comentarii

balaurul care n-a mai ajuns in poveste


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
Credinta - de Aola rof la: 29/03/2007 20:29:53
(la: IMPORTANTA CREDINTEI IN IISUS HRISTHOS )
In primul rand: Dumnezeu chiar este o Fiinta, o Persoana, chiar daca nu ii putem atribui o forma.De fapt, si-a atribuit El insusi una doar in urma cu 2000 ani.
Faptul ca poate fi vazut si ca o energie, o forta, chiar un sentiment(sentimentul ca EL exista) nu schimba faptul ca este o Fiinta.In calitate de Fiinta, se ocupa de fiecare dintre noi personal("Stiu cand te culci si cand te scoli, pasii tai imi sunt cunoscuti..."-cum spune intr-un psalm), si cei care sunt in stare sa vada, chiar vad asta.
Nici cel mai mic lucru nu se intampla fara stirea Lui.El chiar ne vorbeste, in diverse moduri, dar iarasi, trebuie sa stii sa asculti.
DOI:cum explic lucrurile rele care mi s-ar putea intampla mie, sau altora .
Explicatiile sunt individuale.Aceste lucruri rele pot fi atentionari pentru o conduita gresita(si am avut parte si de acestea, si am inteles de ce am fost "pedepsita"), sau pur si simplu, incercari, probe, pentru a "promova" un alt nivel spiritual. Cititi Cartea lui Iov,povestea lui Iosif si a fratilor lui, Vietile sfintilor, si vedeti cate incercari au avut de trecut, dar si rasplata. Vedeti si ce minuni erau in stare sa faca sfintii prin simpla rugaciune, in ciuda "relelor" ce li se intamplau.
Si eu am avut parte si de abis, si de culme. In viata mea "probele lui Iov" au fost prezente, dar si binecuvantarea.Iar acum, simt mereu o prezenta care ma vegheaza, de aceea nu ma mai tem de nimic.In situatii in care oamenii "normali" ar lua-o razna( amenintari cu pierderea locului de munca, datorii la banca, posibilitatea pierderii afectiunii, a iubirii umane) eu nu am simtit nici o teama. Stiam ca totul se va rezolva oricum dupa voia Lui, si chiar asa a fost.Nu degeaba adevaratii credinciosi au fost numiti "nebuni intru Hristos"."Caci Dumnezeu a dovedit nebuna intelepciunea lumii acesteia. Cine se crede intelept, sa se faca nebun, ca sa devina intelept."
"Argumentatie palida", sau "teoretica", dupa cum spunea cineva? Poate.Dar, pentru unii oameni, nici toate argumentele din lume n-ar fi de ajuns.Si oricum, "Evanghelia nu sta in cuvinte de induplecare a intelepciunii omenesti, ci in putere."Eu am simtit aceasta putere, si mi-a fost de-ajuns.
Cititi povestea Apostolului Pavel.El insusi spune despre sine ca a fost un "hulitor" si un necredincios, initial, dar ca "in orbirea lui, a lucrat din nestiinta".
La fel am fost si eu, atee si hulitoare, dar Dumnezeu mi-a dat asemenea semne si minuni, incat nu am putut sa nu-L mai recunosc.
Am vorbit prea mult, de acum voi tacea.Pace si lumina tuturor!
un raspuns - de u incercare la: 31/08/2007 22:12:26
(la: explicatiile lui Esteu)
ceilalti au numit experiment ceea ce am facut eu.
sper sa nu fiu prea plictisitor repetindu-ma. eu am trimis acele 4 comentarii. au fost citeva reactii. adica am primit, fara sa cer, niste completari la cele 4 expresii initiale, insotite de glosarile personajului meu (textul "patru comentarii la un arhi-cuvint"). primind acele asa yise completari de timpul "baga-mi-as lupa!" - asta e chiar primul -, m-am gindit sa povestesc mai multe despre subiectul postat. cum ca lucrez la un roman, ca in cadrul acestui proiect voi folosi la un moment dat o lista de expresii licentioase. si ca, daca cineva ar vrea sa-mi dea o mina de ajutor, l-as ruga s-o faca. in sensul de a-mi furniza si alte expresii. un user a cerut lista intreaga pentru a vedea daca are ceva in plus fata de ceea ce posed eu. deci, pina in momentul asta eu nu faceam nici un experiment pe Cafenea. pur si simplu am dat citeva detalii legate de ceea ce am in lucru. nu cred ca e nimic grav in asta. postind, la cerere, cum spuneam, lucrurile au inceput sa se rostogolesca ametitor. eu nu am dorit bulibaseala. asa cum nici adminul nu avea de unde sa stie ca eu nu voiam sa imprastii mizerii. mi se va spune: Bine, dar o facusesi! Raspunsul, chiar daca ar putea fi considerat pervers sau in orice alt fel, este ca o explicatie era deajuns: "Bai Esteu, uite, la noi nu prea se intimpla subiecte de tipul asta, asa ca iti sterg chestia postata. Si pe viitor sa nu se mai intimple." Nu vreau sa acuz pe nimeni. E limpede ca avem relatii diferite cu textele in general. Poate ca vrem lucruri diferite de la literatura. Poate ca altele sint motivele. Nue nimeni de acuzat. Trebuie doar sa ne intelegem pozitionarile, apoi conflictele se poat drege din fasa. Recunosc, putea sa-mi treaca prin minte sa apelez din prima la Admin, sa lamuresc pozitia mea. Necunoscindu-l(pentru ca, asa cum precizam in alt mesaj, eu nu prea am intrat in discutii cu voi decit in comentarii la textele mele) am incercat sa repostez lista aia si sa incerc sa ma si explic. In fine, cred ca situatia s-a lamurit in mare, desi, cum am observat, unele detalii tehnice legate de coerenta textului, inter-textualitati si alte asemenea nu sint argumente pentru unii, si, prin urmare, toata explicatia mea e subreda. Eu o las asa pentru ca senzatia mea e ca revenind devin si mai plictisitor. Imi pare rau ca s-a ajuns aici. Povestea asta nu mai poate fi stearsa, iar eu voi ramine cu o buba. Sper sa ma cititi si asa. Eu voi incerca sa fiu cit se poate de serios cu textele mele ( si cred ca serios am fost si in povestea asta, chiar daca ne despartim unii de altii de la un punct in colo pe motive de optiuni estetice; de la un punct incolo am fost orgolios, recunosc).
Si inca ceva: sper sa imi fie redeschis contul Esteu.
#231855 (raspuns la: #231832) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
doar o clipa e de ajuns... - de (anonim) la: 31/08/2003 06:49:02
(la: Poveste din liceu, in cheie nostalgica.)
citind blogul tau despre o poveste din liceu, mi se confirma ipoteza mea cum ca in viata trebuie sa fim tot timpul cu ochii deschisi si sa anticipam clipa ce ne-ar putea schimba destinul: CLIPA DE NEATENTIE!
sunt convinsa ca fata despre care ai scris si-a avut visele sale de adolescenta, a crezut ca le va putea transforma in realitate,iar in increderea ei in ea insasi s-a lasat dusa de valul succesului temporar avut in liceu, uitand sa lupte in continuare pentru idealurilel sale si sa se pazeasca de aceea clipa ce i-ar putea schimba cursul vietii.doar o clipa de neatentie este de ajuns si totul ia forma opusului ce l-am dorit!
Dupa 5 ianuarie mi-au ajuns m - de gabriel.serbescu la: 19/02/2004 13:17:53
(la: Nu-mi vine sa cred!!)
Dupa 5 ianuarie mi-au ajuns mie un colet de carti. Bine, eu sunt emigrant european, ca deja ne putem clasifica. Mi le-a adus un prieten cu o masina. La vama a fost un control formal, iar in gentuta in care erau bagate nici nu s-au uitat. Atunci o varianta ar fii sa le scoti din tara (e penibil) si sa le trimiti colet de la un oficiu postal bulgar, maghiar, sarb... E aberant, e absurd intradevar.

