comentarii

caracteristica postasului din balta alba


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
intruder, - de gigi2005 la: 24/05/2005 22:59:57
(la: Ce se intampla pe piata imobiliara?)
Sti care e treaba? Neamu' alor mei a muncit de generatii si comunistii le-a luat tot: pamant, casa, animale, utilaje... Au facut soseaua peste hanul bunicului meu...Mi-am luat pamantul inapoi. Casa insa, unde a fost sediu CAP, a fost devastata de tot ce a fost lemnarie, sobe de teracota de arta, parchet si tot ce se putea lua si vanduta apoi unui "jmecher" politic pe doi lei. Avea pereti grosi de 70 cm, si pivnita cu crama si centrala termica.
Eu ma judec cu statul pentru ca (,) cumparatorul cica a fost "de buna credinta".
Cei expropriati au avut case serioase, solide, cu arhitectura aceea de inceput de secol, case muncite nu un apartament in Balta Alba sau Militari.
Sunt de acord ca aceste proprietati, unele monumente de arhitectura, au valoarea lor. Nu stiu daca fata aceasta lilisan s-a referit musai la aceste case. Ea cred ca voia ceva modest sau un petec de teren pe la margine de Bucuresti.

#50998 (raspuns la: #50884) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
irma - de gigi2005 la: 11/07/2005 23:57:54
(la: Conformism si nonconformism in mileniul III)
Nu-i chiar asa. Ca se straduiesc e adevarat, dar inseamna ca n-ai vazut tot. Si oricum, nu cred ca frecventam aceleasi medii sociale, adica vreau sa spun ca eu umblu mult prin tzara si am vazut destule.
Presupun ca esti tot din Ro, Buc, Balta Alba altfel nu-mi explic cum de ai dedus ca umblam prin aceleasi locuri.
No offence,
gigi
#59013 (raspuns la: #58930) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
jimmy - de gigi2005 la: 12/07/2005 23:49:05
(la: Trancaneala Aristocrata "4")
nu stiam ca anisia e in Bucuresti. Nu mi-am pus niciodata problema. Daca nu a zis sa se intalneasca cu mine...n-am zis nici eu. Nu vad de ce s-ar ascunde.
Eu stau in Balta Alba. Mai a fost un cafegiu care era vecin cu mine de cartier. Si Intruder e din Bucuresti.
Daca vor sa-si pastreze anonimatul e alegerea lor. Eu mi-am pus poza, si tu, Belle, fefe, giocondel... care e problema? N-am de ascuns nimic.

Poate chiar nu a putut sa vina.
#59244 (raspuns la: #59241) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
mai dragelor - de gigi2005 la: 09/08/2005 22:36:01
(la: Trancaneala Aristocrata "4")
nici eu nu mai mancasem de mult si-am "lins-o" de numa (vorba lui fefe). Idem si berica, rece, neagra si guiness , una bucata eu una dl. gigi...
Frumos tare afara, racoare si bine, lume multa la pub in parc la IOR (mai stiti unde era in balta alba?)...
#64489 (raspuns la: #64487) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
gigico - de Belle la: 09/08/2005 22:38:22
(la: Trancaneala Aristocrata "4")
ce-ai facut tu acum se numeste in limbaj popular "5 minute in gura, 15
minute in stomac si 20 de nai pe c***" :P da' te invidiez de numai, la
bere nu poftesc dar o pizza as manca si la mocul dejun ;)))

mi-aduc aminte de IOR si balta alba dar nu cred c-am fost de prea multe
ori pe-acolo
#64490 (raspuns la: #64489) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
hehe om - de Belle la: 16/08/2005 16:57:00
(la: Trancaneala Aristocrata "4")
buna treaba!!! as putea spune atunci ca engleza mea e stiintifico-fantastica
cu inflexiuni de balta (alba) ;)))
apropos de cafea... ma duc sa-mi mai iau una ca ma doare capul de zici
ca nu-i al meu :(
#65567 (raspuns la: #65565) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de Intruder la: 28/08/2007 08:51:04
(la: joc: ''Completeaza fraza'' )
...confort II, decomandata, in Balta Alba.

