cerul de traian demetrescu explicarea figurilor de stil

Destinul unui exilat: Mihail Dim. Sturdza

- De la ministerul de Externe francez la Europa Libera

Stranepot al domnitorului Moldovei, Mihail Sturdza (1834-1849), Mihail Dim. Sturdza inainte sa emigreze in Occident a trecut prin inchisorile si lagarele de munca comuniste. Diplomat al Institutului de Stiinte Politice din Paris, angajat al Departamentului de Schimburi Culturale si Stiintifice de la Ministerul de Externe al Frantei, interpret oficial pentru limba romana al presedintilor Frantei, redactor politic la Departamentul Roman al Institutului de Cercetari al postului de radio Europa Libera. Cunoscut si apreciat istoric, autor a zeci de studii publicate in prestigioase reviste din Occident, autorul monumentalei lucrari Dictionnaire Historique et Généalogique des Grandes Familles de Grèce, d'Albanie et de Constantinople, Paris, 1983.


M-am nascut la Bucuresti, in 1934, unde locuia familia mamei mele, intr-o familie socotita de vita veche si cit se poate de mosiereasca. Familia tatalui meu locuia la Iasi unde mi-am petrecut toata copilaria, pina la spargerea frontului in 1944, cind ne-am mutat cu totii definitiv la Bucuresti. Clasele primare le-am facut la Iasi, liceul l-am facut la „Dimitrie Cantemir", la Bucuresti, de la prima pina la ultima clasa. Doua saptamini dupa darea bacalaureatului am fost arestat sub acuzatia de a nu fi denuntat un complot care de fapt nu exista. Eram cel mai batrin din lot, aveam 17 ani, cel mai tinar avea 15 ani. Eram patru fete si vreo 10 baieti. Unii dintre noi au fost eliberati dupa trei luni de ancheta, ceilalti am fost dusi, dupa interogatoriile care au durat o luna la Rahova, la fortul Jilava, unde am stat trei luni. La Jilava am stat pina in noiembrie '52. De acolo ne-au despartit. Eu am fost trimis mai intii in lagarul de triaj si iarasi de foame de la Ghencea, apoi la Bicaz, la lagarul de munca fortata. Se construia acolo barajul pe Bistrita. Eram daca nu cel mai tinar, in orice caz printre cei cinci sau sase detinuti politici cei mai tineri ai acestui lagar, unde, de altfel, chiar dupa conventiile internationale nu ar fi trebuit sa ne aflam, conventiile aparind pe minori de rigorile muncii fortate. Am fost condamnat la trei ani de pedeapsa administrativa. Pedeapsa administrativa insemna sederea - fara condamnare in urma unui proces - in inchisori si lagare de munca la fel cu condamnatii politici, osinditi la tot felul de pedepse, in functie de vina care li se imputa. Dar ce importanta avea asta pentru Securitate, sa fii sau sa nu fii vinovat? Faceam parte dintr-o clasa sociala care trebuia distrusa. Au fost si perioade cind in acelasi lagar erau si detinuti de drept comun. Dupa Bicaz, din '53 pina in '54 ne-au dus in alt lagar de munca cu un regim mai usor - Stalin murise, ne-au transferat la Onesti, de unde am fost eliberat nu dupa trei ani, ci dupa 22 de luni, in noaptea de 30 aprilie spre 1 mai 1954. Am debarcat in Gara de Nord, cu un bilet de drum, dat de directia Penitenciarelor, in ziua cind la Bucuresti se serba ziua muncii, 1 mai, si tot orasul era mobilizat la defilare. In toamna anului 1954, urmind sfatul unui fost coleg de liceu, m-am inscris la examenele de la facultatea de filologie, presupunindu-se ca la sectia de italiana as fi avut mai multe sanse de a fi admis decit la istorie, din cauza, natural, a dosarului meu, al unuia cu origine nesanatoasa. Preocuparile mele ma duceau spre istorie. La toate facultatile erau vizite de prezentare a institutiei. La istorie a venit sa ne arate facultatea insusi profesorul Andrei Otetea, caruia m-am adresat spunindu-mi numele. Si intrebindu-l daca ma sfatuieste sa dau examen la istorie mi-a raspuns discret, dar ferm, ca acolo n-as avea nici o sansa. M-a sfatuit sa-mi incerc norocul in alta parte. Am fost admis la filologie, unde am urmat cursurile in mod normal. Au fost citeva arestari, dar putine, si la Facultatea de Filologie in momentul revolutiei maghiare din 1956, dat fiind ca studentii de la filologie au fost mai moderati, nu si-au manifestat entuziasmul ca la alte facultati. La sfirsitul studiilor era instituita o comisie de repartizare la locurile de munca, compusa din studentii cei mai meritorii din punct de vedere al convingerilor politice. Seful acestei comisii, nu-i voi da numele, este un personaj astazi extrem de important in fruntea Academiei Romane. Atunci era un tinar activist de partid extrem de vehement si chiar violent in limbaj. Am fost repartizat ca profesor de muzica, intr-un sat de linga Oradea Mare, unde ducindu-ma am obtinut pe loc o hirtie din care reiesea ca ei n-au nevoie de profesori de muzica. Am revenit la Bucuresti, unde dupa trei luni am gasit un post de invatator in comuna Mereni, judetul Vlasca, nu departe de gara Videle. Traiectul il faceam cu trenul, luni dimineata plecam, vineri dupa-masa reveneam la Bucuresti. In acea vreme, adica in 1961, se manifesta un anumit dezghet politic in tara, incepusera legaturile cu firmele occidentale, intreprinderile industriale romanesti aveau nevoie de traducatori. Cunosteam franceza, cunosteam engleza, m-am angajat la Iprochim, un institut de proiectari tehnice. Rusa n-am invatat, dupa cum n-a invatat-o nimeni dintre colegii mei, in decursul anilor in care a fost impus studiul acestei limbi in licee. M-am familiarizat destul de repede cu traducerile tehnice care erau extrem de bine platite. Eram platit cu 1500 de lei pe luna. Lucram cu alti doi colegi de facultate, pe care eu i-am adus, nici ei nu gasisera de lucru. Unul era Sorin Marculescu, astazi director adjunct la Editura Humanitas, care a reusit destul de repede sa scape de traducerile tehnice pentru care nu avea nici un fel de aplecare, celalalt coleg a fost Mihai Gramatopol, elenist, latinist, pe care o moarte timpurie l-a rapit nu demult dintre noi. Cu ei am ramas prieten de atuncea, ne facusem si serviciul militar impreuna. Avusesem la filologie un grup de prieteni din care mai facea parte Serban Stati, ajuns mai tirziu ambasador la Roma, Radu Niculescu, un filolog de foarte bun nivel care a murit tragic, Sorin Alexandrescu, pe care toata lumea il cunoaste, mai intii profesor universitar in Olanda, astazi revenit in tara, foarte activ in mediile culturale si editoriale.
Dupa 1948, aproape toti membrii familiei mele trecusera prin inchisori. Bunica din partea tatei si mama mea, de exemplu, fusesera acuzate de spionaj in favoarea englezilor, dat fiind ca, foste proprietare de paduri, avusesera niste contracte, pe vremuri, cu firme englezesti care cumparau cherestea. Acele contracte au fost descoperite de Securitate si trebuia sa se fabrice ceva, de exemplu spionaj pentru Anglia, cu bunica, cu mama, cu un intreg lot de fosti negustori de cherestea din Galati, de fabricanti de lemnarie, din Piatra Neamt, de fosti generali mosieri care trebuiau cu totii sa faca parte din acele inscenari judiciare atit de frecvente pe vremea comunismului. Din lipsa de probe, tot lotul a fost totusi eliberat dupa noua luni. Patru ani mai tirziu, in 1957, bunica mea, a reusit sa fie scoasa din Romania de niste rude de-ale ei din Grecia. Au urmat tot pe aceiasi cale sora mea, apoi o sora a mamei cu sotul ei si doi copii. In urma unei interventii venite din Franta, a plecat si matusa mea Elena Bratianu, vaduva lui Gheorghe Bratianu, ucis in temnita de la Sighet. In sfirsit in 1963, in decembrie, am plecat si eu, fiind obligat atunci sa renunt la cetatenie.

- Cum se pleca in acei ani?

In acei ani nu se pleca, de regula, decit cu mari greutati, clandestin, incepind din 1947, de la inceputul anului 47, cind lumea, mai ales burghezia si-a dat seama ca situatia era fara scapare, se pleca foarte greu cu forme legale, plecau cu forme legale pe atunci evreii, pentru ca era politica statului roman de a favoriza plecarea evreilor. Germanii, cealalta mare minoritate etnica nu puteau pleca.... erau deportati in tot felul de locuri indepartate. Se pleca extrem de greu prin legaturi foarte sus puse, pe care unii, foarte putini, le aveau printre responsabilii comunisti de mare influenta. Cazurile acestea erau foarte rare. In schimb, se fugea. Cum se fugea? Cei tineri treceau Dunarea inot. Era foarte riscant. Unii au fost prinsi si impuscati la granita. Altii erau prinsi in Iugoslavia si internati in lagare, dar nu erau returnati spre Romania, date fiind proastele relatii care existau intre statele Cominformului si Iugoslavia lui Tito. Altii erau intorsi de Iugoslavia in Bulgaria, unde erau internati in alte lagare. Cunosc cazuri, unde cei arestati in Iugoslavia au reusit sa scape vorbind doar frantuzeste, pretinzind ca erau francezi. Exceptind legionarii care fugisera intre 1941 si '44 in Germania sau Spania.... din acele categorii de fugari faceau parte atunci, in 1947-48, mai ales fostele cadre politice ale Romaniei Mari, oameni maturi, casatoriti. Pentru ei o fuga peste granita se facea cu riscul vietii, trebuiau luate si nevestele, multi au fost prinsi pentru ca trageau dupa ei valize noaptea, prin paduri. Granitele erau foarte pazite, dupa 1949 devenisera impermeabile,.... au mai fost citeva cazuri, putine dar spectaculoase, de fuga cu barcile pe Marea Neagra spre Turcia, iarasi foarte periculos, dupa aceia nu s-a mai plecat pina in 57, cind plecarea bunicii mele, atunci in virsta de peste 70 de ani si dupa aproape un an de puscarie, a constituit un fel de eveniment. Spun „un fel de eveniment" pentru ca in primele doua decenii de dupa Primul Razboi mondial bunica mea, Olga Sturdza, fusese Presedinta Societatii de Ajutorare a Orfanilor de Razboi, o asociatie caritabila careia ii donase si o mosie de linga Iasi, la Miroslava. Asociatia organiza camine, scoli profesionale pentru acei orfani. Bunica mea fusese o personalitate cunoscuta a Iasului, arestind-o Securitatea se gindise sa faca din ea o veriga a unui posibil proces de spionaj, la un capat societatea de cherestea de la Londra, adica imperialistii englezi, la celalalt capat generalii romani pe care bunica mea ii cunoscuse, adica tradatorii si mosierii. Numai ca multi dintre acei generali nu mai traiau, dupa cum si Societatea de cherestea imperialista nu mai exista. Securitatea a renuntat la inteligentul proiect. Dupa aceia, incetul cu incetul au reusit sa mai plece cite unii legal, pina cind prin 1965-66 au inceput sa se inmulteasca plecarile, obtinute foarte greu, dar totusi aprobate in cele din urma, datorita politicii guvernului comunist, care impingea fosta burghezie, intelectualii vechiului regim, peste granite. Fosta burghezie a oraselor, caci pentru chiaburi sau elementele anticomuniste de la sate nu exista nici o poarta de scapare.

- Si totusi, dupa '58, nu apare posibilitatea rascumparii, dupa ce la Londra s-a incheiat un aranjament intre Jakober, un controversat om de afaceri britanic, si seful rezidentei Romaniei de la Londra, Gheorghe Marcu?