Nu stiu ce sa mai zic. M-ai lasat gura casca.
Chiar acu scriu din Cyber-ul unor amici si le-am povestit ce-ai scris tu si nu puteau sa creada. Au definit totul ca pe un atac la insasi propria ta cultura. In fine.... no comments
uite ca am ajuns si eu din gr - de alex pavel la: 01/07/2004 23:37:21
(la: Carti ce ne-au marcat existenta)
uite ca am ajuns si eu din greseala pe site-ul asta... cautam o poezie de sorescu pe google.... si de-aici intelegeti voi... si am vazut ca mai sunt si alte chestii interesante, asa ca m-am facut repede utilizator si m-am gandit sa mentionez si eu vreo doua-trei carti, asa, ca sa ma bag si eu in seama, si daca o binevoi cineva sa imi mai si raspunda... poate o sa vorbim mai des... nah... ce sa zic... "novecento" a lui alessandro baricco... un monolog de vreo optzeci de pagini... care este absolut genial si il recomand oricui... a fost si ecranizat in regia lui giuseppe tornatore... cu tim roth....filmul se chema "the legend of 1900" - sau, pe limba noastra, "povestea pianistului de pe ocean"... altceva... hesse -- "narcis si gura de aur", ah... si "conjuratia imbecililor" a lui john kennedy toole... cam atat deocamdata, desi ar mai fi extrem de multe...
La ordinea zilei si a ministrilor - de carapiscum la: 24/09/2004 07:24:43
(la: Iliescu si Theodorescu insulta protestatarii din diaspora)
Am citit intregul interviu cu sufletul la gura, ca sa zic asa. Am trecut printr-o serie de stari care mai de care mai infierbantate si daca l-as fi avut in fata mea pe mascariciul asta care se crede ministru al culturii, probabil ca n-ar fi scapat fara o chelfaneala care sa-i aduca aminte cine este si ce lapte a supt de la ma-sa. Sper sa nu fiu cenzurat pt. unele calificative pe care i le voi da acestui individ pe parcursul comentariului meu.

Tin sa spun, inainte de toate, cateva lucruri interesante despre "domnul Razvan Theodorescu" fiindca am fost in cateva randuri in preajma lui (sau mai bine zis el a fost in preajma mea) printr-o conjunctura a imprejurarilor nefasta. Spun nefasta pt. ca dincolo de persoana elevata care se da acest ipocrit, putini cunosc adevarata sa fata si care a fost pana acum activitatea lui in domeniul culturii si al artelor romanesti (de dinainte si de dupa revolutie). Am sa dau numai un singur exemplu care mi se pare concludent pt. felul in care s-a achitat de datorii in ce priveste ministerul pe care-l conduce- nici nu mai stiu, de cat timp?

Asadar acest chel lucios si gras care-mi aduce aminte de niste medici SS ai trecutei Germanii fasciste, a avut nesimtirea si nerusinarea de a veni in "inspectie" la unul din monumentele istorice dupa ce ani buni la rand a refuzat categoric orice ajutor din partea ministerului sau. Si ca si cum asta n-ar fi fost de ajuns, a inceput a face tot felul de comentarii, vezi Doamne, de om invatat si cult ce este, si sa spuna ca lucrarea de restaurare nu s-a facut cum trebuie. Sa nu uit sa va spun ca e vorba de o biserica datand din anul 1535, ctitorie voievodala a Domnitorului Petru Rares. Acest monument de arhitectura a fost una din bijuteriile Sucevei fiind pictata atat in interior cat si in exterior, majoritatea frescelor pastrandu-se pana astazi, mai putin cele din exterior unde regimul comunist a impus a fi varuite- se pare ca mesterii care au lucrat la aceste picturi au luat de model pe cele ctitorite de Stefan cel Mare. Dar sa revin. De la inceperea lucrarilor de restaurare statul roman, prin intermediul ministerului cultelor si culturii, n-a catadicsit sa dea nici macar un leu. Majoritatea cheltuielilor au fost suportate din bugetul parohiei respective (adica de oamenii simpli, unii dintre ei mai nespalati, mai lumpeni si mai ratati decat altii sclipitori) si, culmea ironiei, DE UN MEDIC ROMAN stabilit in Canada, adica de unul din diaspora. Nu el a dat toti banii, ci doar a inceput lucrarile pe cheltuiala proprie. Aveti idee cam cat costa restaurarea unui metru patrat de fresca? Va spun eu: depinde de la profesor la profesor (adica de cum se intelege cel ce ia lucrarea), insa pretul la aceasta biserica a fost de 110 $. La aceasta adaugati cheltuielile pt. cazare, masa si celelalte, cheltuieli necesare pt. intretinerea lucratorilor- care, in paranteza fie spus, aproape ca egaleaza pretul frescei in conditiile de trai din R.

Si in timp ce preotii slujitori ai parohiei au facut nenumarate demersuri la "vanjosul din poveste", demersuri soldate, cum v-am spus, cu tot atatea esecuri, vine el calare pe o limuzina ultimul racnet si incepe sa-si dea cu parerea despre lucrare ca si cum ar fi fost mai bun decat profesorul ce facea lucrarea- si inca o paranteza, profesorul de care vorbesc, Sava Nicolae, a lucrat inclusiv la unele monumente din Italia si este recunoscut de Unesco. Mai stiu printre altele, din cate mi-au povestit altii ce-au patit la fel cu zgarie-branza asta, ca ar fi unul dintre masonii de vaza ai Romaniei si ca interesul lui nu este de a pastra intacte valorile noastre nationale. Sa ne aducem aminte asa, in treacat, ce anume s-a intamplat imediat dupa revolutie cand nenumarate opere de arta, valori nationale inestimabile, au fost ori lasate in paragina, ori pur si simplu vandute pe piata neagra.

Sa ne mai aducem aminte ca acest contopist care canta cri-cri la TVR pe vremea si dupa vremea..., acest erou de "animaLtie" a jucat un rol destul de important in chiar miezul revolutiei. Ce-mi place cel mai mult la el e ca limbajul pe care-l foloseste dincolo de camerele de luat...vederile, e unul mai grosolan si mai infect decat al unui cioban- dar macar ciobanul are circumstante atenuante fiindca nu-i cu diploma si nu stie sa recite versuri frumoase. Si-mi mai place ceva f. mult la obraz-gros: face jocul politic al celor mai tari ai zilei. Daca nu e asa apoi eu ma oblig sa nu mai scriu niciodata nimic.

Daca ar fi sa luam si sa dezbatem intreg interviul, din orice pdv am dori, cred ca se pot trage cateva concluzii finale: 1. continua sa insulte si sa calomnieze ca un individ marunt si fara educatie; 2. nu-i pare rau pt. ce a spus; 3. incercand sa rastalmaceasca intelesul celor intamplate cere EL scuze de la oameni (adica dupa ce ii injura zice ca e ofensat); 4. incearca intrucatva sa scuze atitudinea proprie invinuindu-i pe acei oameni ca s-au coborat pana acolo incat s-au lasat cumparati cu un blid de linte (deci inca o injurie adusa oamenilor); 5. si incearca sa ne confuzeze cumva legand aceasta intamplare de faptul ca s-a dat in acea piata statuia lui Eminescu: "Ca cei care huiduie cind e vorba de Eminescu nu sint romani". La acest ultim aspect ar trebui sa-i aduca cineva aminte astuia care se scobeste in dos de o viata intreaga si oricat s-ar cazni n-o sa ajunga nici macar la degetul mic al marelui scriitor, deci ar trebui sa i se aduca aminte ca sloganurile nu s-au strigat impotriva lui Eminescu, chiorul dracului! N-are nici o relevanta aspectul asta, chiar nu trebuie sa lege un "gest politic" de o inaugurare care si asa e cu cantec de vreme ce "oficialii" nu s-au chinuit sa aduca la eveniment mai mult de o mana de oameni. Dar probabil ca se temeau ei de ceva anume.