O furtuna se abatu...
#230471 (raspuns la: #230468) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
raspuns pentru tine, CHER , part II - de Roman Haduch la: 10/10/2010 15:07:56
(la: RASCUMPAREA MEMORIEI)
ani, facand fel de fel de rele. Iubeam atat de tare consumul de alcool incat spuneam la tuica apa vietii si-mi parea atat de placuti oamenii cheflii, incat le declaram ca tin mai mult la ei decat la cei din familia mea. Mintea imi era facuta tandari de catre consumul de alcool. Tovarasii de bautura hahaiau continuu la glumele mai bune sau mai putin bune pe care le faceam. In mod miraculos aveam un loc de munca iar banii de salariu ii consumam, pe toti, in bautura. Moralitaea-mi era dizovata in paharele cu vin, bere, tuica, lichior, vodca, palinca, astfel ca ajunsesem sa propun un proiect de lege ca fiecare barbat din Romania sa aiba cate 4-5 neveste, legal, astfel , beat fiind, pledam "ramaneau insarcintae prin rotatie, se ajutau una pe alta si intrau mai multe salarii in casa." Cher, astfel intelegi ce minte ratacita aveam. Prin 1972, iarna , am vrut sa plec in America, parcurgand oceanele lumii cu o barca, impreuna cu un prieten. Intrucat dupa ce am dormit intr-o groapa de gunoi, pe malul Techirghiolului, cu capul pe un vas de closeet, spart, intrandu-ne frigul in oase, erau minus 16 grade celsius, am hotarat sa plecam vreo doi ani in Africa. Apoi, dupa o amenda contraventionala aplicata de militie, am reintrat in viata sociala normala, sirul betiilor a continuat ( petreceri in amfiteatrul din palat cu doua canterete de culoare care cantau - unde te duci tu mielule ? la pashune domnule.-) deturnarea un tramvai in Balta Alba (unde locuia Defunctul), la nivel de tentativa, dar din cate se stie si tentativa se pedepseste. Toate lucrurile urate le faceam beat fiind, astfel ca normal voiam sa scap de bautura dar, prin propria vointa nu s-a putut. In 1986 un prieten, cu porecla Defunctul, avand gaura in plamani de la tigari si srtrigand in fiecare zi " ba, o viata avem, bautura, femei, tutun" a venit la noi la masa si a spus " ba baieti eu nu mai fumez" Ce e mai Defunctule? cum asta? , Ba baieti, voia Domnului.
#573502 (raspuns la: #573334) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
irma - de GloriaVictis la: 02/11/2010 12:50:32
(la: Sa descoperim Bucurestiul – Parcul IOR)
tu realizezi ca daca NU esti din Dristor, Balta Alba sau Titam este FOARTE POSIBIL sa NU fi ajuns in parcul strajuit samd?!?!

viata bate link-ul, oricum :)))
#578839 (raspuns la: #578838) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de Baby Mititelu la: 11/02/2012 08:28:37
(la: Balta Alba)
Am sa trec intr-o zi sa vad casa asta...pe mine ma intereseaza de fapt putzul. Sa ai putz in Balta Alba nu-i putin lucru. Poate ne invoim...:)
Avea o batista alba de care e - de Daniel Racovitan la: 25/11/2003 03:02:11
(la: "Calauza" de Andrei Tarkovsky)
Avea o batista alba de care era legat un bulon, asa cum il sfatuise "Porcupin", stalkerul-maestru, pentru a testa calea...
In timpul visului Stalkerului (ce scena superba), prin balta cu apa limpede se vad diferite lucruri: o siringa, o farfurie sparta, o mitraliera, o icoana, niste monezi, un ceas, niste pesti, toate obiectele au o semnificatie... Iar muzica ce acompaniaza scena e fascinanta... Pe fundal se aude un copil recitand pasaje din Apocalipsa lui Ioan, care rimeaza perfect cu haosul in care sunt aruncate obiectele...
#5149 (raspuns la: #5146) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Invocarea pt Cei Patru Printi Incoronati ai Iadului - de damned_soul_666 la: 25/06/2007 19:25:29
(la: Satanism in Romania)
Pt a-i invoca pe Cei Patru Printi Incoronati Ai Iadului (Satan/Lucifer, Beelzebub, Astaroth si Azazel) ai nevoie de o cupa sau potir preferabil din argint pe care sa-l umpli cu vin, o sulita speciala pt ritualuri, un bol preferabil de argint, lumanari negre sau albastre sau maro pt orice tip de magie (alba sau neagra), si negre sau rosii pt magie neagra. Daca folosesti sfesnice pt lumanari e preferabil ca si ele sa fie facute din argint.Mai ai nevoie de tamaie, dar nu tamaie bisericeasca ci tamaie produsa din alte rasini care se gaseste la magazinele de articole sataniste sau online pe http://www.angelfire.com/empire/serpentis666/Store.html
Mai intai aprinzi tamaia in camera in care urmeaza sa faci ritualul si o lasi sa arda 10-15 minute. In timpul asta poti face un dush sau o baie, deoarece e foarte important sa fii curat cand faci un ritual. Asta arata respect. Dupa ce tamaia a ars 10-15 minute te imbraci intr-o roba neagra pt ritualuri, iar daca nu ai una te imbraci doar in haine negre, curate. Pe o foaie alba, curata de hartie scrii rugaciunile de cerere, multumire etc. cu cuvintele tale (in aceste rugaciuni e bine sa amitesti calitatile lui Satan, conducator al Pamantului, Creator al omenirii, Eliberator din sclavia lui Yehova, Zeu prin care toti si toate sunt eliberate, Zeu purtator al luminii(Lucifer)etc., apoi solicitarea sau multumirea ta in care sa fii explicit.) E FOARTE IMPORTANT ca in rugaciuni sa-L respecti pe Satan si pe Demoni dar sa nu te umilesti nici pe tine. Autoumilirea e caracteristica crestinilor. Nicioadata sa nu-i comanzi sau ordoni unui Demon, mai ales Lui Satan pt ca poti fi pedepsit. In schimp daca esti respectuos, primesti si tu in schimb respect si ajutor. Dupa ce ai scris rugaciunea iti umpli potirul cu vin si apoi deschizi ritual sunand din clopotel, invartindu-l in sens invers acelor ceasornicului. Apoi reciti rugaciunea de invocare:In Nomine Dei Nostri Satanas, Luciferi Excelsi.In Numele Lui Satan, Conducatorul Pamantului, Adevaratul Zeu, Mare si Infailibil, care ai creat omul pt a-ti oglindi in el propria Ta imagine si propria ta fire, invit Fortele Intunericului pt a-si revarsa puterea infernala asupra mea. Deschideti Portile Iadului si veniti in fata pt a ma intampina ca pe un/o frate/sora si prieten/prietena. Calauzeste-ma , o mare Satan departe de toate greselile si inselarile din trecut, umple-ma cu adevar, intelepciune si intelegere,tine-ma puternic(a) in credinta si serviciu, pt a putea intotdeauna sa Te respect si sa locuiesc in Tine, pt a-Ti aduce Lauda, Onoare si Glorie Tie intotdeauna, dintotdeauna pt totdeauna. [Bei din potir]
Iei sulita si invartindu-te in sens invers acelor ceasornicului invoci Cei Patru Printi Incoronati ai Iadului recitand:'Satan/Lucifer din Est(arati E cu sulita), Beelzebub din N(arati N), Astaroth din V (arati V), si Azazel din S(arati S). Cand ai terminat de recitat aprinzi hartia cu rugaciunea scrisa de tine in focul lumanarii si o lasi sa arda in bolul de argint. Acum e timpul meditatiei. Intrii in transa vorbesti si te rogi lui Satan. In timpul asta poti sa spui mai multe rugaciuni compuse de tine sau una sau mai multe Chei Enochiene care se gasesc pe http://www.angelfire.com/empire/serpentis666/EnochianKeys.html.
Dupa ce ai terminat ritualul il inchizi strigand HAIL SATAN! si sunand din clopotel invartindu-l in sensul acelor ceasornicului. Ritualul se poate gasi si pe http://www.angelfire.com/empire/serpentis666/Ritual.html
in engleza scris de Marele Preot Salem Burke. Va sfatuiesc sa NU va jucati cu asta pt ca va ardeti. Faceti ritualul numai daca sunteti sinceri. Daca credeti ca Satan sau demonii sunt rai, si ii urati sau nu credeti in ei mai bine o lasati balta. ritualul este doar pt satanistii adevarati.
#209999 (raspuns la: #209100) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Tricolorul Romanesc - de talusa la: 10/11/2003 01:24:32
(la: ROMANIA)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.