Au existat cazuri foarte cunoscute dar si foarte putine, pentru ca ele erau negociate pe sume mari, intre 5 si 25 de mii de dolari de persoana. Ceea ce era foarte mult. Si azi e mult, dar atunci era ceva inaccesibil pentru pungile romanesti. Plateau rudele sau prietenii din strainatate. Si in cazul meu, care am plecat in decembrie 1963, deci si in cazul meu au fost duse din 1961 diferite tatonari din partea familiei mele din strainatate, atit familia mea romana cit si rude straine, pentru a se vedea daca prin Jakober nu se putea plati acea suma. Mergea greu, filiera cerea discretie. Cred ca s-ar fi definitivat negocierea daca nu ar fi intervenit o ruda de-a mea din Grecia, fosta personalitate politica, om batrin atuncea, dar care a vorbit direct cu ambasadorul roman la Atena. Asa ca am plecat fara ca formalitatile sa necesiteze vreo cheltuiala. Despre Jakober se vorbea mult. Dar cred ca relativ putina lume, poate nici 50 de cazuri, a trecut prin aceasta filiera. Nu stiu in ce masura Jakober era sau nu un om controversat. Nu stiu pe nimeni care sa-l fi cunoscut personal. Era un om de afaceri. Cred ca stia si romaneste. Intermediul sau roman, acum mi-am amintit, imi iesise complet din memorie, a fost generalul Marcu, de la Securitate bineinteles. Cazuri putine, dar care au avut parte mai tirziu de multa publicitate. Dupa aceia au inceput sutele, apoi miile de plecari pe cale legala, un adevarat exod, cu multe tracasari, cu formalitati nesfirsite, cu abandonarea locuintelor prin intelegeri oculte cu ofiterii care eliberau pasapoartele si care beneficiau deseori de predarea locuintelor pentru ei sau rudele lor sau prietenii lor. Cu cit se pleca mai mult, cu atit se lasau locuri si bunuri mai multe pentru oamenii regimului.

- Ati ajuns in Grecia?

Am ajuns in Grecia, unde am stat foarte putin, doua luni. La inceput am fost foarte impresionat de libertatea care domnea in Grecia, de faptul ca Grecia inainte de razboi fusese o tara saraca, mult mai saraca decit Romania, iar acum in '63 gaseam o tara prospera, unde totusi influenta partidului comunist era inca foarte mare. O tara care se refacea dupa grozaviile razboiului civil din anii 1947-52, si care nu-si revenise complet. Insa era o tara al carei progres economic era impresionant, rezultat, printre altele, al planului Marshall. N-am ramas acolo pentru ca nu cunosteam limba si toata lumea imi dadea sfatul sa plec in adevaratul occident, care pentru majoritatea romanilor era compus mai ales de Franta. Am plecat in Franta unde am lasat deoparte toate pretentiile legate de educatie si de studii si mi-am spus ca trebuie sa ma angajez acolo unde voi gasi de lucru, urmind ca pe parcurs sa studiez si alte posibilitati mai conforme cu preferintele sau cu pregatirea mea. Am fost anuntat ca la serviciile tehnice ale uzinelor Renault, birourile de proiectare cautau traducatori de engleza,.... am intrat deci ca traducator tehnic la proiectare, la Renault. Uzinele de automobile Renault erau un celebru bastion al partidului comunist francez. Sosirea mea acolo, venind dintr-o republica populara si socialista a constituit la inceput o curiozitate. Veneau multi sa ma vada ca sa auda, credeau ei, niste povesti entuziaste despre gloriosul regim comunist si zorile luminoase de dupa ceea ce noi romanii numeam Cortina de Fier si ceea ce francezii comunisti, care erau foarte numerosi si nu apartineau numai clasei muncitoare, considerau ca preludiul raiului pe pamint. Am fost foarte prost vazut, pentru ca relatarile mele despre inchisori, despre saracie, colectivizarea fortata, despre cozile la alimente i-au deceptionat intr-atit incit am fost considerat un personaj care n-avea ce cauta la Renault. Francezii au un spirit tolerant, dar am avut de nenumarate ori ocazia sa aud din partea lor observatia ca ce s-a intimplat in Romania este imposibil sa se intimple si in Franta pentru ca „noi n-o sa ne lasam dusi de nas", asa ziceau francezii. Pentru ei instaurarea unei dictaturi era un fel de pacaleala careia ii cadeau victime doar prostii. Francezii fiind prin autodefinitie inteligenti nu erau sa se lase dusi de nas de comunisti, vor sti ei foarte bine sa-i faca fata.

- Nu era socant pentru dumneavoastra, venind dintr-o tara comunista, unde majoritatea celor care nu erau incadrati in sistem erau anticomunisti, ... bine anticomunisti in tacere, asta dupa ce au fost anticomunisti cu arma in mina,... si sa nimeriti intr-o tara libera cu multi simpatizanti comunisti?

Francezul este ceea ce numim noi frondeur, e contra autoritatii si mai ales e contra autoritatii de dreapta. Atunci Franta era condusa de generalul de Gaulle, o personalitate foarte autoritara, de militar, care ducea natural o politica conservatoare, calificata drept fascista de cercurile de stinga din Franta si de catre partidele comuniste din Europa de Est si bineinteles mai exista atunci, acum 40 de ani, o clasa muncitoare care acum a disparut. In Occident astazi nu mai exista clasa muncitoare, exista o mica burghezie si cei care mai lucreaza ca muncitori, lucreaza ca muncitori calificati, nu mai au miinile minjite de ulei, lucreaza la masini perfectionate, se respecta programele de opt ore, pleaca in vacanta peste mari si tari,.... nu se mai poate vorbi azi de clasa muncitoare sau de mentalitate proletara. Dar in anii '60 ideologia si propaganda de stinga erau foarte active, de aceea pentru toate cercurile acestea, ce-si ziceau progresiste, o critica a comunismului era prost vazuta, ba chiar o dovada de primitivism. Se cunoaste reactia lui Jean Paul Sartre, dascalul stingismului, care, in momentul dezvaluirii crimelor staliniste de catre insusi Hrusciov, a fost de parere ca ziarele de stinga franceze sa vorbeasca cit mai putin de aceste crime ca sa, si aici citez, sa nu-i deceptionam pe muncitorii uzinelor Renault. Or, eu tocmai la uzinele Renault nimerisem. O serie de cadre, ingineri, medici, mai ales cei care venisera din Algeria din cauza razboiului colonial erau si ei anticomunisti dar n-o spuneau pe fata, erau prietenosi fata de mine, dar fara ostentatie.

- Care au fost primele impresii despre emigratia romanesca din Franta?

Primele contacte cu emigratia romaneasca au fost intimplatoare si nu le-am cautat. Vedeam romani, dar nu-i cautam cu dinadinsul. Ma duceam de citeva ori pe an la biserica romana din strada Jean de Bauvais, un mare centru al emigratiei. Acolo domnea preotul Boldeanu, fost legionar, lucru de care nu se prea vorbea. Ca persoana era foarte bonom si foarte accesibil. La biserica faceai cunostinte de tot felul. Bineinteles erau reprezentate acolo toate curentele emigratiei de la legionari pina la simpli tarani, fugari economici. Cind am venit la Paris era in toi procesul de calomnie deschis impotriva lui Constantin Virgil Gheorghiu, celebrul autor al unui roman de mare succes atunci, Ora 25, un roman de fictiune si cu o actiune cu totul inventata, al carui succes poate ca n-a fost chiar pe masura succesului altui roman inventat, Kaputt, al lui Malaparte. Constantin Virgil Gheorghiu intr-un alt roman al sau foloseste numele unui fictiv criminal de razboi pe care-l chema Rosetti, eu cred ca n-a facut-o dinadins. Niste membri ai familiei Rosetti aflati in Franta l-au dat in judecata. In proces a fost amestecata ca martor si Monica Lovinescu nu-mi mai amintesc daca si Virgil Ierunca. In fine a fost unul din procesele de senzatie. Tot in legatura cu emigratia se mai vorbea inca de atacul asupra Legatiei romane de la Berna, spre a se dovedi ca anumite cercuri sint sau nu sint infiltrate de securitate. Dupa atitia ani pot spune lucrurilor pe nume, n-am vrut sa fiu implicat prea de-aproape in conflictele si disensiunile emigratiei romane - cam identice cu cele care ravaseau toate emigratiile, compuse din oameni, care desigur doreau binele tarii, dar care, mai ales cei in virsta, nu aveau nici un fel de mijloace de a influenta guvernele occidentale sau opinia publica. Accesul la ziarele occidentale era daca nu oprit in orice caz foarte dificil. Unii erau prea vehementi, altii repetau la infinit tot felul de versiuni despre totalitarism care nu interesau Occidentul. Multi dintre cei tineri isi cautau un rost, cautau sa-si cistige existenta altfel decit pritocind la infinit niste resentimente care de fapt nu interesau mediile oficiale.

- Cum era structurata politic, profesional emigratia? Erau si membri ai partidelor politice care aveau grupul lor de admiratori...

Da, da... mai erau inca prezenti pe scena emigratiei romane oameni politici de suprafata. Generalul Radescu murise, dar mai traiau Gafencu, Alexandru Cretianu, Visoianu, Mihai Farcasanu, erau anumite poluri, personalitati discutate mai mult sau mai putin critic, care reprezentau Romania de dinainte de razboi, o Romanie pe cale de disparitie violenta. Se editau ziare. Comitetul National Roman scotea La Nation Roumaine, exista un ziarist evreu, René Théo, care scotea o gazeta sapirografiata foarte bine documentata, citeodata de scandal, dar nu de santaj, cum afirma astazi unii, care se numea B.I.R.E., Buletinul de informare al romanilor din exil, vreme de multi ani singura sursa de informare a diasporei romane. Emigratia era indusmanita. Erau legionarii, putini, dar activi, care nu puteau ierta regelui Mihai lovitura de stat de la 23 august. Existau citeva foste cadre ale partidelor liberal si national-taranesc cu oameni in virsta, mai degraba niste supravietuitori ai unui trecut care nu mai spunea mare lucru tinerilor, si apoi erau diferite organizatii de fosti militari.... era colonelul Emilian, care scotea ziarul Stindardul in Germania, ziar si mai virulent anticomunist decit B.I.R.E.. Sa nu-l uit pe Pamfil Seicaru... un ziarist curajos, dar pe care exilul nu-l iubea.

- De ce evitati contactul cu romanii din emigratie? S-a intimplat vreun incident anume? Sau pur si simplu va cautati un rost acolo si evitati gilceava.