Atitudinea lui de faraon (care nu e baron) ce-si permite sa se poarte cu oamenii ca si cu supusii lui neascultatori, ar trebui corectata cumva, daca nu printr-o mustruluire publica, macar printr-o scarpinare cu "Sf. Nicolai" pe pielea lui tabacita si groasa de balaur ce se vrea cu mai multe capete.
-----------------------------------------------------------------
So far, so good.
O poveste stupida! - de kradu la: 29/10/2004 07:04:09
(la: Ce vrea un român de la ceilalti români... ?)
Sa zicem ca am trecu granita, (desigur nu aici in Patagonia unde nu pot dacit sa m-a plimb prin pampas si sa dau foc la lucrurile care eventual il vor face pe Magelan fericit, ori sa ma duc la inot cu pinguinii pe banchize spre Antartica).
Sa zicem totusi ca am ajuns la Paris si m-a uit in cartea de telefon White pages si gasesc numele "Jimmy_Cecilia" si zic:
-uite un nume get beget de Romanca din Brasov! Jimmy e tocmai numele pe care-l stiu de pe strada de Mijloc unde cindva am avut o casa!
Hai sa imprumut niste franci de la Jimmy ca e Brasoveanca da-a mea!
Binenteles ca ..........nici nu m-a gindesc sa-i restitui imprumutul!
Jimmy ....m-a va ajuta ...oricum....

Povestea mea e stupida.

Desigur ca voi cauta alt Roman sau poate nici nu va fii necesar! Copii care cersesc pe marele bulevarde i-mi vor da desigur mult mai multe amnunte! Pe urma sunt lautarii, tenorii, si cei care te indeamna sa intrii in magazine! o multime de Romanii tropaie pe strazile Parisului!
M-a voi alatura acestor trupe si voi face ce fac si ei!
Daca din intimplare ma voi intilni cu Jimmy am as-i multumesc pentru norocul de a nu o fi intilnit!

"K".
#26738 (raspuns la: #9350) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Grozava poveste - de Grettel la: 18/01/2005 19:05:57
(la: 35 mil de parai)
Ce chestie! cam asta "patesc eu" - e drept ca cei pe care voiams a-i ajut cu munca mea cinstita nu au castigat la loto, dar tot prin "pleasca" s-au "ajuns", lasandu-ma muuult in urma cu munca mea cinstita cu tot... hahaha

acu' sincera sa fiu, nici macar nu pot cuprinde cu mintea asemenea sume...asa de mult mi-am bagat in cap chestia cu munca cinstita ca nu-mi pot imagina cum as ajunge in posesia unei asemenea sume. Da' daca ma fortez... 35 de milioane... imi place confortul, dar inca mi se pare aberant sa chetui mai mult de 100 de dolari, hai euro, pe o pereche de cisme, oricat ar fi de grozave... pur si simplu, nu-mi pot imagina. Ma intreb daca suma asta mi-ar lua mintile, eu care admir nespus oamenii cu bani care ii chetuie... fiinda cunosc o gramda care au bani si nu se incumeta sa faca ceva bun pentru ei (macar sa-si renoveze casa sa traiasca in conditii decente)... sau care nu-si iau vacanta, desi au bani, de frica sa nu piarda totul pana se intorc... 35 de milioane... ar putea schimba viata multor oameni, nu doar a unuia.
Fiind de parere ca trebuie sa ajuti dand undite si invatandu-i pe oameni sa pescuiasca nu daruindu-le zilnic un peste, as incerca ceva de genul asta... In ce domeniu? pentru cine? e asa de greu sa alegi, si copii, si batranii, si bolnavii au nevoie de ajutor... si chiar o groaza din semenii mei. Probail intr-un domeniu la care ma pricep.

Foarte interesanta poveste!(mai ales partea cu munca voastra, va invidiez!)
Daniela, hai sa-ti povestesc - de Honey in the Sunshine la: 18/04/2005 16:23:22
(la: Barbatii romani din diaspora (si nu numai))
Daniela, hai sa-ti povestesc ceva...
Concluziile sa le traga fiecare, eu le-am tras pe ale mele si nu vad ce sens ar avea sa le impartasesc.
Acum cateva luni ma intalneam cu un tip roman de aici, in ideea ca "tot ai nostri sunt mai buni"...N-are rost sa intru in detalii, asa ca trec direct la ultima noastra intalnire.
Restaurant luxos, ma invitase la cina.Inainte sa comandam, tipul a baut doua beri, asteptand mancarea, in timpul cinei a baut o sticla de vin, iar la sfarsit, pentru digestie, a comandat si o sticla de Jack Daniels.E inutil sa spun ca o luase urat de tot "pe ulei". Se manifesta chiar dragut, flirta cu o femeie de vreo 50 de ani care era la masa de langa noi cu sotul si copiii, zambea in nestire la toata lumea si se holba la toti care treceau pe langa masa noastra.
L-am rugat de cel putin 10 ori sa plecam, deja vedeam negru in fata ochilor.El nu si nu.Intr-un final l-am convins sa mergem acasa dar cu conditia sa isi ia sticla de whisky la pachet. Asa ca a trebuit sa merg si sa rog chelenerul sa ii puna dopul si sa imi dea o punga... In timpul asta el intrase in conversatie cu doamna de care v-am spus mai devreme, cea care iesise la cina cu familia.
Cand am ajuns la masa, aceeasi doamna m-a rugat frumos sa-mi tin iubitul in frau pentru ca ii pune pe ea si familia ei intr-o situatie stanjenitoare.
Am iesit afara. Domnul meu, foarte galant, insista sa ma conduca acasa cu masina si, cu limba impleticindu-i-se-n gura incerca sa ma convinga ca e perfect in stare.
Deja se umpluse paharul asa ca i-am intors spatele si m-am intreptat spre casa.Reactia lui a fost foarte pasionala : a inceput sa urle ca ma iubeste si ca se omoara daca il parasesc. La faza asta, chelnerul, atras de scandal a iesit afara... "Domnisoara, nu-l puteti lasa asa...daca face vreo prostie???".Eu i-am zis calma sa cheme politia si am plecat acasa.

Nu spun ca toti barbatii romani sunt niste badarani... dar de ce nu am vazut niciodata un italian, oricat de needucat, sa faca un spectacol de genul asta ?!

