cartea caste

Incep prin a preciza ca eu sunt inginer :) Si nu mai citesc carti prea des, mai mult reviste (Scientific American).

1) Ovidiu Verdes, Muzici si faze
2) Michael Crichton, Prey
3) Michael Crichton, The Terminal Man
4) Stephen King, Dreamcatcher (pana la 1/2, e ingrozitor de plicticoasa)
5) Garcia Marquez, Proza scurta

...cel putin. Si acum ma gandesc la ea dar sunt multe aspecte care imi scapa. Unele mi se par subiective, dar multe sunt cu adevarat de luat in seama. Cel putin pentru originalitate dar si pentru felul in care coincid cu gandurile mele. Dar sunt reticent cu celelalte (daca s-ar dovedi adevarate, atunci reticenta mea fata de ele ar fi foarte buna pentru ca ajungand la concluzia ca sunt adevarate plecand de la premiza ca sunt false - o cunoastere constienta - asta este cred cea mai buna dovada ca sunt adevarate. Sunt si multe paradigme. Nu poti experimenta ceva pentru ca nu stii, si nu stii pentru ca nu ai experimentat - si multe d-astea... Mi-ar place sa discut cu cineva despre aceasta carte. Nu stiu daca exista vreun forum in romaneste. Eu am citit-o in spaniola dar presupun ca ideile sunt aceleasi. Bineinteles pasajul pe care l-ai dat Catalina, corespunde cu varianta in spaniola. Nu stiam ca s-a tradus si in romana.
Deasemenea mi se pare ca se contrazice in a afirma ca viata este facuta pt a fi misterioasa si creatoare, dar pe de alta parte se dau informatii importante despre cum poate fi inlaturat misterul.

De modo que tu pregunta era muy buena. Para qué seguir? Para qué siquiera ponerse en camino? Qué se gana emprendiendo en este viaje? Qué incentivo hay? Que razón hay?
La razón es ridículamente simple:
NO SE PUEDE HACER OTRA COSA.

relu

Am sa preiau intrebarea [Care sunt ultimele 5 carti pe care le-ati citit?|altui subiect]: care sunt ultimele 5 carti pe care le-ai citit?

