comentarii

brai


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
stimate 1 braşovean - de Roman Haduch la: 01/12/2007 20:57:51
(la: 1 Decemvrie [Undrea] & micii tricolori)
Aproape că s-a făcut precum ai zis stimate braşovean 1. Mai mult, românii au înălţat cel mai mare brad din Europa . Unde ? Coleda, în faţa magazinului Unirea, din Bucureşti.Ce chestie . Numărul de luminiţe din brad corespund cu un număr frumos de români dârji, 2 milioane. rezultă , nu ştiu ce o însemna asta, că o parte din români sunt în pom.
Sărbători Fericite
cu respect Roman Haduch
Unul braşo, - de munteanu rodica la: 22/07/2009 09:52:38
(la: Watumi - Festival and Fringe)
şi nimeni nu-i ca tine:)
Mulţumesc că mi-ai amintit.Mâine sunt în trecere prin Braşov si-mi voi rezerva doua trei ore pentru festival.
La intoarcere la fel.
#465757 (raspuns la: #465689) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Din Valurile Vremii - de ninel la: 13/10/2003 11:56:21
(la: Dragoste)
Din Valurile Vremii
de Mihai Eminescu

Din valurile vremii, iubita mea, răsai
Cu braţele de marmur, cu părul lung bălai
Şi faţa străvezie ca faţa albei cer
Slăbită e de umbra duioaselor dureri!
Cu zâmbetul tău dulce, tu mângâi ochii mei,
Femeie între stele şi stea intre femei,
Şi întorcându-ţi faţa spre umărul tău stâng,
În ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng.

Cum oare din noianul de neguri să te rump,
Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump,
Şi faţa mea in lacrimi pe faţa ta s-o plec,
Cu sărutări aprinse suflarea să ţi-o-nec
Şi mâna friguroasă s-o încălzesc la sân,
Aproape - mai aproape, pe inima-mi s-o ţin.

Dar vai, un chip aievea nu eşti astfel de treci
Şi umbra ta se pierde în negurile reci,
De mă găsesc iar singur cu braţele în jos
În trista amintire a visului frumos!
Zadarnic după umbra ta dulce le întind,
Din valurile vremii nu pot să te cuprind.
Dilema veche - de Catalina Bader la: 21/01/2004 05:03:37
(la: Regele Mihai de PSD)
Înainte să moară sufocat în abundenţa de cîrnaţi, şorici, raportări guvernamentale glorioase şi zgomotoase veselii în masă puse la cale de primarii noii lumi, anul 2003 a strecurat, cu ultimele-i puteri, o dezamăgire în inimile unora care nu meritau, sub nici un chip, un asemenea cadou. Pentru acea categorie firavă care mai crede, încă, în idei întrupate şi care mai priveşte, încă, cu respect pios spre simboluri istorice şi naţionale, decembrie 2003 a fost o lună proastă. Desuetă în maniere şi nostalgică în aşteptări, ridiculizată de şleahta de pragmatici dezlănţuiţi ai tranziţiei noastre, prostiţi de o istorie care s-a scris peste capetele lor, cu capetele lor, minuscula categorie de români care mai crede, încă, în M.S. Regele Mihai I a putut vedea, stupefiată, în imagini vii şi adevărate, la emisiunile de ştiri, abdicarea Sa. Căci Regele a abdicat în decembrie 2003 şi nu în decembrie 1947.

Abdicarea din 1947, semnată de tînărul Rege de atunci în condiţiile ştiute, a fost şi este nulă din punct de vedere juridic şi imposibil de considerat din punct de vedere moral - ea există doar din perspectiva, e drept, decisivă, a lui real-politik. De aceea, am fost dintre cei care s-au revoltat, în decembrie 1990, cînd Regele a fost alungat din ţara sa ca un borfaş alogen care a trecut ilegal frontiera. De aceea, am fost printre cei care au plîns de bucurie, cîteva luni mai tîrziu, cînd au vazut mulţimea venită pe Calea Victoriei să-şi ovaţioneze Suveranul - pentru prima dată după instaurarea ciumei roşii. De aceea, am fost printre cei care s-au umplut de admiraţie şi respect cînd l-au auzit pe Rege pledînd, în 1991, cauza României în faţa Consiliului Europei - adevărată demonstraţie de nobleţe şi de patriotism. În ochii mei, Mihai I umplea fără rest conturul majestuos al regalităţii. În acel timp, aveam fotografia Majestăţii Sale pe masa mea de lucru.

Cînd, mai tîrziu, administraţia Constantinescu, temîndu-se şi de umbra ei, a înţeles să lase chestiunea monarhică în coadă de peşte, am fost dezamăgit. Mai apoi, cînd Regele s-a aşezat cu preşedintele la masă, mi-am temperat nedumeririle cu truismul "Regele e deasupra..." Istoria pe care o încarnează îl plasează nu dincolo, ci deasupra preferinţelor noastre politice. Micile noastre idiosincrazii, fie ele şi politice, nu au cum să intre în logica regală. În fond, dacă mie nu-mi place preşedintele României, Regele nu e în nici un fel obligat să-şi croiască atitudinile în consecinţă. La fel mi-am spus cînd am aflat că ginerele regelui, "Prinţul", a acceptat un post de consilier al actualului prim-ministru. Am refuzat mereu să cred zvonurile privitoare la starea materială a Regelui şi a familiei
. Sale şi la dependenţa acestora de bunăvoinţa actualului guvern. Mi-am spus, de fiecare dată, că "Regele e deasupra..."

Dar, în ultima lună a lui 2003 (de bună seamă, luna decembrie nu e deloc fastă pentru acest Rege), am încetat, pentru prima oară, să-mi repet mantra monarhiştilor şi mi-a venit în minte o întrebare mult mai republicană: bine, bine, dar Regele e chiar deasupra a orice, pluteşte inocent şi angelic, fără responsabilităţi? Nu există, totuşi, rigori ale acestei detaşări? O atare situare deasupra nu impune, totuşi, o oarecare cenzură în relaţia cu imediatul? A fi deasupra te îndrituieşte să fii la braţ cu oricine de dedesubt? A fi deasupra, în sens regal, îţi dă dreptul să operezi indiscriminat în raporturile cu lumea "supuşilor"? Aşa m-am gîndit cînd l-am văzut pe Rege înmînînd dlui A. Năstase, la festivitatea organizată de o revistă mondenă, titlul de "omul anului 2003". Nu ştiu ce o fi fost în mintea Regelui cînd a acceptat să joace rolul de vedetuţă la butoniera acestui prim-ministru, hrănindu-i ştiuta obsesie de "a da bine" şi dîndu-i iluzia anvergurii istorice. Şi nici ce o fi fost în sufletul lui cînd a schimbat elogii cu premiantul anului, pe scenă. Dar nici nu mă interesează, pentru că nici lui nu i-a păsat ce va fi în sufletul puţinilor care, încă, mai credeau în el.