If Jesus paid for our misstakes, let's make his money worth!
#44195 (raspuns la: #44174) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Povestea omului... eseul 2 modificat - de spinroz la: 08/05/2005 20:57:43
(la: Copilaria)
Dumnezeu, ca orice tată grijuliu a pretins copiilor, Adam şi Eva, supunere şi ascultare. Copii, ca orice copii, au uitat de îndată de interdicţiile Tatălui şi s-au lăsat ispitiţi de şarpe care i-a îndemnat să mănâce din fructul oprit. A nu se supune, a nu asculta stă în firea oricărui copil. Dar mai cu seamă când e vorba de cunoaşterea binelui şi răului... curiozitatea de a experimenta binele şi răul e în firea nu numai a copilului, dar, şi mai cu seamă, a celor ce au gustat deja din pomul cunoştinţei binelui şi răului;alte tentaţii ale cunoaşterii ne ispitesc pe fiecare şi alţi şerpi ne îndeamnă să gustăm din pomul interzis, tot mai mai bogat şi mai stufos al cunoaşterii binelui şi răului. Totul ar fi fost bine, Dumnezeu nu l-a stigmatizat cu păcatul, ci doar l-a alungat din rai, ca să-şi câştige pâinea cu ,,sudoarea frunţii sale'' , mai cu seamă că omul devenise ca El şi putea acum netutelat de Tatăl să-şi câştige pâinea,singur, autonom.
Dar s-a găsit un renegat al filosofiei antice care s-a convertit la catolicism şi a zis: ceea ce au făcut cei doi, Adam şi Eva a fost cel mai mare păcat; el au pus în spinarea generaţiilor care au urmat păcatul originar. Şi ca să justifice păcatul a scris o cugetare la fel de absurdă ca şi interpretarea care a dat-o mitului biblic: ,,omul a căzut în păcat.'' Sf. Augustin, căci despre el este vorba, a cugetat adânc şi a zis:,,Fiindcă omul, în rai nu a voit ce putea, de atunci încoace el nu a putut ce voia.’’ Omul a pierdut o libertate, e adevărat, cea a inocenţei, dar a câştigat o alta, cea a conştienţei. De atunci fiecare generaţie repetă căderea în păcat; până în momentul ieşirii din copilărie copilul trăieşte fără de griji într-o dulce uitare de sine, de lume şi de real şi reiterează astfel starea edenică a omului adamic; apoi când intră în pubertate el cade în păcat, apare dorinţa caun şarpe ce s-a insinuat fără să ştie în sufletul său inocent. De aici, din mitul biblic, Sf.Augustin a reclamat dogma predestinării: omul nu poate evita să săvârşească păcatul, fiecare este predestinat din eternitate, de Dumnezeu spre a fi mântuit sau pierdut; este ,,păcatul moştenit’’ ce se transmite ereditar şi pe care fiecare generaţie de copii îl săvârşeşte odată cu ieşirea din copilărie şi păşirea în prebubertate sau pubertate . Platon nu a vorbit de păcat , el a vorbit despre o ,,lege a amintirii’’ , ,,o reminiscenţă’ care ne face să cunoaştem realitatea fără ca cineva să ne fi învăţat ceva despre ea. Alegoria mitului peşterii pare atât de asemănătoare cu mitul biblic; doar morala binelui şi răului ce însoţeşte formarea raţiunii emană în plus mitul biblic. La fel ca Adam şi Eva , după ce s-au înfruptat din pomul cunoaşterii şi li s-au deschis ochii, omul din peşteră suferă o închidere ochilor, nu poate ţine ochii în lumină , nu se poate acomoda cu lumina cunoaşterii, îl orbeşte. Asemănător se întmplă cu oricare copil care iese din copilărie şi intră în pubertat: i se deschide ochii. Pe măsură ce omul iese din negura primitivă la lumina culturii el se eliberează de aparenţa lumii sensibile care ne face pe toţi prizonieri ai supravieţuirii; pe Adam şi Eva care deşi trăiau prea fericţi în grădina raiului şi poate tocmai de aceea aveau ,,ochii închişi''(vieţuirea în dulcele Eden nu era prea propice dezvoltării gândirii, dimpotrivă îndemna ,,la dolce farniente'' ) pe oamenii din peşteră, prizonierii ai propriei lor lumi materiale, nu-i interesa lumina cunoaşterii,ba chiar le era teamă, lumina le făcea rău şi voiau să se întorcă la lumea lor cea a umbrelor. Când mănâncă din pomul interzis, lui Adam şi Evei ,,li se deschid ochii'' şi încep să vadă şi primul lucru care l-au conşteintizat când ,,li s-au deschi ochii'' a fost că amândoi erau goi. La ce vârstă conştientizează acum copii că sunt goi? Cunoaşterea ne scoate la lumină; ea ne dezvăluie toate principiile care stau la baza Creaţiei lui Dumnezeu. La capătul drumului, acolo de unde vine lumina, îl vom afla pe El, pe Creator. Noi îl căutăm pe Dumnezeu în lumea sensibilă, însă Plotin însistă în toată doctrina să ne demonstreze că de fapt Dumnezeu se află în noi. E adevărat că Dumnezeu se află în lume, adică în întreg universul. ,,Dacă ar lipsi din lume, ar lipsi din noi.'' spune Plotin. (Enn II,,9,16,25). Toată căutarea noastră în lumea sensibilă e de fapt căutarea lui Dumnezeu, dar căutarea asta în afară noastră se prea poate să fie un ocol mare în spaţiu şi timp care să ne aducă în cele din urmă în noi înşine. S-ar putea ca Plotin să nu se fi înşelat de vreme ce în meditaţiile sale l-a cionteplat înlăuntrul său pe Dumnezeu. Plotin spune că în noi, în partea pe care nu o conştientizăm se află partea superioară a sufletului, ,, modelul gândirii divine''. Prin acest ,,model al gândirii divine'' spune Plotin Dumnezeu se află în noi. Plotin nu vorbeşte de inconştient, noi însă îl intuim în ceea ce el numeşte ,,partea superioară'' , sau ,,partea de sus'' ca fiind inconştientul. Nu este cel instinctual al lui Freud , ci acela al lui Jung, format din arhetipuri şi scheme ce compun ,,inconştientul colectiv'', adică ca să vorbim în limbajul IA-ul un program mintal împlantat în reţelel neuronale fundamentale, ce constituie ,,mintea'' din creierul noului născut, cu care fiecare ne naştem şi cu care accesăm lumea reală spre a cunoaşte binele şi răul în baza căruia ne formăm prin repetiţie raţiunea, conştinţa, conştientul într-o perioadă atât de lungă de timp, 21-23 de ani pe care nici o altă primată nu o are în programul genetic. E vârsta când la om se definitifează mintea şi reţele cortexului şi când devenim autonomi , netutelaţi de tata şi de mama. Nimeni nu se naşte cu creierul ,,tabula rasa'', nici măcar oligofrenii sau idioţii; dacă nu am avea implatat în acel inconştient colectiv , virtual, scheme, reprezentări şi arhetipuri ale lumii reale, ce se constituie ăîntr-unprogram logic şi coerent de accesare a realităţii, fiecare din fiinţele umane nu ar putea cunoaşte realitatea conştient. Nici un computer nu poate funcţiona fără un program adecvat;nici o minte nu poate funcţiona fără un prograrm. Cu cât un program este mai inteligent cu atât computerul trebuie să fie mai performant; cu cât o minte este mai inteligentă cu atât creierul trebuie să dispună de reţele neuronale mai performate. imageria crebrală a demonstrat că nu un creier mai mare este mai performant ci amploarea reţelelor neuronale care participă la emiterea unui gând.
Această ipoteză a ultimului mare păgân mistic că cee ce căutăm noi în lumea sensibilă se află în noi îmi aminteşte de Alchimistul lui Coehlo: comoara pe care a căutat-o în aventura sa în deşert, la Piramide, se afla chiar acolo în locul în care dormise şi visase Santiago.
Pe la şapte-opt ani, fiecare copil încalcă legile raiului şi muşcă din pomul cunoaşterii binelui şi răului. E un păcat o moştenit ereditar şi fiecare îl comitem inconştient. În momentul când el începe să deceleze binele şi răul, când apar primele semne de ruşine, de smerenie înseamnă că s-au format primele reprezentări de judecată raţională. Odată cu raţiunea apar şi primele exigenţe morale cele ale binelui şi răului. Plotin, foarte zgârcit cu biografia sa, a povestit discipolilor săi un episod pe care Porphyrios l-a consemnat în Viaţa filosofului ,,Deşi începuse să meargă la dascălul de gramatică şi împlinise opt ani, se ducea la doica lui şi îi dezvelea sânii, dând să sugă, dar spunându-i-se într-o zi că este un copil rău i s-a făcut ruşine şi a renunţat.’’(V. P. 3.2).
E oare păcatul cunoaşterii marele păcat al omenirii? Numai filosofii creştini, începând cu Augustin, au pus în cârca omului cunoaşterea binelui şi răului drept o cădere în păcat. Noi credem, dimpotrivă, că omul s-a înălţat prin acestă cunoaştere! Prin cunoaşterea binelui şi răului a ajuns asemeni Creatorului. Dumnezeu însuşi a recunoscut acest lucru: ,,Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul.’’(Facerea 3,4). Dacă omul a ajuns ca Dumnezeu, înseamnă că această cunoaştere a binelui şi răului din lumea sensibilă nu e o cădere în păcat, că nu îi este legiut lui Dumnezeu să-şi împingă propria creatura în păcat, ci o înălţare, că doar u întâmplător ne-a făcut după chipul şi asemănarea sa. Ideea păcatului ne-a fost indusă de teologii creştini,începând cu Sf Augustin spre a ne stigmatiza astfel originea, în folosul lor. Şarpele a spus adevărul! Dumnezeu a confirmat spusele lui.
De ce totuşi i-a interzis Dumnezeu, creaturii sale, să mănânce din pomul cunoaşterii binelui şi răului? A vrut Dumnezeu ca omul să rămână un veşnic copil inocent? Dacă, da, de ce l-a vrut pe om astfel? (va urma...)
#47593 (raspuns la: #47477) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
sa va mai povestesc - de gigi2005 la: 30/07/2005 19:30:26
(la: Vrajitoare si ghicitoare in sec. XXI)
de o cunostinta. Ea si el, casatoriti de cca. 20 de ani, fara copii. Se intelegeau bine, aveau apartamentul lor cu 3 camere, isi facusera o casutza la tzara, viatza mergea pe langa ei, si ei cu ea. Nimic iesit din comun, totul banal...
Pana intr-o zi cand ea isi da seama ca sotul ei are pe alta. L-a lasat ca a zis ca-si revine. Trece timpul, tipul incepe sa ia lucruri din casa: i-a luat frigiderul si l-a vandut, a venit intr-o seara i-a luat TV mergand, l-a scos din priza si a plecat cu el. A golit usor casa de obiecte electrocasnice si electronice, a ramas doar mobila. A plecat intr-o noapte de la casa de la tzara, cu o caramida sub bratz, zicea ca trebuie sa-i duca paine lui "X" (amanta).
Femeia era disperata, nu mai stia ce sa faca. Credea ca sotul ei a inebunit pur si simplu. La un moment dat tipul cere divortz cu partaj, totul definitiv. Femeia accepta, vinde apartamentul, ii da jumatate din mobila ce mai era pe acolo, iar din banii ramasi isi cumpara o garsoniera mica. Dupa cateva luni bune, cine vine la usa ei: barba-su, spasit, amarat, gol pushca, doar cu ce era pe el.
Ce se intamplase:femeia aia il legase de ea. Cheltuise cu ea o mica avere, se imprumutase sume mari de bani sa-i cumpere tot ce avea nevoie. Ce e mai ciudat, femeia aia era maritata iar totul se facea cu stirea sotului ei. locuiau in aceeasi casa ea, sotul (si el fermecat) si amantul.
se trezeste cunostinta mea la un moment dat la usa cu barbatul aleia, ca sa vina inapoi amantul la nevasta-sa, va inchipuiti?
Saraca, l-a primit inapoi ca ar fi ajuns un boschetar. Acum e foarte realist, iti povesteste cu lux de amanunte ce simtea si cum nu se putea impotrivi, era ca si cum il atragea un magnet. L-a dezlegat saraca prin manastiri, dar nu mai e ca inainte. Are momente cand cade ca in transa, mai pleaca si acum noaptea dar se duce si-l opreste, il stropeste cu aghiazma si ii da cu mir.
Daca nu as cunoaste persoana si nu mi-ar fi povestit amanuntzit, nu as crede ca se poate intampla asa ceva.
#62554 (raspuns la: #62510) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
alta poveste - de cattallin2002 la: 31/07/2005 13:23:05
(la: Vrajitoare si ghicitoare in sec. XXI)
O povestire din Pateric.
Era un oarecare sihastru iscusit şi trăia în pustie cu multă înfrânare, postire şi priveghere şi alte osteneli pentru mântuirea sa, dar care se socotea pe sine că a ajuns la măsura părinţilor celor de demult. Pe acesta a început vrăjmaşul diavol a-l amăgi şi a-l înşela cu năluciri diavoleşti. I se arăta lui adesea în chip de înger, ca şi cum ar fi fost de la Dumnezeu trimis pentru pustniceasca lui viaţă cea iscusită, ca să-l povăţuiască şi să-l înveţe cele ce i se cad lui. Şi aşa, multă vreme arătându-i-se în chipul îngerului luminat, multe lucruri neştiute îi arăta şi îi spunea. Iar el, nesocotind vicleşugul vrăjmaşului, a crezut că este îngerul şi îi slujeşte pentru viaţa sa plăcută lui Dumnezeu.
Tatăl acestui sihastru era încă în viaţă şi trăia la ţară. Şi după multă vreme auzind el despre feciorul lui, sihastrul, unde trăieşte şi în ce loc în pustie, a dorit să meargă acolo, să-l mai vadă cu ochii mai înainte de moartea sa, fiindcă numai pe acel fecior îl avea şi de mulţi ani nu îl văzuse. Şi aşa, luându-şi traista şi o secure în mână, a plecat şi a ajuns în acea pustie. Apropiindu-se de acel loc unde era chilia sihastrului, acel înger al satanei care pururea i se arăta sihastrului i-a grăit lui zicând: „Păzeşte-te şi ia aminte de tine, că diavolul s-a închipuit în chipul tatălui tău şi vine la tine cu o traistă şi cu o secure în mână, vrând să te omoare. Deci, ia-ţi şi tu degrabă securea în mână şi ieşi înaintea lui şi, apropiindu-te de dânsul, apucă înainte şi-l loveşte cu securea şi-l omoară”.
Iar el, încredinţându-se acelui înger şi ascultându-l, a ieşit şi, văzându-şi tatăl venind cu securea în mână, precum i-a spus, s-a apropiat de el şi, lovindu-l cu muchia securii în cap, l-a omorât şi îndată l-a apucat necuratul duh şi l-a muncit până l-a omorât şi pe el.
#62641 (raspuns la: #62640) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Povesti? De ce nu..... - de cosmacpan la: 28/10/2005 00:29:39
(la: Poveştile bătrânilor)
POVESTEA CELUI CE NU S-A IMPACAT CU LUMEA

