superiori din Bucuresti, informati rand pe rand, au dovedit o mare fidelitate fata de Rege si o lipsa de solidaritate cu Antonescu asupra careia merita meditat. In jurul orei 18.30, Armata romana era deja plasata in noi dispozitive, in vederea unei riposte. Dupa ora 19 au ajuns la Palat ambasadorul Killinger, generalul Gerstenberg (seful Apararii antiaeriene) si generalul Hansen (seful Misiunii militare germane in Romania). Informati cu deferenta, li s-a cerut evacuarea fara lupta a armatei germane din tara. In zilele urmatoare, Killinger avea sa se sinucida - pentru ca, in ciuda informatiilor pe care le primea constant, nu prevazuse actul - iar Gerstenberg a ales, din 24 august, calea represaliilor, desi isi daduse cuvantul de onoare in sens contrar.



In jurul orei 22.10, a fost difuzat, prin Radio, mesajul Regelui catre tara. In acel moment, schema noului guvern - prezidat de generalul Constantin Sanatescu - era, in linii mari, definitivata: cei patru lideri politici amintiti mai sus erau ministri secretari de stat (in plus, Lucretiu Patrascanu - vezi mai jos - primise Justitia), iar restul posturilor erau ocupate de militari. La ora 2 a diminetii de 24 august, Regele, insotit de cativa apropiati, a plecat spre Gorj - via Craiova - la sugestia apropiatilor care se asteptau (si aveau dreptate) ca a doua zi Palatul sa fie bombardat.


III. Consecinte imediate si multe intrebari

Un numar mare de intrebari agita inca analiza acestei zile.



In primul rand, care a fost rolul factorului politic? Singurii lideri care au ajuns la Palat in seara de 23 august au fost, in ordine, Lucretiu Patrascanu (ajuns spre orele 19.30) si Constantin-Titel Petrescu; dupa ora 22, a venit si comunistul Emil Bodnaras, cu intentia ferma de a se interesa de Ion Antonescu. Se poate glosa mult pe seama lipsei liderilor taranist si liberal; cea mai probabila explicatie este aceea ca, desi informati, au preferat expectativa, nu foarte convinsi de reusita actului.



Cum se explica rolul lui Lucretiu Patrascanu? Prezenta sa la Palat si propunerile cu care vine imediat (amnistierea detinutilor politici, desfiintarea lagarelor etc.), precum si dorinta de a fi inclus pe lista guvernamentala intr-o pozitie net privilegiata isi au sursa in stradania lui de a lua un avans in fata celorlalti lideri ai partidului comunist. Patrascanu avea sa nutreasca, pana prin 1947, convingerea ferma ca el ar avea datele intelectuale si meritele istorice si politice pentru a conduce PCR. Aceasta convingere il va duce in inchisoare si apoi la moarte, peste mai putin de 10 ani.



De ce a ajuns Ion Antonescu in mainile comunistilor atat de repede, inca din primele ore ale lui 24 august? Oricat de trist, adevarul este ca numai comunistii (dirijati de Bodnaras) au putut alcatui, in timp scurt, o brigada de soc, capabila sa-l deplaseze intr-un loc sigur si sa-l pazeasca pe maresal. Liberalii si socialistii spusesera inca din 21 august ca nu au oameni pregatiti pentru o asemenea eventualitate, iar Ilie Lazar, seful departamentului Muncitoresc al PNT, care - teoretic - avea oameni, aparent a lipsit in acea zi din Capitala. Antonescu a ajuns astfel in cartierul Vatra Luminoasa si, in nici o saptamana, era deja predat sovieticilor.



Care a fost rolul noului guvern Sanatescu? Atunci, ideea unui guvern militar a parut a fi cea optima. Astazi, se poate medita daca un guvern preponderent politic nu ar fi fost mai eficient in vederea rezistentei la comunizare. Imediat dupa 12 septembrie (data la care era semnata la Moscova Conventia de Armistitiu intre Romania si Aliati), Comisia Aliata de Control (in esenta sovietica) a devenit organul de conducere neoficial al Romaniei, iar presiunile ce au urmat pana la impunerea guvernului pro-comunist Petru Groza din 6 martie 1945 s-au desfasurat in ritm sustinut. Primul rezultat a fost, deloc paradoxal, tocmai lipsa regelui de la sarbatorirea primului an de la eveniment, pe 23 august 1945; atunci, surprins de refuzul lui Groza de a-si prezenta demisia (asa cum Regele Mihai i-o ceruse), suveranul a boicotat, in mod simbolic, aceasta celebrare si incepea astfel "greva regala" ce avea sa dureze pana pe 7 ianuarie 1946.



In fine, a fost 23 august un act de salvare nationala sau o catastrofa? La o analiza lucida, rezulta ca inlaturarea lui Antonescu si ruperea aliantei cu Germania erau, (in acel moment si in acele conditii concrete), singura sansa pentru a putea spera la un statut mai bun al Romaniei postbelice. Nu e cazul sa ne facem complexe: Romania nu a parasit atunci o Germanie democratica, ci un Reich utopic si criminal. E drept, acea zi nu a adus sfarsitul razboiului - dar a adus, oricum, ruperea unei aliante nefaste, pe care Romania nu o alesese de bunavoie, dar care impinsese tara in dezastru si o putea conduce la dezmembrare. Personal, am convingerea ca daca azi Transilvania se afla in granitele Romaniei (URSS ne-a sustinut in acest sens, in 1946-1947, sugerandu-ne astfel sa "uitam" de Basarabia), acest lucru are legatura si cu 23 august 1944.


IV. Ce mai inseamna azi 23 august 1944?

Confiscata de comunisti, ziua de 23 august a purtat de-a lungul deceniilor diverse semnificatii, toate impuse. Ea a devenit zi nationala in 1948, imediat dupa proclamarea frauduloasa a Republicii. Vreme de aproape un deceniu, 23 august a fost descrisa ca zi de eliberare a Romaniei de catre glorioasa Armata Rosie (care, evident, nu fusese implicata in mod direct). La inceputul anilor 60, regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej a deplasat treptat atentia spre insurectia antifascista, reducand in paralel apologia armatei sovietice. Succesorul sau, Nicolae Ceausescu, va agrea mai mult o formula complicata, in stare sa legitimeze impletirea dintre istoria inventata a PCR si istoria neamului: Revolutia de Eliberare Sociala si Nationala, Antifascista si Antiimperialista.



Sperantele romanilor din seara de 23 august 1944, ca vor iesi din razboi si ca se vor intoarce la democratia de pana in 1938, au fost abrupt inselate. Practic, ziua arestarii lui Antonescu a fost primul pas pe calea unei sovietizari accelerate. Dar trebuie sa spunem ca nici unul dintre actori nu putea atunci intui ce avea sa urmeze. A-i face pe Regele Mihai sau pe apropiatii sai vinovati de evolutia ulterioara tradeaza fie necunoasterea istoriei, fie rea-credinta.