Deşi efectele sale ţin de exercitarea puterii, substanţa oricărei abdicări e extra-constituţională. Strict juridic, abdicarea unui rege înseamnă părăsirea tronului, a puterii prin voinţă unilaterală. O abdicare în sens constituţional poate fi oricînd discutată şi disputată. Scurta istorie a monarhiei noastre ne oferă două abdicări, amîndouă cît se poate de controversate. Dar adevărata abdicare a unui Rege înseamnă părăsirea stării de regalitatate, a nobleţei superioare, a aristocraţiei autentice, înseamnă demisia din logica demnităţii pe care trebuie să o încarneze un Suveran - înseamnă, de fapt, părăsirea lui "deasupra". Mihai I a abdicat de la starea de regalitate în decembrie 2003, împins, probabil, de nevoi pămîntene. Mihai I a devenit un personaj monden, cu nimic diferit de Mutu, Jojo sau Pepe. Mihai I s-a integrat în mecanismul pieţei notorietăţii bucureştene şi cel mai puternic om al momentului l-a afişat, vanitos, în vitrina sa. Păşind pe scenă în dans tandru cu dl Năstase, în coregrafia celebrului Micky, Regele a întors spatele destinului său înalt şi a părăsit inima cîtorva români, de Sărbători. Sigur că, la urma urmei, asta nu are nici o importanţă. Într-o ţară rănită aproape fatal de atîtea dezamăgiri, gestul neputinciosului Rege nici nu adaugă, nici nu scade ceva. Şi poate, cine ştie, Regele pe asta s-a şi bazat...

Sever VOINESCU

Despre scriitorul Catalin Ionescu: - de Ovidiu Bufnila la: 13/04/2004 03:57:38
(la: Ovidiu Bufnila, despre taina norilor din Tando si Guasalaa)
Ameţitoarele lumi ale lui Cătălin lonescu sunt ale fiinţării tragice, lumile fiind fiinţele. Ele se prefac a fi ale formelor în mişcare dar în adevăr îşi revendică şi îşi dispută dreptul de a fiinţa libere compunându-se şii recompunându-se după scenarii subtile. Nu personajele sunt în mişcare ci lumile însăşi ascunzându-se pervers unele de altele, construind interioare în care te atrag înşelându-te şi aruncându-te în braţele incertitudinii pregătind întâlnirea cu senzualitatea hazardului.
În întregul lui, în superba lui fiinţare, Măştile Norocului e un roman al senzualităţii hazardului, nefiind roman ci o complexitate care, în aparenţă, îşi este suficientă neavând nevoie de martor; în mod iluzoriu martorul se revendică a fi Lector; prin lectură el nefiind decât prelungirea stării senzuale, fiind atras în ţesătură.
Ţesătura interioarelor nu e a labirintului, labirintul fiind insuficient pentru a explicita imaginarul revoluţiei sexuale din Măştile Norocului....
continuare in:
http://proscris.web1000.com/Ps13-14/bufnila13c.htm
trufe - de (anonim) la: 13/06/2004 22:57:11
(la: Un kilogram de trufe...)
In caz că nu ştiaţi trufe se găsesc şi în România. Şi nu puţini! Eu culeg, cumpâr şi vând trufe. Trufe se pot găsi în judeţele Braşov, Harghita, Covasna, Cluj, Bistriţa, Mureş, dar se poate găsi şi în Caraş-Severin, Telorman, Timiş, Mehedinţi, dar probabil şi în celelalte judeţe unde sunt păduri.

Kilogramul variează după specii:

Trufa chineză şi indiană: 15-50 euro/kg
Trufa de vară şi de iarnă: 150-250 euro/kg
Trufa albă (Choiromzces): 150-200 euro/kg
Trufa albă (Tuber magnatum): 1000-3000 euro/kg

La noi se găsesc trufele de vară şi de iarnă. Şi trufele albe sunt prezente, dar încă nu am găsit cantităţi importante.

Dacă sunteţi interesat de trufe, vizitaţi pagina noastră. Versiunea în limba română se află sub construcţie. www.truffoir.go.ro

Toate cele bune.

Fekete A. Oszkar
Miercurea-Ciuc
Destin, - de Denysa la: 15/09/2004 23:07:40
(la: SUFLETUL ESTE NEMURITOR)
Acest minunat subiect ma fascineaza,credinta in Dumnezeu si dragoste face ca viata noastra a oamenilor sa fie un dar minunat de la Creator.
Am venit cu aceasta poezie a marelui poet national Eminescu.


Rugăciunea unui dac

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,
Căci unul erau toate şi totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!

Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers,
Şi tot pe lângă-acestea cerşesc înc-un adaos:
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă,
Ş-acela între oameni devină cel întâi
Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân' ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,
Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o -
Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor...
Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor.

Străin şi făr' de lege de voi muri - atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,
Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să asmuţe câinii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,
Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă
Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!

#22434 (raspuns la: #22333) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
ISTORIE RECAPATATA(continuare VI) - de DESTIN la: 17/09/2004 03:17:00
(la: Cum gandim?)
Au fost si boieri ,au fost si conducatori ,au fost si romani...

Ramura Pătrăşcan îi are ca reprezentanţi pe :

-Matei Kostaki, zis “Petraşcanu”, nepotul lui Lupu Costache. Postelnic, căsătorit cu Ruxandra, născută Miclescu.

-Iorgu, fiul lui Matei Kostaki. Zis “Stoeşescu”, a fost căsătorit cu Catinca, născută Sturdza.

Ramura Talpan:

-Constantin, zis “Talpan”. Mare-vornic, căsătorit cu o Rosetti.

Din linia Negel se disting:

-Constantin Costache, fiul lui Vasile Costache. Căsătorit cu Catrina, fiica vornicului Iordache Roset. Poreclit “Negel”, din cauza unui neg pe care îl avea pe nas.

La 1707, în timpul celei de-a doua domnii a lui Mihai-vodă Racoviţă este vel-comis şi domnitorul îl trimite, ca sol al său, în Muntenia, la nunta unuia dintre băieţii lui Constantin-vodă Brâncoveanu, cu fiica unui boier moldovean, Ilie Cantacuzino.

Constantin Costache ocupă aceeaşi dregătorie de mare-comis şi în timpul domniei lui Dimitrie Cantemir.