Se spune ca demult, tare demult, pe cand eu nu stiam inca a povesti, traia un om, adica eu, care se tot straduia sa……se tot straduia…..se tot…….se……termina povestea si eu n-am spus nimic.
“Caci nu este ucenic mai presus de invatatorul sau; dar orice ucenic desavarsit va fi ca invatatorul sau” asa spune pilda desprinsa din Cartea Cartilor. Si omul nostru se tot straduia sa se impace cu lumea, dar lumea nu dorea acest lucru. Nu inca. Asa ca omul nostru, adica eu, s-a hotarat sa plece, sa paraseasca lumea fara a se mai impaca cu ea.
Apoi a incercat sa se impace cu sine insusi dar nici sinele nu era pregatit pentru aceasta impacare. Atunci am ridicat ochii spre cer, mahnit, dar cu flacara sperantei in inima am strigat “Eli, Eli, lama sabactami” ceea ce tradus inseamna “Dumnezeul meu, de ce m-ai parasit?”
Dar ceea ce eu n-am inteles era ca Dumnezeu nu ma parasise nici o clipa. EL era cu mine, era in mine, era….mine. Si eu eram EL. Doar ca in orbirea mea nu mai reuseam sa vad dincolo de ceata ce-mi intuneca privirea. Ochii mei erau prea obositi ca sa mai priveasca in jur. Iar inlauntrul era plin de intunecime si nu se mai distingea nimic. Uitasem sa ma bucur de stralucirea verdelui si a vietii, sa ma umplu de caldura soarelui si a trupului iubitei, sa disting sagetarea randunelelor pe seninul fara de pata al cerului sau strafulgerarea bucuriei din ochii celor dragi mie. Nici macar nu mai reuseam sa vad lacrimile cerului ce se prelingeau din preaplinul norilor, petrecandu-se in santurile obrajilor si pierzandu-se in marea plina de regrete a sufletului.
Qvo vadis Domine?
Si atunci am decis: voi intreba. Si am plecat in lume intreband din om in om. Unii au avut curaj sa-mi raspunda, altii au avut timp sa stea de vorba cu mine, altii mi-au scuipat in fata nepasarea lor. Un singur om, un invatat, s-a uitat la mine de la inaltimea calmitatii senine si mi-a spus: n-o sufoca, dar nici n-o baga in seama. Las-o singura dar tine-o sub supraveghere. Atunci cand simti ca furia te inneaca, simte-te ca o cascada, caci cascada nu poate fi furioasa, ea cade spulberandu-si trupul in cele mai minunate curcubee. Si nu uita un lucru: “daca li se cere putin, oameni se plictisesc. Daca li se cere prea mult intra in panica. Fericirea apare in acea zona foarte delicata dintre plictiseala si panica." Atat mi-a spus si a disparut. S-a prelins in ceata amintirilor. Zona dintre plictiseala si panica, suna ca si zona dintre degetul mare si aratator sau ca orice alta tampenie care poata sa-mi treaca prin cap. Cascada. Sa ma simt cascada, sa ma scurg cascada, sa ma spulber cascada. Dar oare lacrimile mele vor fi de ajuns ca sa implineasca rostul cascadei? Oare iubirea ce se revarsa din inima mea va reusi sa umple de curcubee zonele intunecate ratacite intreplictiseala si panica. Cu toata indoiala care pune stapanire pe mine imi aduc aminte de bucuria pe care o simt de fiecare data cand pot sa sadesc samanta unei noi schimbari, caci, dupa cum afirma toti specialistii fiecare furtuna porneste de la o samanta, fiecare uragan isi are inceputul intr-o farama de soare ce priveste piezis valurile lenese ale oceanului, lasandu-si sufletul, sa se inalte, aburi usori care rastignesc curcubeele in genunea fara de caldura a inaltimilor. Sunt soare? Sunt abur? Sunt doar EU.
poveste dedemult - de hgrancea la: 15/11/2005 21:16:41
(la: Cei din occident, va invatati copiii romaneste ?)
Sper ca nu ma abat prea mult de la subiect cu povestea mea...
Bunicii mei din partea mamei nu erau romani, s-au stabilit in Romania inainte de al doilea razboi ... perioada in care situatia economica a tarii atragea aici oameni din tarile invecinate italieni, greci, sirbi, albanezi, bulgari e.t.c.
Au avut 4 copii si toti au fost invatati limba materna (ar mai trebui spus ca parintii nu au ajuns niciodata sa vorbeasca perfect romaneste iar copii se jenau de prietenii lor din cauza asta ...)
Din cei 4 frati doar mama mea s-a casatorit si a avut un copil (eu)
Desi am crescut pina la 6 ani in casa cu fratii mamei care vorbeau doua limbi nu am invatat din acea limba decit citeva expresii ... mai nimic.
Mama nu a facut niciun efort nici sa ma invete ...nici sa nu ma invete...
Tatal meu desi roman nu ar fi avut nimic impotriva daca m-ar fi invatat si nici nu prea statea pe acasa in acea perioada ci mai mult pe santierele constructiei comunismului...
Evident ca o limba in plus ar fi fost utila in principiu cum spunea cineva pe aici ... dar practic nu stiu la ce mi-ar fi folosit ... la ce pote folosii limba unei tari mici ..mai mici ca romania... limba pe care nu o poti auzii nici la radio sau tv ... nici scrisa nicaieri ...ma refer in romania
Concluzie copii emigrantilor mai vorbesc limba materna ... si nu prea stiu exact ce sint ca neam ... copii copiilor nu mai au nimic comun cu tara bunicilor ... decit asa ...o vaga amintire ...
Am dreptate ?