Asa cum spuneti evitam gilceava. Mi-am dat seama ca a fi implicat prea mult in toate disensiunile acelea ridica un grup intreg impotriva ta. Prin simplul fapt ca esti vazut cu unii si nu esti vazut cu altii provoaca comentarii si iti aprinzi in cap niste probleme de care nu ai nevoie. In al doilea rind, tonul pe care se desfasurau aceste polemici in sinul emigratiei veneau de la niste oameni care n-aveau altceva de facut decit sa vorbeasca la infinit despre ce-ar face ei in caz ca ar cadea comunistii de la putere. Prea multe atacuri la persoana, o specialitate dimboviteana, atunci ca si acum. In al treilea rind, se stia ca exilul era infiltrat de informatori ai Securitatii, unul era chiar o printesa cu nume fanariot, si ca prin diferite mijloace de santaj fusesera recrutate anumite personalitati din emigratie. Unul din primele cazuri a fost acela a trei-patru persoane care plecasera cu regele dupa ce a abdicat, personal de serviciu, devotati regelui, dar familiile lor ramasesera in tara si au fost foarte repede obligati sa dea informatii Securitatii despre ceea ce se intimpla in locuinta regelui. Bineinteles, lucrul s-a aflat si ei au fost concediati. Mai tirziu a aparut un caz foarte mediatizat, al profesorului Virgil Veniamin, unul din directorii Fundatiei Culturale Carol I de la Paris, despre care s-a dovedit ca avind familia ramasa in tara a fost santajat de Securitate si obligat sa dea informatii. Acuma, ce informatii putea sa dea altele decit ca in ziua cutare un comitet roman de nuanta politica cutare se intrunea in sala cutare ca sa discute diferite probleme anticomuniste? Evident, stirea era vitala pentru Securitatea romana compusa din atitia oameni, foarte bine platiti ca sa asculte dupa usi si sa nu faca nimic altceva, de altfel rapoartele care s-au publicat in ultimii ani arata cit de prost informati si cit de deficienti din punct de vedere politic si cultural erau acei ofiteri carora le lipseau posibilitatile intelectuale spre a-si mobila rapoartele pe care le furnizau Bucurestiului. Un al patrulea motiv care nu m-a impins spre o deosebita implicare in zbuciumul emigratiei a fost ca m-am casatorit, traind de atunci, mai ales, in mijlocul unei familii franceze si al unui anturaj francez. Continuam sa vad romani, rude, citiva intelectuali din emigratie, participam la reuniunile redactiei periodicului Revue des Etudes Roumaines, citeam publicatiile diasporei. Dar sterilele controverse politice nu ma interesau. Legatura afectiva cu tara pierduta era pastrata de mine vie mai ales datorita studiilor istorice prin bibliotecile din Paris sau Londra.

- Cum a evoluat cariera dumneavoastra in Franta?

- Mi-am dat demisia din uzinele Renault dupa ce am gasit un alt post de traducator la o intreprindere de calculatoare, din centrul Parisului, o industrie aflata atunci la debuturile ei. Meseria aceea nu mi-a placut deloc. Nu sint facut pentru lucruri tehnice, nici pentru matematici. Printr-o coincidenta, am fost intrebat in martie 1968 daca-l pot insoti ca interpret pe generalul de Gaulle in vizita oficiala pe care urma sa o faca in Romania peste doua luni. Faptul ca alegerea serviciilor de protocol de la ministerul de Externe a cazut asupra mea se datoreste unei intimplari. Persoana care in mod normal ar fi trebuit sa-l insoteasca pe generalul de Gaulle a fost doamna Sanda Stolojan, pe care o cunosteam de mult, si de care continua sa ma lege o veche prietenie. Dar pentru generalul de Gaulle, d-na Stolojan avea un mare defect, era femeie. Sa explic: Generalul fiind un om inalt si impunator, cu o voce de militar si gesturi de actor era de parere ca linga el ar fi trebuit sa fie prezent un interpret barbat. Atunci, pentru ca d-na Stolojan sa nu fie sanctionata pentru ca nu era barbat, s-a decis sa fie prezenta la acele discutii dintre de Gaulle si Ceausescu care nu aveau loc in public. Pentru aparitiile in public ale generalului s-a socotit ca ma potriveam mai bine, fiind si eu inalt. Nu stiam atunci ca as poseda calitatile necesare pentru a fi un bun interpret al generalului de Gaulle, care era un om intimidant. Astfel incit am fost angajat sa fac, la inceputul misiunii, cercetari de biblioteca pentru a pregati discursurile generalului de Gaulle. Discursurile propriu-zise i le pregateau serviciile Presedintiei pe baza unei documentari istorice pe care am furnizat-o eu, documentarea asupra politicii prezente fiind, natural, data de serviciile ambasadei franceze de la Bucuresti. Discursurile erau intotdeauna, la cererea partii romane, pregatite dinainte, nu se improviza, si nu se improviza, in primul rind, deoarece Nicolae Ceausescu era incapabil sa improvizeze, el fiind nu numai un foarte prost orator, din punct de vedere sintactic, dar si un prost orator din punct de vedere al exprimarii, cu o vorbire sacadata si deficienta. Nu era un om limitat ca inteligenta. Era un om limitat ca formatie intelectuala. Si natural, un sclav al limbajului de lemn. Nu odata, improvizatiile oratorice, avintate, ale generalului de Gaulle au provocat surpriza publicului roman.

- Prezenta d-voastra ca traducator in delegatia franceza nu era o pilula prea amara pentru autoritatile romane?

Numele interpretului nu apare niciodata, nicaieri, pe nici un document publicat. Era comunicat doar oficialitatilor celeilalte parti, spre a i se rezerva un loc la ceremonii, in cursul deplasarilor, etc. Discursurile erau pregatite dinainte. Atit versiunea franceza cit si cea romaneasca erau schimbate intre parti, asa incit toata aceasta „prietenie calduroasa" era foarte ingradita de corsetul obligatiilor protocolului. De exemplu, la un moment dat, de Gaulle, caruia ii placeau comparatiile istorice curajoase si riscante, aicea la Bucuresti a vrut sa vorbeasca despre Basarabia, intr-un mod foarte aluziv. Partea romana l-a rugat sa nu atinga acest subiect, fraza a fost scoasa, eu am pastrat ciorna documentului care mi-a fost pe urma furata din casa de cineva care a fost trimis sa vada ce am eu la domiciliu meu, la doua-trei luni dupa ce se incheiase vizita. Aceste discursuri oficiale fiind foarte bine pregatite, generalul nu avea decit de pronuntat discursul, pe care chiar si la virsta lui il citea o data, de doua ori si-l memoriza, avea o memorie extraordinara, dupa care eu citeam versiunea mea. De vreo doua ori, din cauza programului foarte incarcat. am luat si eu parte la discutiile particulare dintre de Gaulle si Ceausescu. Elena Ceausescu era intotdeauna prezenta, ei aveau un interpret, Platareanu, foarte bun interpret, mai bun decit cei cu care am avut de-a face mai tirziu, alesi absolut pe linie de partid si ale caror cunostinte de franceza erau cam aproximative.

- Cum de au intrat in casa, la Paris, sa cotrobaie prin hirtiile dumneavoastra?

Au fost mai multe tentative.... propuneri de vizite ale unor fosti colegi de studii. Aceea care a reusit a fost comisa de o persoana pe care o cunosteam demult. Care a cerut sa stea o saptamina si care a stat vreo doua luni. Dupa aceia mi-am dat seama, a scotocit prin lucruri. Au disparut diferite scrisori, unele absolut fara interes pe care le primisem de la prieteni, dar si ciornele pregatite de mine pentru discursul generalului de Gaulle, inclusiv acea parte unde figura aluziv Basarabia, precum si unul - de ce doar unul?- din caietele de note luate la Biblioteca din Londra.

- Ati cerut dosarul la CNSAS, poate regasiti hirtiile in dosar?

L-am cerut. Cred ca sint deja doi ani. Un foarte amabil functionar mi-a spus ca o sa dureze trei luni si de atunci au trecut doi ani. N-am mai primit nimic. Nu ma mai gindesc la asta, auzind pe parcurs ca aceste dosare sint si asa foarte pieptanate. Singura senzatie pe care ti-o dau e de scirba. Asa ca....
Insa, asa cum v-am spus, eu nefiind implicat in treburile emigratiei, n-am fost supus unor tentative prea dese de a fi tras de limba. Lucrurile s-au schimbat mai tirziu, cind am ajuns la Europa Libera.
Dupa vizita lui de Gaulle am fost angajat la ministerul francez de Externe in calitate de functionar, nu de diplomat. In rastimp mi-am luat o diploma la Institutul de Studii Politice, si am lucrat, vreme de 15 ani, ca atasat la Serviciul de schimburi culturale si stiintifice la ministerul de Externe. O experienta foarte interesanta, am avut posibilitatea sa cunosc somitati culturale din lumea intreaga care veneau la Paris ca invitati ai statului francez.
Am mai fost chemat ca interpret si in alte dati, cu ocazia vizitei facute de Ceausescu la Paris presedintelui Pompidou si cu ocazia celor doua calatorii facute de presedintele Giscard d'Estaing in Romania, si de cei doi Ceausescu in Franta. Aparent, in ochii multora, si probabil si in cei ai Securitatii, faptul de a ma afla in preajma unor sefi de stat, pe cind atitia alti exilati nu reuseau sa patrunda nici macar in redactiile marilor ziare, asta facea din mine o persoana importanta. Impresia insa era falsa, bineinteles. Sefii de sta nu fac confidente interpretilor.

- Cum era sa te intorci in Romania, chiar si intr-o delegatie oficiala, se schimba ceva in tara, cum percepeati atunci evolutia Romaniei?

Am venit de trei-patru ori. Prima data, in 1968, reactisa ambasadei romane a fost de surpriza,... evident dezagreabil surprinsa....

- De prezenta dumneavoastra .....

Cind s-a dat numele meu.... la ambasada romana, pe lista delegatiei, eram de acum cetatean francez.... Mi s-a spus imediat de catre francezi: „nici nu stiti cit de prost vazut sinteti acolo, ne-au spus: pe asta de unde l-ati gasit?" Era o reactie cu totul neobisnuita, dar romanii nu puteau sa refuze, argumentul originii nesanatoase nu avea curs in Franta. S-a cerut ca numele meu sa nu apara in comunicatele de presa. Dar oricum, nu s-a facut o exceptie in cazul meu pentru ca interpretul in cadrul delegatiilor oficiale este o mobila, o mobila care trebuie sa functioneze perfect. Ti se iarta eventual o greseala odata. O a doua, daca nu e chiar prea apropiata de prima. Dar, a treia oara ti se multumeste si esti inlocuit. Deci numele meu nu aparea si asta era regula. Francezii si in general toate tarile occidentale tineau foarte mult ca delegatiile lor in tarile comuniste sa fie insotite de un interpret ales de ei, pentru ca atunci cind autoritatile locului furnizau interpretul lor, el traducea ce trebuia sa auda populatia locala. Si a fost un incident la vizita unui presedinte american in Polonia, cind interpretul unic, furnizat de autoritatile poloneze cinta laude comunismului, adica intorcea frazele in asa fel incit sa reiasa ca presedintele american era un admirator al comunismului. Deci am venit ca interpret.... n-am fost hartuit deloc, nu pot spune. Locuiam cu delegatia franceza, de regula singur intr-o cladire unde era incartiruita toata delegatia. Doar odata, la Craiova, am stat in aceiasi camera cu unul din bodyguarzii presedintelui de Gaulle. L-am vazut cu foarte multa nonsalanta scotindu-si pistolul si punindu-l pe masa de noapte. Eram protejat... mi se dadea pe durata calatoriei un pasaport diplomatic. Natural, eu evitam sa iau initiative.... anticomuniste. Eram interpretul.... si atit. De obicei nu eram repartizat cu personalitatile franceze in acelasi automobil. O data, la prima vizita, am fost in masina cu ministrul francez de Externe, Maurice Couve de Murville, care profitind si el de un sfert de ceas de putina liniste, conversa mai relaxat si m-a felicitat pentru calitatile mele de interpret si datorita acestei remarci l-am intrebat daca pot ramine in cadrele ministerului. A spus da. Eu n-am pus prea mult temei pe da-ul asta dar foarte repede s-a tinut de cuvint. Pentru ca stiam bine englezeste, nu romaneste. De asta am fost angajat. La acea epoca limba engleza inca nu patrunsese prea temeinic in rindurile administratiei franceze. Pentru mine faptul de a insoti o delegatie oficiala franceza intr-o tara din care plecasem pentru ca nu mai voiam sa traiesc acolo nu a reprezentat un caz de constiinta... Cerusem sa mi se dea, in cele trei-patru zile de program oficial, o ora libera de care am profitat sa-mi vad mama si bunica cealalta, nu bunica acum stabilita in Franta, si sa le aduc cite ceva. Erau vremuri extrem de grele, de mari lipsuri, pentru ceea ce se numea ramasitele burghezo-mosierimii. Asa ca n-aveam mustrari de constiinta ca am venit. Daca nu veneam eu venea altul. Si nu se schimba nimica. Singura, modesta mea contributie patriotica la acele vizite oficiale a fost transmiterea in birourile Presedintiei franceze ale unor cereri de eliberare de pasapoarte, cereri incredintate mie de familii romanesti din Franta care aveau rude dincolo si nu reuseau sa le scoata. La fiecare vizita oficiala, Presedintia Frantei inmina lungi asemenea liste, cererile au fost de regula rezolvate rapid.