În 1712, în timpul celei de-a doua domnii a lui Nicolae-vodă Mavrocordat, este stolnic mare; domnul îl însărcinează cu îndeplinirea poruncii venite de la Poartă, de a curăţa Prutul de copaci şi crengi.

În 1716, vine pentru a treia oară la domnie, Mihai Racoviţă, iar Constantin Costache este vel-vistiernic şi domnul îl trimite, împreună cu vel-banul Macriiu, să adune două-trei mii de tătari, pentru a-i folosi împotriva austriecilor din Cetatea Neamţului.

Vistiernicul nu apucă să-i mai spună lui Racoviţă de venirea tătarilor, fiindcă austriecii ajunseseră deja la Iaşi.

Costache se ascunde în stuh.

După victoria turcilor şi izgonirea austriecilor, domnul îi trimite pe Constantin Costache vistiernicul şi pe Luca biv-vistiernicul în Bugeac, pentru a-i elibera pe robii luaţi de tătari din Moldova.

Casele domneşti arzând, Mihai-vodă Racoviţă se mută în două case alăturate, cele ale biv-spătarului Ioan Păladi şi cele ale lui Constantin Costache, acum vel-spătar.

După mazilirea lui Racoviţă, C. Costache este pus, la 26 septembrie 1726, caimacam, împreună cu vel-banul Sandu Sturdza şi amândoi îl vor întâmpina pe noul domn, Grigore-vodă Ghika.

La acest domn, Constantin Costache este hatman; plănuieşte, împreună cu neamurile sale (stolnicul Iordache Costache, fiul lui Lupu; paharnicul Gavril Costache; stolnicul Toader Costache), cu vel-vornicul Ioan Păladi şi fiul acestuia, vel-banul Toader şi cu spătarul Iordache Cantacuzino să fugă în Bugeac şi să-şi aleagă domn dintre ei.

Sunt însă arestaţi cu toţii; Iordache Costache este decapitat, ceilalţi sunt închişi o vreme, apoi eliberaţi.

La mazilirea lui Grigore Ghica, în 1733, C. Costache, acum vel-logofăt, este din nou caimacam, împreună cu Constantin Ruset, vel-vornic.

În acelaşi an, începe domnia lui Constantin-vodă Mavrocordat, la care Constantin Costache continuă să fie vel-logofăt. Aceeaşi dregătorie o va ocupa şi în timpul celei de-a doua domnii a lui Grigore Ghica, până când, la 29 februarie 1737, moare în urma unui atac de apoplexie (anterior ceruse, din pocăinţă, să nu fie îngropat în biserica Mitropoliei, ci afară, lângă uşă).

Iscusit şi influent, indispensabil aproape tuturor domnitorilor contemporani cu el, Constantin Costache este emblematic pentru acea boierime română care a fost, aşa cum frumos scria Ştefan D. Grecianu:

“braţul şi sufletul ţărei nóstre”.

De aceea, voi oferi, în continuare, un citat ceva mai amplu din acelaşi Ion Neculce care, cu toată aversiunea faţă de Costăcheşti, pe care nu şi-o ascunde pe toată întinderea cronicii sale, nu poate ca, la moartea lui Constantin Costache, să nu îi recunoască acestuia şi calităţile:

“Atunce să tâmplasă Costantin Costachie Gavriliţi, ce să poriclé Negel, c-avè un negel în nasu din naştire, cari era logofătu mare şi era cu zlotăria la Suceavă. Şi mergând la mănăstire la Suceviţi, sosind într-o simbătă sara la mănăstire, în 28 di dzâli a lui feurar, au şădzut cu igumănul şi cu alţi mazâli la masă, de-au mâncat bini sara, iar când au fost dispre dzuă, s-au sculat să margă la biserică duminică dimineaţa. Şi n-au apucat să agiungă în biserică, şi l-au şi lovit o ameţală, de-au cădzut gios în mijlocul mănăstirii. Şi luându-l ficiorii în braţă, de-bè l-au dus pãn’ la chilie, şi peste un ceas au şi murit.
Apoi l-au adus slugile la Ieş, şi i-au ieşi tu vodă înainte şi cu toată boierimea, şi l-au îngropat la mitropolii, afară lângă uşa bisericii, c-aşé au poftit el, să nu-l îngroape în biserică. Şi mari cinste i-au făcut la îngropare, şi mai mulţi oameni strâga "Dumnedzău să-l ierte"dicât "să nu-l ierte". Că măcaru că era om mânios şi zavisnic asupra unora, după cum îs pizmătari neamul Gavriliţăştilor, dar avé şi unili lucruri bune. Că era om şi harnicu, nici mitarnic sau lacom, şi era şi om libovnicu, ospătători. Dragă-i era cinstea şi mai aleasă decât toati era cè mai bună, că să pune tari în prici cu domnii şi cu alţii pentru ţară. Sta di să pricé, ca să nu o jăcuiască. Pentru acee nărodul mai mult strâga "Dumnedzău să-l ierte". Şi noă încă ni să cade, celor ce om citi, di vremi că sta pentru ţară cu bini, să dzâcim "Dumnedzău să-l ierte". Că boieriul cari stă cu bine pentru ţară di spuni, macar de-ar vini şi la primejdia vieţii, i să cade de la ace ţară şi di la peminteni a-i da mai multă cinste di laudă decât de hulă. Făcutu-i-au şi giupâneasa lui, unde l-au îngropat, mormânt di piatră frumos, ca să rămâie di pomeniri.”

Trebuie să fi fost un personaj cu totul excepţional acest Constantin Costache, dacă un mare adversar al familiei sale îi scrie un necrolog atât de emoţionant !

(va urma)

Cine se teme de suferinta...va suferi de teama.

#22589 (raspuns la: #22442) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
trustman – logica şi istorica - de Simeon Dascalul la: 04/11/2004 12:13:59
(la: 30.000.000 euro despagubiri pentru rege. No comment.)

1. Proprietatea – dacă ar fi sacră şi inviolabilă, la adăpost de schimbările politice atunci pe principiul ăsta ar trebui despăgubiţii şi Ceauşeştii - e exact aceeaşi situaţie: avere strânsă cât au condus România, de care au fost spoliaţi la schimbare de regim; de-ar fi proprietatea aşa de sfântă cum o vor unii, atunci neamurile împuşcaţilor n-ar avea altă treabă decât să se-nţeleagă cum să-şi împartă între ei agoniseala lui Nicu şi a savantei Leana.
Sau să luăm alt exemplu, mai depărtat în istorie ca să poată fi privit mai obiectiv: Cuza şi emanciparea mănăstirilor închinate; ar trebui să-i despăgubim şi pe ăia?
Iar Hohenzollernii au avut toate acareturile ce şi le revendică nu ca simpli cetăţeni particulari, ci ca şi casă domnitoare. În secolul al nouăşpelea îşi aveau utilitatea lor, acum nu mai e cazul. Dacă erau în stare să-şi păstreze regatul stăteau şi acuma în castele, dar n-a fost să fie.
2. Asumarea riscurilor – drăguţ cuvânt. Risc e atunci când iei din piaţă o lubeniţă fără s-o tai, dar ce risc îşi asumă dragii de guvernanţi? Electoral? Se pare că oricum vor fi debarcaţi la alegerile astea. Probabil îşi asumă riscul în sensul că dacă vine alt guvern care zice: "stop, nu mai dăm nimic" – atunci ei îşi dovedesc proaspăta afecţiune pentru rege despăgubindu-l cu vilele şi conturile bancare proprii.
3. Unirea – înainte de primul război Carol I încheiase un tratat cu Germania şi Austro-Ungaria, tratat oarecum justificat de apetitul Rusiei, dar care rămăsese secret fiindcă opinia publică era majoritar favorabilă unirii Transilvaniei cu Regatul. La începerea războiului în august 1914 regele convoacă Consiliul de Coroană , îi pune la curent cu tratatul şi solicită intrarea României în război alături de Puterile Centrale. Dar Brătianu, majoritatea guvernului şi a Consiliului de Coroană se declară împotrivă şi Carol I e nevoit să accepte neutralitatea. Foarte afectat că nu şi-a putut ţine cuvântul dat Kaiserului şi împăratului Austriei moare după câteva săptămâni în septembrie 1914. Urmează Ferdinand care se înţelege mult mai bine cu Brătianu şi după doi ani de negocieri cu Aliaţii se hotărăşte intrarea în război. Ni se promiseseră Transilvania, Bucovina şi întreg Banatul. Dar dacă pregătirea politică a fost la înălţime, cea militară nu s-a ridicat la acelaşi nivel. Clasa noastră politică a fost la fel, în toate timpurile. Dezorganizare, incompetenţă, promovare pe criterii partinice, toate escrocheriile posibile cu furnituri pentru armată şi după entuziasmul începutului transilvan suntem bătuţi pe ambele fronturi, iar familia regală, guvernul, o armată prost pregătită şi prost echipată se retrag în Moldova. În iarna 1916-1917 franţujii ne trimit prin Rusia armament şi instructori, apoi ne mai organizăm şi noi cât de cât. Prin victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz reuşim să stăvilim înaintarea germană. Dar atunci îşi găsesc ruşii timp să facă revoluţie şi ne trezim încercuiţi din trei părţi de duşmani, iar de o parte erau foşti aliaţi, acum neutri şi în război civil. Lupta părea pierdută şi semnăm mai întâi armistiţiul şi apoi pacea de la Bucureşti în 7 mai 1918. Dar sorţii se întorc în favoarea aliaţilor, Puterile Centrale cad una câte una şi chiar înainte de abdicarea ultimei – Germania – declarăm şi noi război la loc, aşa că sfârşitul războiului ne-a prins, d.p.d.v. juridic printre învingători.
Cu palmaresul ăsta strălucit nu se poate spune că am fost primiţi cu braţele deschise la conferinţa de pace şi Aliaţii nu prea aveau chef să-şi ţină promisiunile din 1916. Dar "pe teren" se întâmplaseră multe: Sfatul Ţării în Basarabia, Consiliul Naţional în Bucovina şi apoi Marea Adunare Naţională a românilor din Transilvania, Banat, Crişana hotărăsc pe rând unirea cu ţara. Teoretic totul s-a săvârşit până în 1 decembrie 1918, dar negocierile diplomatice s-au terminat în 1920. Şi am pierdut o parte din Banat care a fost dată sârbilor.
Meritul Unirii a fost plimbat după gustul şi interpretarea fiecăruia de la rege, la Brătianu, la liberali în ansamblu, la armată, la masoni, la intelectualitatea greco-catolică, la franţuji etc. Părerea mea personală e că Unirea a fost posibilă fiindcă a fost dorită de toate provinciile şi fiindcă noi românii am avut atunci o cantitate excesivă de noroc, o conjunctură favorabilă cum rar se întâlneşte în istorie. În nici un caz nu a fost artizanatul exclusiv al casei domnitoare pentru ca urmaşii să poată ronţăi dividendele întregirii multe generaţii de-acum încolo.
4. PSD – şi-a dat cu firma-n cap; a uitat ce de voturi frumoase a strâns de la sate speriind lumea cu moşierii? A fost o mare distracţie pentru mine să informez doi votanţi credincioşi că "pesedeu’ vost’ dă treizeci de milioane la rege". Mai întâi n-au vrut să creadă bieţii oameni, apoi au rămas tare nedumeriţi. Sper că am reuşit să sporesc numărul nevotanţilor.
#27620 (raspuns la: #27526) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Să ne iubim, chera mu - de sanjuro la: 15/11/2004 14:56:21
(la: Cele mai frumoase poezii)
să ne iubim, chera mu, să ne iubim tujur
că mâine vom fi pradă inundaţiilor, surpărilor de teren, beţiilor crâncene,
că mâine un ieri cu labe de păianjen de fân îţi va umbla în cârlionţii de flori ai coiffurii
zăpăcindu-te, ambetăndu-te . . .
să fim tandri, bâigui poligonul căţelu lipindu-şi irişii
de şoldurile voluptoase ale autobazei filaret
să fim tandri, singurătatea mea, ciripi indicatorul de sens giratoriu
să fim tandri, mai zise o muscă.
primăvara ne lingea ca un pechinez pe faţă, pe mâini
ne făcea să ne întrebăm ce gust om avea pe limba infinită a nopţii plină de autocare şi stele,
primăvara ne mângâia depăşind uneori limitele maternităţii sau prieteniei nevinovate
arătându-şi provocatori sânii reci sub jacka ei de turcoaz jerpelit
oh, mai rămâi, şopti lustra către o scamă de pe covor,
nu vrei să te urci la mine? bem ceva, ascultăm muzică, îţi arăt biblioteca . . .
nu vrei să rămâi în noaptea asta la mine?
să ne ţinem de mână, îi spuse un medic primar de la spitalul emilia irza
iepurelui de tablă din vitrina cu jucării.
să ne iubim, să ne amăm, să creştem şi să ne înmulţim
cântau tergarulile şi velurul, drilul şi chembrica pe gabroveni
le răspundeau până la răguşeală plutonierii şi norişorii
să facem chestia aia, gâfâiau frizeriile.
ca nişte becuri electrice legate în serie
nervii plezneau pe antebraţ, venele se umflau pe torace,
în nări analizatorii mirosului îşi încuiau paltoanele în dulapuri
şi indicele de refracţie îşi halea sandviciul cu carne de pui
în holbarea perversă a ochiului.
ce de ocheade, câte accidente din neatenţie,
conturi încheiate, polite plătite,
îngeraşule, strănuta plămânul când se privi în oglindă
şi văzând în urma lui o uzină.
primăvara ne întindea pe pâine felia groasă de televizor
mintea noastră era îmbâcsită de proiecte de agrasiune, deja vedeam microcosmosul împânzit de tranşee,
deja visam la putere, la krakatit, la mirosul de blană de vulpe al omului invizibil
la ochii catifelaţi ai omului care trece prin zid...
creierul nostru îşi amintea de când stătea ghemuit
de când pulsa, de când palpita, fojgăia, colcăia, mişuna, şerpuia
antebratul îşi defula în aerul slăbănog sentimentul de a avea pene,
urechea - sentimentul de a fi auzit boncăluitul triceratopsului
şi bulele de hidrogen pleznind malaria peste faţă.
ai încredere în mine, gânguri flora întestinală
întinzându-se voluptos în braţele groazei
care purta în acea seară un costum simplu, cambrat, tineresc,
dă-mi un pupic, se ruga anabolismul de catabolism,
crudelo, nu mă chinui, rânjea maxilarul spre maxilar.

venea seara, oraşul se anima,
venea noaptea, străzile sfârâiau ca sifonul,
să fim tandri, loz necâştigător, să fim tandri, bătător de covoare,
să ne iubim, robinete, să facem excursii, mapă de plicuri!
în rochii de moloz şi nuiele verzi, de mezeluri şi de brânzeturi,
spoite cu vodcă şi motorină emoţiile ieşiseră la agăţat.
prin ganguri şi pasaje acoperite cu geam colorat
câte un pisoi zgâria în lădiţa vreunui dafin
şi în berării ospătarele se lăsau deşurubate de vii contra cost.
să ne iubim, unamuno, nebuno, să ne iubim, chera mu,
şi apoi să ne-nşelăm cu chibritele, cu patentul, cu pasta de dinţi,
să ignorăm influenţa exercitată în psihicul nostru
de complexul lui grozăveşti.
primăvara priveşte galbenă prin stratosferă, gâdilată de ozon şi de ioni,
să ne cunoaştem mai bine, melcule, zice,
să ne îmbrăţişăm, depoule, hârţiuto, tomberonule …
iar noi la ţâşnitoarea din capătul aleii alexandru ne stropeam unul pe altul cu apă
chiar lângă policlinică, şi până şi copacii
miroseau a dentist.

Mircea Cartarescu

#28766 (raspuns la: #28763) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
O la la !.. - de randunicamarii la: 16/11/2004 21:14:28
(la: Fideua)
O la la !..


Fideaua ţi s-a-ntors pe dos
într-un menu simandicos,
dar foamea laudă-orice merindă
când burta n-a găsit oglindă.

Ştii tu ce gust în minte-mi lasă?

Că tot mai bine-ar fi ...acasă
cu-o mămăligă coaptă-n tuci
şi saramură, mujdei, ţuici,
cu mămăliguţă pripită
lângă sarmaua rumenită,
ori într-o vatră braşoveană
cu ceapă, cu pită şi slană
înveselite cu pălincă,
că chiar dacă nu curge, tot ..pică

şi chiar da-ar curge-n piaţă miere,
românul şi-ar dori şi ..fiere,
că de-i straină, e gustoasă:
"sweet-bitter juice", ..hrană-aleasă!



rândunicamării
Stenograme - de MILLERs la: 01/12/2004 22:33:10
(la: stenograma psd din 18.03.2003)
Motto : “Nimic nu va putea fi adus la cunoştinţa lumii fãrã supravegherea noastră". (Protocoalele întelepţilor Sionului - Protocolul 12)

Ieri în mai multe oraşe din ţară tirajul ziarelor Academia Caţavencu, Evenimentul Zilei şi al revistei România Mare au fost epuizate încă de la primele ore ale dimineţii. În Arad, Alexandria, Braşov, Iaşi, Piatra Neamţ, Deva, Valea Prahovei şi unele zone din Bucureşti, Academia Caţavencu şi Evenimentul Zilei nici nu au mai apucat să fie expusă pe tarabe. De ce? Pentru că într-un mod foarte organizat mai multe persoane au cumpărat toate exemplarele pe care vânzătorii de-abia le primiseră. În unele oraşe, într-o încercare disperată de a împiedica informaţiile să ajungă la cititori, pachetele cu ziare au fost preluate direct din trenul care le aducea din Bucureşti.

De ce atâta efort şi din banii cui ?
Pentru că Academia Caţavencu a publicat cheltuielile uriaşe făcute de PSD (de la buget) pentru integrarea în NATO. Pentu că în Suplimentul Scânteia se arată cum Adrian Năstase, Ion Iliescu şi alţi PSD-işti de frunte îl elogiau pe Ceauşescu înainte de revoluţie. Şi pentru că cineva, persoană importantă, se temea că un scriitor homosexual va face publică lista partenerilor săi în această publicaţie.
Pentru că Evenimentul Zilei care a făcut publice faimoasele stenograme ale şedinţelor PSD din care reiese clar cum Adrian Năstase şi ai lui controlează presa şi dictează în justiţie. Iniţial stenogramele au fost postate pe un site care a avut o viaţa foarte scurtă, 2 zile. Chiar în dimineaţa zilei de marţi când au apărut primele stenograme în Evenimentul Zilei site-ul a fost închis. La câteva ore, informaţiile au fost transferate pe un grup de discuţii de la Yahoo care nu mai putea fi închis la comandă şi în consecinţă s-a adoptat o altă metodă. A fost bombardat cu viruşi, iar Evenimentul Zilei susţine că sursa acestor viruşi este Casa Corpului Didactic din Iaşi, oraş unde Adrian Năstase se afla în ziua respectivă în vizită electorală.
Puteti citi pe http://www.evenimentulzilei.ro/politica/?news_id=172501&PHPSESSID=20f62d0bdd4f8469a8506f43c39d4012 declaratiile unor persoane care au fost martore la rechiziţionarea ziarelor şi la arderea acestora “pe rug“.
Şi se mai spune că nu trăim într-o dictatură mascată...

"In GOD we trust All other we monitor"
Sunt în Bucureşti de mai bi - de Alin IVAN la: 07/03/2005 15:35:36
(la: Pentru Bucuresteni si nu numai pentru ei)
Sunt în Bucureşti de mai bine de 11 ani (din 1992, când am început facultatea). Când am venit aici am fost uitmit de faptul că nu există nimic altceva decât câmpie, şi iar câmpie, absolut nimic de care să ţi se agaţe privirea. Blocurile sunt cenuşii, oamenii sunt cenuşii. Singurul moment când Bucureştiul are un pic de farmec sunt primele zile din primăvară. Vara este sufocantă, toamna este deprimantă iar iarna este absolut mocirloasă şi nesuferită. Din păcate, după ce am absolvit facultatea am rămas în Bucureşti dar regret să nu pot vedea cum apune soarele în spatele dealurilor.

Nu trebuie să comparăm Bucureştiul cu Parisul, trebuie să-l comparăm doar cu Braşovul, Sibiul, Timişoara, Arad, sau alt oraş ardelean. Nu-mi luaţi comentariul în nume de rău, voi, cei care iubiţi Bucureştiul. Vizitaţi, doar, centrul vechi al Bucureştiului şi apoi centrele Braşovului sau Sibiului. Mergeţi în parcurile Bucureştiului, apoi în parcurile Sibiului. Cred, citind cărţi despre Bucureştiul interbelic (aşa cume este cea scrisă de Ileana Pârvulescu), că Bucureştiul era un oraş foarte frumos. Acum, din păcate, este doar un sat mai mare.
Cei mai frumosi ani - de D. Golescu la: 15/03/2005 00:02:51
(la: Cei mai frumos ani ai vietii tale)
O exprimare nu foarte realista. Cele mai frumoase zile, poate, ar fi o exprimare adecvata desi nu la fel de poetica. Au fost acele momente cand viata mea putea sa il parafrazeze pe Stanescu.
"A venit îngerul şi mi-a spus:
-Nu vrei să cumperi un cîine?
Eu nu am fost în stare să-i răspund.
Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau
lătrătoare.
-Nu vrei să cumperi un cîine? -
m-a întrebat îngerul, ţinînd în braţe
inima mea
lătrătoare,
dînd din stînga ca dintr-o coadă.
-Nu vrei să cumperi un cîine?
m-a întrebat îngerul
în timp ce inima mea
dădea din sînge ca dintr-o coadă."(A cumpara un caine).

A fi cumparat ca un caine, de o iubire inalta, dintr-o iubire mult mai inalta.
"They Shoot Horses, Don't They?"... - de Sisif la: 27/03/2005 13:44:13
(la: Terri Schiavo , eutanasia pro sau contra?)
"Şi caii se-mpuşcă, nu-i aşa?"...

Nu încerc să fac o paralelă între cazul Terri Schiavo şi filmul lui Sydney Pollack, deşi câteva elemente sunt prezente în amândouă poveştile: nihilismul egalat doar poate de ipocrizia personajelor, o lume divizată în victime şi ucigaşi, fiecare ştiind de care parte se află (mai puţin Terry, deşi acest lucru nu este dovedit şi, mai ales, nu este relevant...)

Este simplu să împuşc un cal sau să o las pe Terri Schiavo să moară. Nu costă nimic... Costă să o ţii în viaţă.

Ce vreau să subliniez este ideea că aş face orice să-mi ţin fiinţa iubită în viaţă, chiar dacă este "legumă". Trecând peste faptul că sper totuşi într-o minune sau că, în ciuda stării în care se află, se poate totuşi bucura să îi vadă, să îi audă, să îi atingă... pe cei pe care îi iubeşte...

Dar mai ales ştiu că o pot ţine în braţe, mângâia, săruta... Dacă a murit nu mai pot face acest lucru, decât dacă - nu vreau sa fiu macabru - o împăiez, mumific etc. (sar de la un film la altul: vezi "Psycho"...)

Voi rămâne, totuşi, în lumea ecranizărilor unor best sellers-uri...

"Leguma" este singură pe lume? Nu. Chiar şi când nu are familie, cineva o iubeşte şi o vrea alături..., chiar dacă nu mai este "ceea" ce era odată? Trebuie să-i iau viata? Nu din motive financiare...(desi, din nefericire, totdeauna se ajunge la bani...). Să zicem că asistenţa medicală poate fi acoperită din banii publici. Chief Bromden îi pune perna pe faţă lui McMurphy si îl scapă de "chinuri". De fapt, McMurphy nu se chinuia de loc... Singurul chinuit este cel care deapană povestea din "One Flew Over the Cuckoo’s Nest". Nu este chinuit de starea ("leguma" - in urma unei lobotomii ordonate "de sus") în care se află singurul om ce reuşise să readucă viaţa printre refuzaţii unei lumi de "normali"..., ci de ipocrizia sistemului social ai carui potentaţi decid ce este moral sau nu, cine este sănatos sau bolnav, cine are drept de viaţă sau de moarte...

Ramân (cu încăpăţânare...) "agăţat" de cinematografia hollywoodiană (când aceasta este de calitate, chiar dacă, subtil sau pe faţă, continuă sa facă mai mult propagandă... decât artă), şi voi aminti de scena finală din "The Bicentennial Man", (ecranizare a lucrării The Positronic Man de Isaac Asimov and Robert Silverberg) ce ni-i infaţişează pe Andrew şi Portia pe nişte paturi de spital (citeşte... de moarte), dar legaţi la aparate ce ii pot ţine în viaţă. Andrew trece in "nefiinţă", fericit ca fusese declarat "fiinţă"... umană. Portia cere să fie deconectată şi, de fapt dă de inţeles că cererea sa este "un ordin". Sora medicală (un android) se execută, cu toate că încalcă A Doua Lege a Roboticii.

(Legile Roboticii:
I. Un robot nu are voie să provoace rău unui om sau să permită, prin inactivitate, să i se aducă daune vreunei fiinţe omeneşti.
II. Un robot trebuie să asculte ordinul pe care i-l dă un om, în afară de cazul în care un astfel de ordin ar contrazice Legea I.
III. Un robot trebuie să-şi apere propria existenţă, atâta timp cât aceast lucru nu intră în contradicţie cu Legile I sau II.")

Ca o concluzie, această "anomalie" ţine de natura umană şi nu de cea... pozitronică. Androizii ce au implementate cele Trei Legi ale Roboticii, nu-şi pot "permite" sa dispreţuiască viaţa... Nu putem "fabrica" (incă...!?) oameni care să respecte Legile Roboticii, putem cel mult să creştem oameni pe care să-i învăţăm să preţuiască viaţa.

"They Shoot Horses, Don't They?"... - de Sisif la: 27/03/2005 13:54:07
(la: Terri Schiavo , eutanasia pro sau contra?)
"Şi caii se-mpuşcă, nu-i aşa?"...

Nu încerc să fac o paralelă între cazul Terri Schiavo şi filmul lui Sydney Pollack, deşi câteva elemente sunt prezente în amândouă poveştile: nihilismul egalat doar poate de ipocrizia personajelor, o lume divizată în victime şi ucigaşi, fiecare ştiind de care parte se află (mai puţin Terry, deşi acest lucru nu este dovedit şi, mai ales, nu este relevant...)

Este simplu să împuşc un cal sau să o las pe Terri Schiavo să moară. Nu costă nimic... Costă să o ţii în viaţă.

Ce vreau să subliniez este ideea că aş face orice să-mi ţin fiinţa iubită în viaţă, chiar dacă este "legumă". Trecând peste faptul că sper totuşi într-o minune sau că, în ciuda stării în care se află, se poate totuşi bucura să îi vadă, să îi audă, să îi atingă... pe cei pe care îi iubeşte...

Dar mai ales ştiu că o pot ţine în braţe, mângâia, săruta... Dacă a murit nu mai pot face acest lucru, decât dacă - nu vreau sa fiu macabru - o împăiez, mumific etc. (sar de la un film la altul: vezi "Psycho"...)

Voi rămâne, totuşi, în lumea ecranizărilor unor best sellers-uri...

"Leguma" este singură pe lume? Nu. Chiar şi când nu are familie, cineva o iubeşte şi o vrea alături..., chiar dacă nu mai este "ceea" ce era odată? Trebuie să-i iau viata? Nu din motive financiare...(desi, din nefericire, totdeauna se ajunge la bani...). Să zicem că asistenţa medicală poate fi acoperită din banii publici. Chief Bromden îi pune perna pe faţă lui McMurphy si îl scapă de "chinuri". De fapt, McMurphy nu se chinuia de loc... Singurul chinuit este cel care deapană povestea din "One Flew Over the Cuckoo’s Nest". Nu este chinuit de starea ("leguma" - in urma unei lobotomii ordonate "de sus") în care se află singurul om ce reuşise să readucă viaţa printre refuzaţii unei lumi de "normali"..., ci de ipocrizia sistemului social ai carui potentaţi decid ce este moral sau nu, cine este sănatos sau bolnav, cine are drept de viaţă sau de moarte...

Ramân (cu încăpăţânare...) "agăţat" de cinematografia hollywoodiană (când aceasta este de calitate, chiar dacă, subtil sau pe faţă, continuă sa facă mai mult propagandă... decât artă), şi voi aminti de scena finală din "The Bicentennial Man", (ecranizare a lucrării The Positronic Man de Isaac Asimov and Robert Silverberg) ce ni-i infaţişează pe Andrew şi Portia pe nişte paturi de spital (citeşte... de moarte), dar legaţi la aparate ce ii pot ţine în viaţă. Andrew trece in "nefiinţă", fericit ca fusese declarat "fiinţă"... umană. Portia cere să fie deconectată şi, de fapt dă de inţeles că cererea sa este "un ordinࠥ̀ Sora medicală (un android) se execută, cu toate că încalcă A Doua Lege a Roboticii.

(Legile Roboticii:
I. Un robot nu are voie să provoace rău unui om sau să permită, prin inactivitate, să i se aducă daune vreunei fiinţe omeneşti.
II. Un robot trebuie să asculte ordinul pe care i-l dă un om, în afară de cazul în care un astfel de ordin ar contrazice Legea I.
III. Un robot trebuie să-şi apere propria existenţă, atâta timp cât aceast lucru nu intră în contradicţie cu Legile I sau II.")

Ca o concluzie, această "anomalie" ţine de natura umană şi nu de cea... pozitronică. Androizii ce au implementate cele Trei Legi ale Roboticii, nu-şi pot "permite" sa dispreţuiască viaţa... Nu putem "fabrica" (incă...!?) oameni care să respecte Legile Roboticii, putem cel mult să creştem oameni pe care să-i învăţăm să preţuiască viaţa.

_______

"Şi era una la părinţi... şi cu sergentul zece."
anib, io – deviarăm de la subiect - de Simeon Dascalul la: 09/05/2005 11:39:15
(la: Este Comunismul de vina pentru caracterul Romanilor?)
Acolo-i rău – nici plecaţii pe care-i ştiu nu-s foarte încântaţi, aici iarăşi îi rău. Rămâne de văzut dacă până termin faculta nu se vor mai schimba lucrurile. Sperăm că ne va lua uniunea în braţe, vor fi investiţii, or să mai crească salariile. La un salariu mai de doamne-ajută nu m-ar deranja nici un pic restul moştenirii comuniste concretizat în mentalităţi.
În ce priveşte Ardealul – de acolo sunt şi eu şi toţi strămoşii cunoscuţi. Sau cel puţin din zona numită actualmente „Banat-Crişana”. Şi pot să-ţi spun că nici nu suspinăm după federalizare – probabil se va face peste capul nostru -, nici nu domneşte o atmosferă de prosperitate şi ode închinate muncii. Percepţii deformate inter-provincii.
#47661 (raspuns la: #47270) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
bancul de dimineata - de Belle la: 19/05/2005 15:37:59
(la: Trancaneala Aristocrata "3")
A teenage granddaughter comes downstairs for her date with
this see-through blouse on and no bra. Her grandmother just
pitched a fit, telling her not to dare go out like that!

The teenager tells her "Loosen up Grams. These are modern
times. You gotta let your rose buds show!" and out she goes.

The next day the teenager comes down stairs, and the
grandmother is sitting there with no top on. The teenager
wants to die. She explains to her grandmother that she has
friends coming over and that it is just not appropriate...

The grandmother says, "Loosen up, Sweetie. If you can show
off your rose buds, then I can display my hanging baskets.

Happy Gardening.