--------------------
Horia Grancea
hgrancea@yahoo.com
Nu cred ca e de ajuns sa comu - de Ophelia la: 07/12/2005 17:06:42
(la: atinge-ma, dar de la distanta !)
Nu cred ca e de ajuns sa comunici cu un om prin internet sau prin telefon (sau prin alte mijloace)ca sa-l poti numi "prieten" cu adevarat,pentru ca asta e o prietenie la nivel de idee.Trebuie sa ai contact cu realitatea fizica a persoanei respective , sa -i fii aproape, sa faci parte efectiv din viata lui si apoi sa incerci sa cladesti o prietenie, care, la urma urmei inseamna mult mai mult decat conversatie banala si urari de bine de sarbatori....(dar asta e o alta poveste)
povestea pulanului - de Eduard Popescu la: 02/03/2006 14:34:35
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
M-am uitat si eu dupa "Bucharest" la domnii aceia...De necrezut, sa-mi sara ochii din cap de ris. Nu stiu ce s-ar mai putea comenta la chestia asta, dar sa va povestesc o mica intimplare despre perceptia strainatatii asupra tarisoarei noastre.

Eu am venit in Anglia in 2003 ca au-pair la o familie din Bath, un fel de Sinaie fara munti a natiunii insulare (muntii sint si ei, dar in alte parti). Orasul e foarte frumos, dar in seara in care am ajuns mi s-a parut oribil, iar „countryside”-ul cu pasuni vesnic verzi (aici iarba e mai verde iarna) si canalele cu barcute si vaporase fara nici un farmec.
Ei mergeau in fiecare duminica dimineata la biserica lor, dar chiar in saptamana in care am ajuns eu au vrut sa viziteze o alta biserica, despre care umbla vestea ca are un serviciu religios mai „lively”. Eu am ajuns vineri seara, si duminica dimineata imi zic ei: uite noi acum mergem la biserica, daca vrei hai cu noi, daca nu stai si vezi-ti de-ale tale. Nu sint credincios, dar dornic fiind de experiente culturale noi, zic: vin cu voi.
Ajungem noi acolo, ei fac prezentarile, uite, el e noul nostru au-pair, Eduard din Romania. Acolo, lumea bucuroasa nevoie mare, ca ei aveau misiuni de caritate frecvente in tara noastra si taman in dimineata aceea grupul care se ocupa de relatia cu Romania isi prezenta bilantul de activitate (…)
Nu stiam eu cum vor fi fiind slujbele in bisericile anglicane de felul lor, dar ce se intimpla aici isi merita intradevar faima: reverendul vorbea cu multa patima si pe intelesul tuturor, atmosfera calda, prietenoasa, cintece cum nici in comediile americane cu maicute nu se aud, chitari, orga electronica, textul cintecelor proiectat digital pe perete sa nu se incurce lumea in carticele, ce sa zic, am fost impresionat.

Apoi, incepe traznaia: dragi prieteni, iata, grupul nostru care se ocupa de Romania ne va prezenta rezultatele muncii lor de doi ani. Prezentatorii, care fusesera de nenumarate ori in Romania, aveau materiale explicative ajutatoare, pe care le proiectau pe perete: desene, fotografii. Incep ei cu un desen, un „portret” a la Picasso care arata felul in care vad ei Romania: un chip frumos de „zina”, combinat cu fata unei vrajitoare batrine si urite cu negi pe nas.

Ei isi propusesera, si realizasera, un centru de ocrotire pentru „adolesentele strazii”, undeva prin Moldova. Nu mai intru in amanunte, dar pot sa va zic ca erau oameni bine intentionati, care cunosteau Romania si care chiar voiau si reseau sa ajute, prin actiunile lor. Pozele, „amatoristice”, nu erau rau intentionate nici in alegerea subiectului si nici in realizare. Poze cu munti, cu centre istorice de toata frumusetea, cu „oameni normali”, dar si cu acei copii pe care ei voiau sa-i ajute, cu locurile in care traiau si dormeau ei, si alte aspecte mai putin fericite. Comentariile, neutre si ele, ar fi putut sa sparie oricind o „sensibiltae occidentala”. Mi se parea ca timpul se scurge foarte, foarte incet.

Cind in sfirsit se termina povestea, ma intreba lumea cu mi s-a parut, daca e ceea ce stiu eu de-acasa. Am vrut sa-i mint si sa le zic ca nu e adevarat, sa neg: „care negi?”
Dar in momentul ala am simtit o lovitura de pulan in moalele capului. Pasamite, era razbunarea gardianului public pe care cu vreo doua luni inainte care il deranjasem din exercitul functiunii in timp ce batea cu respectivul obiect, peste cap si peste miini, o stergatoare de parbrize a strazii de 14-15 ani. Bataia era complementara ruperii in bucati cu picioarele a stergatorului si se desfasura in toiul zile, in mijlocul unei intersectii din frumosul meu oras turistic Brasov, in Vinerea Mare a aceluias an 2003, si in mijlocul trecatorilor care probabil incarcati fiind cu sarsanalelel cu cumparaturi nu gaseau timp sa schiteze vreun gest de obiectie.