#3837 (raspuns la: #3812) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Cred ca aici e locul potrivit. - de talusa la: 10/11/2003 03:50:16
(la: TRICOLORUL ROMANESC)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.
alba iulia - de (anonim) la: 01/12/2003 03:38:39
(la: La multi ani Romania !)
veniti ROMANI,
veniti la MECCA VOASTRA
veniti la ALBA IULIA
in ARDEAL!
ALBA iulia - de (anonim) la: 01/12/2003 04:09:57
(la: La multi ani Romania !)
izvor de istorie
si spiritualitate romaneasca.

locul in care inaintasii nostri
au gandit
ROMANIA.

La multi ani,
ALBA IULIA!
#5582 (raspuns la: #5572) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
12 milioane de romani traiesc in afara granitelor tarii - de anita47 la: 27/12/2003 02:28:12
(la: imaginea romanilor peste granite)
Adevarati soldati ai lobby-ului romanesc, romanii de aiurea
sunt marginalizati sistematic de politicienii de la Bucuresti
=============================================================

Despre romanii de aiurea, romanii din tara nu stiu prea multe lucruri, iar aceasta lacuna nu este altceva decat o consecinta a politicii paguboase dusa de Romania ultimilor 50 de ani. De la incheierea celui de-al doilea razboi mondial in tara nu numai ca a fost interzis sa vorbesti de Basarabia sau Nordul Bucovinei, dar si despre cei plecati prin cele strainataturi. Revolutia din decembrie 1989 ar fi fost indreptatita sa readuca lucrurile in starea lor fireasca, insa, asa cum au decurs lucrurile in Romania post-revolutionara, aceasta revenire nu a avut loc. Primul organism guvernamental insarcinat cu gestionarea relatiilor cu romanii de pretutindeni, si vorbim aici de circa 13 milioane, a fost Consiliul pentru Romanii de pretutindeni - birou ce nu si-a propus foarte multe. In februarie 1998, la conducerea nou-infiintatului subsecretariat de stat pentru romanii de pretutindeni a fost numit Mugur Vasiliu. In pofida evidentei ca la nivel national, guvernamental, problema romanilor din intreaga lume nu reprezinta nici cel mai mic interes, subsecretariatul a inceput sa lucreze de-adevarat. Mugur Vasiliu si-a asumat sarcina de a restabili relatiile cu toti romanii, indiferent de locul in care s-ar afla ei sau de convingerile lor politice, intelegand ca Romania are si obligatia morala de a-si tine conationalii aproape, de a-i cointeresa in viata patriei-mama. Primul pas a fost elaborarea unui proiect prin care subsecretariatul sa devina departament de stat - un statut egal cu cel al minoritatilor din Romania - insa, deocamdata, demersul sau nu a beneficiat de interesul guvernului roman. Dupa zece luni de gestionare a subsecretariatului iata ca Mugur Vasiliu ofera politicienilor romani un document de capatai care trebuie sa fie cunoscut de factorii de decizie din Romania: Memoriu "Intru apararea romanilor de pretutindeni" cu privire la starea de fapt si de drept a legaturilor statului roman cu persoane si comunitati romanesti din lume. Din pura precautie, la sfarsitul cartii se gaseste un capitol in care sunt prezentate organismele similare din alte state. Si din acest punct de vedere Romania se pacaleste singura. Avand milioane de conationali in afara hotarelor, ea nu stie sa comunice cu acestia chiar cand plange ca este marginalizata, ca Occidentul ii intoarce spatele. Prima mana de ajutor ar putea veni de la ei, romanii de pretutindeni, insa pentru ca acest lucru sa se poata petrece firesc, Romania trebuie sa intinda si ea mana. O relatie in doua sensuri.

Italia

Diaspora romaneasca din Italia numara in prezent, dupa unele estimari, circa 25.000 de persoane, caracterizandu-se prin structuri destul de eterogene. In ultimii 20 de ani s-au constituit comunitati romane in zonele oraselor Roma, Milano, Torino, Bari, Verona, Florenta, cu precadere in jurul bisericilor ortodoxe romanesti. In Italia functioneaza mai multe asociatii culturale, centre de studii, fundatii cu caracter romanesc, dintre care unele editeaza si publicatii in limba romana.

Franta

Primii emigranti romani la Paris au fost intelectualii atrasi de ideile Revolutiei franceze din 1789. In 1939, romanii din Paris s-au organizat intr-o Societate Romaneasca, avand biblioteca proprie, constituindu-se colonia romana. In contextul istorico-politic interbelic si in perioada imediat urmatoare celui de-al doilea razboi mondial, numarul emigrantilor romani din Franta a sporit semnificativ. In prezent, diaspora romana din Franta numara aproximativ 60.000 de persoane. Caracteristica principala a emigratiei romane din Franta o constituie faptul ca majoritatea acesteia, mai veche sau mai noua, are o pozitie pozitiva fata de patria de origine. O parte importanta a intelectualitatii de origine romana a fost si este unanim apreciata in viata culturala franceza. Emigratia romana din Franta este concentrata in marea ei majoritate la Paris si in unele orase, intre care Marsilia, Bordeaux, Montpellier, Metz, Grenoble, Saint Nazaire, Narbonne, Avignon, Valance, etc.

Germania

Emigratia din Germania s-a constituit in valuri succesive, indeosebi dupa 1940. Se estimeaza ca numarul sasilor si al svabilor din Romania este de circa 550.000 de persoane, iar cel al azilantilor proveniti din Romania de circa 150.000. Avand in vedere particularitatile emigratiei romanesti din Germania, Biserica Ortodoxa Romana, ca singura forma institutionala acceptabila, ar putea juca un anumit rol, prin Mitropolia Ortodoxa pentru Germania si Europa Centrala si prin parohiile sale din Hamburg, Munchen, Offenbach, Salzgitter, Baden-Baden si Nurenberg, in cultivarea traditiilor romanesti si pastrarea identitatii lingvistice si religioase.

Austria

Comunitatea romana din Austria numara peste 23.000 de persoane, organizati initial in doua asociatii. In prezent, aceste asociatii si-au pierdut rolul si nu mai au capacitatea de a polariza activitatea comunitatii romane. Un liant al comunitatii il constituie Comunitatea Ortodoxa si Parohia Romana din Viena, precum si cea din Salzburg.

Elvetia

Numarul romanilor stabiliti in Elvetia se ridica la cateva mii, fiind concentrati in jurul celor doua mari orase Geneva si Lausanne, precum si in Elvetia germana sau in Ticino. Etnicii romani din Elvetia au constituit comunitatea romana care grupeaza aproximativ 10% din umarul acestora. Din 1991 la Geneva functioneaza biserica "Sfantul Ioan Botezatorul", la care serviciul religios este oficiat de un preot roman. Tot la Geneva functioneaza bisericile ortodoxe "Invierea Domnului" si "Nasterea Maicii Domnului", iar la Lausanne, biserica "Sfantul Gheorghe".

Spania

In Spania traiesc aproximativ 2.500 de romani in zone ca Madrid, Barcelona, Bilbao, avand o puternica parohie in capitala tarii, scoli si sectii in limba romana la Madrid si Salamanca. Au fost create unele asociatii romanesti, cum sunt "Comunitatea romanilor din Spania", cu sediul la Barcelona, "Fundatia culturala romana", la Madrid.

Belgia

Se apreciaza ca diaspora romana din Belgia numara, inainte de 1990, circa 700 de persoane. Imigranti romani mai vechi sau mai noi, in general cu un nivel de pregatire universitara, s-au integrat in mod firesc in societatea belgiana, fara a ocupa, insa, pozitii importante in plan politic sau economic. Din 1990 s-au mai stabilit in Belgia circa 2.500 de cetateni romani, din care 2.400 au cerut azil politic. Din punct de vedere juridic, o parte insemnata a acestora a renuntat la cetatenia romana.

SUA

Statisticile oficiale nord-americane au inregistrat pentru prima data in 1881, 11 emigranti din teritoriile romanesti. In prezent, se estimeaza ca in SUA traiesc peste un milion de americani de origine romana. Cea mai mare concentrare a originarilor din Romania se afla in orasele din nord-estul SUA - in statele Ohio, Indiana, Michigan, Ilinois, Pennsylvania si la New York.
Comunitatea romana din Statele Unite reprezinta, dupa standardele americane, un grup etnic de marime mijlocie. Conform recensamintelor, aproape 400.000 de cetateni americani se declara de origine romana, plasand comunitatea romana pe locul al 20-lea ca marime in randul celor 71 de grupuri etnice de origine europeana recunoscute oficial.
Ca o nota generala, adevarata viata a comunitatilor romanesti se desfasoara cu preponderenta in jurul bisericilor, unde se manifesta autoritatea morala si spirituala a preotului.Sunt remarcabile eforturile unor comunitati care, pe masura ce se incheaga si se constituie in noi parohii romanesti, se mobilizeaza pentru construirea unei biserici, sau eforturile comunitatilor mai vechi care, la un moment dat, simt nevoia construirii unei noi biserici. Nu lipsesc nici aici, insa, disensiunile si sciziunile. Nu e lipsita de relevanta, din acest punct de vedere, existenta in SUA a doua episcopate ortodoxe romanesti.

Fosta URSS

Potrivit recensamantului din 1989, in fosta uniune romanii erau raspanditi aproape in toate republicile unionale, dupa cum urmeaza : Rusia - 172.671, Republica Kazaha - 33.098, Republica Uzbeca - 5.593, Republica Bielorusa - 4.964, Republica Lituaniana - 3.223, Republica Gruzina - 2.842, Republica Turkmena - 2.466, Republica Azerbaidjana - 1.415, Republica Kirghiza - 1.875, Republica Letona - 1.215, Republica Tadjica - 859, Republica Armeana - 525.
Din surse neoficiale, rezulta ca numarul romanilor din fosta URSS este mult mai mare, aproape dublu fata de cel din statisticile oficiale.

Canada

Primii emigranti romani si-au facut aparitia in Canada intre 1882 si 1918. Al doilea val poate fi considerat cel de dupa primul razboi mondial, pana in 1929, nefiind foarte consistent. Al treilea val este consemnat la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, iar al patrulea poate fi apreciat ca fiind in perioada anilor 1970 si 1980. Conform statisticilor, in 1986 erau inregistrati peste 60.000 de romani-canadieni. Dupa 1990, circa 3.000 de romani s-au stabilit anual in Canada (tara care incurajeaza multiculturalismul etnic/emigratia).
In prezent, in Canada traiesc aproximativ 100.000 de romani si originari din Romania. Cei mai multi se afla in Ontario, Quebec, Alberta, Montreal, Vancouver, Edmonton si Hamilton.

Australia

In Australia se afla, in prezent aproximativ 50.000 de persoane originare din Romania, cifra care include, in afara de romani si etnici maghiari, greci, evrei, germani, sarbi, croati proveniti din tara noastra. De la inceputul aparitiei fenomenului de imigrare, dupa constituirea statului federal, autoritatile nu i-au definit pe nou-venitii drept "minoritari", ci "grupuri etnice". Ignorand ca fiecare dintre aceste etnii au adus in Australia traditiile proprii poporului din care provine, autoritatile au incercat, initial, sa practice o politica dura, de asimilare fortata a noilor veniti - care nu a dat rezultatele scontate.

Argentina

In Argentina sunt stabilite circa 10.000 de persoane de origine romana, majoritatea fiind concentrati in Buenos-Aires, iar in grupuri mai mici in Mendoza, La Plata, Cordoba si Rosario. Emigratia romana se poate imparti in doua categorii: emigratia economica (stabilita inaintea primului razboi mondial si in perioada interbelica) si emigratia politica (venita la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial).

Brazilia

Primele concentrari de romani au aparut in perioada interbelica, in zonele Rio de Janeiro si Sao Paulo, alcatuind emigratia economica. Incepand cu 1960, in Brazilia s-au stabilit, prin casatorie, reintregiri de familie etc., un numar relativ mare de persoane, in special tineri cu pregatire superioara in diverse domenii.

Columbia

In Columbia traiesc circa 40 de persoane de origine romana.

Mexic

Emigratia romana din Mexic este alcatuita din circa 50 de familii, majoritatea locuind in capitala. 80% dintre acestia sunt etnici evrei, unguri si germani plecati din Romania.

Peru

Diaspora romana din Peru s-a constituit prin emigrari, dintre care majoritatea au avut loc pana in 1970, sau prin casatorii mixte. In 1987, in Peru traiau aproximativ 100 de romani.

Venezuela

Diaspora romana de aici este formata din 10.000-12.000 de persoane, prezente in cercurile financiare si comerciale ale statului.



Cifre exotice

Turcia

In Turcia traiesc mai multi romani decat cei 800 atestati statistic. Adica 30.000.

Africa de Sud

Manati de mirajul prosperitatii, circa 3.000 de originari romani au emigrat aici.

Israel

Din datele oficiale reiese ca in Israel ar trai 450.000 de evrei originari din Romania.

Suedia

In Suedia traiesc circa 13.000 de originari din Romania, in cea mai mare parte de origine romana.

Danemarca

In Danemarca traiesc aproximativ 2.000 de romani, fata de 800 in Norvegia si alte cateva sute in Finlanda.

Marea Britanie

Circa 1.500-2.000 de romani s-au stabilit in Marea Britanie, concentrati in special la Londra, Birmingham si Nottingham.

Luxemburg

Aproximativ 300 de romani traiesc in Marele Ducat de Luxemburg.

Statele maghrebiene

Pentru aceste state, cifrele releva prezenta a 1.400 de persoane originare din Romania.

Maroc

In Maroc sunt astazi circa 150 de originari romani, iar in alte state arabe 2.000.



Romanii din jurul Romaniei

Comunitatea ortodoxa a romanilor din Ungaria, foarte puternica la sfarsitul secolului trecut, avea biserica proprie in Budapesta. Prin asimilare si schimbarea raportului intre etnii, actualmente, Biserica Ortodoxa a Romanilor a fost transformata in Biserica Ortodoxa maghiara. Maghiarii explica fenomenul prin sintagma "asimilare naturala". Problema restituirii patrimoniului comunitar si ecleziastic al minoritatii romane din Ungaria cade sub incidenta legii privind retrocedarea sau despagubirile cuvenite pentru bunurile confiscate de regimul comunist ungar. In schimb, patrimoniul imobiliar si mobiliar nu face obiectul cadrului legislativ deoarece acesta nu apartine in totalitate Bisericii Ortodoxe a romanilor din Ungaria sau minoritatilor romanesti din aceasta tara. Numai o mica parte revine comunitatii romanilor.
In sensul repunerii in discutie la nivel interguvernamentul a intregului patrimoniu al Fundatiei Gojdu, subsecretarul de stat Vasiliu a initiat cuprinderea acestei probleme atat in protocol, cat si in propunerile comitetului de specialitate pentru colaborare in problemele minoritatilor. Romanii din Ungaria nu pot accede in Parlament. Desi legal a fost prevazut dreptul minoritatilor de a folosi numele traditionale care sa fie inregistrate ca atare in actele de identitate, autoritatile ungare practica sistematic inscrierea numelor romanilor cu grafie maghiara in absolut toate documentele de identitate. Singurele nume scrise pana de curand in limba romana erau cele de pe crucile din cimitire.

Grecia

Procesul de constituire a diasporei romane din Grecia a inceput in contextul istorico-politic din perioada imediat urmatoare celui de-al doilea razboi mondial. Acesteia i s-a adaugat ulterior o emigratie formata in marea ei majoritate din persoane care s-au stabilit in Grecia ca urmare a casatoriilor mixte si intregirilor de familie. Se apreciaza ca diaspora romana numara 2.500 de persoane. Tot in Grecia se afla si cea mai importanta comunitate de aromani, denumiti "cutovlahi" sau "vlahofoni". Diferite surse estimeaza ca in prezent in Grecia traiesc intre 700.000 si 1.200.000 de cetateni de origine aromana. Potrivit prevederilor constitutionale, in Grecia nu sunt, insa, recunoscute minoritatile nationale. Astfel, aromanii sunt considerati greci romanizati, iar autoritatile manifesta o ostilitate fatisa fata de orice manifestare a apartenentei acestora la romanism.

Iugoslavia

Documentele iugoslave post-belice referitoare la componenta etnica a federatiei fac distinctie intre romani si vlahi, autoritatile de la Belgrad folosind prima denumire pentru locuitorii de origine romana din Banatul Iugoslav (Voivodina), iar cea de-a doua pentru cei care locuiesc in restul teritoriului si, mai ales, in Serbia de rasarit (Valea Timocului). Potrivit rezultatelor ultimului recensamant, din martie 1991, in Iugoslavia traiesc 38.832 de romani, aproape 2% din populatia Voivodinei, si 17.000 de vlahi, cifra mult inferioara numarului real al apartenentilor etniei romane din tara vecina. Potrivit reprezentantilor autorizati ai minoritatii romane de aici, numai pe Valea Timocului exista cel putin 600.000-700.000 de romani/vlahi. Situatia in cadrul comunitatii romano/vlahe din Serbia de rasarit, de pe Valea Timocului, ramane in continuare dificila, acestia nefiind recunoscuti ca minoritate nationala si, implicit, nebeneficiind de drepturile si libertatile aferente. Pornind de la ideea ca poate fi minoritate doar comunitatea etnica ce are o tara de origine, romanii/vlahii sunt considerati un grup etnic de origine necunoscuta.

Bulgaria

Porivit primului recensamant realizat in 1905, in Bulgaria fusesera recunoscuti aproximativ 80.000 de romani, cifra care apare si in statisticile din 1910. Dupa fixarea frontierelor, in 1920, recensamanturile arata ca in Bulgaria traiesc 57.312 romani de limba daco-romana si 1794 de limba macedo-romana. In 1926, statul bulgar recunostea prezenta a 83.746 de romani.
Desi in documentele datand din anul 1965 (ulterior nu s-au mai publicat date oficiale), in Bulgaria traiau 6.000 de romani, unii istorici si specialisti bulgari apreciaza ca, in prezent, pe teritoriul bulgar traiesc aproximativ 125.000-150.000 de romani, concentrati in partea de nord. Minoritatea romana este astfel a doua minoritate ca importanta si numar din Bulgaria, dupa cea turca.
Intrucat Constitutia bulgara nu recunoaste existenta minoritatilor etnice, nu exista structuri oficiale specializate care sa aiba in preocupare sprijinirea si monitorizarea activitatilor desfasurate de aceste grupuri.

Ucraina

Dupa semnarea si ratificarea Tratatului bilateral romano-ucrainean, la nivel local nu au fost materializate masuri si actiuni concrete care sa duca la indeplinirea prevederilor acestuia referitoare la comunitatile romanesti din Ucraina. Prin intermediul mass-media si in contactele directe la diverse intruniri cu reprezentantii localitatilor cu pondere romaneasca, autoritatile ucrainene acrediteaza ideea ca, in virtutea Constitutiei Ucrainei, statul a acordat in permanenta o atentie deosebita respectarii tuturor drepturilor comunitatilor romanesti, tratament care nu aplica etnicilor ucraineni din Romania, acuzand deschis statul roman de neadaptare la conceptiile moderne ale politicii fata de minoritati. In mod cert, in Ucraina exista si se manifesta activ cercuri antiromanesti care, incurajate sau sprijinite de autoritati, pun in practica politica de revigorare a sentimentului nationalist-extremist, caracterizat prin intoleranta etnica si anihilare a constiintei nationale a celorlalte comunitati. Este cert faptul ca, speculand anumite animozitati interne, autoritatile ucrainene controleaza activitatea unora dintre aceste societati prin elementele infiltrate in conducerea lor, organizand in acelasi timp, actiuni de discreditare a liderilor romani cunoscuti cu pozitii nationale si unioniste. Conform ultimului recensamant, din 1989, in Ucraina locuiesc 459.000 de romani, a treia comunitate numerica dupa ucraineni si rusi, impartiti in mod arbitrar de autoritati in 324.000 "moldoveni" si 135.000 romani.

Macedonia

Populatia aromana de pe teritoriul actual al Fostei Republici Iugoslave Macedonia, cunoscuta mai mult sub numele de vlahi, insumeaza intre 150.000-180.000 persoane, traind in grupuri compacte in Bitolia, Ohrid, Prilep precum si pe Valea Vardarului. Potrivit datelor oficiale, in Macedonia traiesc doar 7.764 de vlahi (aromani). Majoritatea aromanilor din Macedonia se considera un popor inrudit cu poporul roman, dar cu trasaturi proprii in ceea ce priveste evolutia, limba si cultura sa. In ultimii doi ani, conducerea de la Skopje, constienta de importanta elementului aromanesc in viata politica si social-economica a inceput sa manifeste intelegere fata de solicitarile liderilor aromani. Incepand cu anul scolar 1995-1995, aromanilor li s-a permis organizarea de cursuri facultative in limba materna la scolile cu populatie vlaha.

Republica Moldova

In Basarabia traiesc 2.794.749 de moldoveni/romani reprezentand 64,5% din populatie. Urmeaza ucrainenii, rusii, gagauzii, bulgarii, evreii, tiganii, bielorusii etc. Minoritatea ucraineana, cea mai numeroasa, este concentrata indeosebi in raioanele de sud ale Republicii, respectiv la Basarabasca, Ciadir-Lunga, Comrat, Taraclia si Vulcanesti. Comunitatea rusilor este dominanta in zonele urbane, in Chisinau, Balti, Tighina si Tiraspol.

Albania

Ramura sudica a poporului roman, despartita de trunchiul principal, aflat pe teritoriul Daciei istorice, prin interpunerea populatiilor migratoare slave este cunoscuta, in general, sub numele de aromani. Aromanii au alcatuit in Albania comunitati compacte, grupate in jurul principalului centru de civilizatie aromaneasca din Balcani, Moscopole, in apropiere de orasul albanez de astazi Korcea. La inceputul secolului al XVIII-lea, in Moscopole erau inregistrati 50.000 de locuitori si peste 12.000 de case, 14 bresle de mestesugari, o tipografie, o biblioteca, o academie, o casa a saracilor, un orfelinat, 24 de biserici si zeci de alte edificii. In anii 1760-1790 orasul a fost ars de Ali Pasa din Ianina si de trupele albaneze, determinand emigrarea populatiei. Moscopole mai numara astazi 1.000 de locuitori. Trebuie mentionat ca aromanii din Albania au fost supusi unui tratament brutal de deznationalizare in perioada comunista. Totusi, la 13 martie 1913, Guvernul Romaniei a sprijinit printr-un "Pro-memoria" trimis Foreign Office-ului, crearea unui stat albanez independent care avea sa cuprinda cat mai multe teritorii locuite de aromani. Autoritatile de azi de la Tirana nu au raspuns solicitarilor aromanilor pentru sprijinirea renasterii lor lingvistice, culturale si spirituale si, in general, nu agreeaza un tratament diferentiat pentru populatia aromana.
(moldova.go.ro)





Republica Moldova = Bastardostan - de Filip Antonio la: 03/03/2004 16:39:44
(la: Ce sunt românofonii din Republica Moldova?)
Sa ne intoarcem putin in istorie si anume in 1775 cand din trupul Moldovei voivodale a fost rupta o portiune numita Bucovina de catre austriaci. Nu peste mult timp, la 1812, Rusia avea sa taie in doua Moldova ramasa, anexand partea de est si numind-o "Basarabia", termen pana atunci folosit pentru sudul provinciei, numit si tinutul Bugeacului.

In 1854 Rusia declara razboi Turciei si fara interventia Frantei si Marii Britanii ar fi invins fara doar si poate cu rezultat probabil anexarea intregii Moldove pana la Carpati. Cum insa Rusia a fost invinsa, ea a fost nevoita sa cedeze in 1856 Principatului Moldovei cele trei judete ale Bugeacului - Izmail, Cahul si Cetatea Alba. Nu pentru mult timp insa. In 1878 ca multumire pentru ca Regatul Romaniei participase ca aliat la ultimul razboi ruso-turc de partea Rusiei, Tarul a reanexat cele trei judete.

In 1917 la 2 decembrie pe teritoriul vechii provincii rusesti Basarabia se declara Republica Democratica Moldoveneasca care la 27 martie/9 aprilie 1918 se uneste cu Romania. In 1924, Stalin infiinteaza pe malul stang al Nistrului, Republica Autonoma Socialista Sovietica Moldoveneasca, initial cu capitala la Balta, iar mai apoi la Tiraspol. Este primul pas pe calea confectionarii "poporului moldovenesc de pe ambele maluri ale Nistrului". La 28 iunie 1940, in urma notei ultimative date de Stalin cu 2 zile inainte, Basarabia este reanexata de Imperiul Rus sub forma sa bolsevica.

La 2 august 1940, Sovietul Suprem al URSS (citeste Stalin) proclama noua Republica Sovietica Socialista Moldoveneasca. De la provincia Basarabia sunt amputate nordul (judetul Hotin) si sudul (judetele Izmail si Cetatea Alba) si date Ucrainei si in schimb este alipita asa numita RASSM de pe malul stang al Nistrului.

Cu alte cuvinte, in locul provinciei Basarabia, delimitata de doua rauri (Prut si Nistru) si de Marea Neagra, ia fiinta un bastard stalinist, pe ale carei frontiere serpuiesc sosele si cai ferate, culmea aberatiei fiind Palanca. Cata vreme RSS Ucraineana si RSSM erau parte ale aceleiasi URSS, lucrul asta n-a contat prea mult.

Iata insa ca la 24 august 1991 Ucraina, iar la 27 august 1991 Moldova isi declara independenta. Noul stat numit Republica Moldova era deja confruntat cu o puternica miscare separatista in Transnistria. In paranteza trebuie sa spunem ca Transnistria nu a fost numai rezervorul de cadre al Moldovei socialiste dar si industria era concentrata in proportie covarsitoare acolo.

Noua RM avea granitele predecesoarei sale RSSM. Iar Stalin n-a trasat degeaba aceste "granite". Ca si Abhazia sau Osetia pentru Georgia si Karabahul pentru Azerbaigean, Transnistria era polita de asigurare, "dupa noi potopul" imaginata de Stalin. Si polita de asigurare a functionat perfect. "Statul" Republica Moldova e o fictiune, care nu-si controleaza teritoriul, care are o armata straina stationata acolo, care nu are iesire la mare, nu are surse de energie, santajata oricand de la Tiraspol cu complicitatea Moscovei si cu neutralitatea binevoitoare (pentru Transnistria) a Ucrainei.

Un astfel de stat succesor al bastardului stalinist RSSM este un stat neviabil, "the failed state" cum ii zice The Economist, "the shitty state" cum i se zice pe la State Department, campion la exportul de prostituate si rinichi umani, un astfel de stat se poate numi doar BASTARDOSTAN.
#11256 (raspuns la: #11165) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Cred ca e caracteristic al du - de dorrina la: 24/03/2004 17:06:05
(la: “Omul nou” ceausist si integrarea europeana)
Cred ca e caracteristic al dualitatii unor persoane. Faptul ca au ajuns sus calcand peste cadavre nu le provoaca mustrari de constiinta ci mai degaba satisfactia ca "se descurca", ca nu stau ca prostii la coada.
Ei sunt jmecheri, fac invarteli, "au relatii, pile, cunostinte", la ce bun sa respecte legile, sa studieze, sa munceasca pe un salariu de doi lei?
Daca pe vremea lui Nicolae Filimon astfel de persoane se numeau "parveniti", acum preferam sa le spunem "corupti". Sunt in esenta anti-sociali si foarte daunatori, mai ales pentru ca servesc de modele generatiei tinere. Si este al naibii de greu sa scapam de ei de vreme ce paraziteaza toate paturile societatii si toate institutiile statului.
vine de la balta..... - de cosmacpan la: 24/09/2004 22:09:54
(la: Cat de taios e sentimentul ratarii!?)
si nu de la nerusinatul "las-o balta" ci de la faptul ca stagnarea, impietrirea, asteptarea inutila, irosirea clipei, pot fi fatale (in conceptia noastra europeana care difera fundamental de sistemul filozofic hindus). deci ce poti sa-ti urez: fi un rau navalnic, chiar primejdios, caci ai claritate si mirosi frumos (spre deosebire de balta care musteste de broaste, alge si tantari....)
#23319 (raspuns la: #23308) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...