Problema este mai complicata. As reformula intrebarea astfel: cum te impaci cu cenzura, fie ea comunista sau contemporana?
Pentru ca am avut si am de a face cu chestii incredibile.
Cenzura a fost si este o problema pentru oricine vrea sa faca ceva.
Asta oriunde si oricind.
Chiar si cenzura economica; ai face ceva, dar nu ai mijloacele, si asta e cel mai rau lucru dintre toate.
Inainte de 89, sigur, erau niste subiecte interzise, erau tot felul de cretini care isi dadeau cu parerea, ( dar asta gasim si acum) - de in general ti se scirbea sa mai faci ceva ( nu o sa uit niciodata pozele mele rupte si aruncate prin camera de consiliu de un bou, fost director la Agerpres, care acum preda liber si democrat un curs de jurnalism la o universitate particulara) - dar daca erai shmeker si elastic puteai sa o cotesti cumva si sa mai faci, ca fotograf cel putin, si chestii interesante.
Mai tras, mai impins, mai o cafea, mai un kentosan, mai o glumitza, oameni erau si ei, am facut totusi o expozitie cu nuduri la care trimisul de la Consiliul Culturii nu a scos decit o poza din 50 care au ramas, si tot in acele vremuri am publicat si poze cu Noica, si peisaje, si eseuri, si a fost o intreaga pleiada de fotografi care au facut niste fotografii extrem de interesante, departe de linia ideologica a momentului, de la Mihailopol si Edmund Hoffer la Agarici si Emanuel Tinjala sau Armand Rosenthal.
"Faptele vorbeshte", indiferent de ce ar zice oricine acum.
In 1985 am participat la un concurs al companiei Air France si am luat un premiu care a constat in 2 saptamini la Paris, masa casa si masina ca sa fac orice poze as fi vrut; am facut citeva mii de imagini in acele 2 saptamini si am selectat in timp citeva, cu care am luat alte premii, si totul mergea ca o senila cumva. Bun, dar cu mari eforturi, supraomenesti, am facut rost de niste hirtie foto Ilford, care se gasea extrem de greu, si am facut citeva zeci de printuri de calitate, mari, ca sa fac si eu o expozitie la Biblioteca Franceza; era prin `87 cred; am rugat pe mosh Comanescu, secretarul AAF, sa imi faca o trampa sa ma duc la directoarea de atunci a Bibliotecii, ea imi spune ce chestie , ar fi interesant, sa las pozele citeva zile sa se uite. Trec doua saptamini si ma suna cineva de acolo, sa imi spuna ca doamna directoare considera ca imaginile sunt mult prea triste, ca ce am facut nu e un act cultural care sa poata avea ca rezultat o expozitie, ca are chiar dubii daca e un act cultural, si sa iau ambalajul inapoi.
De cenzura, fie ea ideologica, de casta, economica, de grup, de bisericutza, de neam, cine face ceva are parte tot timpul deci.
Asa ca ce sa zic... nu am avut de facut fotografii de muncitori fericiti, nu am facut poze politice, m-am fofilat pe unde am putut si i-am dat tare cu peisajul, fotografia de arhitectura, atit cit s-a putut, fotografia de ambianta, si de obiceiuri populare. Am o lada mare de publicatii de atunci, in care am aparut cu fotografii de care nu imi e rusine si care constituie o parte importanta a portofoliului meu si majoritatea lucrarilor alb negru care se vad pe situl meu sunt atunci facute si multe tot atunci tiparite.
Nu am apucat sa-i fac poze lui Ceausescu si acum mai ca imi pare rau, ca fotograf vorbind; ca fotograf la Femeia, trebuia sa fac o fotografie la Plugusoru` cu copilu` parfumat si Nea Nicu in fata CC a PCR pe 29 decembrie `89 si stiu ca cei din redactie cerusera aprobare sa particip la aceasta circaraie, dar ceasurile istoriei au hotarit altfel, ceea ce nu e rau.
Dar nu am apucat sa-i fac poze nici regelui Mihai, a carui mecanism de relatii cu presa nu a agreeat sa ii fac niste fotografii pentru citeva mari publicatii si agentii, inclusiv franceze, cind a revenit in mod oficial acum doi ani, daca nu ma insel; imi trebuia acreditarea si sprijinul biroului lui de presa sau a cui facea pe atasatul de presa, asa ca au pierdut citeva reportaje interesante, zic eu. Eu personal tot la capitolul cenzura trec asta.
Asa ca povestea cu cenzura e complicata si nu se rezuma la un regim sau la un timp... cine face cite ceva se poate lovi de tot felul de cenzuri oricind.
Nu vreau sa minimalizez chestiile cumplite de dinainte de `89, dar nici sa patesc acum precum un bun prieten, adica sa fiu scriitor in aceste timpuri democrate si libere, sa scriu despre ceva despre care a mai scris un alt cetatzean, si el acolo scriitor, filosof si editor, sa deranjez, adica, si ca la o juma` de an sa scoata secretara editorului filosof o carte despre tortionari ai anilor `50 si sa-l gasesc acolo pe tatal meu, sa aduc probe ca nu a fost asa si sa nu ii pese nimanui. Asa ca... treaba cu cenzura e mai complicata...
La o analiza a amintirilor, cred ca totusi mi s-a intimplat si mie o chestie inainte de `89.
Pe scurt, un student de la Institutul Grigorescu, de la sculptura, a facut o foarte interesanta chestie la Muzeul Satului; parca il chema Popescu, dar nu sunt sigur; a conceput niste mumii de paie, de statura unui om, si le-a pus ca o populatie in diverse locuri, pe prispa, in pat, la poarta; era o instalatie superba si arata extrem de bine, mi se parea un proiect grozav; eu am facut niste fotografii, la rindul lor interesante, si m-am dus cu ele pe unde am putut, ca sa le public; erau diverse suplimente literar artistice, unde se puteau publica fara probleme eseuri.
Era chiar in timpurile cind incepuse sistematizarea de la sate, cu sustinerea din fiecare seara de la Europa Libera si cu tragediile cunoscute.
Bun, am lasat acele poze pe la citeva redactii, un om de cultura de atunci, sotul unei importante personalitati de acum din lumea tevereului, le-a vazut, si a facut un tapaj ingrozitor, s-a dus cu o falca in cer si una in pamint la Consiluil Culturii, ca ce bataie de joc, taranul romani nu e din paie, tovarashi, el nu poate fi din stuf, uite unde mege educatia decadenta, acum, cind suflarea natiei da o noua fatza satului romanesc, bla bla.
Eu nu am patit nimic, dar nu s-a mai publicat nici o poza, si am stat mai pe linga shantz un an doi, si de soarta lui Popescu nu mai stiu nimic.
Acum din pacate, pentru ca timpul are un efect edulcorant, mi se par glumitze momentele cind la Electrecord vedeam fatza pamintie a directorului venit de la Madam Suzi Quatro ( Suzana Gidea) sau de la Dulea ( de unde termenul mai duleaza) care imi respingeau la rind coperti de disc, asta ca e cu ogor de griu si de ce nu e griul strins, asta ca e cu capitze si vede toarashul si intreaba la ce ceapeu nu s-au strins roadele, si aici parca e o cruce in zare si zice toarasha ca nu s-a vegheat la cultura maselor.
Despre imaginea de moda raportata la acele timpuri am mai zis cam cum era.
Asa ca... ar fi multe de zis cu cenzura.
Noroc ca acum cenzura e o amintire tulbure a unor vremi apuse, cum ar putea spune si domnul Ardelean de la EvZ, reporterul proaspat batut saptamina trecuta. Pai?