Asa ca le-am zis ca-mi place desenul ala cu zina si hirca.
#109163 (raspuns la: #108994) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
povestea mea - de anja la: 04/05/2006 19:51:39
(la: IUBIRE CIUDATA, IUBIRE IMPOSIBILA...)
Va voi spune povestea mea. Poate ca multi nu vor avea rabdare sa citeasca pana la sfarsit, poate ca multi nu o sa inteleaga ce a insemnat si inca inseamna pentru mine.
Sunt de 10 ani impreuna cu sotul meu, casatorindu-ne abia acum 1 an jumate. Suntem impreuna de la 18 ani. Cand eram 2 copii. Relatia noastra a decurs lin, in armonie si intelegere. Fara certuri, fara suisuri si coborasuri. Eu am luptat pentru ea cum am stiut mai bine. Am vrut sa ne mutam impreuna, am cumparat apartament, am vrut sa ne casatorim, am vrut sa facem copii...dar nimic nu am obtinut usor. Pentru ca "nu era pregatit". Responsabilitatea era prea mare, nu era suficient de matur...ce sa mai, "nu era pregatit". Ma iubeste ca un nebun. Ma rasfata, "ma sterge zilnic de praf", imi face toate poftele, ma tine ca pe o printesa, ca pe un bibelou de portelan. Iar eu nu eram fericita. De ce? nici eu nu intelegeam. Si aruncam gandurile astea sub covoras. Am langa mine un om care mi-ar aduce si luna de pe cer, care ma iubeste ca un nebun, si eu, cea nerecunoscatoare, nu sunt fericita. Alungam gandurile astea. Ce motive de nefericire aveam? Si nu stiam sa imi raspund la intrebare. Si asa au trecut anii. Imi imaginam viata cu el (de ce nu?! aveam vreun motiv sa nu?), si prin urmare luptam pentru viitorul pe care il vedeam eu. Situatie materiala, casatorie, copii. O viata normala. cum au oamenii. Iar cand imi reveneau ganduri precum "dar el este cel ales?", "sunt fericita?", "voi putea fi fericita cu el toata viata?", "nu simt totusi ca imi lipseste CEVA care sa ma faca fericita? daca am tot, de ce nu sunt fericita?", le alungam. pentru ca nu stiam ce imi lipseste, pentru ca nu stiam de ce nu sunt fericita. Ma vedeam iubita, relatia mergea, si m-am multumit cu atat.
Un amanunt poate semnificativ care ar mai trebui mentionat este ca eu nu am fost indragostita de sotul meu, nici cand ne-am cunoscut. Da, daca m-ai fi intrebat acum cativa ani daca il iubesc, iti spuneam ca da. Am ajuns sa il iubesc pentru omul bun care era, pentru dragostea pe care mi-o purta, pentru caracterul nobil si pentru gentiletea lui. Sau cel putin asa am crezut in tot acest timp.

Pana cand....pand cand l-am cunoscut pe EL. El, cel care imi este ca o picatura de apa, manusa care mi se potriveste perfect, jumatatea medalionului, cum ii place sa spuna. El, care m-a facut sa imi dau seama ca poate exista iubirea in adevaratul sens al cuvantului. El, care mi-a adus aminte de cum eram eu, de toate visele si dorintele mele. Mi-a adus aminte de mine. De mine - inainte. Inainte sa intru in letargie si resemnare. In care nici nu stiam ca sunt. Si o confundam cu fericirea. Si am inteles de ce nu sunt fericita. Si de ce nu am fost fericita. Am inteles ce lipsea. Am inteles ca lipsea omul care sa ma implineasca, acel cineva care sa imi inteleaga sufletul, acel cineva cu care sa ma potrivesc atat de bine. Manusa care sa imi vina perfect. Si tot atunci am vazut in urma regrete si renuntari. Am vazut cat m-am schimbat, am vazut letargia si resemnarea in care eram cand a intrat el in viata mea.

Am avut cateva tentative de a ma desparti de sotul meu. Aici, iar, ar fi cate ceva de spus. In primul rand, familia mea. Familia mea care ma iubeste. Si care a luptat in mod josnic alaturi de sotul meu si impotriva mea. Familia mea, care a reusit sa ma distruga psihic prin lupta pe care a dus-o. Familia mea, care a spus ca sunt nebuna, ca sa ma duc la psiholog, apoi ca sunt vrajita, ca am fost manipulata de diavol, ca imi distrug viata. Tineti cont ca parintii mei sunt intelectuali, cu doctorate. Bineinteles ca ei stiu mai bine ce e bine pentru mine. Ca vreau sa imi distrug fericirea si viata pentru ca am innebunit. Manipulata de diavol. Ca nu mai am pic de ratiune. Familia mea, care nu mi-a fost niciodata alaturi emotional, care nu ma cunoaste, care nu stie cine sunt, care nu a stiut niciodata nimic din ce a fost in sufletul meu, ea, acum stie ce e mai bine pentru mine. Ce? Ca renunt la o situatie materiala foarte buna, ca renunt la vila si masina de lux, ca renunt la un om care “uite si tu cat de mult te iubeste” si care ar face orice pentru mine....pentru ce? Ca sa ma mut “din centru la periferie”, cum chiar ei s-au exprimat. Sa ma duc langa cineva care a terminat medicina si nu profeseaza pentru ca situatia familiala nu i-a permis sa lucreze pe salariu de rezident, si care si-a reorientat cariera pentru a-si putea intretine familia. Un ratat, cum ar spune familia mea care ma iubeste. Care nu imi poate oferi vila si masina de lux. Concluzia lor: imi distrug viata, si ei stiu ce e mai bine pentru mine. Eu acum sunt nebuna, si nu judec. De aceea nu vad lucrurile in adevarata lor lumina.
Asta a fost familia mea. Dar nu e tot. Mai am de spus si despre sotul meu. Sotul meu, care mi-e drag. La care tin. In toti anii astia am avut grija de el, l-am sustinut si ajutat pentru a ajunge acolo unde a ajuns. Mi-este pur si simplu greu sa imi imaginez ca el ar putea face fata vietii fara mine. Nu este o persoana puternica. Nici eu nu sunt. Dar si-a gasit sustinerea de care avea nevoie in mine. Ei bine, reactia lui a fost ca nu poate trai fara mine, ca ma iubeste prea mult ca sa poata trai fara mine, ca daca ma pierde pe mine pierde tot, ca nimic nu mai are nici un sens in viata asta daca nu sunt eu. Am primit amenintari cu sinuciderea. Desi le prezint drept “amenintari”, nu au fost “daca pleci, imi tai venele”, ci spuse mai mult ca pe o rugaminte de a-l ierta pentru faptul ca nu poate rezista sa traiasca fara mine, ca dumnezeu va intelege ca va face asta din dragoste pentru mine ca altfel nu poate, ca nu poate sa nu ma iubeasca si ca nu poate trai cu gandul mereu la mine. Ei bine, sentimentele pe care le am dupa 10 ani pentru el, pentru omul cu care m-am inteles, cu care nu mi-a fost rau, cu care mi-am petrecut zi de zi, alaturi de frica ca l-as distruge si ca si-ar lua viata, m-au facut sa ma intorc de fiecare data la el. Am renuntat. Am renuntat sa mai cred in fericirea absoluta, sa cred ca imi este interzisa, ca asta mi-e destinul. Si sa ma resemnez. In acest moment, m-am intors la sotul meu. Nu va pot descrie suferinta si durerea pe care o resimt. Lacrimile care imi curg pe obraz. Cateodata simt disperare, cateodata simt resemnare fata de viata care ma asteapta.