- Mama d-voastra a primit pasaport? A reusit sa va viziteze in Franta?

E o anecdota si aici de povestit. Cind m-am logodit, asta a fost in iunie '69.... vizita generalului de Gaulle in Romania avusese loc in '68, in mai... un an dupa aceea m-am logodit. Sotia mea viitoare era franceza. I-am telefonat mamei. I-am spus ca m-am logodit, ca nunta va avea loc in septembrie, sa faca cerere de pasaport. Mama s-a dus la militie a facut cerere de pasaport. Si n-a primit nici un raspuns. Au trecut o luna, a doua luna, era deja august.... Spre a evita si cel mai mic contact al meu cu functionarii ambasadei romane, m-am adresat uneia din personalitatile pe care le cunoscusem in cursul activitatii mele la ministerul de Externe, care era fostul ministru gaullist, Gaston Palevski. El l-a sunat imediat pe ambasadorul roman si i-a spus ca doamna Sturdza, de la adresa cutare, este invitata la nunta fiului ei in septembrie si ca roaga ambasada sa urgenteze formalitatile, nedind nicidecum de inteles ca ar exista dificultati. Dupa doua zile mama a fost chemata la militie. I s-a spus: „doamna, am auzit ca fiul d-voastra se casatoreste, va felicitam, veniti peste doua zile sa va luati pasaportul". Mama a avut pasaportul. Vine la nunta in septembrie. Sta trei luni in Franta. Se intoarce la Bucuresti in decembrie si in luna ianuarie in anul urmator primeste raspunsul de la militie pentru cererea facuta: cererea era refuzata. Asta era birocratia securista. Mama a venit in Franta de mai multe ori de atuncea.

- Cum ati ajuns de la ministerul de Externe francez la Europa Libera?

In urma victoriei socialistilor la alegerile din Franta, in 1980, situatia mea la ministerul de Externe, care nu era deloc o situatie nici vizibila si nici foarte importanta reprezenta totusi un ghimpe in ochii noilor zelatori socialisti. Am aflat, spre surpriza mea, ca eram omul lui Giscard d'Estaing. De ce? Pentru ca fusesem cu el de doua ori in Romania. Si atita tot. Conditiile de lucru s-au inrautatit. A venit un nou sef care era dezagreabil si nu mi-a mai placut atmosfera, devenea foarte de stinga. In momentul acela vorbind cu Vlad Georgescu, fostul meu coleg, nu de facultate ca el a facut istoria, ci de armata, ambele stadii de serviciu militar le facusem cu el si ramasesem prieteni, i-am povestit de situatia mea si el mi-a promis ca la prima ocazie ma angajeaza la Europa Libera. Vlad avea acolo o situatie deosebita.... era foarte bine vazut de americani. Felul lui de a fi fusese apreciat de Ambasada americana de la Bucuresti, a plecat din Romania, a fost luat la Europa Libera in urma unor evenimente agitate, cu arestari, care se cunosc. Acolo a ajuns foarte repede seful departamentului romanesc. Europa Libera nu era compusa doar din Departamentul romanesc, erau 15 alte departamente nationale. Insa Vlad era unul dintre putinii sefi de departamente foarte agreati de americani, prin felul lui de a fi, neconventional si direct. Americanii de la Europa Libera nu tineau foarte mult sa aiba relatii cu angajatii neamericani. Faceau exceptie englezii. Vlad Georgescu era de altfel foarte dusmanit pentru ca deabia venise si a fost pus imediat in capul departamentului, fara sa aiba o vechime adecvata. Pentru ca era foarte capabil. Europa Libera nu a fost acel loc magnific si entuziasmant despre care unii povestesc ca ar fi fost. A jucat un rol de prim plan in lupta contra comunismului, insa erau si acolo inamicitii personale, conflicte de munca, la fel ca peste tot, si la fel ca in toate comunitatile diferitelor emigratii, poate mai accentuat la Europa Libera, unde se lucra, dar se si traia intr-o lume inchisa. Erau diferente mari de formatie intelectuala si diferente de caracter, de religie... si de convingeri. Erau oameni veniti din toate orizonturile politice si de pregatire, sau de nepregatire culturala... foarte diferite.

- Adolescent fiind tot ce stiam aflam de la Europa Libera. Imi amintesc ca se asculta Europa libera vara cu geamurile larg deschise. Stateam seara in curte si ascultam Europa Libera de la vecinii care aveau un aparat vechi de radio foarte bun.

Vreau sa spun inca ceva. Despre reactia autoritatilor romanesti la numirea mea la Europa Libera. Cind m-am intors definitiv la Bucuresti in 1991, am avut ocazia sa-l intilnesc pe directorul Arhivelor Nationale, profesorul de istorie Ioan Scurtu, astazi directorul Institutului „N. Iorga". Prevenit fiind de vizita mea, el a pregatit pe birou niste dosare ale Europei Libere, sa mi le arate. Aceste dosare aveau adnotari de mina lui Gheorghiu Dej, facute doua zile dupa ce emisiunea avusese loc. Deci emisiunile Europei Libere erau urmarite la cel mai inalt nivel.
Cind s-a aflat la Bucuresti, foarte repede, cam dupa o saptamina, ca am fost angajat acolo, a venit un vecin la mama, locuia ca si astazi intr-un bloc de linga Liceul Sincai, a venit mi se pare responsabilul cartii de imobil sa-i spuna: „doamna va cauta niste militieni". Au venit doi militieni, erau tineri, sa-i spuna ca toti dusmanii poporului vor sfirsi asa cum merita; ca eu am intrat la Europa Libera si sa stie si dinsa la ce se poate astepta. Insa cit am fost eu la Europa Libera nu am avut nici un fel de neplaceri. Asta se datoreaza si faptului ca din cei zece ani cit am lucrat acolo, sase am fost angajat la departamentul de cercetari, care depindea de o directie diferita decit acea a posturilor de radio. La postul de radio era director, cum am spus, Vlad Georgescu care dirija acea echipa cu totul remarcabila de redactori specializati ai programelor de politica interna romaneasca: Serban Orascu, N.C. Munteanu, Emil Hurezeanu, mai tirziu a venit Mircea Iorgulescu, era Gelu Ionescu la partea culturala.... mai erau desigur si altii care participau la emisiuni, nu aveau programe fixe. Si mai erau emisiunile culturale ale Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca, de la Paris. Singurii care au avut privilegiul sa dirijeze un mare program al Europei Libere nefiind domiciliati la Munchen. Era o favoare care li s-a facut doar lor si care se datora meritelor exceptionale. Pe linga posturile de radio exista un mare Departament al Cercetarii. Aceasta cercetare era bazata pe o documentare imensa, consecinta si ea a enormelor posibilitati financiare ale Europei Libere finantata de Departamentul de Stat, multa vreme dirijata pe fata de CIA, serviciile specializate americane, dupa aceia amestecul CIA a devenit mai discret, dar n-a incetat niciodata. De aceea se credea ca Europa Libera ar fi o centrala de spionaj. Ceea ce nu avea cum sa fie. De acolo plecau informatiile din care multe erau difuzate prin presa romaneasca la care Europa Libera era abonata si venea absolut fara nici un numar de ziar sau de revista lipsa. Si asta a fost unul din punctele de intrebare iscate de faptul ca emisiunile noastre dirijate impotriva Bucurestiului si sprijinite pe o documentatie foarte serioasa puteau avea loc pentru ca noi primeam, prin posta, oficial, presa romaneasca.

- Venea chiar pe numele Europei Libere?

Da, pentru Europa Libera. Si evident se gaseau informatii nu numai in Scinteia dar de exemplu intr-o revista considerata, gresit, absolut fara interes politic care se chema Muncitorul sanitar si in care se putea citi ca in cutare loc a avut loc o epidemie, sau intr-o revista din Constanta de unde se putea afla ca se intimplase ceva la vami, de unde se puteau difuza amanunte interesante. Departamentul de cercetare avea la dispozitie mijloace financiare extraordinare. Salariile la Europa Libera erau foarte mari tocmai pentru ca sa impiedice tentatiile banesti care ar fi putut veni din partea organelor comuniste. Si totusi au exista si acolo agenti de informatii si la nivel foarte inalt. Departamentul de cercetare avea alt director decit acel al radio-ului, un director adjunct englez iar in ultimii ani a fost si un director adjunct ceh, un om foarte capabil care a disparut peste noapte de la Europa Libera imediat ce Havel a luat puterea in Cehoslovacia pentru ca Havel i-a transmis imediat dosarul americanilor.
La Departamentul Cercetarii se redacta un buletin saptamanal care se chema Free Europe Research Bulletin, in engleza, cu un capitol pentru fiecare tara a blocului comunist si un raport zilnic, pe hirtie verzuie sau pe hirtie galbuie care se numea Daily Report. Imi amintesc si acum de orele de insomnie si de tensiune prin care a trebuit sa trec in primele saptamini dupa angajare, obligat fiind sa redactez acele documente intr-o engleza nu numai foarte buna dar si tehnica si potrivit stilului jurnalistic foarte concis pe care-l practica americanii. Ei sint singurii cred.... cu englezii, care exceleaza in aceasta meserie a jurnalismului, mai bine decit germanii care sint greoi, chiar daca sint foarte precisi si bineinteles mai bine decit francezii si italienii care nu se pot lasa de obiceiul de a face si putina retorica si figuri de stil pe linga ceea ce au de spus. A fost pentru mine o experienta pasionanta.

- Cite pagini trebuia sa aiba raportul?

Fiecare tara avea alocat un anumit spatiu.... in cadrul acelui document cotidian. Am lucrat la Daily Report doi ani de zile. Era mai greu decit rapoartele saptaminale pentru ca trebuia sa fii la masa de lucru la ora cinci si jumatate dimineata ca sa-l predai la ora opt, pe baza informatiilor venite in cursul serii si noptii.

- Ce spatiu ocupau stirile romanesti?

Trebuiau sa fie patru-cinci stiri. Foarte scurt si cuprinzator.

- De unde luati informatiile? De pe fluxurile agentiilor de stiri, din presa romaneasca ...

Si presa romaneasca si presa internationala... si acolo aveam un serviciu de presa extraordinar. Primea zilnic kilograme de hirtie, doua sau chiar trei kilograme de ziare, depese si rapoarte, din care selectam articolele importante aparute in principalele ziare din lume si nu numai in presa engleza, germana, franceza... dar si in ziare italiene, turcesti sau suedeze. Pe aceasta baza construiam, colegii mei si cu mine, o documentatie foarte interesanta, culturala, economica sau politica. Pentru rapoartele saptaminale aveam mai mult timp. Fiind scrise in limba engleza si de redactori care nu vorbeau la radio, n-am fost cunoscuti in Romania, noi cei de la cercetare. Buletinele noastre erau difuzate tuturor agentiilor de stiri din lume, ambasadelor occidentale si universitatilor, atit americane cit si engleze, franceze si asa mai departe. Dar, ramineau la stadiul de documente scrise. Pe cind cei care vorbeau la radio se adresau cetatenilor romani si erau mult mai expusi fata de actiunile Securitatii. Asa se si explica faptul ca unii dintre ei, cum era Serban Orascu, unul dintre cei mai buni redactori, au fost tinta unor atentate. La fel Monica Lovinescu. Despre Vlad Georgescu se presupune ca ar fi murit iradiat. Eu nu cred asta. Cred ca a fost o boala ereditara, tatal lui a murit de aceiasi maladie tot la virsta de cincizeci si ceva de ani, dar adevarul nu se va sti niciodata. Emil Georgescu a fost supus unui tentative de asasinat. Faimosul terorist, care lucra si pentru Securitate, Carlos a depus niste bombe la departamentul ceh, omorind pe cineva si ranind mai multi. Acuma se stie ca romanii erau cei vizati. Astfel ca Europa Libera nu era un loc din cele mai linistite. Dar existau avantaje materiale mari, erau satisfactii intelectuale deosebite, erai la curent cu o documentatie extraordinara, aveai acces la biblioteca postului de radio..... una din cele mai interesante din Europa. Dar nu era un loc unde infloreau prieteniile.

- Care erau relatiile Europei Libere cu emigratia romaneasca din Occident?

Directivele venite de la Washington, de la conducerea americana erau de a nu difuza tezele emigratiei. De a nu da cuvintul emigratiei decit in mod exceptional. O exceptie a fost facuta pentru Monica Lovinescu si Virgil Ierunca din care Europa Libera a facut perechea poate cea mai mediatizata a exilului romanesc. Ei aveau girul directiei americane si prin ei razbatea o importanta parte a vietii emigratiei din punct de vedere cultural. Mai erau solicitate ocazional personalitati, dar nu politice, ale exilului cum ar fi Matei Cazacu, de la Paris, istoric, veneau prin telefon din America comentariile lui Vladimir Tismaneanu si ale altora. Din Munchen era Pavel Chihaia, alt colaborator ocazional, un om de o mare tinuta intelectuala si morala dar care nu facea parte din salariatii Europei Libere. Emigratia in general, a oricarei natiuni, era prost vazuta de americani, considerata - pe drept sau pe nedrept - ca un fel de sursa de neplaceri, ba chiar catalogata drept fascista de anumite cercuri care aveau tot interesul sa prezinte emigratia romana, sau poloneza, sau maghiara sub un aspect negativ. Evident ca erau si legionari in emigratie, dar ei nu aveau acces niciodata la microfonul Europei Libere.... Cit despre fruntasii politici ai emigratiei foarte rar li se lua un interviu. Se lua un interviu regelui, la fiecare sfirsit de an. Regele era foarte stimat de americani. Au existat doua chiar trei tentative din interior de a prezenta personalitatile politice romanesti sub o lumina fascista. Cineva din departamentul romanesc a falsificat de exemplu o banda de magnetofon astfel incit sa reiasa ca liderul taranist Corneliu Coposu era favorabil legionarilor.

- Asta, dupa '90....

Da, dupa '90. Autorul acestui fals a fost usor descoperit pentru ca se stia cine se ocupase la ora si in ziua respectiva de emisiunea in cauza... si in loc sa fie dat afara imediat a fost pastrat in functie, avind o coloratura cu totul nefascista. Era unul dintre zelosii furnizori ai documentatiei tendentioase de care s-a folosit din belsug, apoi, Alexandra Laignel Lavastine.

- Cum v-a marcat exilul?

Pentru cei care au trait personal experienta exilului, el a echivalat, chiar si pentru mine care l-am abordat in conditii mai bune de cit multi altii - cunosteam perfect limba si aveam multe cunostinte la fata locului cu care sa pot schimba o vorba si la care sa pot face o vizita, pentru aceia exilul a insemnat o rana a sufletului, care s-a vindecat desigur, mai greu sau mai usor, dupa caz, dar care a intretinut multa vreme imaginea tarii pierdute.

- Fie piine cit de rea....

Celebrul vers „fie piine cit de rea, tot mai bine in tara ta" este inexact si inselator. Cei care s-au straduit sa scape de piine rea din Romania comunista o facusera din disperare si, deseori, privind spre miraje de care in cele din urma nu au avut parte. Unii si-au gasit locul in tarile de azil, mai greu daca nu stiau limba si n-aveau o meserie tehnica, mai usor daca stiau unde le e norocul. Altii au continuat, ani de zile, sa sufere departe de tara, fara „relatiile" de la care tot romanul isi inchipuie gresit ca va veni salvarea. Unii au facut stare, altii chiar avere, citiva dintre acestia, putini, s-au gindit sa-si ajute si compatriotii care o duceau greu si continuau sa se imagineze, precum Cioran, „pe culmile disperarii".... Altii, si am auzit cu urechile mele de la un exponent al acestei categorii, de indata sositi in occidentul liber si prosper s-au repezit la bunatati si „am mincat ca spartii". Adio spectrul foamei, adio cozile la piine, adio dosarul de cadre. Doar dupa aceea a survenit confruntarea cu realitatile occidentului, cu obligatia de a se conforma cu civismul occidentului, cu necesitatea efortului care nu e remunerator decit daca muncesti, cu ideea ca in occident invirteala nu are curs.





Crede si nu cerceta!...

...tot acest raspuns al tau ar putea fi interpretat ca un imens ranjet de superioritate, persiflare si chiar dispret.
Nu e stilul meu. Ironie da (in raspunsul la care te referi nu e cazul), dar energia risipita pentru a concepe un raspuns pentru cineva pe care-l dispretzuiesc, mi s-ar parea risipita.

Da, exista o tendinta aproape fireasca de a-ti si apara "puiii" facuti din cuvinte...
Aceasta tendinta este intr-adevar fireasca si nu la acest reflex natural m-am referit, ci la faptul ca mi s-a parut a vedea o contradictie intre ceea ce am citit scris de tine (nu doar lucrarile) si tendinta de a inabusi orice dialog despre lucrarea in discutie, dupa motto-ul "N-aveti voi cum sa ma intelegeti". Sunt de acord, ca incercarea de a explica o figura de stil sau o imagine folosita ar fi lipsit de sens, dupa cum si a ti-o cere ar fi o impietate. Dar a intreba un comentator "De ce scrii asta sau aia?" ar fi un inceput de dialog. In schimb "Las'ca stiu eu ce-am scris si daca nu-ti convine - umbla" (n-ai folosit asa formulari, stiu) ucide dialogul inainte de a fi inceput iar asta e pacat, pentru ca multi dintre cei care ti-au scris au habar, iar un schimb de mesaje constructiv cu ei, n-are cum sa strice. Poate ca n-ajuta, dar de stricat nu strica.

...daca din 100 de oameni, macar 1 se regaseste in ceea ce "nascocitorul" respectiv a pus pe hartie, (...) atunci e inca bine, ba chiar multumitor pentru cel care a creat posibilitatea acelei intamplari.
Asta contine pericolul, ca ceilalti 99 au intr-o mai mare sau mai mica masura dreptate.
Desigur, plecam de la ideea unor 100 despre care tu - autorul - stii, ca nu scriu ca sa se afle in treaba.
Impedimentul e, ca nedialogand, n-o sa ajungi niciodata sa-i deosebesti pe cei 99 de acela 1 si pe toti 100 de ceilalti care au mai citit si eventual comentat. Cred ca si astea sunt parti ale "jocului" cum l-ai numit tu. Cat priveste necesitatea de a te prinde in el sunt de acord, doar cu precizarea pe care ai facut-o: "mai ales in cafenea", nu sunt de acord, ci dimpotriva: Facand comparatia cu alte locuri similare pe net, procentajul de competentza pe metru patrat mi se pare foarte ridicat in cafenea.

Materialul de calitate si croiala fina se recunosc chiar si dupa ce nimeni nu mai poarta asa ceva.
De acord, dupa cum si tu tre' sa fii de acord cu mine, ca si reciproca a) exista si b) e, nu de putine ori valabila, chiar daca, aducand reciproca in discutie, nu ma refer la lucrarea ta.

Te rog sa nu intelegi tot ce ti-am scris ca pe dorinta mea de a te converti sau convinge. Si te mai rog sa ma crezi, ca daca aveam senzatia ca n-are rost, nu-ti raspundeam nici prima oara si nici acum.
Last but not least: N-am fost nici ironic, nici zeflemitor si mai ales n-am fost dispretuitor.

"Concluzia va fi, sunt sigură, că suntem mai proști decât cei din Occident și că profesorii sunt slab pregătiți, că nu știu să-i învețe, dar nu-mi spuneți că nu știți copii care, în orice parte a Europei s-ar fi dus, nu s-au înscris într-o clasă superioară celei din România. Avem, de fapt, probleme cu marea cantitate de informații, cu subfinanțarea învățământului, nu cu deșteptăciunea copiilor noștri. Eu cred că guvernanții noștri ne spun „proști” pentru că așa suntem mai ușor manipulabili.

Așadar, copiilor li s-a dat să-și spună părerea despre mesajul unui text liric, la prima vedere – Rânduri pentru Anul Nou, de Minulescu. Textul era mult peste nivelul de vârstă și capacitatea de înțelegere a unui copil de 14 ani, iar eu am în programă o singură oră pe an în care îi învăț să-și exprime opinia în legătură cu o temă oarecare. Cei care fac asemenea subiecte nu știu asta? Textul nu avea prea multe figuri de stil, ca să le poată comenta, lucru pe care copiii l-au învățat. Așadar, viața mea depinde de înțelegerea unui text al unui poet simbolist. De-aș fi avut un pastel, măcar o poezie de dragoste, ceva ce pot „vedea”, înțelege…

Apoi, li s-au dat sinonime… pentru „fiindcă”, copilul a scris „deoarece”, dar și „pentru că”. Numai că această expresie nu apărea în barem și multe profesoare nu au luat răspunsul în considerare, „pentru că e locuțiune”.

Baremul ar trebui să epuizeze toate variantele de răspuns, nu să lase profesorul să aleagă. Eu le-am dat punctele, alții nu. La fel, pentru „cer”: în barem apăreau „solicit”, „pretind”, dar, judecând contextual – „Ai auzit ce-ți cer?” –, copilul a scris „vreau”, „te rog”, cum mi se pare și firesc. În fond, nu soliciți de la Anul Nou să fie neprihănit… A rămas, din nou, ca profesorul să aleagă. Eu am dat punctele, alții nu.

Următorul exercițiu le cerea să prezinte rolul virgulei, iar explicația era că apărea „o construcție în cazul vocativ”. Dar mulți copii au scris „construcție incidentă”. N-au luat cele 6 puncte, deși, conform Gramaticii Academiei, pe care cei care fac subiectele n-o consultă, construcția incidentă cuprinde vocative! Se scrie asta, negru pe alb, la pagina 741, vol. 2.

Al treilea item se referea la măsura versurilor. Dacă n-ai numărat corect silabele o dată în viața ta, ai pierdut 6 puncte, mai mult decât valorează singurul exercițiu de morfologie, pe care o studiem 8 ani, în sute de ore…
Și, dacă tot veni vorba, dacă n-ai scris un adjectiv propriu-zis, nu iei nimic, pentru că nu știi să le diferențiezi pe acestea de cele provenite din participiu. Dar, în aceeași Gramatică mi se spune, la pagina 141, vol. 1, că adjectivele propriu-zise includ și participiile și gerunziile adjectivizate. Ce facem!? Mie mi se pare important ca un copil știe să recunoască adjectivul, prepoziția, dar eu nu pot să-i dau nimic, nici măcar amărâtul ăla de punct, dacă n-a scris „prepoziție simplă”!

"Dumnezeu este obiectul unui concept rational, care exprimã, regulativ, posibilitatea absolutã a unui lucru, nefiind el însusi un fenomen, adicã un dat al experientei.

Insa, în orizontul practicului, acolo unde legea moralã are ca obiect Binele suveran, Dumnezeu este însãsi conditia de posibilitate a Binelui suveran.

Dumnezeu reprezintã al treilea postulat al ratiunii practice.

Existenta lui Dumnezeu nu trebuie doveditã.

Fireste, în spatiul dialecticii transcendentale ratiunea produce dovezi ale existentei lui Dumnezeu:
-dovada fizico-teologicã;

-dovada cosmologicã;

-dovada ontologicã.

Toate acestea însã nu fac altceva decât sã "identifice" un obiect pentru Idealul ratiunii, ceea ce este imposibil,cãci Ideile (conceptele) ratiunii nu se raporteazã la obiecte ale experientei, nici nu pot astepta, vreodatã, o fenomenalizare a obiectului lor.

În orizontul practicului trebuie sã acceptãm existenta lui Dumnezeu, cãci altfel s-ar nãrui însãsi viata omului (fiintei rationale).

N-ar mai avea îndreptãtire existentialã Binele suveran, apoi legea moralã ar rãmâne fãrã obiect, libertatea s-ar aneantizã, dar odatã cu ea s-ar pierde si cauzalitatea, ceee ce înseamnã cã si cunoasterea, natura, lumea fenomenalã si-ar pierde temeiurile."

- "Tradus" in limba muritorilor de rind, textul de mai sus vrea sa zica - presupun - ca Dumnezeu la care face referire Biblia nu trebuie neaparat considerat un individ, cu chip si asemanare asa cum il prezinta Geneza 1:26-27, ci mai degraba o notiune abstracta... o necunoscuta pe care o introducem in mod conventional intr-un exercitiu de algebra pentru a facilita rezolvarea acestuia... si ca o consecinta, intreaga Biblie trebuie interpretata mai degraba in sens figurativ decit in sens literal.

Din punct de vedere personal, logica mea accepta notiunea de Dumnezeu ca persoana (individ) fizica (,) cu "chip si asemanare" (cu forma si contur!) - care efectiv vede, aude, vorbeste, se bucura, se minie, etc... deci si interpretarea Bibliei va fi acceptata in general in sens literal.


"te limitezi in gandire..."

- Posibil... In acelasi timp, nu avem nici o garantie ca (,) cu cit o teorie este mai sofisticata, cu atit probabilitatea ca aceasta sa fie mai aproape de adevar este mai mare...


"esti convins ca detii adevarul?"

- INTERESANTA intrebare, amice DESTIN, daca luam in considerare faptul ca fiecare subiect pe care-l postezi in Cafeneaua.com emana parca aerul si tonul unei autoritati supreme si ultime, in domeniul abordat, si apare formulat ca o AXIOMA absoluta, care nici nu mai necesita nici nu mai admite obiectii, completari, amendari, etc...

In ce ma priveste, spun intotdeauna ce gindesc si ma straduiesc sa expun si motivele pe care se intemeieaza presupunerile sau convingerile mele. Admit ca e posibil ca parerile mele sa nu reflecte neaparat si intotdeauna ADEVARUL, dar nu vad pe ce temei mi s-ar putea reprosa contrariul.


"daca accepti :
'Apocalipsa 21:1-3.'din care ai citat te contrazici singur...

- OARE?


"Unde va fi raiul ?

Unde va fi iadul ?

Cine va merge in iad sau in rai, corpul sau sufletul omului?"

- DEPINDE de definitiile pe care le dam raiului, iadului, si sufletului.

Unde va fi raiul?

Daca raiul este Gradina Edenului, in virtutea ideii de restaurare a Pamintului la starea lui imediat dupa de la creatiune, raiul va relocat pe Pamint, probabil (?) ca parte constituenta din Noul Ierusalim la care s-a facut deja referire.

Prin extensie notiunea de rai poate sa se refere si la acel loc (undeva in UNIVERS - e irelevant unde!) unde rascumparatii vor fi transferati temporar pe perioada de reinoire a planetei Pamint, cind conform Epistolei lui Petru - 2 Petru 3:10 - si Apocalipsa 20:9, "pamintul cu tot ce este pe el va arde".

Unde e iadul?

Biblia nu suporta ideea existentei unui loc anume, permanent, in UNIVERS, unde sufletele despartite de trup ale celor rai ard - ad-literam - la nesfirsit. Toate textele care ar putea fi citate ca suport pentru o asemenea idee contin elemente metaforice sau alte figuri de stil care fac interpretarea lor literala doar partial acceptabila. Raspunsul la aceasta intrebare il dau tot 2 Petru 3:10 si Apocalipsa 20:9 care insista ca cei rai vor fi mistuiti de focul care se pogara din cer.


"Cine va merge in iad sau in rai, corpul sau sufletul omului?"

- Obligatoriu amindoua, in conditia in care cele doua elemente nu se pot manifesta independent una de cealalta... dar acesta e din nou un aspect inca in discutie in contextul subiectelor "Sufletul" si "SUFLETUL ESTE NEMURITOR"...

Eu nu ma refeream la destin cind am scris "un traseu ca al meu". Nu era ceva istoric, al natiei, etc. Era ceva personal, ma refeream doar la mine, la educatia mea, adica in principal lecturi, muzica, cinematografie.
Cum ma simt am incercat sa explic. E greu sa explici cum te simti, ai nevoie de figuri de stil pentru asta :). De aceea am scris "intuiesc".
Am aratat ca ma simt diferita de altii, de americani, asiatici...
Sa incerc sa spun acum ceva mai mult. Sint doua aspecte principale:
-ma simt mindra, desi n-am nici un merit personal, de tot trecutul de civilizatie care ne-a imbogatit spiritele. Ma simt "urmasa" tuturor, de la greci si romani incepind.
-ma simt "la mine acasa" cu toate sensurile de siguranta si confort.

Draga Cata,

multumesc pentru intromisiune, mai curand m-ai salvat de la riscul de a inchide cu acest subiect, desi mi se pare interesant si in oarece masura ma atrage si ma face curioasa.

E interesant ce spui tu, dar nu prea am inteles bine chestia cu "confundarea experientelor". Pilda cu Diavolul care poate lua si forme pozitive pentru a ne castiga increderea e buna si de folos, dar mi se pare destul de departe de adevaratele experiente din sfera paranormalului.

Hai sa o luam mai cu meticulozitate, de la capat, ca sa-ti spun si parerea mea. Am auzit de Cartea mortilor din Egipt, chiar Eliade o citeaza de multe ori, dar mai mult ca o carte de litanii si "rugaciuni" daca le putem numi astfel, pe care le foloseau egiptenii in punerea in practica a cultului mortilor...nimic paranormal, cred, doar o expresie a memoriei si traditiei colective religioase transmisa in scris.

Daca e sa vorbim de Biblie - fara sa uitam insa ca multe simboluri/reprezentari si idei religioase egiptene sau siriene s.a.md. au fost transmise si reconvertite in alte semnificatii in religia crestina - sunt multe relatari care par "miraculoase" sau "minuni" infaptuite de oameni cu har sau sfinti, dar banuiesc ca un om cu capul pe umeri si cu ceva lecturi la activ, nu doar din domeniul religios, ar putea sustine cu mult bun simt si fara exagerari ca trebuie observat un anume stil de interpretare a Scrierilor sfinte, fara a nega valoarea si continutul acestora. Adica, mai pe scurt, alegoria, metafora si simbolul in relatarile biblice trebuie considerate cu o doza de relativism, avand in vedere ca inca din punctul de plecare autorii acestor scrieri au folosit mult aceste figuri de stil pentru a se putea apropria de cititori si a oferi imagini care sa vorbeasca nu doar mintii ci si sufletului (a se considera aici si specificul acelor vremuri, mentalitata, educatia acelor oameni, carora le erau adresate) si ca traducerile ulterioare (amintiti-va doar pilda "Camilei care trece prin ac" data de Isus atunci cand vobeste de facerea de bine si renuntarea la bunuri lumesti...aici poate fi vorba si de o greseala de traducere din limba aramaica in cea greceasca s.a.m.d) de nenumarate ori, cu sau fara voie, au alterat semnificatia originara a cuvintelor sau au facut omisiuni si adaugiri.

In ceea ce ma priveste nu as confunda distinctia intre Bine si Rau, intre Diavol si Dumnezeu cu revelatiile sau experientele paranormale. Sunt doua nivele diferite de cunoastere si reprezentare sau raportare existentiala...a nu se uita ca multi pasionati de paranormal cred in Reincarnare si practica Yoga, pe care multi crestini le refuza sau ignora.

Cat despre duhurile rele m-am cam lamurit ce e cu ele, dupa ce am urmarit povestea macabra a tinerei calugarite omorata cu zile de un preot si alte calugarite dintr-o manastire de langa Vaslui, in primavara asta. Preotul respectiv se autoapara zicand ca infaptuie totul dupa cum scrie la carte, caci maicuta era posedata de duhuri necurate si "pravila" cerea sa fie exorcizata dupa un anumit ritual...as fi curioasa daca astfel de rituri sunt predate si practicate in scolile noastre seminariale si in facultati de teologie ca si o practica curenta si functionala?! Cat despre biata victima...a avut nenorocul ca viata sa fie mai aspra cu ea si sa o supuna la incercari peste puterile ei psihice, care au consumat-o pana cand a dat in schizofrenie...confundata in mod lamentabil de "exorcist" cu "posedarea de catre diavol". Ori aici, e clar, paranormalul avea prea putina jurisdictie, mai curand si-a spus cuvantul ignoranta si putina cultura a vietuitorilor din manastire.

Daca gasesti incitant dialogul cu mine pe aceste subiecte sau chiar pe altele de acest gen, te invit sa-mi mai scrii...daca nu, cred ca amandoi putem gasi alte lucruri mai bune de facut.
Pe curand,
irina.

exista un anumit curent printre unele femei cum ca un barbat galant ar fi un fel de papa-lapte, un libidinos, un obsedat sexual chiar, sau un om perimat...eu n-am sa zic neaparat "galant", ci mai degraba politicos...parca suna mai bine, nu?
sunt multe femei care nu vor sau nu stiu sa-si dea seama ca un barbat are-n sange acea tendinta de-a ocroti femeia...ele, habar n-au cata feminitate le confera acele marunte gesturi de acceptare a politetii unui barbat, si-si aduc doar aminte cum stiu ele sa care sacose si geamantane, cum pot foarte bine sa-si imbrace singure parpalacul din cuier, cum rezista ele cand nasc in dureri sau cum pot bine merci sa iasa pe-o usa si-n urma barbatului, ca nu cade cerul...habar n-au ca feminitatea lor, poate fi un atu...bineinteles ca exagerarile sunt neplacute dar daca un barbat nu stie sa se poarte firesc in situatii din astea, m-ar bine s-ar lasa de un asa sport...suntem in secolul 21 si nu ne-apucam sa dansam menuet in fata semaforului...

Se poarta frumos, pare ca te respecta, te cucereste cu vorbe si gesturi romantice, e dispus sa te asculte pana la capat, este...un Don Juan veritabil.

pai hai sa nu mai ascultam ce vrea doamna sa spuna, nu vrem sa fim luati drept fraieri, nici obsedati sexuali, nici sa fim acuzati de hartuire, mai bine-i retezam cuvantul, eventual ii dam o palma amicala peste umeri, oricum dumneaei a suferit mult mai mult pe masa de travaliu, nu?...cum scrie domnisoara bombonik, un om galant (politicos, zic eu) este un Don Juan veritabil...pai, e normal d-ra bombonik ca eu, sau X sau Y sa te lasam in banii dumitale nevrand sa fim luati drept vanatori sentimentali...vedeti?...asta-i conceptia, am redat-o mai sus, negru pe alb!
donq a spus foarte bine ca e vorba de principiul cererii si ofertei, nu-nteleg de ce s-a ofuscat cineva, era o figura de stil...ne repliem si noi, dupa situatie...

TeodoraPA spune:
Foarte multi barbati practica galanteria doar pana cand reusesc sa te cucereasca, apoi incet incet uita de maniere. Probabil obosesc prea tare in perioada dinainte si isi trag sufletul, sau nu stiu...
He he he. Prietenul meu obisnuia sa ma astepte langa taxi, afara din masina, cand venea dupa mine seara cu taxiul. Ma amuzam foarte tare pe chestia asta, nu mai intalnisem asa ceva. Dar a trecut, a fost doar o chstie de doua-trei luni, acum nu mai face asa ..

da, foarte multi barbati fac asta, asa cum foarte multi n-o fac numai atunci...Teodora, te-ai gandit ca poate de aceea nu se mai poarta ca inainte, pentru ca te AMUZA gestul lui?...chiar daca n-ai mai intalnit asa ceva, poate era cazul sa te fi comportat ca si cum toata viata te-ai invartit printre oameni ca el...mama mea avea o vorba pe care o tot repeta lui sora-mea: un barbat, cum il inveti asa-l ai...punct.

Maria spune:
daca barbatul pe care-l iubesc ar apela la gesturi de-astea penibile, standard, comune, ca sa-mi arate ca ma iubeste, cre`ca si-ar lua vro` doo pamatufuri de buchete peste kokoasha, de ar reveni imediat cu picioarele pe pamant...
io-s o femeie reala, traiesc intr-o lume reala, si m-am plictisit de costume de-astea de carnaval... am trait un mariaj intreg cu un barbat "galant" si mi-am invatat lectia... numa` forma fara fond...

cum spunea donq: principiul cererii si ofertei...pana la urma, aici se rezuma totul...Maria, gesturile standard sunt una si cele penibile, alta...e normal (poate), sa nu-ti placa de ala care se-apuca sa-ngenuncheze cand te cere de nevasta, sau sa-ti cante serenade la balcon, sau sa-ti recite din Eminescu sau din poeziile proprii cand e luna plina...cum am spus, suntem in secolul 21...dar, nici sa te transformi intr-o "Leanca vaduva", pe bune...:)

pana la urma, politete ar trebui sa existe chiar si-n cele mai intime imprejurari...invatati, doamnelor sa nu mai interpretati orice gest, invatati sa primiti flori nu numai de 8 martie sau de ziua onomastica sau, daca nu se poate, atunci nu mai spuneti ca strugurii sunt acri...eh, dar cine-s eu sa dau sfaturi?

Nu vreau sa intru in filozofii de genul "de ce suntem aici, de ce ne-am nascut, e o greseala sau nu".

Raspunsul meu precedent e pe masura comentariului lui Yuki : neaos, neliterar si complet pe langa obiect, un truism fara legatura cu contextul: daca in locul si la momentul critic, parintii nostri ar fi folosit prezervative(negaurite), noi nu le-am mai fi fost copii. Simplu, nu?

In contextul eseului, povestea se schimba: da, pe vremea aceea multi s-au nascut in calitate de "decretzei" - pentru ca avorturile erau interzise si era lipsa de prezervative (iar alea chinezesti erau gaurite de farmaciste pentru a se realiza planul demografic socialist), sau cel putin asa umbla vorba printre cei din generatiile de atunci. Iar scrisele mele la generatia acelora nascuti inainte de revolutie se refera. Desigur ca nu toata populatia globului se incadreaza in aceasta categorie, m-as fi asteptat la cititorii unui forum literar precum "cafeneaua" sa inteleaga o figura de stil; nu e de datoria mea sa le explic ca este doar metafora pentru inca o generatie postmodernista pierduta, lipsita de tel, de ideal, de viziune si, in cele din urma, de un sens al existentei.

Ti-am citit mai multe din comentariile/eseurile de pe cafeneaua.com.
Ai un real talent la scris, ceea ce e cu atat mai impresionant daca ne gandim ca ai fost olimpic la mate. :) Si eu am fost candva.

Am inteles ce ai vrut sa spui cu acel "noi" - e o figura de stil. Pacat ca unii n-au inteles si s-au simtit lezati. "Noi" nu cere o identificare a oricarui individ in parte cu situatia respectiva.

... am plecat! cheia e sub prag!


am de multe ori sentimente contradictorii cand vad aceasta crunta nedreptate. ai dreptate ca semeni de-ai nostrii mai putin norocosi au o astfel de soarta.
am lucrat cativa ani buni in sistemul de protectia copilului si am vazut frecvent astfel de cazuri. cat despre conditiile de ingrijire in ospicii.... am vizitat in urma cu cativa ani un astfel de loc.
mi-au trebuit 3 zile sa incep sa vorbesc iarasi. shocat e putin spus. era cat pe ce sa ajung eu pacient la psihiatrie dupa vizita cu pricina. crezusem ca le-am vazut pe toate dar m-am inselat. Iadul nu e o figura de stil si nici un spatiu de proiectie a nefericirii. el exista fizic sub forma acestor institutii inumane. eram intr-o delegatie cu seful serviciilor sociale din Irlanda de Nord, un individ alb in cap care a vazut multe nenorociri. plangea omul de ti se rupea sufletul.
cat e vina lui Dumnezeu nu stiu... continui sa sper ca nu e inculpat.
daca incerci sa explici ca aceea e vonta lui, ca fiinte nevinovate sa pateasca asa ceva, risti sa iti pierzi credinta. nu ai alternativa.
am avut cu alta ocazie un astfel de moment de dezechilibru la o clinica care asista copii infectati cu HIV sau bolnavi de SIDA (e diferenta). acolo am vazut un inger de copil de 5 ani cu bucle blonde, ochisori albastrii ce ducea un ursulet sub brat. venise cu tatal ei (era o fetita) la tratament. eram acolo pentru un program social.... dupa 2 saptamani am aflat ca fetita murise. mi-a venit sa plang... era nedrept, total nedrept!
cum as putea sa cred ca e opera lui Dumnezeu? daca nu e a lui, atunci a cui? daca nu e a nimanui, atunci suntem parasiti.... sunt ganduri vulgare care inca trec prin capul meu sec.
cineva spunea aici ceva despre o viata decenta.... jumate de planeta e atunci indecenta pentru ca sunt putine locurile in care acesti oameni sunt tratati cu demnitate. e o chestie de civilizatie, de valori, de stadii de dezvoltare sociala. sunt sceptic ca in viata asta voi apuca sa vad asa ceva pe la noi.

Dar pe dumnezeu cine l-a facut ?
Este o intrebare al carui raspuns nu ne este dat sa il stim niciodata...
Nici ingerii din cer nu stiu raspunsul (pt atei e doar o figura de stil)
Dar am fi foarte aproape de adevar daca am considera ca dumnezeu este etern.
Nu mintea omului l-a creat pe dumnezeu ... ea doar il reflecta...
asa cum o oglinda reflecta chipul celui care a creat-o
Fie ca ne place fie ca nu dumnezeu exista iar creatia nu trebuie inteleasa in sens mecanic, ca a facut omul din lut si a suflat :))
Era o explicatie pt acum doua mii de ani ...
Dmnezeu exista si tot ce exista este corpul lui ...
Dmnezeu creeaza cam asa cum ne creeam noi celulele corpului...
Este un proces viu, nu ceva mecanic..
Asa cum corpul nostru are un suflet si constiinta de sine si dumnezeu are
Dumnezeu a creat omul dupa asemanarea lui e evident o figura de stil ...
care continua cu ... parte barbateasca si parte femeiasca a facut ...
daca o iei cuvint cu cuvint ... nu se mai ntelege nimic clar... doar daca treci dincolo de cuvinte intelegi adevarul din spatele povestii...

In final o rugamine ... nu imi cereti dovezi sau probe ... nu am ...
ce am spus este doar parerea mea sau o simpla ipoteza :) ok ?

am o vaga pronuntata :) impresie ca pe aici lumea nu prea stie poezie.
Mai cititi domne si poezie actuala, ca multi din cei ce ma cometeaza nu au criterii elementare de apreciere a unei poezii.
Si problematica "frumosului" in arta are adancimi de-a dreptul filozofice.
O poezie se judeca prin prisma figurilor de stil pe care le contine, a adancimii ideilor, si, e adevarat, si prin prinsma senzatiilor pe care ti le genereaza, dar asta e de la cititor la cititor.
Oricum, a inceput sa mi se contureze imaginea ca pe cafeneaua media de varsta e pe la 18 de ani, cel mult.

deci, sugerez trecerea de anii 1990 in poezie, poezia nu inseamna numai lapte si miere, panselute, tei, ghiocei exista o poezie subtila, in care cotidianul de impleteste cu temele eterne ale literaturii (iubirea,
moartea, relatia omului cu divinitatea

deci, mesaj pentru toti cei 4 comentatori, nu va asteptati din partea mea la pasteluri, la rondeluri, ganditi bine ce scriu si atentie la substraturi, analogii si la figurile de stil pe care le creez
(asta daca nu vreti sa ramanem la poezia de pension, demna de niste fete batrane si de puberi cu cosuri si cas la gura)

Eu scriu poezie care imbina post modernismul cu fracturismul
( partea buna din el, care consta in prezentarea cotidianului necosmetizat si crearea unei atmosfere in care omul zilelor noastre sa se regasesca(mai ales cel din mediul rural)

Sincer, ma pot lipsi de comentarii de genul "tembelisme"sau nu stiu cum a zis cineva.
Pe alt site acest gen de comentarii ar intra imediat la offtopic.

multumesc si daca nu cer prea mult as vrea ca fiecare om care ma comenteaza sa isi spuna varsta, fiindca datele mele sunt reale, ma numesc Dan Carlea si am 34 de ani

Nu de alta, dar nu vreau sa imi pierd timpul sustinandu-mi poeziile in fata unor copii de 14 ani.

cu drag, dan

PS sper ca am fost clar in exprimare si nu se interpreteaza atac la cineva anume.

este un raspuns pentru cei 4 comentatori de pana acum

am o vaga pronuntata :) impresie ca pe aici lumea nu prea stie poezie
Multumim pentru lectiile oferite in continuare.
DAR
Problema nu e a "realitatii necosmetizate", ci tocmai a sulemenelii crapate din cauza grosimii si uscaciunii.

Eu scriu poezie care imbina post modernismul cu fracturismul... in care omul zilelor noastre sa se regasesca(mai ales cel din mediul rural)
Asta ar putea fi o explicatie a obtuzitatii de care dam dovada; pentru evitare, recomand scrierea pe garduri.

multumesc si daca nu cer prea mult as vrea ca fiecare om care ma comenteaza sa isi spuna varsta,... Nu de alta, dar nu vreau sa imi pierd timpul sustinandu-mi poeziile in fata unor copii de 14 ani.
Nu cred ca face bine la inima. Sa nu-ti stea in loc... de surpriza.
Nici nu pricep ce-ai cu copii de 14 ani; sincer, cred ca ei ti-ar aprecia "substraturile", "analogiile" si "figurile de stil".


--------------------------------------------
He who laughs last thinks slowest.

tot n-ai explicat care-i legatura dintre apocalipsa si o figura de stil facuta de presedintele usa. schimbarea de care pomena se refera la sfarsitul unei epoci -cea a 'inocentei'. in tot timpul asta america s-a crezut inatacabila si a neglijat cateva aspecte legate de securitate, securitatea colectiva vs. drepturile individuale, etc, etc., scuza-ma unde-i referirea la cartile sfinte pe care le citezi cu atata ardoare?
de cand au aparut textele alea sunt interpretate periodic si interpretarea adaptata la profilul epocii. si dupa un timp se dovedeste ca totul era o halucinatie, aia care incercau sa convinga ca se apropie sfarsitul lumii, erau putin 'plecati' si bisereca institutionalizata s-a dezis de ei.
au fost nu putine cazuri de delir in masa urmat de sinucideri din cauza unor 'vizionari'.

in ziua de azi, tinand seama ca administratia e independenta (de biserica), libertatea individuala si de exprimare e mai larga decat oricand in istorie, oricine poate zice orice si e lasat in pace atata timp cat nu atenteaza la interesele publice sau personale.

visele anarhice a unor secte si miscari extremiste nu se vor implini asa repede. :)

si ce-i cu asta, ce legatura are asta cu tema discutiei de fata?

so what? and what else?

mai baiete, tu macar stii ce inseamna termenul "sofistic"? ca e banal acest esafodaj... nici nu ma asteptam sa interpretezi altfel, mai mult nu prea te duce mintea din pacate. sau ca sa nu fiu asa dur, sa spun ca te obosesc discutiile amanuntite si pe larg atunci cand trebuie sa-ti legi axonii si dendritele pentru a fi capabil sa construiesti la randul tau un esafodaj logic. si mai ai curajul si ipocrizia de-a-mi vorbi mie despre limba romana care chipurile ti-ar sustine ideologia printr-un cuvant? ce subterfugiu mai e si asta? ar fi fost timpul sa vii cu niste explicatii si idei originale, nu cu ochii bulbucati si spalaciti ai celui care innebuneste cand este contrazis. ar fi fost deasemenea indicat sa-ti gasesti timpul si inspiratia pentru a dovedi ceea ce afirmi matale, in speta pentru a dovedi ca nu am dreptate in afirmatiile mele. dar tu nu si nu, ai catalogat totul ca rastalmacire si gata, nu mai e nevoie de explicatii! tu crezi ca lumea asta e proasta si oarba, ca nu-si da seama ce anume faci si cum procedezi?

eu nu regret decat un singur lucru: ca te ratacesti in propria ratacire! te-as trimite sa te regasesti (spunandu-ti asta ca cel mai fidel prieten) insa stiu ca n-ai sa asculti de sfaturile altora. iti cer totusi sa termini cu figuratiile pentru ca, desi nu sunt interzise, nu fac bine la...bila! alege tu ce bila vrei, ca de suferit tot ai sa suferi mai devreme sau mai tarziu. hai numa' bine!
-----------------------------------------------------------------
So far, so good.

ok,pleonasm e acolo dar uite ce scrie in dex "figura de stil ,(da definitia,bla bla apoi zice asa " ...intelesul propriu al al unui cuvant sau se asociaza cuvintele in asa fel ca sensurile vechi sa se imbogateasca,pentru a da mai multa forta imaginii sau expunerii prezentate." apoi da definitia de la "figura etimologica" si da exemplu "si-a trait traiul" de asemenea (asta zic eu ) cuv "figura" poate avea si sensul de expresie a fetei...nu l-ai folosit niciodata asa?
pe restul nu are sa le comentez,insa la ultima parte nu ma pot abtine sa nu zic cate ceva.Nu mi se pare normal sa zici ca habar nu am sa scriu si sunt total paralela cu literatura din moment ce tu te bazezi pe o singura chestie citita...chiar mi se pare absurda asta,ai mai citit si altceva din ce am scris?Imi cer scuze ca am parut ingamfata sau cum mai ziceai sus,m-am abtinut cat de mult am putut sa nu imi dau drumul la vocabularul de 2 lei pe care il pastrez pentru conflicte.
Ok am inteles,in ochii tai nu sunt buna de nimic,I suck.... nu vreau sa ma laud dar mi s-a zis ca am talent la scris si chiar am castigat niste premii frumusele la dramaturgie si altele...nu intru in detalii... asa ca inainte de a imi zice mie ca sunt jalnica la literatura,poate binevoiesti sa citesti si altceva din ce am scris.Dar daca ai atata orgoliu in tine incat sa zici din prima "Aaaah m-am plictisit numai cand am vazut tilul" =)) n-ai decat... e ca si cand ai zice "marul ala are un gust oribil" numai cand vezi ca are cateva pete pe el ... anyway,vad ca devine deja o problema pe care o ai cu persoana mea... si totul de la tramvai=)) numai picky e de vina :))
P.s.titlul original daca il vrei ti-l dau pe mess,da' nu literar cum zice maaan asadar presupun ca nu o sa fie pe masura asteptarilor tale =))

Trec peste vocabularul tau si iti atrag atentia ca in ipocrizia ce te caracterizeaza ai omis sa dai linkurile doar pentru a nu se vedea ca pe carlea l-ati facut cu ou si otet pana ati inteles poezia lui.

(limpede catre thebrightside)

am crezut ca s-a terminat balciul, dar nu...
uita-te bine si citeste toate buchiile de acolo si daca vezi vreo jignire ce vizeaza userul "dan carla", ma carabanesc de-aici!
in schimb, citeste pe silabe sfeclo!!! (am incheiat citatul, bright imi vine sa te pup!)
deci, atention:

casandra - de dan carlea la: 31/08/2006 19:57:37

am o vaga pronuntata :) impresie ca pe aici lumea nu prea stie poezie.
Mai cititi domne si poezie actuala, ca multi din cei ce ma cometeaza nu au criterii elementare de apreciere a unei poezii.
Si problematica "frumosului" in arta are adancimi de-a dreptul filozofice.
O poezie se judeca prin prisma figurilor de stil pe care le contine, a adancimii ideilor, si, e adevarat, si prin prinsma senzatiilor pe care ti le genereaza, dar asta e de la cititor la cititor.
Oricum, a inceput sa mi se contureze imaginea ca pe cafeneaua media de varsta e pe la 18 de ani, cel mult.

deci, sugerez trecerea de anii 1990 in poezie, poezia nu inseamna numai lapte si miere, panselute, tei, ghiocei exista o poezie subtila, in care cotidianul de impleteste cu temele eterne ale literaturii (iubirea,
moartea, relatia omului cu divinitatea

deci, mesaj pentru toti cei 4 comentatori, nu va asteptati din partea mea la pasteluri, la rondeluri, ganditi bine ce scriu si atentie la substraturi, analogii si la figurile de stil pe care le creez
(asta daca nu vreti sa ramanem la poezia de pension, demna de niste fete batrane si de puberi cu cosuri si cas la gura)

Eu scriu poezie care imbina post modernismul cu fracturismul
( partea buna din el, care consta in prezentarea cotidianului necosmetizat si crearea unei atmosfere in care omul zilelor noastre sa se regasesca(mai ales cel din mediul rural)

Sincer, ma pot lipsi de comentarii de genul "tembelisme"sau nu stiu cum a zis cineva.
Pe alt site acest gen de comentarii ar intra imediat la offtopic.

multumesc si daca nu cer prea mult as vrea ca fiecare om care ma comenteaza sa isi spuna varsta, fiindca datele mele sunt reale, ma numesc Dan Carlea si am 34 de ani

Nu de alta, dar nu vreau sa imi pierd timpul sustinandu-mi poeziile in fata unor copii de 14 ani.

cu drag, dan

cum iti place???
dan carla ne spurca pe toti, fara deosebire de nationalitate, ochi albastri sau sex, apoi vii 'mneata si ne atragi atentia ca nu suntem incheiati bine la shlitz!
am impresia ca asta e cantecul tau de lebada si n-o sa mai faci prea multi pureci p-aici!
daca te mai legi de thebrightside sau alt user, intri in colimatorul meu si nu te mai spala toata Dunarea cu afluentii ei!
orvoar si sa ne trimiti poza cu familia!

Imi permit sa postez aceasta poezie fara intentia de a trolla. Mi se pare ca are o legatura cu subiectul. Una subtire, dar are.

"Era nebun!... Si printre oameni
Credea ca-i cel mai fericit,
Ca niciodata pe-al durerii
Pustiu intins n-a ratacit.

Traia-n palate fara seaman,
Avea femei, amici supusi;
Credea ca-l uda ploi de aur,
Caci azvarleau in el cu dus.

In lumea lui necunoscuta
Nimica nu-l posomora,
Cu zambetele multumirii
Mereu figura-si colora.

Privindu-l i-am soptit de-aproape,
Cu bland prietenos cuvant:
De ce nu vii iar printre oameni?
De ce?... Coboara pe pamant!

La intrebarea mea, nebunul,
Ca de-un fior adanc patruns,
Uitandu-se cu ochi de groaza,
Trist, filosofic, mi-a raspuns:

Fugi, nu-mi vorbi de lumea voastra...
In ea odata am existat,
Si tremur cand mi-aduc aminte
Ce suferinte-am indurat!

Pamantul e facut de-un spirit
Prea rau, iar omul e ursit
Sa sufere in veci...Eu lumea
Din fericire mi-am gasit!

M-am dus pe-o foaie de hartie
Durerea-n litere s-o pun.
Cati n-or dori sa treaca-n lumea
Acestui fericit nebun!"

niciodata nu i-am inteles ce-i mana in lupta pe unii calugari sau laici (catolici sau nu, nu stiu sigur si nu ma intereseaza!) sa se autoflageleze pentru pacate reale sau inventate!
ok, sunt oameni care gusta sado-masochismul, probabil ca sunt dereglati undeva la cap, dar astia recurg la sport extrem din alte cauze!
ma ierti, dar am impresia ca iti place sa te autoflagelezi si sa fii flagelat virtual!
dar las-o dom'le, in papucii ei de treaba si relaxeaza-te, ca aici nu e teatrul Tandarica!

Sa ma faceti sa inteleg, in cuvinte simple( la nivelul intelectului meu), cum trebuie sa ma comport si cum sa postez,si sa nu mai umblati cu apropouri, sarade, ghicitori, aluzii,etc.

cu alte cuvinte "voi astia destepti, culti, telectuali...invatati-ma si binevoiti a va apleca asupra mea cu marea voastra intelepciune si spuneti-mi, ordonati-mi, calcati-ma in picioare- numai s-ajung si eu, umilul muritor, prapaditul-prapaditilor, ultimul mohican, sa pot atinge cu deshtele mele crapate de ocna varful augustelor voastre ghete, sa ma simt implinit, purificat, inaltat la cer! nu umblati cu apropouri, sarade, ghicitori, aluzii ca sunt zenzibil si am o inima mizericordioasa! fiti buni cu mine, cacu mireasa in noaptea nuntii!"

ok, a fost doar o figura de stil, dar asa dai impresia!
circuli pe forumuri ca tiganul cu cortul, de ce nu te asezi intr-un loc sa discutam ca oamenii!?
cum ti-a sugerat si RSI: nu ne putem schimba de dragul tau, invata sa parezi ironiile pe care tot tu le scurmi!
dom'le, cu comportamentul asta scoti tot ce avem mai rau in noi, pe bune!

in fine, cred ca am vorbit peretilor...:D

salutari si noapte buna,
intruder

:)) Relativitatea asta ma doboara , ma oboseste etc etc . Pina si relativitatea cu-vintului ... ( apropo "cu vint" cum se numea cuvintu acesta inainte de latinescu conventus ? :)) am impresia ca mai intai a fost o simpla figura de stil dupa care a aparut cuvintu propriu zis ) relativ ma agita dar ma si incita . Ridicolu avind o compozitie relativo-subiectiva poate sa insele adesea cind e vorba de plasamentul acestuia intr-o situatie , sau cind facem uz de el in catalogarea unei persoane . Uite , ma dau ex pe mine . Adesea in contactul meu cu anumite persoane sau situatii , nu prezint totalitatea datelor problemei pusa in discutie sau aduc adaugiri pt a oferii o alta perspectiva problemei ( din diferite motive , manipulatorii dar nu numai ) astfel pot aparea ridicol in fata acestora . :)) Chestia aceasta ma amuza rau de tot . In general cind vine vb de fete & femei le dau anumite teme ce le pun in mare incurcatura . Evident ca apar ridicol in fata lor , dar las lucrurile asa , pt ca vreau sa descopere singure datele problemei , insa cel mai adesea nu-s rezolvate :P de aici o infinitate de nemultzamiri shi dezamagiri . Cind vine vb de lucruri serioase , nu las sa mi se puna amprenta ridicolului asupra-mi printr-o prezentare cit mai explicita etc etc . Exista situatii cind ma simt mindru de ridiculizarea provocata , pt ca aceasta ma pune undeva in topu oamenilor ce gindesc . Evident poti aparea ca fiind ciudat dar asta e "riscu meseriei ". Sper sa par cit mai ridicol in ochii a cit mai multi oameni . Da` numa avind realizari ce mie-mi par consistente , realizari ce duc la pozitivitate si constructivitate