;-)
#49825 (raspuns la: #49824) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
RSI - muscalii simpatici - de Simeon Dascalul la: 10/06/2005 12:03:19
(la: rasismul, xenofobia, intoleranta... cuvinte straine romanilor?)
Lagăre şi tratamentul aplicat diferenţiat duşmanilor în funcţie de sex – seamănă a propaganda servită de NATO în vederea invaziei şi nici măcar a cea mai finisată formă de propagandă. O parte e integral neagră şi cealaltă albă ca zăpada. Poporul A, fără nici un motiv e cuprins de nebunie temporară şi începe să atace nişte blânzi etnici străini, să-i numim B, C, D, care stăteau cuminţi. Se impune ca NATO să se bage-n zonă cu nişte bombardamente chirurgicale care vor avea ca efecte secundare mai neplăcute spulberarea a câţiva civili A, dar pe ansamblu poporul cel rău A va fi făcut inofensiv.
Atrocităţile sunt un sine qua non al fiecărui război. Nici o armată nu se poartă frumos cu civilii duşmani. La Petru Dumitriu şi în proza lui Topârceanu se găsesc câteva menţiuni ale vitejiilor noastre din al doilea război balcanic – prima dată, după ce l-am băgat pe Burebista în groapă, când am reuşit şi noi să fim agresori. Au comis şi sârbii câte ceva din ce li se pune în spate. Dar ăilalţi au făcut altfel? Albanezii, croaţii şi ce naiba o mai fi fost acolo nu s-au atins de sârbi nici cu o floare? Ca să nu menţionez bombele inteligente.
E drept că întotdeauna învingătorii scriu istoria şi de aici tendinţa de a-i demoniza pe cei ce au luat-o pe coajă. În dezmembrarea belicoasă a Iugoslaviei nu cred că a existat vreo parte mai cumsecade ca alta, mai neatroce, cu o morală superioară, ci doar o parte preferată de NATO şi alta aleasă să fie caftită. Mult s-a discutat la noi care au fost criteriile reale pe care s-a ales, nu alea cu muieri atacate şi lagăre, în care n-au crezut nici copiii de şcoală.

Că sârbii, irakienii, coreenii, etc. sunt răi şi atacatorii lor buni e o credinţă ce o pot induce mass-media, interesul statului de adopţie, lipsa de implicare anterioară în conflictele zonei, asta mai pricep. Dar habar n-am cum de ai reuşit să scoţi ruşii cumsecade. Nu-i aşa de mult timp de când au trecut pe-aici şi nu s-au remarcat chiar prin faptul de a fi stat încheiaţi la pantaloni şi ţinându-şi mâinile acasă. Va să zică de aia nu se bagă nimeni, că în proiecţie occidentală miliţiile lui Smirnov sunt mai cumsecade decât sârbii. Nişte contrabandişti mai buiaci care poate devastează din când în când câte-o şcoală, dar alte rele sigur nu fac. Mă întreb dacă iei chiar aşa de bună versiunea oficială încât să te deplasezi dacă ar fi cazul, eventual cu nevasta, în zona controlată de cei veniţi „să apere sfintele pământuri ruseşti de la Nistru de fasciştii români”?

> tacerea de ambele parti ale Prutului

Spune-mi când a fost România în stare să-şi apere prin forţe proprii teritoriile din est? Până în 1775 n-au fost probleme, că nu ajunseseră ruşii la Bug. După aia hai să zicem că am fost proprietate otomană şi n-am avut ce comenta când ni se tot luau bucăţi de teritoriu. În primul război, când eram deja stat independent şi micuţă putere locală am preferat să călcăm tratatul ce-l făcusem cu puterile centrale decât să ne luăm la pumni cu ruşii. În 1919 n-am putut să ne descurcăm singuri cu un imperiu în descompunere şi război civil şi am avut nevoie de ajutor francez ca să menţinem graniţa pe Nistru. Şi probabil n-am fi scos-o la capăt dacă nu-i ordona Lenin lui Rakovski să lase tot baltă şi să-i trimită trupele că are nevoie de ele să-şi apere revoluţia. În al doilea război ne-am cărăbănit cuminţi fără nici un foc de armă şi n-am revenit decât la braţ cu nemţii.
Ajungând în epoca modernă se vede că în timpul scurs din ’45 s-a format o falie mai mare decât între 1775/1814 şi 1918 şi se poate trăi bine-mersi şi separat. Dacă Iliescu a fost şcolit la Moscova şi are oarecare justificare pentru ce-a semnat în aprilie ’91 „fără pretenţii teritoriale, fără alianţe contra”, Băsescu a dovedit în schimb că gândeşte corect, european, în termen de cetăţeni şi nu de etnici. Chiar dacă a fluturat unirea în campanie nu-l văd dându-se de ceasul morţii pentru o provincie pierdută. Se pare că nu suntem în stare să ne descurcăm singuri, la ce ne-ar mai trebui un balast care să ne tragă în jos. Nu văd Europa primind cu braţele deschise o ţară ce nu şi-a închis diferendele teritoriale cu slavii din est.
Pe celălalt mal al Prutului nu-i decât o colonie, o parcelă pe care Moscova o propune la schimb cum are chef - vezi proiectul Belkovski din 2004.
Moscalii sau muscalii – nu-i cuvânt inventat de mine, dacă asta te deranja, l-am văzut folosit mai ales în relatările locale. O să-l găseşti şi într-o poezie incorectă politic, dar care totuşi ne-a fost predată în şcoală.

M-am întins prea mult într-o discuţie care nu are legătură cu subiectul propus, dar sunt dintr-o zonă care putea nimeri foarte uşor de altă parte a graniţei şi n-a lipsit mult să nimerim şi noi între românii de a căror soartă statul s-a spălat pe mâini.
#54166 (raspuns la: #53905) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Octavian Goga - de andleia la: 15/06/2005 21:27:16
(la: Cele mai frumoase poezii)
Rugăciune

Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În faţa strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Şi-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte,-orânduie-mi cărarea!

În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă,
În veci spre cei rămaşi în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.

Dezleagă minţii mele taina
Şi legea farmecelor firii,
Sădeşte-n braţul meu de-a pururi
Tăria urii şi-a iubirii.
Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina
Şi zvonul firii-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Pleoapei mele ostenite.

Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maştere şi rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.

Dă-mi tot amarul, toată truda
Atâtor doruri fără leacuri,
Dă-mi viforul în care urlă
Şi gem robiile de veacuri.
De mult gem umiliţii-n umbră,
Cu umeri gârbovi de povară...
Durerea lor înfricoşată
În inimă tu mi-o coboară.

În suflet seamănă-mi furtună,
Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsă
Pe strunele înfiorate;
Şi cum sub bolta lui aprinsă,
În smalţ de fulgere albastre,
Încheagă-şi glasul de aramă:
Cântarea pătimirii noastre.






Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...


loading...

cautari recente
mai multe...

linkuri de la Ghidoo: