comentarii

c-an povesti


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
da ai mai citit...:):) - de valeria tamas la: 11/08/2007 16:55:09
(la: Ana)
Da, eu zic ca e in genul poeziei populare scrisa si am incercat sa fac o carte cu poezii pentru fiecare familie din satul meu ceva cu care sa se identifice, fiecare numar de casa are un poem cu o intamplare, e o mica monografie in versuri a unor oameni care au fost odata pentru cei din generatia mea, povestiri povestite "pe şanţ" povesti facute uneori sa ne sperie alteori simple intamplari de fiecare zi spuse la o barfa mica .Imi place ideea, am poemele
dar vreau sa vad si reactia doar ca se adreseaza mediului rural exclusiv sie mai greu de gasit pe internet cei cu care sa interactionezi."Adrisantilor" mei le plac, sunt chiar incantati dar incercam si reactia altora care au trait sau inca traiesc in mediul rural
sa vad daca place sau nu.:):):)Voiam sa vad cum sunt primite emotional si de altii, daca trezeste sau nu amintiri .Asta-i povestea poemelor arhaice ale Valeriei care mie personal imi plac dar pe altii vad ca-i scot din pepeni.:):):)
#226363 (raspuns la: #226343) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Povestea porcului - varianta feminina - de Legally_Blonde la: 09/09/2004 20:15:18
(la: povesti nemuritoare)
Tot acum multi ani in urma am citit si eu colectia aproape completa a "nemuritoarelor" dar nu-mi amintesc povestea cu capra de "duminica". Ce-mi amintesc insa si sper sa-ti fie de ajutor, este o poveste despre un tip care se insoara cu o tipa care ziua era un fel de "tartacuta" (ma rog asta era termenul folosit in poveste dar din descriere parea mai mult un fel de creatura paroasa fara miini sau picioare) iar noaptea isi "lepada" pielea si devenea o femeie frumoasa si harnica. Acum, omul era multumit ca femeia ii facea toata treaba, noaptea, dar ii era rusine sa apara in lume cu tartacuta caci aceasta se tinea dupa el (rostogolindu-se usor prin noroiul ulitei) toata ziua.
In cele din urma se destanuie mamei (parca) si acesta il sfatuieste sa pindeasca pina adoarme sotia si sa ii arunce "pielea" in foc. Omul asa face si pentru ca se "baga" in vraja inainte de vreme (trebuia sa mai fi asteptat un an, dar de, nimeni nu l-a anuntat) nevasta se duce intr-un palat la capatul pamintului si el trebuie sa o caute si s-o ia inapoi. Evident ca dupa multe peripetii totul se temina cu bine.
Imi amintesc de acesta poveste tocmai pentru ca m-a frapat asemanarea ei cu Povestea Porcului.

S-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa!

L_B
Povestea lui Mos Craciun - de camyb1981 la: 26/11/2004 12:46:31
(la: Reincarnarea sufletului si suflete surori)
Exista un film care mie imi place la nebunie, din pacate nu mai stiu cum se numeste, desi il urmaresc in fiecare an in preajma sarbatorilor… E povestea unui batrin care sustine cu vehementa ca e Mos Craciun si se comporta in consecinta; el este bineinteles considerat nebun si dat in judecata de inalta societate care nu vrea sa pemita copiilor sa-si materializeze visul intr-o poveste despre care li s-a indus din start ideea ca e falsa; pentru ei sint palpabile, credibile si demonstrabile doar numerele de cont, cifrele de afaceri etc.

Aici intervine un avocat minunat care le argumenteaza sus numitilor ca insasi societatea si Constitutia americana permit si chiar incurajeaza credinta in Dumnezeu, marcind, in mod paradoxal, bancnotele cu sintagma “In God we trust” (Credem/ne incredem in Dumnezeu), fara a avea, desigur, nici o dovada palpabila a existentei lui. Dar, ca si Mos Craciun, Dumnezeu este o teorie (sau, dupa propria vointa) o credinta care nu dauneaza prin sine, nici daca e respectata, nici daca e ignorata.

Daca totusi Dumnezeu exista, conform pariului lui Pascal si promisiunilor crestine avem foarte mult de cistigat prin credinta: liniste sufleteasca, mintuire etc.; in mod similar Mos Craciun, fie el si materializat intr-un batrinel simpatic care spune povesti copiilor nu face rau nimanui.

Cu scuzele de rigoare pentru enorma paranteza, as spune eu, de ce sa nu acordam fiecaruia libertatea sa creada in ceea ce alege el sa creada atita timp cit asta nu dauneaza celor din jur?

Personal nu cred in reincarnare, (desi mi-ar placea sa cred ca n-o sa mor si putrezesc pur si simplu), si nici macar nu sint o fire toleranta, dar sint de acord cu Samadhi ca astfel de teorii vin de la sine, nu ai argumente reale nici pro, nici contra. De aceea cred ca ar fi mai omeneste sa acordam fiecaruia dreptul la opinie; mi se pare ok sa contrazici pe cineva spunindu-i ca nu esti de acord cu acea parere, si argumentind sau nu, dupa caz, dar nu sugerind ca ii lipseste intelectul pentru ca are o asemenea opinie; cel putin in acest caz, pentru ca uneori si mie – mi vine sa-i string de git pe unii care sustin niste aberatii doar de dragul de a te scoate din sarite:)

Numai bine!
Hai sá spun si eu o poveste... - de Gabi M la: 25/04/2005 14:29:35
(la: Hartuirea sexuala - o problema simplificata de barbati!?)
Locul povestii mele este un oras mare si frumos din Romania. Personajul principal este patronul unei firme, detine peste 80, poate 90% din actiuni. Cásátorit, copii, bani multi de tot. Firma merge foarte bine, íncá de la ínfiintare, produse la export, locuri de munca poate 40-50, salarii decente la nivel "pot trái omeneste din el". Sora mea, cu diploma, angajatá cu concurs. Máritatá, un copil, multumitá de viata ei. Cotact cu seful cel mare, zilnic. Se cunosc deja de ani, poate trei-patru. Íntre timp tot doi metrii distantá.
Íntr-o joi i se pune sefului pata: o chemá pe sora mea ín birou, si-i spune: Am sampania ín masiná, unde mergem sá o bem? Sora mea: Stiti dom' director, eu femeie máritatá, sotul are grijá de mine, multumesc, nici sampania nu-mi place...
Vineri ne íntílnim, sotul ei, ea, noi, eu cu sotul, párintii, discutám problema pe toate fetele. Vai draga mea, poate ai ínteles gresit, sá astepti, sá vezi, etc...
Luni de dimineatá, o cheamá iar:
- Te-ai mai gíndit?
Sora mea:
- N-a fost la ce.
Seful:
- Preaviz douá sáptámíni, predai lucrárile la colega de birou.
Cum s-a terminat?!

Erau douá pe toatá ramura, cu efort, dar cea care rámínea eventual fácea fatá. Dupá o sáptámíná, colega de birou, ísi cere transferul, lásínd mascá pe patron. Sora mea este chematá din nou, i se spune cá poate sá rámíná, dacá preia toatá munca.
Urmeazá frecusuri, sicane, propuneri, timp de un an de zile. Ín acest timp, sora mea, lunar a dat concurs la tot felul de firme, ca sá poatá pleca. Probleme au fost numai financiare, fiindcá multá vreme nicáieri nu i-au putut oferi salariul pe care íl primea acolo. De un an de zile i-a reusit sá plece, toatá lumea e very happy, mai putin patronul, care a cam rámas fárá replicá. A spus el atunci cátre sora mea: "Ai sá vii plíngínd ínapoi!"...N-a fost sá fie cum ar fi vrut el...
...
Cred cá nimeni nu a generalizat, cá toti bárbatii ar fi la fel. Cred cá nu depinde de femeie dacá se íntímplá asa ceva, nu este vorba de a nu stii sá-ti impui respectul. Cred cá nu poate da un ráspuns corect la íntrebare acel sau acea cineva care nu a tráit oroarea acestor situatii, cínd esti ín dependentá de un loc de muncá, eventual ai si copil de crescut.
Dupá párerea mea nu se pot defel confunda cele douá cazuri, prima cínd vine un "santierist" si fluierá cínd treci pe língá el, asta eventual este situatia cínd poti sá-ti impui respectul, iar a doua este situatia, cínd un sef, un patron, indiferent dacá e bárbat sau femeie, te umileste si te hártuieste si te aduce ín situatii imposibile...
Nu pot decít sá vá spun párerea mea. Nu e o concluzie, nu e o generalizare. Bine-nteles povestea mea e ín trei(?) rínduri, dar a durat mult prea mult ca sá nu lase urme chiar si ín sufletul meu, care am fost doar spectator... Má bucur pentru fetele care scapá din asa íncercári. Cáci pot fi si care nu scapá, nu-i asa?..Dar despre ele nici filme nu se fac...
#45423 (raspuns la: #45281) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Poveste de moda - de ovimo la: 09/07/2005 22:43:09
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
M-am amuzat copios amintindu-mi de povestea asta veche... Pentru mine a fost o experienta grozava, in sensul ca m-am impins in coate cu toti smecherii timpului ca sa pot sta in pozitia aleasa sa fotografiez. Daca as fi stiut eu cate coaste de miliardari si alte personalitati am invinetit atunci... Am fost acolo cu Dinu cu 2 ore inainte de spectacol, am intrat in sala primii, am ales locurile si am fotografiat de ne-au durut degetele alte inca 2-3 ore.

Oricum, rezultatul final a fost asa cum spune si Dinu. Fotografiile au fost refuzate in bloc pentru motiv ca "a filmat TVRul, ce nevoie am de pozele voastre?" Si asta dupa ce ea a fost cea care ne-a chemat sa fotografiem. Nu i-a pasat nimanui de timpul si materialele noastre.

Cam un an mai tarziu primesc un telefon de la Dinu, cum ca Levinta ar vrea sa cumpere ceva poze de la noi, dar ca el nu vrea sa vanda. Asa ca am sunat-o eu sa vad care este treaba. Vroia negativele (ceea ce eu, personal, nu vand niciodata), i-am spus ca nu sunt disponibile, da' ceva poze nu am? sigur ca da, io-te acilea vreo 50 la 20x30, A/N, se uita la ele, se gandeste, imi ofera o cafea (parca), sarumana, nu beau cafea, apoi zice ca le vrea pe toate si imi da $20 pe ele. Cred ca nu am ras niciodata asa de bine. Si pe vremea aia, pentru mine $20 erau o suma, nu joaca. In cele din urma am convenit sa ia 20 de poze pentru $100 (un pret decent pentru mine, adica). Ah, satisfactia primei munci fotografice platite... ;o)

In seara urmatoare ma trezesc cu un telefon de la ea, foarte suparata ca pozele nu pot fi folosite la nimic, ca i-a spus ei nenea sefu' de la laborator ca sunt niste rebuturi. Am mentionat oare ca nici un moment nu mi-a spus ce vrea sa faca cu ele? Si nici eu nu am fost foarte deschis in a ii spune ca, daca vrea sa le foloseasca, este ceva munca de scanare, prelucrare digitala, samd. Una din poze poate fi vazuta pe site-ul meu la sectiunea BW.

Morala? (Daca este vreo morala): Cat dai atata face

Daca cineva in lumea civilizata poate cumpara spre utilizare publica fotografii cu $5 bucata (si nu ma refer aici la imagini de stoc, ci la imagini facute la comanda, pentru un eveniment anume), spuneti-mi si mie unde, sa evit locul acela...

Morala 2: La vremea respectiva cel putin (anii 90), in Romania, fotograful si fotografiile nu insemnau nimic. S-a schimbat ceva?
#58847 (raspuns la: #58826) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Am sa va povestesc si eu cite - de PROUDFRECKLED la: 30/07/2005 06:28:32
(la: Vrajitoare si ghicitoare in sec. XXI)
Am sa va povestesc si eu citeva intimplari.Nu sunt o persoana mitica asa cum spune si Om despre el.Sunt absolut convinsa ca pina la urma vom sti ce se ascunde in spatele acestor fenomene.
O tiganca cu ochi de o culoare ciudata, verde inchis cu pete mici maronii,cam la vreo patruzeci de ani,frumoasa.O vad si acum in fata ochilor.A aparut in viata mea de doua ori in momente ,cred eu importante.Niciodata nu a cerut nici o recompensa.Nu aveam asupra mea nici o bijuterie la care sa rivneasca,dimpotriva eu am vazut pe degetul ei un inel splendid din argint.Mi-a cerut sa o las sa-mi ghiceasca-n palma.I-am intins mina cu o stringere de inima,stiti voi...sentimente contradictorii.Mi-a spus doar citeva fraze.Ai fost bolnava de doua ori,dar nu de la Dumnezeu ci de la oameni.Avusesem o hepatita cu recadere.O sa te mariti acuma cu cine nici nu cunosti.L-am cunoscut pe viitorul meu sot, si-ntr-o luna jumate eram casatoriti!Vei avea un copil.
Dupa un an si ceva, ma plimbam prin parc.Aceeasi tiganca ma vede,si se apropie de mine zimbind.Ti-am spus eu?Acolo este un baiat.Si baiat am.Ne-am asezat pe o banca si m-a dezlegat de boala.Cu un fir de ata innodat si deznodat, pe diverse dimensiuni luate de la glezna ,mina... nu mai stiu exact , a trecut ceva timp de atunci :)))Probele mele hepatice sunt perfecte!
Sunt doar simple coincidente ?

O poveste trista. Multam', ai - de pisica neagra la: 17/08/2005 23:16:22
(la: Moartea vine latrand (Shaggy))
O poveste trista. Multam', ai reusit sa ma deprimi! M-a intrigat totusi un mic amanunt..."Mosu' murise cu un an in urma, buna era imbrobodita cu un batic negru si se-mputinase."...Bunicul tau moare si i se aloca o simpla fraza intr-o mare de imagini lacrimogene si unele reusite create pentru...un catel...Ma scuzi, Shaggy! Poate sunt eu o insensibila...fiecare cu prioritatile lui...
"am avut grija sa povestesc, - de Daniel Racovitan la: 01/11/2005 21:03:49
(la: Codul-... bunelor maniere.)
"am avut grija sa povestesc, in treacat, ca la noi pupatul e o treaba nitelus mai intima"

de acord. insa cand te decizi sa traiesti in societatea franceza, atunci te mulezi obiceiurilor locului. mie mi-a trebuit aproape un an pana sa imi devina un gest firesc.

Ce e amuzant este ca atunci cand ne vin amici din Romania si le prezentam amici "locali", "localii" se intind spre ei sa ii pupe, conform obiceiului, iar romanii se trag inapoi cu in gest panicat... :) "Localii" raman cu impresia ca romanii sunt ori niste ingamfati ori niste ingramaditi ("coincés"?), iar romanii nu inteleg de ce i-au atacat "localii" in spatiul lor personal. :)
De atunci ne punem in tema invitatii, in prealabil, pentru a evita momentele penibile de soiul asta. Unii se conformeaza, iar altii nu, cu consecintele de rigoare.



___________________________________________________________________
"aceste cuvinte ne doare" (sic).
#83701 (raspuns la: #83692) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Poveste adevarata - de Mihai B la: 10/11/2005 22:21:30
(la: datele de nastere la control!)
Erau romani imigranti. Departe de tara lor si imprastiati peste tot intr-o tara din Europa de vest. Si ce s-au gindit ei. Hai sa infiintam un grup the romani virtual ca sa tinem legatura. Si asa au facut.
Grupul a crescut... idei noi..si unul a propus: Hai sa ne punem adrese si numerele de telefon intr-o lista ca sa ne putem suna. Si asa au facut.
Apoi au zis hai sa ne intilnim si sa petrecem romaneste.
Au inceput sa-si spuna zile de nastere, cand si unde fac concediu... ce mai ca intre prieteni. Si fericirea asta a durat ceva timp.
Intr-un an insa, aproape de Craciun, unora li s-a facut dor de casa si au scris ca se duc cu toata familia sa petreaca Craciunul in Romania.
Din pacate, cineva, nimeni nu stiu cine, in timp ce unii erau plecati s-a dus la adresele citorva (adrese care erau scrise pe net) si au furat cam tot ce era mai de valoare...cand s-au intors romanii nostri din tara cu burtica plina de sarmale si racituri...bineinteles ca acel forum inca mai exista pe net. Multi dintre utilizatori nu stiu aceasta poveste. Cei care insa au fost pagubiti nu mai sunt de mult pe acolo.
Bineinteles ca exemplul de mai sus nu are nimic de a face cu datele personale sau cele de banca dar prezinta un exemplu de naivitate.

Te rog sa ma scuzi ca ti-am stricat conferinta. Sincer imi pare rau.

Mihai
P.S. Daca imi dai adresa ta de e-mail o sa-ti trimit detaliile acelui site unde multi romani isi scriu adresa. Cata naivitate.
#86555 (raspuns la: #86520) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
alta poveste - de donquijote la: 03/01/2006 14:20:52
(la: poveste)
s-au cunoscut pe un forum cu continut 'profesional' nu de aventuri vanatoresti. dupa multe tatonari si ezitari, au trecut la dialog 'direct' pe chat. au mai facut si schimb de poze, au pus web cam, etc. s-au placut.
dar, aici incepe 'dar'-ul cel mare: amandoi in relatii stabile cu copii adolescenti, obligatii. abia au timp sa-si 'vorbeasca' de cateva ori pe saptamana, pe chat, pentru cateva minute pana la zeci de minute daca au noroc. si traiesc fiecare de alta parte a baltii.
singura sansa de intalnire de gradul 4 o au cand el calatoreste, de 2 -3 ori pe an, la sediul companiei multinationale la care lucreaza, ea locuieste nu departe (cateva ore pe tren) de aceasi metropola si-si aranjeaza 'delegatie'. si atunci au doar cateva ore.
conventia intre ei e ca nu vorbesc de viitor, in afara de fixarea intalnirilor, si nici unul nu porneste vreo actiune ireversibila care le-ar putea schimba viata (de exemplu divort). povestea tine cam de un an.
si eu sunt curios cat poate sa dureze un roman de asta.
la anu', va povestesc continuarea daca am sa am acces la 'sursa' :)
povestea pulanului - de Eduard Popescu la: 02/03/2006 14:34:35
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
M-am uitat si eu dupa "Bucharest" la domnii aceia...De necrezut, sa-mi sara ochii din cap de ris. Nu stiu ce s-ar mai putea comenta la chestia asta, dar sa va povestesc o mica intimplare despre perceptia strainatatii asupra tarisoarei noastre.

Eu am venit in Anglia in 2003 ca au-pair la o familie din Bath, un fel de Sinaie fara munti a natiunii insulare (muntii sint si ei, dar in alte parti). Orasul e foarte frumos, dar in seara in care am ajuns mi s-a parut oribil, iar „countryside”-ul cu pasuni vesnic verzi (aici iarba e mai verde iarna) si canalele cu barcute si vaporase fara nici un farmec.
Ei mergeau in fiecare duminica dimineata la biserica lor, dar chiar in saptamana in care am ajuns eu au vrut sa viziteze o alta biserica, despre care umbla vestea ca are un serviciu religios mai „lively”. Eu am ajuns vineri seara, si duminica dimineata imi zic ei: uite noi acum mergem la biserica, daca vrei hai cu noi, daca nu stai si vezi-ti de-ale tale. Nu sint credincios, dar dornic fiind de experiente culturale noi, zic: vin cu voi.
Ajungem noi acolo, ei fac prezentarile, uite, el e noul nostru au-pair, Eduard din Romania. Acolo, lumea bucuroasa nevoie mare, ca ei aveau misiuni de caritate frecvente in tara noastra si taman in dimineata aceea grupul care se ocupa de relatia cu Romania isi prezenta bilantul de activitate (…)
Nu stiam eu cum vor fi fiind slujbele in bisericile anglicane de felul lor, dar ce se intimpla aici isi merita intradevar faima: reverendul vorbea cu multa patima si pe intelesul tuturor, atmosfera calda, prietenoasa, cintece cum nici in comediile americane cu maicute nu se aud, chitari, orga electronica, textul cintecelor proiectat digital pe perete sa nu se incurce lumea in carticele, ce sa zic, am fost impresionat.

Apoi, incepe traznaia: dragi prieteni, iata, grupul nostru care se ocupa de Romania ne va prezenta rezultatele muncii lor de doi ani. Prezentatorii, care fusesera de nenumarate ori in Romania, aveau materiale explicative ajutatoare, pe care le proiectau pe perete: desene, fotografii. Incep ei cu un desen, un „portret” a la Picasso care arata felul in care vad ei Romania: un chip frumos de „zina”, combinat cu fata unei vrajitoare batrine si urite cu negi pe nas.

Ei isi propusesera, si realizasera, un centru de ocrotire pentru „adolesentele strazii”, undeva prin Moldova. Nu mai intru in amanunte, dar pot sa va zic ca erau oameni bine intentionati, care cunosteau Romania si care chiar voiau si reseau sa ajute, prin actiunile lor. Pozele, „amatoristice”, nu erau rau intentionate nici in alegerea subiectului si nici in realizare. Poze cu munti, cu centre istorice de toata frumusetea, cu „oameni normali”, dar si cu acei copii pe care ei voiau sa-i ajute, cu locurile in care traiau si dormeau ei, si alte aspecte mai putin fericite. Comentariile, neutre si ele, ar fi putut sa sparie oricind o „sensibiltae occidentala”. Mi se parea ca timpul se scurge foarte, foarte incet.

Cind in sfirsit se termina povestea, ma intreba lumea cu mi s-a parut, daca e ceea ce stiu eu de-acasa. Am vrut sa-i mint si sa le zic ca nu e adevarat, sa neg: „care negi?”
Dar in momentul ala am simtit o lovitura de pulan in moalele capului. Pasamite, era razbunarea gardianului public pe care cu vreo doua luni inainte care il deranjasem din exercitul functiunii in timp ce batea cu respectivul obiect, peste cap si peste miini, o stergatoare de parbrize a strazii de 14-15 ani. Bataia era complementara ruperii in bucati cu picioarele a stergatorului si se desfasura in toiul zile, in mijlocul unei intersectii din frumosul meu oras turistic Brasov, in Vinerea Mare a aceluias an 2003, si in mijlocul trecatorilor care probabil incarcati fiind cu sarsanalelel cu cumparaturi nu gaseau timp sa schiteze vreun gest de obiectie.

Asa ca le-am zis ca-mi place desenul ala cu zina si hirca.
#109163 (raspuns la: #108994) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
sa va povestesc despre vecina - de Calypso la: 31/03/2006 21:29:14
(la: Batrânete, haine grele...)
sa va povestesc despre vecina mea,
madame Gaillard:are 82 de ani, e mai slaba ca mine (eu is de 1,60m si 48kg!), cam 6 luni pe an e plecata in voyage;

timpul si-l petrece astfel:

3 zile pe saptamana: merge sa joace tenis la un club, gimnastica si aquagym (gym in apa); aceste zile le alterneaza cu mers pe jos (in grup) cam 20-30km/zi prin paduri sunt locuri special amenajate; cate odata mai doarme si in padure daca mai gaseste cate o cabana parasita :);
ce mananca? dimineata o cafea fara zahar, 2-3 mere la pranz, o sticla cu apa , seara nimic;asta in zilele cand face mers pe jos;
cand face gym sau tenis renunta la mere in favoarea unei supe de legume (fara carne!);

are o conditie fizica de invidiat;

nici nu stiu, asta se poate numi batranete?
povestea mea - de anja la: 04/05/2006 19:51:39
(la: IUBIRE CIUDATA, IUBIRE IMPOSIBILA...)
Va voi spune povestea mea. Poate ca multi nu vor avea rabdare sa citeasca pana la sfarsit, poate ca multi nu o sa inteleaga ce a insemnat si inca inseamna pentru mine.
Sunt de 10 ani impreuna cu sotul meu, casatorindu-ne abia acum 1 an jumate. Suntem impreuna de la 18 ani. Cand eram 2 copii. Relatia noastra a decurs lin, in armonie si intelegere. Fara certuri, fara suisuri si coborasuri. Eu am luptat pentru ea cum am stiut mai bine. Am vrut sa ne mutam impreuna, am cumparat apartament, am vrut sa ne casatorim, am vrut sa facem copii...dar nimic nu am obtinut usor. Pentru ca "nu era pregatit". Responsabilitatea era prea mare, nu era suficient de matur...ce sa mai, "nu era pregatit". Ma iubeste ca un nebun. Ma rasfata, "ma sterge zilnic de praf", imi face toate poftele, ma tine ca pe o printesa, ca pe un bibelou de portelan. Iar eu nu eram fericita. De ce? nici eu nu intelegeam. Si aruncam gandurile astea sub covoras. Am langa mine un om care mi-ar aduce si luna de pe cer, care ma iubeste ca un nebun, si eu, cea nerecunoscatoare, nu sunt fericita. Alungam gandurile astea. Ce motive de nefericire aveam? Si nu stiam sa imi raspund la intrebare. Si asa au trecut anii. Imi imaginam viata cu el (de ce nu?! aveam vreun motiv sa nu?), si prin urmare luptam pentru viitorul pe care il vedeam eu. Situatie materiala, casatorie, copii. O viata normala. cum au oamenii. Iar cand imi reveneau ganduri precum "dar el este cel ales?", "sunt fericita?", "voi putea fi fericita cu el toata viata?", "nu simt totusi ca imi lipseste CEVA care sa ma faca fericita? daca am tot, de ce nu sunt fericita?", le alungam. pentru ca nu stiam ce imi lipseste, pentru ca nu stiam de ce nu sunt fericita. Ma vedeam iubita, relatia mergea, si m-am multumit cu atat.
Un amanunt poate semnificativ care ar mai trebui mentionat este ca eu nu am fost indragostita de sotul meu, nici cand ne-am cunoscut. Da, daca m-ai fi intrebat acum cativa ani daca il iubesc, iti spuneam ca da. Am ajuns sa il iubesc pentru omul bun care era, pentru dragostea pe care mi-o purta, pentru caracterul nobil si pentru gentiletea lui. Sau cel putin asa am crezut in tot acest timp.

Pana cand....pand cand l-am cunoscut pe EL. El, cel care imi este ca o picatura de apa, manusa care mi se potriveste perfect, jumatatea medalionului, cum ii place sa spuna. El, care m-a facut sa imi dau seama ca poate exista iubirea in adevaratul sens al cuvantului. El, care mi-a adus aminte de cum eram eu, de toate visele si dorintele mele. Mi-a adus aminte de mine. De mine - inainte. Inainte sa intru in letargie si resemnare. In care nici nu stiam ca sunt. Si o confundam cu fericirea. Si am inteles de ce nu sunt fericita. Si de ce nu am fost fericita. Am inteles ce lipsea. Am inteles ca lipsea omul care sa ma implineasca, acel cineva care sa imi inteleaga sufletul, acel cineva cu care sa ma potrivesc atat de bine. Manusa care sa imi vina perfect. Si tot atunci am vazut in urma regrete si renuntari. Am vazut cat m-am schimbat, am vazut letargia si resemnarea in care eram cand a intrat el in viata mea.

Am avut cateva tentative de a ma desparti de sotul meu. Aici, iar, ar fi cate ceva de spus. In primul rand, familia mea. Familia mea care ma iubeste. Si care a luptat in mod josnic alaturi de sotul meu si impotriva mea. Familia mea, care a reusit sa ma distruga psihic prin lupta pe care a dus-o. Familia mea, care a spus ca sunt nebuna, ca sa ma duc la psiholog, apoi ca sunt vrajita, ca am fost manipulata de diavol, ca imi distrug viata. Tineti cont ca parintii mei sunt intelectuali, cu doctorate. Bineinteles ca ei stiu mai bine ce e bine pentru mine. Ca vreau sa imi distrug fericirea si viata pentru ca am innebunit. Manipulata de diavol. Ca nu mai am pic de ratiune. Familia mea, care nu mi-a fost niciodata alaturi emotional, care nu ma cunoaste, care nu stie cine sunt, care nu a stiut niciodata nimic din ce a fost in sufletul meu, ea, acum stie ce e mai bine pentru mine. Ce? Ca renunt la o situatie materiala foarte buna, ca renunt la vila si masina de lux, ca renunt la un om care “uite si tu cat de mult te iubeste” si care ar face orice pentru mine....pentru ce? Ca sa ma mut “din centru la periferie”, cum chiar ei s-au exprimat. Sa ma duc langa cineva care a terminat medicina si nu profeseaza pentru ca situatia familiala nu i-a permis sa lucreze pe salariu de rezident, si care si-a reorientat cariera pentru a-si putea intretine familia. Un ratat, cum ar spune familia mea care ma iubeste. Care nu imi poate oferi vila si masina de lux. Concluzia lor: imi distrug viata, si ei stiu ce e mai bine pentru mine. Eu acum sunt nebuna, si nu judec. De aceea nu vad lucrurile in adevarata lor lumina.
Asta a fost familia mea. Dar nu e tot. Mai am de spus si despre sotul meu. Sotul meu, care mi-e drag. La care tin. In toti anii astia am avut grija de el, l-am sustinut si ajutat pentru a ajunge acolo unde a ajuns. Mi-este pur si simplu greu sa imi imaginez ca el ar putea face fata vietii fara mine. Nu este o persoana puternica. Nici eu nu sunt. Dar si-a gasit sustinerea de care avea nevoie in mine. Ei bine, reactia lui a fost ca nu poate trai fara mine, ca ma iubeste prea mult ca sa poata trai fara mine, ca daca ma pierde pe mine pierde tot, ca nimic nu mai are nici un sens in viata asta daca nu sunt eu. Am primit amenintari cu sinuciderea. Desi le prezint drept “amenintari”, nu au fost “daca pleci, imi tai venele”, ci spuse mai mult ca pe o rugaminte de a-l ierta pentru faptul ca nu poate rezista sa traiasca fara mine, ca dumnezeu va intelege ca va face asta din dragoste pentru mine ca altfel nu poate, ca nu poate sa nu ma iubeasca si ca nu poate trai cu gandul mereu la mine. Ei bine, sentimentele pe care le am dupa 10 ani pentru el, pentru omul cu care m-am inteles, cu care nu mi-a fost rau, cu care mi-am petrecut zi de zi, alaturi de frica ca l-as distruge si ca si-ar lua viata, m-au facut sa ma intorc de fiecare data la el. Am renuntat. Am renuntat sa mai cred in fericirea absoluta, sa cred ca imi este interzisa, ca asta mi-e destinul. Si sa ma resemnez. In acest moment, m-am intors la sotul meu. Nu va pot descrie suferinta si durerea pe care o resimt. Lacrimile care imi curg pe obraz. Cateodata simt disperare, cateodata simt resemnare fata de viata care ma asteapta.

Va multumesc celor care ati avut rabdarea sa cititi mesajul meu atat de lung.
Doua povesti cu talc si replici simpatice - de Motzoc la: 21/09/2006 20:03:47
(la: Cea mai grozava/uluitoare/simpatica replica primita vreodata)
Ruinele Edenulul

Intr-o zi, Adam se plimba cu cei doi fii ai sai Cain si Abel. Au trecut pe langa ruinele gradinii Edenului. Unul dintre copii a întrebat:
- Ce este acolo taticule?
- Acolo este locul unde maica-ta ne-a mancat casa si viitorul, a raspuns Adam îngandurat.



Arca lui Noe - O povestire moderna

Domnul a spus lui Noe: "Peste sase luni am sa fac sa ploua peste întregul pamant pana cand toti cei rai vor fi înnecati de ape. As vrea însa sa salvez cativa oameni si cate o pereche din fiecare soi de animale de pe pamant. Iti poruncesc sa construiesti o corabie!" Printr-un tuiger de lumina Noe a primit toate plansele si speciticatiile proiectului ambarcatiunii.
"Bine!", a zis Noe, tremurand înca de frica tinand plansele în mana.
"Sase luni si va începe ploaia", a tunat din nou vocea Domnului. "Ar fi bine sa te apuci de lucru".
Cele sase luni trecura repede.
Norii au început sa se îngramadeasca la orizont si primele picaturi de ploaie au si început sa cada. Domnul a vazut cum Noe statea în curte plangand.
Nici urma de arca.
"Noe!" a strigat Domnul. "Unde este arca?" Un fulger cazu langa picioarele lui Noe, pentru a sublinia seriozitatea întrebarii.
"Doamne, Te rog sa ma lerti", se ruga Noe. "Am facut tot ce am stiut, dar am avut mari probleme. In primul rand mi-a trebuit o autorizatie de constructie pentru corabie si planuri care sa respecte codurile locale. Asa ca a trebuit sa angajez un inginer ca sa-mi refaca întregul proiect. Apoi, am intrat într-o adevarata batalie cu autoritatile înjurul subiectului instalatiei de stingere a incendiilor. Apoi, vecinii s-au plans ca violam regulile arhitecturale ale orasului construind o corabie în curtea casei, asa ca mi-a trebuit o dispensa din partea comisiei de arhitectura, a orasului.
Am dat apoi de o alta problema cu aprovizionarea lemnului pentru corabie, pentru ca lemnul indicat de proiect provenea din copaci interzisi sa fie taiati, pentru a nu distruge ultimele bufaite patate, specie pe cale de disparitie. Dulgherii au format un sindicat si au început o greva. A trebuit sa port interminabile negocieri cu Comisia Nationala a Fortelor de Munca si Sindicate pana ce au pus mana pe ferestrau si ciocan. Avem acum abia 16 dulgheri angajati.
Am început sa adun animalele, dar am dat peste un grup ce lupta pentru drepturile animalelor. Obiectia lor principala era ca voiam sa salvez numai cate o pereche din fiecare soi.
Apoi am dat de necazuri cu comisia protectiei mediului înconjurator, care îmi cerea sa completez o declaratie asupra impactului potopului planificat de Tine Doamne asupra mediului înconjurator. Inginerii lor îmi cereau o harta cu aria de extindere a zonei inundabile. Le-am trimis un glob.
Sa nu-ti mai spun Doamne de cei de la taxe. Au vrut sa ma aresteze ca intentionam sa evit plata taxelor plecand din tara cu corabia. Chiar acum am primit o scrisoare de la ei prin care îmi cer o suma enorma de platit.
"Nu cred Doamne ca voi putea termina arca în urmatorui an", se vaita bietul Noe.
Cerul începu sa se însenineze brusc. Soarele straiuci din nou pe bolta. Un curcubeu se arcui peste întinderea orizontului. Noe se uita uimit si zambi. "Vrei sa spui, Doamne, ca n-ai sa distrugi pamantul?"
"Ai gresit Noe! Fiind Domnul întregului Univers am unele avantaje. Voi distruge întregul pamant, cu ceva mult mai rau decat potopul. Ceva inventat însusi de om."
"Cu ce Doamne?", a întrebat Noe uimit.
Dupa o lunga pauza, Domnul a spus;
"Cu guvernul".


Din an in an - de zaraza sc la: 24/11/2007 15:54:12
(la: Enciclopedia Colindelor )
Din an in an sosesc la geam
Povesti cu Mos Ajun.
E ger cumplit, e drumul greu
E obicei strabun.

Se-arata mamele la porti,
Copiii nu mai spun,
Tu nu uita atunci cand poti,
Romane, sa fii bun.

E seara de Craciun in toi
Si stelele apun.
Tu nu uita si la nevoi
Romane, sa fii bun!

poveste cu fluturi - de proletaru la: 13/05/2008 21:31:15
(la: Ora de compunere (7) - ''Calatorie fantastica spre pomul laudat'')
Cerul ruginiu ne loveste crestetele hade reflectand o lumina aramie peste zdrentele noastre cenusii. Doar praf si deznadejde, cat vezi cu ochii. Chiar si visele refuza sa se mai strecoare in mintile noastre chinuite. E greu de imaginat ca am fost candva civilizati, ca existau candva fluturi si cer senin. Pe un monitor, intr-o vitrina cu gratii, fata plata si inexpresiva a unui crainic citeste din memoria umanitatii: in anul 2004 a fost impuscat ultimul urs in Germania; se implinesc 50 de ani de cand a fost rapus ultimul vultur in muntii Tatra.
Stiu ca nu mai exista niciun copac pentru ca nu mai exista nicio padure. Sunt amintiri frumoase.
Crainicul transpira pe monitor. I se vad picaturile de sudoare alunecandu-i pe tample. Tresar! Imi amintesc de Goya. Am uitat sa ii duc apa. Ii promisesem ca ii fac rost de un pic de apa. Goya e un batran ciudat din mahala. Ne-am imprietenit cand i-am povestit ca am o frunza de castan intr-un ierbar vechi. Pentru mine era doar o frunza. El a intinerit brusc cu 10 ani cand a vazut-o. Ciudat om, Goya! Mi-a promis ca imi arata ceva grozav daca il ajut sa faca rost de putina apa. Trebuie sa fie apa de izvor. Cel mai apropiat e la doua zile de mers pe jos. I-am facut hatarul. Pe altcineva nu mai are. E batran si bolnav. Poate ii mai alina durerile. Speranta oricum nu mai are nimeni.
Mai am doua strazi si ajung la Goya. Am apa ascunsa intre zdrente, intr-o butelcuta ponosita cu capac ruginit.
Ajung la gard. Imi face semn sa intru.
- Ai gasit apa?
- Da, e aici. I-am dat butelcuta.
O ia si dispare dupa o prelata cenusie. Se intoarce si imi face semn sa il urmez. Ma duc fara tragere de inima. Mi-e scarba de locurile astea prafuite si intunecate. Goya se uita in spatele meu precaut. Cine putea sa fie in spatele meu? Ma uit si eu. Nu e nimeni. Totusi, Goya se uita atent cu ochii mari si curiosi. Inca mai are viata in privire. O simt. Se intoarce si descopera un fel de hardau mare din care scoate un cos impletit de nuiele. Ridica capacul, apoi scoate butelcuta. Desface dopul si toarna apa in cos. Ma incrunt. Mi-au trebuit trei zile sa aduc apa aia si el o varsa pur si simplu. Pune mana pe umarul meu si ma aduce mai aproape sa vad cosul. Privesc inauntru. Mi se taie respiratia. In cosul de nuiele, un castan mic de juma’ de metru. Imi dau lacrimile. Da, a meritat sa merg trei zile. Goya zambeste:
- Castanul asta o sa-ti tina umbra intr-o zi! spuse el fericit. Cred ca e singurul copac care a mai ramas.
- Auzisem demult ca ar fi cineva care ar fi avut un copac ascuns – i-am spus soptit.
- Nu, acesta nu e un copac. E cerul senin si fluturii tremurand intre ramuri. Probabil e ultimul.
Goya a ridicat privirea la cer. Nori maronii alerga in fata privirii lui senine.
Am luat butelcuta si i-am pus dopul. Ma pregatesc sa plec inapoi, dupa apa.
Ma uit in zare, spre stancile goale. Acolo va trebui sa ajung. Inchid ochii si vad cerul senin. Simt vibratia fluturilor.
Nu mai sunt un copil.
POVESTE - de Areal la: 27/12/2008 10:27:18
(la: Bucuria Sarbatorilor)
Ca intotdeauna, in ajunul Craciunului, regele il invita pe prim-ministru sa faca o plimbare impreuna. Ii placea sa vada cum erau impodobite strazile - mai mult pentru a evita cheltuielile excesive decat pentru a se bucura de ceea ce vedea. Cei doi se deghizara, ca de obicei, imbracand haine de negustori de pe alte meleaguri.
Se plimbara prin centru, admirand ghirlandele luminoase, brazii, lumanarile aprinse pe scarile caselor, magazinele de cadouri, barbatii, femeile si copiii care plecau de acasa, grabiti sa se intalneasca cu rudele si sa sarbatoreasca in noaptea aceea in jurul unei mese imbelsugate.
Pe drumul de intoarcere trecura prin cartierul cel mai sarac. Acolo totul arata complet diferit. Fara lumini si lumanari, fara mireasma placuta a mancarurilor imbietoare. Pe strada nu era aproape nimeni si, ca in fiecare an, regele ii spuse ministrului sau ca trebuie facut ceva pentru saracii din regat. Prim-ministrul dadu afirmativ din cap, stiind ca in scurt timp planul acela avea sa fie uitat si ingropat in birocratia de zi cu zi, aprobarea bugetului, intalniri cu demnitarii straini.
Cand, deodata, observara ca din una dintre casele cele mai saracacioase se auzea muzica. Prin crapaturile din lemnul putred se putea vedea inauntrul cocioabei. Acolo se petrecea ceva cu totul neobisnuit: un batran intr-un scaun cu rotile care parea a plange, o tanara complet cheala care dansa si un tanar cu ochi tristi care canta la tamburina un cantec popular.
- Hai sa vedem ce se petrece aici, zise regele. Batu la usa . Tanarul se opri din cantat si se duse sa deschida.
- Suntem negustori si cautam un loc unde sa dormim. Am auzit muzica, am vazut ca nu v-ati culcat si am vrea sa stim daca ne-am putea petrece noaptea aici.
- Domniile Voastre ar trebui sa caute un loc intr-un hotel din oras, pentru ca noi, din nefericire, nu va putem ajuta. Desi aici se canta, casa asta e plina de tristete si suferinta.
- Am putea sti de ce?
- Din cauza mea, zise batranul din scaunul cu rotile. Toata viata am incercat sa-mi educ fiul pentru a invata caligrafia, ca sa fie si el copist la palat. Dar anii au trecut si inscrieri pentru slujba asta nu s-au facut niciodata. Azi-noapte insa am avut un vis prostesc: se facea ca un inger imi cerea sa cumpar o cupa de argint, fiindca regele o sa ma viziteze, o sa bea putin si o sa-i dea o slujba fiului meu. Aparitia ingerului a fost atat de convinga toare, incat am vrut sa fac intocmai cum imi spusese. Cum nu aveam bani, nora mea s-a dus de dimineata la piata, si-a vandut parul si am cumparat cupa asta pe care o vedeti. Acum ei doi incearca sa ma inveseleasca, cantand si dansand, pentru ca este Craciunul, dar degeaba.
Regele vazu cupa de argint, ceru sa i se dea putina apa pentru ca ii era sete si, inainte de a pleca, le spuse gazdelor:
- Ce coincidenta! Adineaori chiar vorbeam cu prim-ministrul si-mi spunea ca inscrierile vor incepe saptamana viitoare.
Batranul dadu din cap, fara sa se increada prea mult in ceea ce auzea, si-si lua ramas-bun de la cei doi straini. Dar ziua urmatoare o proclamatie a regelui putu fi citita in toata tara : era nevoie de un nou copist la palat. La data anuntata, sala de audiente era plina de oameni, dornici cu totii sa-si incerce norocul si sa obtina acea mult ravnita slujba. Prim-ministrul intra si le ceru sa-si pregateasca foile si tocurile de scris:
- Iata tema de disertatie: de ce un batran plange, o femeie cheala danseaza si un tanar trist canta?
Soapte nedumerite strabatura toata sala: nimeni nu stia ce sa astearna pe hartie! Doar intr-un colt, un tanar cu haine jerpelite zambi larg si incepu sa scrie. (bazata pe o poveste indiana )

Paulo Coelho
#377596 (raspuns la: #377213) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
O poveste dureroasa...si adevarata!!! - de Areal la: 21/01/2009 14:18:07
(la: POVESTIRI CU TALC (IV))
" Aveam douazeci si sase de ani cand s-a nascut fiul meu; George avea perisorul negru, ochisorii verzi si cele mai lungi gene pe care le-am vazut vreodata...a vorbit la noua luni, a mers la zece si a schiat la doi ani. Era bucuria vietii mele si l-am iubit mai mult decat as fi crezut vreodata ca sunt in stare.
Ca toate mamele, am visat si eu la ce o sa se faca George cand se va face mare. Probabil, inginer. Cu siguranta, schior. Era atat de inteligent, ca a mers la scoala pentru copii superdotati. Intr-o zi, dupa ce-i povestisem unei prietene una din istoriile acelea de mandrie materna, ea ma intreba:
- E minunat ca George este un fiu perfect. Dar daca n-ar fi asa, l-ai mai iubi la fel de mult?
Dupa ce m-am gandit o clipa la intrebarea ei, am dat-o uitarii pana ce, in anul care a urmat...
George avea opt ani cand s-a sculat intr-o dimineata cu talpa indreptata in sus; nu putea merge decat pe calcai. Am inceput sa alergam pe la doctori, in timp ce diformitatea urca pe un picior si cobora pe celalat. Dupa ce i s-au pus mai multe diagnostice, am aflat ca are distonie de torsiune generalizata- o boala asemanatoare paraliziei cerebrale. Va trai, dar isi va pierde capacitatea de a merge, daca nu si controlul muschilor, in urma unor spasme dureroase, involuntare.
Ma cuprinsese ura impotriva lui Dumnezeu, pentru ca el facuse greseala de a-mi da un copil handicapat; fata de mine, pentru ca eu ii transmisesem cumva boala; impotriva lui George ca era asa diform.
Ma simteam prost cand mergeam impreuna pe strada. Oamenii ne priveau fix si fie isi mutau privirea repede in alta parte, fie imi aruncau o privire incarcata de mila. Uneori mi-era imposibil sa-l privesc pentru ca arata atat de schilod si hidos. Tipam la el sa mearga drept, ca sa nu vad cat devenise de infirm. El imi zambea si zicea:
- Ma straduiesc, mama.
Nu mai era frumosul meu fiu. Ma concentram numai la picioarele, bratele spatele si degetele lui diforme.. Nu mai voiam sa-l iubesc, pentru ca ma temeam ca o sa-l pierd. In locul visului la ce va fi cand o sa creasca era acum teama ca nu va apuca sa creasca.
Mi s-a rupt inima intr-o zi cand l-am vazut cum incearca sa-si forteze picioarele diforme sa stea pe skate boardul care-i placea atat de mult. I l-am luat si l-am pus in debara pentru " alta data "- i-am spus.
La culcare in timp ce ne faceam lectura de seara, George imi punea invariabil aceeasi intrebare:
- Crezi ca daca ne rugam din suflet, o sa pot merge maine dimineata cand am sa ma trezesc?
- Nu cred, dar trebuie sa ne rugam oricum.
- Mami, da' copii imi spun " ologul" si nu se mai joaca cu mine. Nu am nici un prieten. Ii urasc. Si pe ei si pe mine.
Am incercat toate tratamentele, regimurile si doctorii posibili si imposibili. Am intrat in comitetul de cercetare medicala a distoniei, am infiintat Socitatea de distonie din Anglia. Viata mea era orientata spre un singur tel: sa contribui la gasirea unui leac pentru aceasta boala. Nu-mi doream decat sa-mi vad copilul sanatos, din nou.
Treptat toleranta lui Geroge fata de boala sa m-a invatat ce inseamna iertarea, dar teama m-a adus aproape de colaps. Atunci, o prietena m-a tarat aproape cu forta la un grup de meditatie. Dupa ce am exersat zilnic, o perioada, am inceput sa sesizez un sentiment de pace inlauntrul meu. Pana atunci daruisem doar cand viata fusese buna cu mine; acum dragostea parea sa intreaca puterea mea de intelegere.
Mi-am dat seama ca George a fost profesorul, iar dragostea lectia de viata pe care mi-a predat-o.
Am inteles atunci ca George a fost si fusese intotdeauna George- un pic sucit, un pic altfel decat ceilalti copii, dar tot fiul meu. Nu ma mai simteam prost pentru ca trupul lui nu era drept. Am acceptat faptul ca nu o sa creasca mare, ca nu va avea acelasi viitor ca oamenii normali... Dar el a crescut cu multa rabdare, mai multa ambitie, si mai mult curaj decat toti cei pe care-i cunosc.
In cele din urma, datorita tratamentului, starea lui George s-a stabilizat si functionarea gurii si a mainilor lui s-a normalizat. Nu-si putea controla picioarele....avea inca nevoie de carje, zbura la vale cu o energie nepotolita care i-a castigat un loc in echipa olimpica a persoanelor handicapate. Nu putea merge, dar reusea, chiar foarte bine sa schieze.
Dupa ce a implinit optsprezece ani, a reusit sa indrepte un picior. A renuntat la una din carje. O luna mai tarziu, o arunca si pe cealalta. Schiopata inca la mers, dar...mergea fara sa fie ajutat. A venit sa ma vada la putin timp dupa aceea. Stateam in usa si ma uitam la tanarul acela inalt, bine facut, care trecu pe langa mine, si intra in casa.
- Buna mama, spuse zambind. Te invit la dans?

Am ascultat la o reintalnire a colegilor de liceu, cum fiecare se lauda cu succesele copiilor lor:
- Fiul meu e muzician.
-Fiica mea e medic.
Cand in sfarsit, mi-a venit si mie randul, m-am simtit cea mai mandra mama:
-Fiul meu, merge. Si e perfect.
Sharon Drew Morgen
#395188 (raspuns la: #394567) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
A doua poveste... - de Baby Mititelu la: 07/10/2011 13:42:53
(la: Steve Jobs )


A DOUA POVESTE. A doua poveste este despre dragoste şi pierderi. Am aflat de tânăr ce îmi place să fac. Am fondat Apple, în garajul casei părinţilor mei, pe când aveam doar 20 de ani. Am lucrat din greu şi, în doar zece ani, Apple a ajuns să valoreze 2 miliarde de dolari şi să aibă 4.000 de angajaţi. Aveam 30 de ani şi tocmai lansasem calculatorul Macintosh, cu un an în urmă. Apoi, am fost dat afară.

Cum să fii dat afară de la o companie pe care tu ai fondat-o? Păi, pe măsură ce compania creştea, am angajat pe cineva despre care credeam că este talentat să conducă Apple, alături de mine. Timp de un an, totul a mers bine, dar apoi viziunile noastre despre viitor au început să difere, iar comitetul director i-a luat lui partea. Astfel, am fost dat afară. Tot ceea ce clădisem în întreaga viaţă a dispărut, era devastator.

Pentru câteva luni, nu am ştiut ce să fac. Simţeam că am dezamăgit generaţia de antreprenori dinaintea mea, că am pierdut bastonul de mareşal care-mi fusese dat. M-am întâlnit cu David Packard (n.r. co-fondator Hewlett-Packard) şi cu Bob Noyce (n.r. co-fondator Intel) şi mi-am cerut scuze că eşuasem atât de grav. Eram un eşec public şi chiar mă gândeam să plec din Silicon Valley (n.r. unde au sediul marile corporaţii tehnologice ale lumii). Dar, încet-încet, am început să realizez ceva: încă îmi plăcea ce făceam. Lucrurile la Apple nu se schimbaseră deloc, eram respins, dar încă eram îndrăgostit de tehnologie. Aşa că am luat-o de la capăt.

Nu mi-am dat seama pe moment, dar faptul că am fost dat afară de la Apple a fost unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat vreodată. Greutatea succesului a fost înlocuită de uşurinţa de a fi din nou începător, mai nesigur pe mine. Astfel, am intrat într-una dintre cele mai creative perioade ale vieţii mele.

În următorii cinci ani, am fondat două companii, NeXT şi Pixar, şi m-am îndrăgostit de o femeie extraordinară, care avea să devină soţia mea. Pixar a creat primul film animat din lume, Toy Story, şi acum este cel mai de succes studio pentru filme de animaţie din lume. În mod incredibil, Apple a cumpărat NeXT, aşa că eu m-am întors , iar tehnologia inventată la NeXT este sufletul renaşterii Apple.

Sunt aproape sigur că niciunul dintre aceste lucruri nu s-ar fi întâmplat dacă nu aş fi fost dat afară de la Apple. A fost ca un medicament cu gust groaznic, dar de care pacientul avea nevoie. Uneori, viaţa te loveşte în cap cu o cărămidă. Nu-ţi pierde speranţa. Sunt convins că singurul lucru care m-a făcut să continui a fost că iubeam ceea ce făceam. Trebuie să aflaţi ce iubiţi şi ce vă place. Asta este valabil atât pentru viaţa profesională, cât şi pentru cea personală. Munca vă va ocupa o mare parte din viaţă şi singurul mod în care puteţi fi complet satisfăcuţi este să faceţi ceea ce consideraţi voi o meserie grozavă. Dacă n-aţi găsit-o încă, mai căutaţi, nu vă resemnaţi. La fel cum se întâmplă şi cu celelalte probleme de pe suflet, veţi şti când aţi găsit-o. Şi, la fel ca o relaţie, devine din ce în ce mai bună pe măsură ce trec anii. Aşa că trebuie să căutaţi ce vă place până găsiţi acest lucru. Nu vă resemnaţi!
#623391 (raspuns la: #623390) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
A treia poveste...si ultima... - de Baby Mititelu la: 07/10/2011 13:46:33
(la: Steve Jobs )


A TREIA POVESTE. A treia poveste este despre moarte. Când aveam 17 ani, am citit ceva de genul: "Dacă trăieşti fiecare zi ca şi când ar fi ultima, într-o zi sigur vei avea dreptate". M-a marcat şi, de atunci, m-am uitat în oglindă în fiecare dimineaţă şi m-am întrebat: "Dacă azi ar fi ultima zi din viaţa mea, aş vrea să fac ceea ce fac acum?". Iar dacă răspunsul era "nu" pentru mai multe zile în şir, ştiam că trebuie să schimb ceva.

Faptul că am ştiut mereu că voi muri în curând este "unealta"care m-a ajutat să iau decizii importante în viaţă. Pentru că aproape totul - aşteptările, mândria, frica de ruşine sau eşec - sunt lucruri care pălesc în faţa morţii, lăsând loc doar pentru ceea ce este important. Faptul că îţi aduci aminte că vei muri este cea mai bună metodă pe care o cunosc eu de a evita capcana care te face să crezi că ai ceva de pierdut. Nu există niciun motiv pentru care să nu îţi urmezi inima.

Acum un an (n.r. în 2004), am fost diagnosticat cu cancer. Mi s-a făcut o tomografie la 7.30 dimineaţa, care indica în mod clar că am o tumoare pe pancreas. Nici nu ştiam ce este pancreasul. Doctorii mi-au spus că, aproape sigur, acest tip de cancer este incurabil şi că nu ar trebui să mă aştept să trăiesc mai mult de trei-şase luni. Doctorii m-au sfătuit să merg acasă şi să-mi fac ordine în treburi, ceea ce în limbajul medicilor înseamnă să te pregăteşti de moarte.

Înseamnă să încerci să le spui copiilor tăi, în doar câteva luni, tot ceea ce credeai că vei avea timp să le spui în zece ani. Înseamnă să te asiguri că totul este pregătit astfel încât să-i fie cât mai uşor posibil familiei tale. Înseamnă să-ţi iei la revedere.

Am trăit toată ziua cu acest diagnostic în minte. Totuşi, mai pe seară, am făcut o biopsie, adică doctorii mi-au băgat un endoscop pe gât, prin stomac şi intestine, mi-au băgat un ac în pancreas şi au scos câteva celule din tumoare. Eram sedat, dar soţia mea, care era acolo, mi-a spus că, în momentul în care s-au uitat la celule la microscop, doctorii au început să plângă, pentru că s-a dovedit că sufăr de o formă foarte rară de cancer pancreatic, care se vindecă prin operaţie. Am făcut operaţia, iar acum mă simt bine.

A fost momentul în care m-am aflat cel mai aproape de moarte şi sper să rămână aşa pentru următorii zeci de ani. Faptul că am trecut prin asta mă face să vă spun un lucru cu puţin mai multă siguranţă decât atunci când moartea era un doar concept.

Nimeni nu vrea să moară. Nici măcar oamenii care vor să ajungă în Rai nu vor să moară ca să ajungă acolo. Cu toate astea, moartea este destinaţia pe care o împărţim cu toţii. Nimeni nu a scăpat de ea. Şi aşa şi trebuie, pentru că Moartea este, foarte probabil, cea mai bună invenţie a Vieţii. Este agentul de schimbare a Vieţii. Ea îi "curăţă" pe cei bătrâni şi face loc pentru cei "noi". Deocamdată, cei "noi" sunteţi voi, dar într-o zi, nu foarte îndepărtată de cea de azi, veţi deveni treptat cei "vechi" şi veţi fi "curăţaţi". Îmi pare rău că sunt dramatic, dar cam aşa e.

Timpul vostru este limitat, aşa că nu-l irosiţi trăind în locul altcuiva. Nu fiţi prinşi în dogme, care înseamnă să trăiţi cu rezultatele gândirii altor oameni. Nu lăsaţi "zgomotul" creat de opiniile altora să vă distragă de la vocea voastră interioară. Şi, cel mai important, aveţi curajul să vă urmaţi inima şi intuiţia. Ele ştiu, cumva, ceea ce vreţi să deveniţi cu adevărat. Tot restul este secundar.

Când eram tânăr, exista o publicaţie uimitoare, numită "The Whole Earth Catalog" (Catalogul întregului Pământ), care era una dintre bibliile generaţiei mele. A fost creată de un tip pe nume Stewart Brand, aici în Menlo Park (n.r. aproape de Palo Alto, California), care a adus revista la viaţă cu ajutorul talentului său poetic. Asta se întâmpla prin anii '60, înainte să apară calculatoarele, aşa că totul era făcut cu ajutorul maşinilor de scris, al foarfecelor şi al camerelor foto polaroid. Revista era un fel de Google pe hârtie, 35 de ani înainte ca Google să apară. Era idealistă şi plină de "unelte" simple şi noţiuni extraordinare.

Stewart şi echipa lui au lansat câteva ediţii ale "The Whole Earth Catalog" şi, după ce revista şi-a urmat cursul, au lansat un ultim număr. Era mijlocul anilor '70 şi eu eram de vârsta voastră. Pe coperta patru a ultimului număr, era o fotografie cu un drum de ţară, la răsărit. Sub fotografie, erau cuvintele: "Rămâneţi Flămânzi. Rămâneţi Nebuni". Era mesajul lor de rămas bun, înainte de a se închide. Mereu mi-am dorit acelaşi lucru pentru mine. Iar acum, când absolviţi şi o luaţi de la început, vă doresc asta şi vouă.

Rămâneţi Flămânzi. Rămâneţi Nebuni.

Vă mulţumesc foarte mult tuturor.
#623392 (raspuns la: #623391) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...