In fine, care este oare sintagma cea mai potrivita in rememorarea acestui eveniment? Aparent, lovitura de stat este o formula potrivita, din moment ce Ion Antonescu era, in acel moment, Conducatorul statului, iar Regele Mihai nu mai avea decat o mica parte din prerogativele constitutionale regale din 1923. Totusi, in opinia mea, indiferent de statutul oficial (si autorevendicat!) al Maresalului, o lovitura de stat data de un rege in functie este o contradictie in termeni si o imposibilitate logica.



Asadar, cred ca, fara a ne complica inutil in formule pretentioase, dar greu de argumentat, gen insurectie, lovitura de Palat, lovitura de stat s.a.m.d., putem accepta ca la 23 august 1944 a avut loc demiterea fortata a regimului Ion Antonescu, in virtutea unei sperante care - asa cum spuneam - va mai avea nevoie de 45 de ani pana la a prinde contur.


Adrian CIOROIANU

Semnalez cu placere o ultima aparitie dedicata subiectului, din care provin unele dintre detaliile analizei de fata: Ion Solacolu (editor), Tragedia Romaniei 1939 - 1947, Institutul National pentru Memoria Exilului Romanesc & Ed. Pro Historia, Bucuresti, 2004



Stire preluata de pe siteul ZIUA

http://www.ziua.net/
Festivalul scoicilor pe 20 august! - de sanjuro la: 25/03/2005 14:36:51
(la: ..dar o intalnire in Olanda, in 2005?)
Este confirmata data pentru festivalul scoicilor de la Yerseke: sambata 20 august. Eu voi fi in Olanda incepand cu 18 august, si voi sta pana pe 2 septembrie, (am luat biletul la avion deja, la KLM, pentru ca aveau cea mai buna oferta).
Deci avem scoicile "moca", ramanand sa aducem doar vinul , berea, si diferitele sosuri pentru scoici. Mmmmmmm...

#40752 (raspuns la: #30282) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
august = vacanta in Franta - de Jimmy_Cecilia la: 08/08/2005 18:10:37
(la: Trancaneala Aristocrata "4")
in luna august toata lumea are vacanta in FR,
doar administratiile lucreaza, cu jumate din personal, cealalta in vacanta,
obligatoriu cel putin 2 saptamani vacanta in august
si domeniul turismului lucreaza

nu sunt in we.. sunt in vacanta... :))
#64035 (raspuns la: #64034) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
for you.. maria,ana, augusta - de I AM la: 22/01/2006 11:45:47
(la: Cele mai minunate nume proprii)
for you..
maria,ana, augusta\\
vlad care-mi place f mult, mihnea, tudor, camil
Dar tu august, de ce crezi/nu - de mya la: 06/03/2006 06:24:04
(la: de ce credeti in dumnezeu?)
Dar tu august, de ce crezi/nu crezi?
azi e 23 august - de thebrightside la: 23/08/2009 13:05:39
(la: partealuminoasa.wordpress.com)
Coasta de Argint-Camargue - de JCC la: 04/09/2003 08:20:41
(la: Felicitari pt casa noua, Daniel)
Este plaja care o prefer la Coasta de Azur, insa evit Grau du Roi si La Grande Motte, sunt unii peste altii, nu sunt multe dusuri pe plaja publica
prefer 7 Km mai incolo, directia Montpellier, (iesire Le Petit Travers), la Carnon, sunt dusuri si WC la fiecare 400 metri, in centru Carnon, in fatza Post de Secours, este loc mult de garare si gasesti intotdeauna, parcking public gratuit, plaja si mai frumoasa si mai lata, curatzita si greblata in fiecare dimineatza, in plus sunt o multime de scoici mari si frumoase si in apa si pe plaja, pt Julia ar fi o placere sa le culeaga. :-)
Am fost 3 zile acolo in in 1,2,3 august si doua in week-endul trecut.
Le Pont du Gard nu este departe. L-ai vizitat? Merita.
sunt si multe manade la cativa Km, se pot vizita taurii, calare pe cai..La 2-3 Km de la Grande Motte este Manade Gre.
#151 (raspuns la: #148) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
no comment - de (anonim) la: 08/09/2003 06:22:13
(la: Canicula in Franta, bila neagra pentru Raffarin)
faza cea mai dureroasa e ca au fost batrani ramasi in morga si pe care nu a venit nimeni sa ii recunoasca, sa le faca ce li se cuvine crestineste si asta pentru ca francezii pleaca in vacanta in luna august si isi uita parintii batrani si bolnavi prin spitale .....vrei sa iti fac si un studiu despre ipocrizia occidentala?
Holocaustul in cifre si contradictii - de Zamolxe la: 18/10/2003 22:29:23
(la: A existat holocaust in Romania?)
Dragul meu evreu roman,
(Valentinb)

Pina acum am stat si am citit. Nu am vrut sa comentez, sau sa ma bag. Ti-am vazut si meciul cu preopinentul. Tu ai fost cel care a atacat primul, fara argumente dar foarte agresiv si ai primit doar un raspuns pe o masura mai mare decit tine.

Ma bucur ca nu vrei scuzele nimanui si este foarte bine.
Vad insa la tine o consecventa in a sustine contradictii si in a sustine o idee profund eronata si extrem de periculoasa.
Sustii permanent ca in romania a fost holocaust.
In romania nu a fost holocaust.
Legionarii, ciuma verde, au avut ce au avut si cu romanii in egala masura.
Astfel ca asasinarea lui IG Duca si a lui Nicolae Iorga, ca si a multor altor romani importanti sau oameni simpli, se incadreaza in aceleasi exact aceleasi actiuni criminale ale legiunii care au lovit si evreii.
Iar comunistii din Romania au fost majoritatea evrei sau unguri, asa cum arata arhivele PCR.
Si multi legionari au ajuns comunisti cel putin in prima faza. “Rosia inainte de a fi rosie a fost verde!”

Pentru ca holocaust la romani nu a fost, asa nici actiunile legionarilor fata de evrei nu pot purta numele de holocaust. Vezi definitia holocaustului.

Este foarte periculos si consecintele sint nebanuite pe termen lung, sa amesteci termenii, sa faci un terci din istorie, sa speculezi, sa faci asocieri fortate. Drama poporului evreu este mare si ea nu trebuie umflata si extinsa.
Realitatea reala este suficienta.

Holocaustul are o definitie clara, precisa si categorica. Atunci cind incepi sa scri despre holocaust trebuie sa te referi strict la definitie. Daca insa ignori definitia atunci poti sustine orice.

The Holocaust was the systematic, bureaucratic, state-sponsored persecution and murder of approximately six million Jews by the Nazi regime and its collaborators. "Holocaust" is a word of Greek origin meaning "sacrifice by fire."

De exemplu in Germania au fost pogromuri si inainte de inceperea WW2. Dar ele nu intra la holocaust. Sint violentze, sint crime, dar nu sint parte a holocaustului. Pentru ca in acest caz putem spune ca holocaustul a inceput in Rusia o data cu primele pogromuri, adica la inceputul secolului 20!

Holocaustul a inceput o data cu adoptarea SOLUTIEI FINALE de catre germania in 1942 si a avut ca elemente de baza lagarele de exterminare, camerele de gazare si crematoriile.

Hartile de pe site-ul din sua al muzeului holocaustului arata clar ca din romania nu au plecat trenuri spre lagarele de exterminare. http://www.ushmm.org/wlc/en/index.php?lang=en&ModuleId=10005143 si faci click pe “See maps”.

Asta este o realitate pe care trebuie sa o accepti chiar daca nu o vrei sau nu iti convine.

Deportarea evreilor din 1941-1942 seamana mai mult cu deportarea in Baragan din anii ‘50-‘60 decit cu deportarea in Germania.
Cifrele referitoare la acea perioada, aflate pe resursele de informare evreiesti sint extrem de contradictorii si ireale. Astfel in “Enciclopedia Holocaustului” editia 1990 Macmillan Publishing Company.
This unit, along with Wehrmacht units and Eisatzgruppe D, killed between 150,000 and 160,000 Jews during July and August 1941.
Pentru ca lucrez in probleme de logistica, aprovizionare, desfacere stiu foarte bine care sint mijloacele necesare unor probleme asa de mari. Resursele pentru rezolvarea unor asemenea probleme sint foarte mari, surprinzator de mari.
Acum am sa ma opresc la aceasta cifra: in perioada iulie august 1941 au fost omoriti 160.000 evrei in Basarabia. (http://motlc.wiesenthal.com/text/x03/xm0347.html)
A omori 160000 oameni in 60 zile inseamna 2660 oameni pe zi, 111 pe ora, adica unul la 30 secunde, 24 ore din 24, 7 zile din 7. Daca omorirea era teoretic posibila, eliminarea cadavrelor era o problema extrem de dificila. Ar fi trebuit sa ramina extrem de multe gropi comune, foarte mari, care insa nu exista. Saparea gropilor, mutarea pamintului, plasarea cadavrelor, acoperirea cu pamint implica o munca foarte mare. Si nici o marturie nu consemneaza asemenea intimplari extreme.

In Basarabia anului 1920 erau 267.000 evrei , iar in anul 1939 erau 205.000 evrei.
Din acestia au fost deportati in URSS 10.000. In 1941 au fugit spre URSS 5.000.
Teoretic in Basarabia au ramas 190.000 evrei.
Se afirma (fara probe evidente) ca in perioada iulie august 1941 au fost asasinati 160.000 evrei din Basarabia.
Teoretic la 1 septembrie 1941 mai erau 30.000 evrei in Basarabia.
Dar acelasi site spune ca la 4 septembrie 1941 mai erau 64.176 evrei si ca la 25 septembrie erau exact 43.397, mai multi decit cei 30.000 din calcule.
Acestia sint deportati in Transnistria unde mor inca 25.000.
Practic in Transnistria supravietuiesc 5.000 evrei basarabeni dar se reintorc 50.000. Evident ca undeva exista exagerate si fara acoperire in evidentele vremii.

Toate cifrele privind evreii sint contradictorii atunci cind se vorbeste de Romania, Basarabia, Bucovina, Transnistria.

Astfel pentru Romania se dau urmatoarele cifre privind evreii:
1933 – 980.000 usa holocaust museum harta
1939 – 607.900 simon wiesental
1939 – 760.000 tot simon wiesental in acelasi text
1940 – 342.000 idem dupa pierderea teritoriilor transilvania, basarabia. bucovina
1950 – 280.000 ramasi dupa emigrarea a 70.000 evrei.

Asta inseamna ca evreii din Romania nu au fost deportati.

Ungaria, participanta activa la Holocaust, a trimis spre camerele de gazare aproape toti evreii din Transilvania ocupata in anii 1943-1944, adica circa 200.000.

Dar, cu toate acestea la cei 6 milioane de evrei morti in holocaust, Romania este nominalizata cu 700.000 evrei exterminati desi in 1939 erau doar 607.900 evrei in Romania Mare si au ramas 280.000, 70.000 au emigrat, iar 200.000 au fost exterminati in Ungaria.

280.000+70.000+200.000=550.000
607.900-550.000=67.900 evrei din Romania Mare morti in timpul deportarilor de boala, frig, mizerie, foame, violente, crime.

67.900

Zamolxe

PS. S-a mai pus intrebarea, si eu o reiau, la care nici un evreu sau neevreu nu dat un raspuns concret, clar, si documentat: de ce sint evreii persecutati de toate popoarele lumii?
Nu am studiat acest aspect, dar mi se pare extrem de ciudat. Nu se poate ca toate popoarele sa deteste si asupreasca evreii asa pur si simplu!
Trebuie sa fie o cauza sau mai multe, trebuie sa fie motive concrete!

Z.
Copou - de (anonim) la: 26/10/2003 12:06:52
(la: ATI FOST TOAMNA LA IASI?)
Am fost in Copou ultima data la sfirsitul lui August 2001.
Era asa cum l-am lasat .frumos.
Ce nu m-a impresionat a fost Gradina Botanica lasata in paragina si fara nici un strop de apa.Apa rationalizata si ea fireste (caci era seceta) mai rau ca pe timpul cizmarului cind de fapt gradina era bine ingrijita.
Prin ea la brat se plimbau pensionari cam plictisiti de viata ,de fapt mie mi s-au parut "tineri"...explicatia mi-a fost data imediat.Erau "tineri" pensionari majoritatea in jurul a 50 de ani "lasati la vatra" fortat sau de buna voie de catre noul patronaj.
Si unde erau copii,adolescentii,tinerii indragostiti?
Uitindu-se la MTV....
#2182 (raspuns la: #2133) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Esti un PENIBIL, dar putem discuta doar pe forumul initial - de Zamolxe la: 05/11/2003 05:53:20
(la: zamolxe)
Am sa iti raspund numai dupa ce ai sa argumentezi cu documente (nu afirmatii), cu fapte, cu date istorice, cu logica si bun simt afirmatiile tale referitoare la intreg subiectul.

Aceasta discutie o putem purta numai si numai pe forumul pe care a inceput discutia.
Pe acest nou forum discutia este superflua si inutila. Te astept pe [A existat holocaust in Romania?]

Sa auzim de bine. Punct.


***************


#1675 - Comentariu adaugat de Zamolxe la lun 20 Oct 2003 - 05:08 h
Valentinb. Nu se prea poate purta o discutie logica si rationala cu tine. Imi pare sincer rau, asta este.

Acolo unde sti ca nu poti combate cu argumente, o dai cotita si reiei la nesfirsit niste texte prafuite de zeci de ani. Sintem in 2003, iar intimplarile comentate si discutate sint vechi de 60-70 ani.

As vrea sa aflu de la tine, sau de la oricare altul, de ce sint date si informatii atit de contradictorii, de ce cifrele sint asemenea numaratorii lui Pristanda, umflate parca cu silicon ca sa iasa mai mari decit realitatea, cel putin atunci cind vorbim de Romania.
Este dezonorant pentru tine sa tratezi analiza mea ca o “compunere” cu “3 fraze de ici 3 de colo”. Datele sint concrete luate din surse eminamente evreiesti.

Discutiile concrete se poarta pe date concrete. Tu eviti cu o spaima si o frica viscerala discutia concreta.
Eu fac o analiza si incerc sa inteleg lumea de acum o jumatate de secol si mai bine. La rece, ca un om detasat de acele vremuri, nelegat prin nimic direct de acea lume. Concret, nu literatura.
Pentru mine “ciuma verde, neagra, sau cafenie” este doar o exprimare literara. Eu stiu de nazism, de legionari, de fascisti, ustasi, etc.
Eu stiu ce nu vreau sa se mai repete.

Exista un efect si o cauza.
Pogromurile si persecutiile sint un efect al unor cauze pe care nu reusesc sa le aflu. Nu sint pomenite nicaieri. Si nimeni nu spune nimic. E ciudat.

Asa ca “toata lumea-i persecuta pe evrei” se refera la vremurile de demult, nu de azi. Nu fa un terci din istorie.
Nicaieri in Europa evreii nu sint persecutati in ziua de azi. Nici macar in Rusia sau Polonia. Vodca nu are nici o legatura.
Nu te fa ca uiti ca evreii au trait in Rusia sute de ani fara pogromuri. La fel in Polonia, sau in restul Europei.

Si sa nu uitam ca singurul partid anti evreiesc pe fata, este cel nazist american. Sau cel putin asta stiu eu.

M-am uitat peste lista de discutii. Asa este cum am mai zis. Tu ai lansat un mesaj extrem de agresiv dar si lipsit de substanta si ai primit un raspuns extrem de dur, dar pe linia deschisa de tine. Parerea mea personala este ca ai “luat-o pe coaja” cum se zice, adica a fost o masura prea mare pentru tine. Dar asta este parerea mea de spectator. Eu stau in tribuna. In teren tu vezi altfel. Eu nu vreau sa te conving si nu incerca sa ma convingi.

Tot ce am scris aici se refera la “texte”. Adica vorbe aproape goale.
Eu vreau o discutie serioasa bazata pe argumente, pe fapte, pe date sustinute de probe.

Nu ma voi prinde intr-un joc bazat pe emotii, sentimente, presupuneri, credinte, etc si care sfirseste de regula lamentabil in injuraturi de ambele parti.
Nu am timp de asa ceva.

Sa intelegem datele care exista. Sa vorbim doar despre ele. Sa comparam sursele si sa vedem diferentele sau sustinerile reciproce, sa le judecam logic si rational. Nu vreau aprobare sau dezaprobare. Vreau date, logica, ratiune, bun simt, argumente, informatii.

Daca se poate. Daca nu, nu. Bye bye!


Zamolxe

*************


#1630 - Comentariu adaugat de Zamolxe la dum 19 Oct 2003 - 06:29 h
Dragul meu evreu roman,
(Valentinb)

Pina acum am stat si am citit. Nu am vrut sa comentez, sau sa ma bag. Ti-am vazut si meciul cu preopinentul. Tu ai fost cel care a atacat primul, fara argumente dar foarte agresiv si ai primit doar un raspuns pe o masura mai mare decit tine.

Ma bucur ca nu vrei scuzele nimanui si este foarte bine.
Vad insa la tine o consecventa in a sustine contradictii si in a sustine o idee profund eronata si extrem de periculoasa.
Sustii permanent ca in romania a fost holocaust.
In romania nu a fost holocaust.
Legionarii, ciuma verde, au avut ce au avut si cu romanii in egala masura.
Astfel ca asasinarea lui IG Duca si a lui Nicolae Iorga, ca si a multor altor romani importanti sau oameni simpli, se incadreaza in aceleasi exact aceleasi actiuni criminale ale legiunii care au lovit si evreii.
Iar comunistii din Romania au fost majoritatea evrei sau unguri, asa cum arata arhivele PCR.
Si multi legionari au ajuns comunisti cel putin in prima faza. “Rosia inainte de a fi rosie a fost verde!”

Pentru ca holocaust la romani nu a fost, asa nici actiunile legionarilor fata de evrei nu pot purta numele de holocaust. Vezi definitia holocaustului.

Este foarte periculos si consecintele sint nebanuite pe termen lung, sa amesteci termenii, sa faci un terci din istorie, sa speculezi, sa faci asocieri fortate. Drama poporului evreu este mare si ea nu trebuie umflata si extinsa.
Realitatea reala este suficienta.

Holocaustul are o definitie clara, precisa si categorica. Atunci cind incepi sa scri despre holocaust trebuie sa te referi strict la definitie. Daca insa ignori definitia atunci poti sustine orice.

The Holocaust was the systematic, bureaucratic, state-sponsored persecution and murder of approximately six million Jews by the Nazi regime and its collaborators. "Holocaust" is a word of Greek origin meaning "sacrifice by fire."

De exemplu in Germania au fost pogromuri si inainte de inceperea WW2. Dar ele nu intra la holocaust. Sint violentze, sint crime, dar nu sint parte a holocaustului. Pentru ca in acest caz putem spune ca holocaustul a inceput in Rusia o data cu primele pogromuri, adica la inceputul secolului 20!

Holocaustul a inceput o data cu adoptarea SOLUTIEI FINALE de catre germania in 1942 si a avut ca elemente de baza lagarele de exterminare, camerele de gazare si crematoriile.

Hartile de pe site-ul din sua al muzeului holocaustului arata clar ca din romania nu au plecat trenuri spre lagarele de exterminare. http://www.ushmm.org/wlc/en/index.php?lang=en&ModuleId=10005143 si faci click pe “See maps”.

Asta este o realitate pe care trebuie sa o accepti chiar daca nu o vrei sau nu iti convine.

Deportarea evreilor din 1941-1942 seamana mai mult cu deportarea in Baragan din anii ‘50-‘60 decit cu deportarea in Germania.
Cifrele referitoare la acea perioada, aflate pe resursele de informare evreiesti sint extrem de contradictorii si ireale. Astfel in “Enciclopedia Holocaustului” editia 1990 Macmillan Publishing Company.
This unit, along with Wehrmacht units and Eisatzgruppe D, killed between 150,000 and 160,000 Jews during July and August 1941.
Pentru ca lucrez in probleme de logistica, aprovizionare, desfacere stiu foarte bine care sint mijloacele necesare unor probleme asa de mari. Resursele pentru rezolvarea unor asemenea probleme sint foarte mari, surprinzator de mari.
Acum am sa ma opresc la aceasta cifra: in perioada iulie august 1941 au fost omoriti 160.000 evrei in Basarabia. (http://motlc.wiesenthal.com/text/x03/xm0347.html)
A omori 160000 oameni in 60 zile inseamna 2660 oameni pe zi, 111 pe ora, adica unul la 30 secunde, 24 ore din 24, 7 zile din 7. Daca omorirea era teoretic posibila, eliminarea cadavrelor era o problema extrem de dificila. Ar fi trebuit sa ramina extrem de multe gropi comune, foarte mari, care insa nu exista. Saparea gropilor, mutarea pamintului, plasarea cadavrelor, acoperirea cu pamint implica o munca foarte mare. Si nici o marturie nu consemneaza asemenea intimplari extreme.

In Basarabia anului 1920 erau 267.000 evrei , iar in anul 1939 erau 205.000 evrei.
Din acestia au fost deportati in URSS 10.000. In 1941 au fugit spre URSS 5.000.
Teoretic in Basarabia au ramas 190.000 evrei.
Se afirma (fara probe evidente) ca in perioada iulie august 1941 au fost asasinati 160.000 evrei din Basarabia.
Teoretic la 1 septembrie 1941 mai erau 30.000 evrei in Basarabia.
Dar acelasi site spune ca la 4 septembrie 1941 mai erau 64.176 evrei si ca la 25 septembrie erau exact 43.397, mai multi decit cei 30.000 din calcule.
Acestia sint deportati in Transnistria unde mor inca 25.000.
Practic in Transnistria supravietuiesc 5.000 evrei basarabeni dar se reintorc 50.000. Evident ca undeva exista exagerate si fara acoperire in evidentele vremii.

Toate cifrele privind evreii sint contradictorii atunci cind se vorbeste de Romania, Basarabia, Bucovina, Transnistria.

Astfel pentru Romania se dau urmatoarele cifre privind evreii:
1933 – 980.000 usa holocaust museum harta
1939 – 607.900 simon wiesental
1939 – 760.000 tot simon wiesental in acelasi text
1940 – 342.000 idem dupa pierderea teritoriilor transilvania, basarabia. bucovina
1950 – 280.000 ramasi dupa emigrarea a 70.000 evrei.

Asta inseamna ca evreii din Romania nu au fost deportati.

Ungaria, participanta activa la Holocaust, a trimis spre camerele de gazare aproape toti evreii din Transilvania ocupata in anii 1943-1944, adica circa 200.000.

Dar, cu toate acestea la cei 6 milioane de evrei morti in holocaust, Romania este nominalizata cu 700.000 evrei exterminati desi in 1939 erau doar 607.900 evrei in Romania Mare si au ramas 280.000, 70.000 au emigrat, iar 200.000 au fost exterminati in Ungaria.

280.000+70.000+200.000=550.000
607.900-550.000=67.900 evrei din Romania Mare morti in timpul deportarilor de boala, frig, mizerie, foame, violente, crime.

67.900

Zamolxe

PS. S-a mai pus intrebarea, si eu o reiau, la care nici un evreu sau neevreu nu dat un raspuns concret, clar, si documentat: de ce sint evreii persecutati de toate popoarele lumii?
Nu am studiat acest aspect, dar mi se pare extrem de ciudat. Nu se poate ca toate popoarele sa deteste si asupreasca evreii asa pur si simplu!
Trebuie sa fie o cauza sau mai multe, trebuie sa fie motive concrete!

Z.


Tricolorul Romanesc - de talusa la: 10/11/2003 01:24:32
(la: ROMANIA)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.





#3837 (raspuns la: #3812) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Cred ca aici e locul potrivit. - de talusa la: 10/11/2003 03:50:16
(la: TRICOLORUL ROMANESC)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.
In continuare. - de talusa la: 12/11/2003 05:08:50
(la: A existat holocaust in Romania?)
In continuarea mesajului lui "lifeform":

"Sã fiu bine înteles: nu am nimic împotriva maghiarilor, în general. Am avut si am cunostinte, chiar prieteni dintre aceia care au înteles cã apartin Poporului Român, cã Dumnezeu ne-a rînduit sã convietuim împreunã, în liniste si întelegere. Tot asa dupã cum americanul (ne place sã-l luãm drept etalon al democratiei) este mai întîi american, si apoi mexican, chinez ori mai stiu eu ce altã etnie. Am si voi avea opinii dure la adresa iredentismului maghiar, care cucereste, pas cu pas, cu o perseverentã diabolicã, sub oblãduirea Puterii (istoria va aprecia cîrdãsia prezentã), asa-zisele „drepturi“. Am tot asteptat vreo reactie oficialã la „propunerile Consiliului National (?! – n.a.) Secuiesc“ de constituire a „Tinutului Secuiesc“, aceasta fiind o actiune care lezeazã securitatea nationalã. Zadarnic! Desi n-au lipsit avertizãrile presei scrise. Iatã cîteva: „Proclamîndu-si «Patria-Mamã», Tökes & Co. au cerut autonomia teritorialã a Tinutului Secuiesc“, „La Universitatea de Varã a Ligii Pro-Europa, pledoarie pentru secuimea autonomã“ („Independent“, 2 iunie si 4 august a.c.), „Maghiarii promoveazã în lume «Transilvania, pãmînt unguresc»“, „Tökes & Co. lucreazã sitematizat: Radicalii si-au fãcut calendar pentru obtinerea autonomiei“, „Tökes pregãteste autoguvernarea maghiarilor“ („Curentul“, 25 februarie, 24 mai si 8 august a.c.), „Se reface Imperiul Austro-Ungar?“, „PSD a fãcut pe plac UDMR“ („Jurnalul national“, 2 si 24 septembrie a.c.), „Regionalizarea dezbãtutã la Universitatea de Varã «Transilvania»“ („Ziua“, 4 august a.c.), „Planuri de autonomie teritorialã pe cont propriu. Oamenii lui Tökes înfiinteazã consilii locale secuiesti în Harghita, Covasna si Mures“, „La Forumul de la Odorheiul Secuiesc, Laszlo Tökes a cerut autonomie teritorialã pentru maghiarii din România. S-a constituit Consiliul National al Maghiarilor din Ardeal“ („Curierul National“, 29 aprilie si 8 august a.c.), „Propunere la Universitatea de Varã de la Balvanyos: ceangãii vor fi rugati sã se mute în Covasna si Harghita“ („Realitatea Româneascã“), „Tökes îndeamnã la insurectie: «Este timpul sã ne luãm soarta în propriile mîini»“, „Cînd românii devin strãini la ei acasã: «Sîntem români, dar nu stim româneste». Un reportaj trist, realizat acolo unde maghiarizarea nu se opreste niciodatã“, „Un pericol public: radicalii maghiari. Amicii lui Laszlo Tökes si Marko Bela tin cu orice pret sã provoace tensiuni între români si unguri. Viceprimarul muresean Fodor Imre, recunoscut pentru atitudinea sa radicalã, a fost surprins lipind afise“ („Cronica Românã“, 2 iunie, 15 iulie si 10 octombrie a.c.). Si exemplele pot continua. Despre atitudini ostile românismului în însãsi agora supremã a tãrii, printre parlamentari: „Un deputat UDMR ponegreste tara în care trãieste. Raduly: «România e un stat hot!»“, „Deceptia Raduly: «România e un stat hot si doar maghiarii au onoare»“ („Jurnalul national“, 23 si 24 iulie a.c.), „Radicalii din UDMR cer autonomie si o politicã proprie: «Dezideratele maghiarimii se pot realiza doar prin presiuni externe»“ („Curierul National“, 28 iulie a.c.). Cine afirmã? Un deputat UDMR, Tibor T. Toro. A cui presiune? „Pretentia maghiarimii“ („Ziua“, 23 iulie a.c.), „Tensiune diplomaticã între Bucuresti si Budapesta: Ungaria vrea sã vãmuiascã negocierile României cu UE“ („Evenimentul zilei“, 23 iulie a.c.). Asadar, oficialitãtile tac. PSD, la fel. Cu toate cã „PSD Cluj condamnã actiunea extremistilor episcopului Laszlo Tökes“ („Cronica Românã“, 25/26 iulie a.c.), „Forumul de la Satu Mare nu rãmîne fãrã ecou: un deputat PSD (Valentin Iliescu – n.a.) cere sanctionarea lui Tökes“ („Cotidianul“, 4 iunie a.c.), „Adrian Cãsuneanu (presedintele PSD Covasna, deputat – n.a.): membrii Consiliului Maghiarilor trebuie deferiti Justitiei“ („Curentul National“, 9/10 august a.c.), „Efectele Protocolului UDMR-PSD: Românii din Harghita si Covasna discriminati etnic în propria tarã“ („Curentul“, 15 iulie a.c.), „Românii din Har-Cov se plîng lui Dorneanu cã sînt discriminati“ („National“, 14 iulie a.c.), „Senatul UBB cere Ministerului Educatiei sã-si asume responsabilitatea separãrii pe criterii etnice a facultãtilor. Protocolul PSD-UDMR, sursã de tensiuni la Babes-Bolyai“ („Cotidianul“, 1 septembrie a.c.). Cu exceptia PRM, tac si celelalte partide din Opozitie. Interviul cu Adrian Cioroianu („Cotidianul“, 3 noiembrie a.c.) este concludent: „PNL se pronuntã în mod clar si ferm (?! – n.a.) împotriva oricãror încercãri de regionalizare a României pe criterii etnice“, dar aflãm, în continuare, cã problematica ar fi trebuit „supusã unei ample dezbateri“, „o dezbatere realã, la nivel politic“. Ceva gen Caragiale: ori sã se revizuiascã, ori sã nu se revizuiascã. Duplicitarã pozitie pentru un partid ce se defineste national. Ce sã se discute? Cînd este vorba despre securitatea nationalã, despre caracterul national al Statului, nu încape loc pentru discutii. Îmi voi schimba pãrerea cînd voi afla de „regionalizare“ gen „Tinutul Secuiesc“ prin Franta, Germania, Spania, Italia sau chiar SUA. „Extremistii“ sînt altii, cei ce apãrã… românitatea. În afara legii se propune a fi scoasã, de cãtre o minte plecatã cu sorcova, o altã formatiune politicã. Iar un cotidian, ce are înscris cu verzale pe frontispiciu „ZIAR NATIONAL INDEPENDENT“ si cã „Nimeni nu este mai presus de lege“, titreazã: „Corul extremistilor pe o singurã voce: C.V. Tudor si Laszlo Tökes spun NU noii Constitutii“ („Adevãrul“, 15 octombrie a.c.). Ipocrizie! Asadar, ziare care se respectã au sesizat pericolul. Goethe afirma: „Adevãrul este ca o fãclie, dar una îngrozitoare: o privim mai tare clipind cînd trecem pe lîngã ea si ne e fricã sã nu ne aprindã“. Iredentismul maghiar este ca aceastã fãclie. Jocul cu focul este periculos. A-l preveni este datoria principalã a institutiilor abilitate constitutional. Argumente sînt destule. În numãrul viitor voi aduce spre informare publicã o lucrare mai putin cunoscutã, scrisã de un jurist si economist, mare consumator si producãtor de culturã, patriot autentic, vertical, fãrã compromisuri morale, care, obligat de regimul trecut sã-si gãseascã locul pe alte meleaguri, a monitorizat si consemnat, în eseuri politice, situatia din România: Grigore Nedei (pe numele real Adamescu – nota red. R.M.) „În numele adevãrului si dreptãtii Neamului Românesc: Iredentismul maghiarilor, boalã fãrã leac“.

#4012 (raspuns la: #3974) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Din site-ul http://www.masoni - de Ingrid la: 17/11/2003 03:51:46
(la: Protocoalele Inteleptilor Sionului)
Din site-ul http://www.masonicforum.ro/ro/nr10/sion.html
.... Protocoalele Inteleptilor Sionului, lucrare cunoscuta uneori si sub numele Protocoalele Batranilor din Sion.
Ea constituie unul din cele mai notorii falsuri literare din istorie si s-a bazat pe plagiat si frauda inca din cele mai fragede inceputuri. Cu toate acestea, acest fals a captat imaginatia multor oameni, altfel foarte rationali, si s-a transformat intr-o sursa indispensabila de informatie pentru toti antisemitii si antimasonii. Acest articol isi propune sa examineze istoria unei farse compromitatoare si consecintele ei lamentabile in istoria moderna, din punctul de vedere al evreilor si al masonilor din intreaga lume.
Protocoalele au aparut in 1905 la Tarskoe Selo, o statiune de vara langa Sankt Petersburg, in Rusia Imperiala, aflata sub conducerea tarului Nicolae al II-lea. Autorul, indicat in primele editii, era un fost avocat, judecator si apoi calugar
greco- ortodox, ce se numea Serghei Alexandrovici Nilus (1862-1930).
Initial, Protocoalele au aparut ca appendix in editia a doua a unei lucrari a lui Nilus, intitulata Velikoe v Malom (Lucrul cel Mare din Lucrul cel Mic). n cele cateva editii care au urmat (1911, 1912, 1917 si 1919, toate in limba rusa), Nilus oferea diferite explicatii despre cum au ajuns manuscrisele Protocoalelor in mainile sale, subliniind ca el le-a tradus numai in rusa. Diferite editii si traduceri, publicate de altii, relatau insa versiuni deosebite asupra originii documentului.
Una din cele mai frecvente explicatii este cea conform careia Protocoalele ar fi formate din inregistrarile secrete ale Primului Congres Sionist tinut la Basel in 1897, sub conducerea Dr. Theodor Herzl. Ideea pe care documentul o sustine este ca evreii conspira pentru a controla toate guvernele, pentru a distruge civilizatia crestina, si pentru a deveni stapanii lumii. Protocoalele descriu detalii asupra metodelor ce vor fi folosite pentru a se atinge aceste obiective. Masoneria Libera ar fi astfel principala unealta a Inteleptilor Sionului pentru supunerea si dominarea umanitatii.
As vrea sa incep prin a spune raspicat ca o organizatie ca "Oamenii Intelepti ai Sionului" sau "Batranii Sionului" nu a existat niciodata. Cu toate acestea, fara a detine nici cea mai mica dovada, s-a sustinut totusi cu incapatanare ca Protocoalele erau rapoarte ale acestei organizatii fictive.
Vom examina forma acestor Protocoale. Primul lucru care atrage atentia cititorului obiectiv este ca textul nu seamana in nici un fel cu un protocol. Protocoalele sunt relatari, adica detalieri a ceea ce se intampla intr-o intalnire. Ele mentioneaza locul
intalnirii, data, ora la care incepe intalnirea, cine o conduce, in general numele celor prezenti si a celor care si-au anuntat absenta, si descrierea pe scurt a dezbaterilor, cine a intervenit si - uneori intr -o forma sumara - ce s-a spus si ce rezolutii au fost aprobate. In sfarsit, se inregistreaza momentul incheierii intalnirii si semnaturile celor care garanteaza veridicitatea relatarilor.
Nimic din toate astea nu se regaseste in asa-zisele Protocoale. Singura "semnatura" este o propozitie in care se spune - "Semnat de reprezentantii Sionului de Grad 33". Mai mult,in Protocol nu poate fi distinsa decat o singura voce. Acestea sunt de fapt monologuri sau dizertatii, peroratii am putea spune, care nu demonstreaza constructia ceruta unei dezbateri sau interventii a mai multor oameni. Este un semn trist pentru credulitatea sau reaua-vointa a celor care, citindu-le, au fost gata sa accepte un asemenea text ca pe un protocol adevarat, ca pe o relatare a unei intalniri..
In ceea ce priveste continutul, absurditatea unui presupus plan criminal, pregatit de un grup care pretinde ca ar controla mass media de pe Glob - dar se dovedeste incapabil sa opreasca publicarea repetata a planurilor sale - este de-a dreptul evidenta. Scopul imediat al Protocoalelor era sa submineze influenta politica si statutul Contelui Witte, cel mai important ministru in guvernul tarist din acel moment. Witte era un om foarte cult si cu opinii deschise, confident al tarului, care planuia introducerea unei politici imperiale moderne si novatoare. Pentru ca sotia lui Witte era evreica, toata lumea era de parere ca el ii sprijinea pe evreii din Rusia, cei care trecusera prin multe persecutii si discriminari de-a lungul secolelor.
Oponentii politici ai lui Witte, sub conducerea Marii Ducese Elisabeta, faceau tot ce era posibil pentru a-l discredita in fata clasei conducatoare si a familiei regale. Ducesa si grupul condus de ea au luptat cu incapatanare impotriva incercarii Contelui Witte de a introduce in Rusia standardul aurului, de a atrage investitiile straine si de a forma o alianta cu Franta. De asemenea, era cunoscuta dorinta Contelui Witte de a imbunatati conditiile de viata ale evreilor din Rusia si de a aboli anumite legi represive. Publicarea Protocoalelor era menita sa ii submineze influenta in fata tarului si a familiei regale.
Pentru ca unii scriitori insista sa atribuie Protocoalele primului Congres Sionist, prezidat de Dr. Theodor Herzl, se cuvine sa dam cateva explicatii despre acest congres, scopul sau adevarat si rezolutiile sale, toate amplu documentate. Miscarea Sionista, fondata de Herzl si sustinatorii lui, era pur si simplu o chemare adresata poporului evreu de a se intoarce in tara natala, Iudeea, aflata inca, la sfarsitul secolului al XIX-lea, sub dominatie otomana.
Principalul obiectiv al Congresului era sa rezolve "problema evreiasca" a tarilor europene, in special prin emigrarea evreilor. In patria lor istorica, evreii s-ar fi putut intoarce la agricultura, constructii si la alte activitati, ce le fusesera interzise timp de sute de ani, in locurile in care se stabilisera.
Primul Congres Sionist International a avut loc la Basel, Elvetia, intre 29-31 August 1897. Adevarata rezolutie a Congresului Sionist a constat in crearea Organizatiei Sioniste Internationale, ce urma sa implementeze programul sionist, sa creeze un Fond National pentru achizitionarea pamantului, asanarea mlastinilor, construirea de drumuri si impaduriri.
Adevarul despre aceste Protocoale a fost dezvaluit in 1921 de catre un jurnalist de la ziarul londonez Times, Philip Graves. In Istanbul, pe atunci Constantinopole, el a gasit o copie uzata a unei carti frantuzesti intitulata Dialoguri din Iad intre Machiavelli si Montesquieu, sau Politica lui Machiavelli in secolul al XIX-lea. Publicata la Bruxelles in 1864 de cate un autor anonim, ea fost de fapt scrisa in 1858 de Maurice Joly, un avocat francez antisemit si monarhist, provenind dintr-o veche familie catolica. In romanul sau, scris sub forma unui dialog dincolo de mormant intre Montesquieu si Machiavelli, Joly il ataca pe Napoleon al III-lea al Frantei. Astfel ca, foarte rapid, a primit o pedeapsa cu inchisoarea de 15 luni.
Graves a sesizat imediat extraordinara asemanare intre Dialoguri si Protocoalele lui Nilus. Paragrafe intregi fusesera copiate intocmai. In trei lungi articole, publicate in ziarul Times din 16,17 si 18 August 1921, Graves a demonstrat ca Nilus pur si simplu a plagiat Dialogurile lui Joly, deturnand originalul si adaugandu-i-i materialul antisemit ce-i servea scopurile. Studiile de mai tarziu au confirmat aceasta argumentare.
Desi Biserica Catolica nu s-a caracterizat in general printr-o vadita afectiune pentru masoni sau pentru evrei, este remarcabil faptul ca una din probele asupra falsitatii certe a Protocoalelor a fost scrisa de parintele reverend Pierre Charles - Societatea lui Isus -, publicata in Nouvelle Revue Theologique din Belgia, in ianuarie 1938. Remarcati data: Europa se afla in pragul celui de al Doilea Razboi Mondial. Regimurile totalitare ale lui Hitler, Franco sau Mussolini dezvoltau ample campanii antisemite si antimasonice. Toti cei care urmareau evolutia acestor evenimente intelegeau ca razboiul era iminent si ca puterea militara germana avea sa isi zdrobeasca vecinii, inclusiv Belgia.
Parintele Charles trebuie sa fi fost un om de mare curaj, dovedind integritate si dragoste pentru oameni, daca a indraznit sa publice o astfel de dovada compromitatoare asupra Protocoalelor. In acel moment, inclusiv superiorii sai, care au autorizat publicarea, au dat dovada de un simt al dreptatii si umanitatii de care Europa ducea mare lipsa in acei ani.
Cu totul, sunt 160 de pagini in Protocoale, circa 40% din text, bazate pe pasaje din Joly. In noua dintre capitole, mai mult de jumatate din text se dovedeste a fi copiat.
Protocolul nr. 15 este poate cel mai interesant din punct de vedere masonic. Gasim aici fraze de genul: "vom crea si multiplica loji masonice libere in toate tarile lumii... Vom pune toate aceste loji sub o administratie unica, cunoscuta numai de noi... Intre membrii acestor loji se vor afla aproape toti agentii politiei nationale si internationale". Regasim aici toate elementele teoriilor conspirationiste si nu merita efortul de a incerca o discutie asupra acestor afirmatii cu cineva care poate crede asemenea ineptii. Sunt oameni care nu au si nu vor sa aiba cunostinta despre independenta puternica a Marilor Loji din toata lumea, sau depre faptul ca politia regimurilor totalitare se considera printre cei mai mari inamici ai Masoneriei Libere.
Protocoalele, traduse in multe limbi, s-au raspandit extrem de rapid. Patruzeci si trei de editii diferite sunt conservate in Muzeul Britanic din Londra. Mai ales in anii 1930, cind se produce expansiunea fascismului si nazismului, gasim nu mai putin de 28 de editii si traduceri, publicate in cele patru colturi ale lumii. Protocoalele au devenit "Biblia" antisemitilor si antimasonilor. Adolf Hitler le-a folosit ca justificare pentru politica lui de persecutie rasiala care a culminat cu "Solutia Finala", masacrarea in masa a milioane de barbati, femei si copii, pentru singura "crima" de a fi evrei. Holocaustul insusi a demonstrat, in cel mai tragic si mai concret mod cu putinta, nonsensul presupuselor planuri de dominatie mondiala descrise de Protocoale. In mod evident, ura antisemita si anti-masonica nu are nici o legatura cu logica, dar are legatura cu psihopatologia.
Din pacate, propaganda antisemita si anti-masonica continua sa apara si azi fara nici o restrictie. Noi editii ale Protocoalelor au aparut recent in Statele Unite, Estonia, Slovacia, Ucraina, Iran si Danemarca. O traducere in greaca a fost publicata pana si in Australia. Sentimentele anti-masonice au inflorit din nou si ating nivele ale unei activitati fanatice de necrezut, in tari cu o lunga traditie democratica, precum Anglia si Statele Unite. Antisemitii si antimasonii au invatat repede sa profite de oportunitatile oferite de tehnologia electronica - in special de Internet.
.......

PS.Nu ma intrebati ce este masoneria, ca nu stiu si nu pricep.

De lozinci mi-e dor...Ceausescu-Pace ! - de LMMagain la: 18/11/2003 06:51:53
(la: Ce regretati de pe vremea lui Ceausescu?)
Glumesc desigur...
Dar macar pentru noi acolo era pace...
Imi este dor de sarbatoarea de 23 August, defilarile, de 1 mai,dupa care lumea mergea la iarba verde si minca mici si bea bere.
De felul cum stiam sa apreciem bucuriile si cum ne faceam bucurii mari din lucruri mici.

Si de grupurile de americani numiti Ambasadorii Prieteniei care ne vizitau scolile si tara desi erau grupuri de cintareti religiosi, si le placea la noi. Macar atunci Rominia era mai interesanta pentru restul lumii, chiar si numai de curiozitate ``ce se petrece in spatele la Iron Curtain``. Parca eram mai respectati ca natiune de restul popoarelor.
FASHION FROM `89 - de Dinu Lazar la: 19/11/2003 09:44:30
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
Da, sigur, fotografia este facuta in august sau in septembrie `89. La ora aceea eu eram angajat fotogaf la revista Femeia si mai ciubuceam pe la UCECOM si la Casa de moda; erau manechine pe acolo nume mari in ziua de azi, Romanitza, Botezatu, Janine, etc. Fotografia asta am facut-o intr-o pauza pe masa de consiliu de la casa de moda; cum necum a ajuns si pe miinile fostei secretare PCR d`acolo care a facut un scandal enorm, ca se fac poze porno cu toarashu si ca de altfel tot ce fac eu e scandalos ca le pun pe fete in pozitii indecente si se vad genunchii.
Cindva o sa-mi rememorez poate intr-o carte de amintiri niste scene, inclusiv de noaptea cind sotia unui mare actual multimilionar in dolari, deci acum luptatoare de seama pe cimpiile democratiei de piata occidentale, dar pe atunci amploaiata la CC UTC, la comandament la Costinesti, in timpul unei sedinte de propaganda despre coceni, capitalismul muribund si ce mai face si zice toarashu` si sinsistra sa sotie, a taiat cu foarfeca 200 de fotografii facute de mine pentru nu mai stiu ce concurs de frumusete organizat la Costinesti, ca sa nu se vada goliciunea la fete, adica fluierul piciorului, sa nu vada toarasha academician si sa se supere.
Ultimul catalog de moda al UCECOM facut in toamna `89 avea citeva zeci de imagini interesante si pe care le arat cu placere si acum, au un farmec aparte. Pacat ca nu s-au tiparit decit citeva semnale, care au fost date la sectia de presa a CC PCR la avizat, in noiembrie 89, si vad ca tirajul nu a fost aprobat pina acum si deci nu prea cred ca o sa mai apara...oricum era cu scandal, cu nuditati obscene, se vedeau genunchii la unele manechine...
#4727 (raspuns la: #4710) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...