Va multumesc celor care ati avut rabdarea sa cititi mesajul meu atat de lung.
Tare povestea..Chiar mi-a smuls o lacrima.. - de sarsilovici la: 17/09/2006 16:13:08
(la: de Catalunya)
Mie mi-a parut poveste tare 'misto' si a creeat o imagine a locului lor, cu mozaicul lor si cu fetele alea de toate nuantele...
Mike...? E...? E genul de vanzator de vise....!
Acolo cei ca el, cel care au macar decenta de a intelege ca dincolo de miscarile ezitante de stain esti in cautarea unei modalitati de visare de distractie....Da e greu printre ei ...
ASA cred eu nu am fost..Eu imi asum doar injuriile la comentariul meu si Ai scris o poveste tare frumusica....Zic eu frumusica da e ceva de capteaza atentia....
Da si noi din Romania care nu am fost acolo, am pierdut asa de mult?
Ca nu gasesti hasis la colt de strada asta e rau?
Nu..Zic eu...
Ca sa fi singur acolo si in plus sa fi parasit e groaznic..Probabil te face fiara..Te face sa urasti omul sa cauti un Mike , sa-i oferi de o tigara si apoi sa treci faci bani....
Da ura...Romancele pot fi doar curve? Cine a zis asta e de impuscat!
Da sa fi acolo si sa nu ai pe nimeni si nici sa nu sti bine limba ...
Da e greu...Da nu imposibil...
Da si Mike asta avea asa pipe si erau asa misto....?
Da imi dau seama si am apreciat nota povestirii si e buna macar de cel putin un episod de film...
Nu o tiganie de sunt astea pe la noi..Nu de ceva care sa ne bage si pe noi 'in mizeria lor' si dupa care sa ne inalte cum a facut si Mike...
Noi suntem asa de leprosi...?
Daca nu ne calcau pe noi hoardele ,la cine se opreau...
Guiny e tare povestea ta..E mult peste posibilitatile mele de a-i face o critica...
Poate doar e o simpla poveste a unei fete lasate singure acolo departe si ea gaseste un detinator de aparente doftorii pentru necaz...
Te fac sa uiti..Din ce ai zis si el a uitat la un moment dat...Cu toata afacerea...
Si a ajuns mare...pentru ca si-a revenit....
Guiny eu recunosc ca nu am fost dincolo...
Din auzite si din citite mi-am permis sa comentez partial....
Daca ai trait o drama de asta tu nu cauti aici o alinare...
Ti-a venit sa o scri la un moment dat sau poate nici nu e povestea ta...
Totusi e o poveste E trista dar tristetea asta cu iubirea e si la noi...
Eu m-am nascut roman si din cat am trait si am vazut romancele sunt si fete destepte....
Ca e necazul...? Probabil dar gunoiul lor poate e mai mare da ei nu-l arata...
Il filmeaza la noi...
Citeste o poveste... - de sarsilovici la: 06/07/2007 20:23:30
(la: NU TE VOI UITA NICIODATA)
A fost candva in padure o poiana. O poienita de ceia cu iarba verde de un verde tare, crud, cu floricele multe si cu sonor de pasarele diin copacii ce stateau straja poienii. O mama iepure isi avea barlogul in poiana. Avea vreo 4 pui si deacum erau maricei si se jucau si tavaleau iarba in poiana si sezbenguiau sub obladuirea ochilor mamei lor. Intr-una din zile un pui sa-l botez C de la codita, a alergat asa de tare incat a scapat de urmarirea fratilor si ochii mamei si a ajuns intr-o zona a poienitei in care un fluturas -a iesit in cale. S-a oprit si a admirat plutirea lina a micului fluturas. A vazut cat de lin zboara peste firele de iarba si cum nici o adiere de vant nu era isi facea de cap si piruete si de tot genul si parca scria pe el ,Superior,.
Intra in vorba cu fluturasul. Mama mi-a spus ca sunt in siguranta in poiana ca omul rau e in padure dar in poiana nu intra ca e lumina. E frica de lumina . Fluturasul i-aconfirmat spusele despre omul rau. Dar cum ei se vorbeau ca niste vechi prieteni o pala de vant inalta fluturasul in vazduh iar C ridicat pe labutele din spate ramase cu ochii laminunea de zbura.

Nu e trist finalul. E doar o sugestie de a continua visul.
Viata de zi cu zi nu ca in vis. Probabil nu va fi niciodata dar obositi gasim un petec de pamant sa ne asezam si sa visam.
Visele is tare bune si stii ce mai dau.Sti, dau vise ciudate. Nu uita sa visezi si viata ta va fi cat va fi un zbor de fluture lin. Poti sa iti imaginezi olfactiv, sonor, vizual ce simte un fluture usurel
Nu uita marsav sunt eu, esti suntem toti..
Povestile de viata buna is cu multe compromisuri.. Cred ca sincer tre sa fii cu visele tale... Viseaza si lupta sa traiesti ulterior cu lumea gri pentru ca apoi sa poti visa din nou...
Sunt cuvinte in vant poate dar le-am spus pentru ca eu visez zilnic in mod sporadic la o floricica draga care poate doar in vis o pot intalni.
Il rog pe Prietenul meu sa nu-mi i-a visele...
#213009 (raspuns la: #213000) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
hai sa povestesc io :D - de anisia la: 24/07/2007 09:20:38
(la: Paranormal, parapsihologie, enigme, clarviziuni, profetii)
nu stiu daca tine de paranormal, minune sau enigma, dar stiu ca mi s-a intamplat mie.
sunt doua povestioare, fiecare cu talcul ei.

prima:

era prin 2000. era vara. miezul zilei. o zi linistita. nici ploaie, nici nor, nici canicula. un cer obisnuit.
ma plimbam cu carutul cu fata unor prieteni, in parc. pitica dormea, eu admiram natura. totul bine si frumos.
brusc si dintr-o data, o ploaie siroaie. mai, dar stii cum? ziceai ca-i sfarsitul lumii.
ma uit de jur imprejur, unde sa ma adapostesc cu copilul. sa nu o faca ciuciulete, sa nu raceasca.
nici un loc.
stiam ca la iesirea din parc, e o ghereta. sa ma pun sub streasina ei.
merg din ce in ce mai tare, aproape alergand cu carutul.
pitica dormea de n-avea treaba!
cum alergam eu asa cu carutul, imi zic in sinea mea, ingrijorata:
- of, Doamne, opreste nitel ploaia asta, macar sa ajung sub streasina. macar un pic.
brusc... la fel de brusc cum a inceput, ploaia s-a oprit. si de dupa norii plouati apare o raza de soare, care parca-mi arata drumul.
am zambit.
(pacat ca nu stiu sa pictez, ca mare minunatie imaginea aia, atunci. a razei venita din ceruri...).
am multumit.
si m-am grabit inspre streasina.
cand am ajuns la adapost, ploaia a inceput din nou.
am zambit din nou.
am multumit din nou.
si am revenit la cele lumesti, punand mana pe mobil si chemand-o pe mama piticii sa vina sa ne ia cu masina, sanu raceasca pruncul.

nu stiu daca pentru altii e de domeniul paranormalului. pentru mine e o minune. minunea mea!

a doua:

era prin 2005. taica-meu murise de-acum de ceva vreme. de fel, mi-e teama de morti. de el nu. la inmormantare, inainte sa puna aia cosciugul in mormant, i-am zis asa:
esti un mare cacacios, ca te-ai carat. dar te iert, ca erai obosit.insa, sa te puie naiba sa nu vii in vis, cand mi-o fi dor de tine, ca nu mai vorbesc cu tine in viata mea!.
ei bine... cred ca s-a speriat tare rau de amenintarile mele, caci vine de cate ori mi-i dor.
intr-o zi insa, m-a luat dorul in miezul zilei. faceam curat, dadeam cu aspiratorul, si ma gandeam asa... la el. ce viata a avut. daca o fi fost fericit. daca o fi trait indeajuns (calitativ, nu cantitativ!!). si vorbeam asa, cu el, in gand.
deodata, cu coada ochiului, il vad!
eram in sufragerie. si-l vad stand in picioare in coltul de langa biblioteca.
ma privea.
nu intorc capul. ca citisem eu undeva ca daca te uiti la ei, dispar.
si continui sa vorbesc cu el.
il bombaneam ca nu a mai stat nitel sa apuce sa-si vada nepotii.
el statea acolo, in coltul ala, in picioare, zambind parinteste.
- iara bombani, Matzule?
am auzit ca o soapta. ca o adiere. nu stiu sa explic cum.
cel mai bine i-am auzit zambetul. fosnind a dragoste de parinte.
- pai normal, ca ai ales tu repede sa mori! ca parca erai de capul tau. acuma, aia micii de unde sa le dam noi bunic?
(tocmai vorbisem cu frate-miu deunazi ca de unde naiba sa le dam bunic la baietii lui?)
a zambit, si s-a dus.

atunci am intors capul.
- da, te-ai carat iara, nu? cacaciosule!! nici nu mai vorbesc cu tine, na!
si m-am intors la aspiratorul meu.

pe seara l-am sunat pe frate-miu, care mi-a zis: nu stiu cum reusesti, la mine nu vine niciodata.
- vrei sa-l trimit? ca se face!
a ras cu hohote, al mare.
- da, de parca-l dirijezi tu cum vrei..haha.
- nu mah, doar il rog!

asta n-a inteles frate-miu niciodata. trebuie sa-i rogi, ca sa vina. ca daca le pretinzi, isi vad de lumea lor.

nici aceasta poveste nu stiu sub care subtitlu se incadreaza. pentru mine insa, e o amintire de nepretzuit.
am impartit-o cu voi, ca sa vedeti ca minunate sunt caile domnului. si ca cineva nu trebuie sa fie prezent fizic, in lumea ce-o vedem cu ochii, pentru ca sa fie cu noi. e de-ajuns sa-l rogi sa vina, si vine :)

_____
no, cam atata avusei de spus pe tema asta.
mai am si alte minuni ce mi s-au intamplat. dar nu va pot spune chiar tot :D
#218782 (raspuns la: #218769) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...


loading...

cautari recente
mai multe...

linkuri de la Ghidoo: