cimpul asociativ al cuvintului cunoastere

limba romana se formeaza cu cuvinte create de romani. cuvintul romanesc este "tigan" si e normal ca asa sa ramina. noi norbim de nemti nu de "deutsche menschen". tara lor este deutschland dar noi ii spunem germania. vorbim de londra desi englezii zic london...... asa cum am zis, cuvintele limbii romine le formeaza romanii si nu are importanta cum altii isi spun ei intre ei....asa ca nu inteleg de unde aberatia cu "rom"....

pe de alta parte, nu noi am creat conotatia negativa asociata cu cuvintul tigan. noi avem o foarte buna conotatie pozitiva in legatura cu cuvintul "neamt" si cu "lucrul nemtesc" adica trainic, de incredere,.... deci nu noi sintem raspunzatori de conotatia negativa asociata cu cuvintul "tigan".....

totusi, noi vorbim de tigani mai ales in legatura cu cei care se comporta necivilizat, violent, agresiv cu oamenii pasnici. exista destui tigani la care nici nu observam ca sint tigani. personal am lucrat de multe ori cu tigani angajati la firme si am o parere foarte buna despre ei. cei cu care am lucrat sint oameni de incredere, buni profesionisti, nu are importanta ca sint tigani. despre unul cu care lucrez de peste 10 ani am aflat acum de curind ca ar fi tigan. este un tip de incredere profesionala si faptul ca am aflat ca e tigan nu mi-a schimbat in nici un fel parerea buna despre el....

asa ca, de fapt, nu originea este problema ci modul in care unii (romani sau tigani) se integreaza in societate. daca se integreaza, nimeni nu va avea nimic cu ei.... dar asta depinde numai de ei, de fiecare in parte....

Am citit raspunsul tau mai detaliat cu privire la modelul "matematic" de crestere a cunoasterii stiintifice, si cred ca am inteles ceva mai bine care este conceptia ta. Pentru tine e importanta si viziunea unei limite a cunoasterii stiintifice - de aici cresterea asimptotica pe care o asociezi cu faza de platou in cultivarea de celule (desi la celule nu este o crestere asimptotica, acolo numarul lor devine constant desi nu toate sint viabile, si in cele din urma vor muri daca nu le adaugi substrat, ceea ce sper nu ai considerat in analogia ta cu cunoasterea). Banuiesc ca asociezi inceputurile stiintei cu faza de lag (o crestere lenta) si probabil consideri ca ne situam in prezent in faza log (de crestere exponentiala) a cunoasterii stiintifice.

Ei bine, cred ca la urma urmei analogia pe care o faci nu este chiar asa de lipsita de sens tinind cont de evolutia istorica a cunoasterii stiintifice si de faptul ca asa cum stiinta insasi recunoaste, ne apropiem din ce in ce mai tare de adevar dar nu il vom atinge niciodata. Cu alte cuvinte cunoasterea adevarului absolut este imposibila. Obiectivul stiintei este ADEVARUL dar desi avem in mod continuu dovezi ca sintem din ce in ce mai aproape de adevar, nu putem sa stim ca am atins obiectivul. Este esenta stiintei - cautarea continua prin elaborarea de ipoteze. In stiinta este foarte important conceptul socratic "doar stiu ca nu stiu aproape nimic..." pe care il regasim si la Faust al lui Goethe.

V-am citit comentariul si am zambit. Oamenii mereu incearca sa gaseasca intelesuri acolo unde nu sunt, mereu cauta o doctrina, o dogma, reguli dupa care sa se ghideze caci altfel se simt pierduti. “Fenomenul Osho” astfel cum il denumiti dvs. nu are nici o sansa de a fi inteles rational, obiectiv, logic. De altfel este “logic sa fii impotriva logicii” , cum zicea chiar Osho. Faptul ca ati avut nevoie de vreo 2 ani ca sa intelegi ca nu e nimic de inteles arata ca ati abordat “fenomenul” rational, si ca atare, v-a scapat mesajul. Poate ati avut din cand in cand vreo strafulgerare, dar s-a pierdut pe drum. Remarcati analitic ce elemente foloseste Osho, din diverse religii. Din pacate comunicarea se face in mare masura pe cale verbala, el a fost nevoit sa se foloseasca de cuvinte. Astfel unii au perceput dincolo de cuvinte, altii au ramas incastrati in semnificatia lor de dictionar. Daca pur si simplu ar fi tacut, ar fi ajuns mult mai putine lucruri la noi, mai ales la cei care nu l-au prins in viata.
Am citit mai multe carti, transcrieri dupa discursurile sale. Pot spune ca nu conteaza cine a zis ceea ce a zis. Conteaza numai daca ceva, fie si o afirmatie iti zdruncina constiinta astfel incat realizezi ca exista un “dincolo”, realizezi ca ratezi, ca ceva iti scapa si apare sau mai bine zis devii constient de “setea” de adevar pe care o ai in tine. Si atunci incepi sa traiesti altfel. Cobori din minte in inima si chiar daca la inceput mai ratezi, majoritatea clipelor insa devin o bucurie. Iubesti viata pur si simplu.
Cat priveste “gloata supusa”, Osho a fost tocmai impotriva dependentei de maestru, mereu incurajandu-i pe ceilalti sa-si caute propiul adevar launtric si sa nu depinda de nimeni. Inca cu ani de zile inainte de a muri a cautat sa ii pe ceilalti pregateasca sa poata fi fara el, fara prezenta lui fizica. Acum, fireste, multi au ratat din nou “mesajul”, ei s-au atasat de Osho, s-au cramponat de el, au facut din el un fel de zeu, l-au ridicat pe un piedestal...cand de fapt Osho a fost un adevarat om obisnuit, un om NORMAL. Iar noi restul suntem nebuni. Am senzatia ca fiecare iluminat a fost un om cu adevarat normal si ca de fapt daca e ceva in neregula este cu noi, restul umanitatii. Numai daca ne gandim ca acesti iluminati, inclusiv Isus, au avut un sfarsit tragic, in mana noastra, a oamenilor asa zisi “normali”.
Dvs. radeti la afirmatia discipolilor sai, si eu rad, dar probabil din alte motive. Nu are nici o importanta daca a fost sau nu iluminat. Pe de alta parte care discipol autentic ar fi itneresat sa proclame iluminarea amestrului sau? Cred ca un discipol adevarat este un permananet cautator al adevarului interior, sensibil, receptiv, care traieste periculos fiindca traieste in inima. Un discipol nu se va atasa de maestrul sau si nu va face o monada din el. Nu stiu cati dintre discipolii sai au realizat...insa propbabil prea putini. Iar aceasta nu este responsabilitatea lui Osho. Acest om a subliniat ca este ncesar sa ne asumam responsabilitatea pentru tot ceea ce ni se intampla, pentru ceea ce simtim, pentru ceea ce facem. Si mai ales pentru ceea ce simtim – daca este fericit tu esti responsabil, iar daca te simti mizerabil, de asemenea. Maturitatea este responsabilitatea de a fi tu insuti si nu de a reactiona in baza conditionarilor impuse de parinti, profesori, societate.
Dvs. puteti desigur afirma la nesfarsit ca “eliberarea....este o golire de responsabilitate”...insa ca si mai demult, daca Biserica Catolica spune ca Pamantul este plat, aceasta afirmatie nu va face Pamantul dintr-o sfera o campie plata.
Osho a spus cu totul altceva. Dar este firesc ca mesajul sau sa fie profund denaturat, mai ales de discipolii sai care au ratat si apoi de restul lumii.
Iluminarea nu presupune un anumit mod de a fi. Astfel, oricine poate sta sub un copac 6 ani precum Buddha, dar nu va ajunge iluminat. Inca oamenii nu au inteles ca iluminarea nu este o urmare a unor actiuni, ci “vine” ca “urmare” a non-actiunii. Un anume mod de a fi nu este cauza iluminarii.
Cat despre saracie, aceasta de asemenea nu va aduce nimic bun. Osho arata ca un om care nu are ce manca nu se va interesa de arta, muzica, poezie, caci are stomacul gol iar primele nevoi sunt cele fiziologice. Dupa ce si le implineste, nazuieste mai sus, spre nevoi psihologice (nevoia de afrumos, arta, poezie, muzica, iubire). Iar si cand aceste nevoi sunt satisfacute, nazuieste si mai sus, spre nevoile spirituale – cautarea adevarului. Astfel, ca daca este cineva care sa nazuie mai repede spre cautarea adevarului, acesta este omul bogat material, fiindca aceasta a avut posibilitatea de a-si satisface primele nevoi.
Nu stiu cum e meditatia in ashramuri. In orice caz, locurile sunt doar locuri. Lui Buddha i-au trebuit ani de zile sa realizeze ca se putea ilumina si in palatul in care se nascuse. Dar atunci cand a plecat nu stia asta. Daca cineva vrea sa mediteze o poate face oriunde, nu e nevoie de un loc anume.
Cat despre afirmatia dvs. ca vegetarea este atitudinea care iti este propusa chiar si de Osho – in primul rand m-a facut sa zambesc. Apoi am simtit o usoara tristete. Nu ati inteles...nu stiu cat ati citit dar nu are importanta, este evident ca v-a scapat esenta. Nu-i nimic, orice clipa e o noua sansa. Exista un pericol in meditatie, intr-adevar. Exista pericolul de a cadea in letargie – acesta este riscul cai numite via negativa, care este meditatia. Poate ca, pana la un punct, de o maniera intelectuala, o persoana ar putea intelege ce inseamna “actiunea prin inactiune” – wu-wei – tao ...acestea sunt doar cuvinte. Cunoasterea autentica vine din traire, din experienta. Si atunci prea putine se pot spune si orice ai spune nu poti cuprinde, pentru ca intotdeauna cuvintele sunt prea mici. Cuvintele sunt mici chiar cand vine vorba de a exprima iubirea, darmite cand vine vorba de a exprima vidul, golirea, imensitatea, infinitul tacut al meditatiei.
Primul pas e sa traiesti in inima. Ceea ce este periculos. Traind in inima, traiesti in prezent. Traind in prezent...asta e fericirea.
Mai am cale lunga de strabatut. Numai bine!

chiar raza de soare daca as fi nu te-as putea lumina
un alt fel de a transmite: "esti senina si cretina"? :)))

aici ascunzi o temere
detalii, ceva?

adancul sau celestul
n-as fi asociat neam cuvintele astea cu labagii-de-parc :)))

:) senina esti... cretina nu indeajuns incat sa ma convingi.

"n-as fi asociat neam cuvintele astea cu labagii-de-parc :)))"
= dar nici nu ai simti fluctuatiile discutiei (daca am stagna in anumite imagini sau puncte de referinta)

"detalii, ceva? "
= ti-e frica sa te indepartezi de mal...
Este o diferenta intre astronomi si astronauti

Nu e nici macar joaca... Asociate acelor cuvinte...si acelei stari...ar fi tot ca o bataie de joc. Capisci?

eu le-am uitat (cuvintele), le cunoaste cineva?

"Mos Craciun cu plete albe..."

Josif C. Drãgan:

Este cel mai bogat român, dar spune cã nu a stat niciodatã sã îsi numere banii. S-a stabilit încã din tinerete în Italia, a fost considerat, mult timp, apatrid, dar spune cã, în sufletul lui, nu a pãrãsit niciodatã România. Într-un interviu „Verde-n fatã” cu Marius Tucã, Josif Constantin Drãgan a explicat de ce se stie atât de putin despre el în tara natalã si cine ar fi, în opinia sa, „vinovatii”.

▪ Marius Tucã: Vã amintiti cum ati fãcut primul milion de dolari?
Josif Constantin Drãgan: Nu-mi amintesc pentru cã nu l-am numãrat, nu am stat sã numãr banii, ci am vrut sã stiu cã se realizeazã, ca o confirmare a succesului, a împlinirii datoriei muncii în societatea din care fac parte.
▪ Sunt corecte aprecierile si evaluãrile publicate?
Tot timpul s-a vorbit de bani, pentru mine nu a fost important sã am bani si sã-i folosesc pentru scopuri personale; am avut o viatã normalã si aspiratiile mele în acest domeniu au fost pe mãsurã. Bani, bani, bani, nu se vorbeste decât de bani.
Aprecierile au fost fãcute pe anumite criterii si ca atare si rezultatele au o valabilitate relativã pentru cã sunt din puncte de vedere diferite. Se vorbeste de bogãtia cuiva, într-o tarã, într-un moment în care problema de bazã este sãrãcia, o tarã unde oamenii sunt la limitã, dacã nu sub limita existentei, ajungând sã fim sãraci într-o tarã bogatã.
Despre afaceri
▪ Ce credeti cã face diferenta dintre dumneavoastrã si urmãtorii clasati în topul celor mai bogati români?
În primul rând, cred cã putem vorbi aici despre întinderea europeanã si nu numai a Grupului Multinational Drãgan, apoi despre soliditatea lui clãditã în aproape 60 de ani de existentã, care cred cã-i dau o dimensiune aparte în peisajul economic actual.
▪ Cu câti dintre românii din top 10 vã cunoasteti personal?
Îi cunosc personal doar pe câtiva dintre ei, pentru cã dezvoltarea Grupului Multinational Drãgan m-a tinut mult timp departe de tarã.
▪ Vã gânditi sã vã implicati în privatizarea companiilor de gaze din România?
Nu, pentru cã în privatizare s-a ajuns la o deformare a valorilor. Continuarea privatizãrii cu insistentã este o diminuare a propriilor capacitãti, fiind o declaratie de incapacitate. În 1996 am preluat de la stat o societate Petrom pe care-am dezvoltat-o si unde am devenit actionarul principal.
▪ Cum apreciati estimarea cã stocurile de gaze din tarã se vor epuiza pânã în 2005?
În aceastã perspectivã, dezvoltarea sectorului GPL (principalul obiectiv de activitate al grupului Butan Gas) devine o prioritate în România. Acest tip de „energie mobilã” este rezultatul unor resurse care nu se epuizeazã la fel de usor, constituind o alternativã viabilã si în viitor.
▪ Ati fost nevoit sã dati vreodatã spagã în România?
Eu nici nu cunosc cuvântul „spagã”, a trebuit sã întreb ce e spaga? Mi s-au cerut mici atentii, în diferite ocazii, pentru a mi se face anumite comisioane. Este o metodã total dezagreabilã si descalificantã, nu am apelat la ea si nici nu am încurajat, în tot ceea ce am fãcut, acest mijloc de a obtine avantaje de pozitie sau diverse facilitãti. Tot ceea ce am obtinut, de-a lungul vietii, este exclusiv rodul dedicãrii, intuitiei, pasiunii si muncii mele. Spun acestea rãspicat, cu toate cã, deseori, inexplicabil, am întâmpinat piedici în concretizarea unor initiative economice sau culturale, de altfel benefice pentru societatea româneascã.
▪Domeniile dumneavoastrã de afaceri sunt foarte variate. Cum se explicã diversitatea lor?
Am fost si sunt interesat de cât mai multe si diferite domenii. Am o imaginatie efervescentã si dorinta de a acoperi suprafete întinse de activitate. Omul este produsul societãtii si are o datorie fatã de ea: sã munceascã. Munca este o obligatie.
Asa am importat si exportat tesãturi si fibre din Italia în România pentru pânzele de avion din care se realizau aripile avioanelor la IAR Sibiu. Am gândit afaceri cu banalele, dar utilele mãturi. Am fãcut marketing în pietele de desfacere din Elvetia, Belgia si Anglia fãcând comert cu produse alimentare, am afaceri imobiliare... O afacere nu se naste decât dintr-o mare cunoastere a pietei si din dorinta de activitate.
Despre cartierul Josif C-tin Drãgan
▪ E adevãrat cã detineti o stradã în Italia?
Da, existã la Venetia o stradã care se numeste Calea Draga, unde de altfel si locuim, stradã care existã cu acest nume de prin 1600. E o purã întâmplare....
Dar în Grecia existã o localitate lângã Teba, Dragania, onoare pe care statul grec mi-a conferit-o pentru cã aici am creat prima zonã industrialã din Grecia.
▪ Domnule profesor, haideti sã revenim putin. Spuneti-mi si mie cum ati plecat din România.
Am plecat cu trenul... si cu bursa de studii pentru un an – de 6.000 de lire – oferitã de Guvernul italian, prin Institutul Italian de Culturã. Cu acesti bani îmi plãteam locuinta, întretinerea si câteodatã mici aventuri de tinerete. Îmi amintesc cã am cunoscut o cântãreatã la Biserica Greco-Catolicã de la Roma si îmi permiteam sã o invit câteodatã la cinematograf. Îmi completam bugetul cu 100 de lire lunar, tinând contabilitatea domnului Rossi, vânzãtor de alimente.
▪ Care este povestea cartierului Josif Constantin Drãgan din Lugoj?
Povestea cartierului ce-mi poartã numele, în Lugoj, este una extrem de simplã. Am primit o solicitare din partea municipalitãtii si a locuitorilor acelui cartier – unde se aflã, pozitionat si sediul Butan Gas International – de a contribui, financiar, la eliminarea datoriilor pe care oamenii din aceastã zonã a Lugojului le aveau cãtre regiile locale, respectiv întretinere, gaze si altele. La vremea când a fost fãcutã solicitarea, adicã anul 2000, suma pe care am alocat-o era destul de importantã. Astfel, am ajutat comunitatea respectivã si, drept recompensã, acestia au hotãrât ca acest cartier al Lugojului sã poarte numele meu. De altminteri, mai este o piatã, chiar în centrul orasului, pe care am reamenajat-o integral, contribuind cu aproape 200.000 de dolari, si care îmi poartã numele. Alãturi se aflã si Catedrala Greco-Catolicã „Coborârea Sfântului Spirit”, la repictarea cãreia am contribuit. Nu mai putin o creatie a mea, la care tin cu deosebire, este Universitatea Europeanã Drãgan, la Lugoj si Brasov, cetate a spiritului si mintii românesti, de talie europeanã si, de curând, acreditatã.
Clãdirea Universitãtii din Lugoj este opera unui arhitect din Timisoara, Radoslov, proiect care a fost premiat la Venetia si care a pãstrat multe dintre doleantele si indicatiile mele de a îmbina vechiul cu modernul, de a continua ideea de cetate medievalã, viitoare Cetate a Stiintei.
Despre politicã
▪ Care politician din România v-ar convinge sã îl votati?
Nu am fost niciodatã implicat în viata politicã. Acest lucru nu a fãcut si nu face parte dintre preocupãrile mele. Cred însã cã unul dintre politicienii cãruia i-as acorda, fãrã ezitare, votul meu ar fi unul care ar sesiza rolul pe care România l-ar putea ocupa, prin ceea ce reprezintã ca potential, în rândul natiunilor lumii.
▪ Ce simpatii politice aveti?
Nu am simpatii politice care sã mã determine sã apreciez, mai mult sau mai putin, un oarecare partid sau om politic. Am încercat, în toate contactele si relatiile avute cu politicienii români sau strãini, sã pun mai presus de toate interesele tãrii mele, fie ele economice sau de altã naturã. Asta apreciez la orice om politic sau formatiune de guvernãmânt.
▪ Ce credeti despre alianta PNL-PD?
Nu-mi exprim nici o opinie.
Despre investitiile în presa din România
▪ Cât de implicat sunteti în presa din România?
Implicat nu este cuvântul cel mai potrivit. Am fondat o serie de publicatii în România, si mã refer la cotidianul „Natiunea”, „Renasterea Bãnãteanã” din Timisoara, sãptãmânalul „Redesteptarea” din Lugoj, „Buletinul European”. De asemenea, am investit în televiziune si radio, având propriile posturi la Lugoj, anume Europa Nova. Editãm, la Bucuresti, în cadrul tipografiei „Fed Print”, diverse publicatii cu caracter cultural, ziare, reviste, carte si multe altele. O implicare de naturã pãrtinitoare, politicã sau de altã naturã, nu am avut si nu avem. Dar am considerat cã presa poate constitui, pentru spiritul românesc, letargic acum, un vehicul valabil prin care sã poatã deveni din nou treaz. De asemenea, aceste initiative legate de presã au potentat toate actiunile Fundatiei Europene Drãgan, contribuind la rãspândirea culturii si a românismului în tarã si în Europa. În plus, am contribuit si la configurarea postului de radio Vocea Basarabiei, din Moldova, pentru a da posibilitatea românilor de acolo sã se exprime alãturi de semenii lor din tara româneascã. Si, sincer, nu a fost usor sã se concretizeze acest lucru.
▪ Fundatia Europeanã Drãgan a editat „Istoria Literaturii Române” a lui Cãlinescu. Cum ajungea aceastã carte în România?
Neexistând în România de foarte multã vreme „Istoria Literaturii Române” a lui George Cãlinescu, aceastã fiind deja epuizatã, dar necesarã pentru cunoasterea mai de aproape a literaturii române, am considerat necesarã reeditarea sa în limba românã si în limba englezã. Aceastã carte am trimis-o în 135 de exemplare tuturor autoritãtilor, începând cu presedintele Ceausescu, iar apoi, profitând de organizarea unui Congres Cultural la Bucuresti, cu posibilitatea de a introduce orice publicatie, având autorizatia organizatorilor, am introdus 5.000 de exemplare nelegate, pentru a fi distribuite si folosite în scoli.
▪ Cum de unele dintre cãrtile dumneavoastrã ajungeau sã fie editate în România?
Diverse edituri, de exemplu Cartea Româneascã, primeau autorizatiile necesare de la sectia culturalã în raporturile cu strãinãtatea si astfel ajungeau sã fie editate în România cãrtile mele.
Despre pasiunea pentru istorie
▪ De unde pasiunea dumneavoastrã pentru istorie?
Nevoia proprie de a cunoaste ca român istoria neamului în care m-am nãscut, a Tãrii Românesti si a altora din Europa si din întreaga lume. Aceastã pasiune pentru cunoasterea istoriei era stimulatã de stabilirea mea în Italia, pe care o consider a doua patrie, si de faptul cã, 30 de ani dupã plecarea din România, nu am putut sã revin în tarã din cauza unui decret dat de Ana Pauker, în care se prevedea pierderea cetãteniei românilor care nu se întorceau în tarã în termen de 60 de zile. Am fost considerat mult timp apatrid.
▪ Ce credeti despre scandalul Holocaustului, declansat în urmã cu câteva luni la noi?
Cred cã este vorba despre lipsa de cunoastere a prim-ministrului nostru, care a adoptat atitudinea Asociatiei evreilor de a fi despãgubiti si care au transformat ideea de Holocaust într-o întreprindere de realizãri de beneficii condamnatã de însusi profesorul universitar Normal Finkelstein în lucrarea sa „The Holocaust Industry”, lucrare tradusã în multe tãri din lume. Nu a fost Holocaust în România.
▪ În opinia dumneavoastrã, ce înseamnã sã fii bun român?
Sã fii bun român înseamnã împlinirea datoriei de a-ti iubi propria tarã, sã-ti cinstesti neamul cu credintã, oriunde te-ai afla, si de a-ti îndeplini îndatorirea de a munci.
Despre maresalul Antonescu
▪ Se spune cã aveti un cult pentru maresalul Antonescu. De unde vi se trage aceastã admiratie?
Cum am mai spus, maresalul Antonescu este o figurã marcantã a istoriei, este eroul si martirul neamului românesc. În împrejurãri dramatice pentru tarã, a avut o comportare exemplarã, a fost animat de un înalt patriotism si spirit de sacrificiu. A purtat un rãzboi just de întregire a frontierelor, impus de vecini agresivi, si de apãrare a evreilor din România si din tãrile vecine, ocupate de nazisti, falsificându-le chiar cu pasapoarte plecarea, de la Constanta cãtre Palestina. Simt o profundã durere la nerecunoasterea acestor merite ale sale, ca si atunci când a fost acuzat, condamnat si ucis cu acceptul fostului rege Mihai. Pãcat cã, repet, din oportunism politic sau pentru obtinerea de avantaje pasagere, denigrãm un ROMÂN, fãcându-l dusman al tãrii.
▪ De ce românii stiu atât de putine lucruri despre „personajul” Josif C-tin Drãgan? V-ati ascuns vreodatã de presã?
Îmi doresc ca oamenii sã stie cât mai multe despre realizãrile mele, nu despre mine, dar nu refuz niciodatã sã mã fac cunoscut. Tot ceea ce am fãcut pentru tara mea, inclusiv lobby-ul fãcut pentru afirmarea valorilor sale în Europa si în lume, de exemplu statuia lui Antonescu, tipãrirea „Istoriei Literaturii Române” a lui Cãlinescu, Fundatia Europeanã Drãgan, Butan Gas-ul, Capul lui Decebal de la Orsova, cea mai mare sculpturã a lumii, înainte de statuile celor patru presedinti ai Americii de la Muntele Rushmore chiar, actele mele de mecenat, de caritate, de bunãvointã fatã de societatea româneascã au fost, în general, trecute cu vederea de mass-media româneascã sau au fost minimizate ca importantã.
▪ Cam câte interviuri acordati într-un an?
Destul de putine.
Despre familie
▪ Cât de des îsi vede familia cel mai bogat român?
Nouã ani, sotia mea a stat alãturi de mine zi de zi. Pãstrãm traditia si ideea de familie prin prezenta celor trei copii: Stefan Constantin de 4 ani si gemenii Alexandru Eugen si Tudor Sebastian de 2 ani, pentru care, de exemplu, masa de prânz este sfântã. Tot timpul suntem împreunã, îmi desfãsor viata alãturi de ei si sunt parte nelipsitã din viata mea, suport activ al acesteia.
Despre patriotism
▪ În anul 2003 al Europei mai existã patriotism?
Trebuie sã existe. E un sentiment firesc si o datorie de onoare, un sentiment care, din fericire, va exista chiar dacã, în timp, frontierele vor dispãrea.
▪ Cum ati caracteriza, în câteva cuvinte, profilul românului si cum ati caracteriza, în câteva cuvinte, România actualã?
Este împovãrat de greutãti si totusi optimist si încrezãtor într-un viitor mai bun. România zilelor noastre este încã marcatã de frisoanele tranzitiei. Este însã foarte atasatã idealurilor europene, pe care si le poate apropia prin integrarea în UE, proces care în nici un caz nu trebuie ratat.
▪ Ce-ati putea sã comentati legat de Revolutia din 1989?
În anul 1989 consider cã nu a avut loc o revolutie, ci o loviturã de stat pentru înlãturarea presedintelui Ceausescu si a regimului comunist, cu consecintele de rigoare. Istoria va demonstra ceea ce nu mai e de demonstrat: adevÃrul.
▪ Care este opinia dumneavoastrã legat de fenomenul globalizãrii?
Globalizarea a devenit fireascã.
▪ Ce v-a determinat si care au fost conditiile plecãrii din România?
Bursa de studii care mi-a oferit posibilitatea de a mã realiza cu succes.
▪ Ati reusit sã impuneti cultura româneascã prin ceea ce ati fãcut în Italia?
Cu prisosintã. Aceasta a fost una dintre principalele mele preocupãri. Am creat Fundatia Europeanã Drãgan, reprezentatã în marile capitale europene, am editat încã din anii ’50 „Buletinul European”, care apare si în zilele noastre, am înfiintat Editura Nagard, Universitatea Golden Age, Centrul European de Cercetãri Istorice de la Venetia si multe altele. Am fost considerat promotorul Europei Unite de astãzi.
▪ Cum ati încadra în istoria României miscarea legionarã?
O miscare politicã fireascã pentru epoca respectivã, de apãrare a intereselor nationale.
▪ Vã veti întoarce vreodatã definitiv în România?
Vã pot spune cã nu am pãrãsit niciodatã România, nici mãcar în perioada când am fost plecat din tarã. Am purtat-o mereu în suflet, cu atât mai mult acum, când mare parte a timpului meu se desfãsoarã în tarã, pot spune cã sunt, am fost, definitiv acasã. Pãmântul natal te atrage sã te întorci acolo unde ai fost zãmislit.
▪ Nu vã temeti cã fiii dumneavoastrã ar putea fi, la un moment dat, „striviti” de povara averii dumneavoastrã?
Povara aceasta se va împãrti si va deveni, probabil, „suportabilã”. Ideea bogãtiei nu o suport, e ceva extravagant si nu trebuie folositã ca atare de viitoarele generatii. Atât timp cât eu am o viatã normalã si copiii mei vor urma acelasi model: o mãsurã în toate.

Josif Constantin Drãgan
DATE PERSONALE:
Data si locul nasterii: 20 iunie 1917, Lugoj
STUDII:
1938: licentiat al Facultãtii de Drept, Universitatea din Bucuresti
- licentiat în Stiinte Economice si Politice, Universitatea din Roma
- doctor în Drept, Universitatea din Roma
AFACERI:
1941: se orienteazã spre domeniul petrolier, exportând petrol din România cãtre Italia
1948: formeazã societatea Butan Gas SA, care se ocupã cu îmbutelierea si distribuirea gazului
ALTE TITLURI:
1966-1976: Presedinte al
Federatiei Internationale de Marketing
1973: Membru al Camerei de Comert italo-române
Doctor Honoris Causa al Universitãtilor din Craiova si Timisoara
Cetãtean de onoare al oraselor Lugoj si Cluj-Napoca si al comunei Spãtaru (judetul Buzãu)
IMPLICARE ÎN ÎNVÃTÃMÂNTUL ROMÂNESC:
1967: Ia fiintã, în Italia, Fundatia Europeanã Drãgan
1990: Înfiinteazã, la Bucuresti, „Drãgan European Business School”
1991: Pune bazele, la Lugoj, Universitãtii Europene Drãgan
VOLUME PUBLICATE:
1985: The World Mission of the International Marketing Federation
1987-1989: Geoclimate and History
1995: Bazele Cognitive ale Cercetãrilor de Marketing (în colaborare cu prof. M.C. Demetrescu)
1976: Istoria milenarã a tracilor
1985: Imperiul milenar al Daciei
1996: Istoria românilor
1996: Adevãrata istorie a românilor

Nu am pãrãsit niciodatã România, nici mãcar când am fost plecat din tarã.
Nu am stat niciodatã sã numãr banii.
În privatizare s-a ajuns la o deformare a valorilor.
Am fãcut afaceri cu mãturi.
La Venetia locuim pe Calea Dragan.
Evreii au transformat ideea de Holocaust într-o întreprindere de realizãri si beneficii.
Am fost considerat promotorul Europei Unite de azi.
Am o viatã normalã si o mãsurã în toate.

Note:

see subj - am un material tocmai bun si potrivit pt. tine si cei ca tine.

Bârfa şi calomnia ca arme ale laşităţii - de la cel birfit si calomniat de tine, pt. toti ca tine:

Deoarece în ultima vreme bârfa şi calomnia au luat o amploare fără precedent, considerăm că este necesar să vă prezentăm, în cadrul acestei conferinţe, unele aspecte pe care trebuie să le cunoaşteţi cu privire la bârfă şi calomnie.

De bună seamă că unora li se va părea ciudat să vorbim despre „arme” când ne ocupăm de laşitate; laşitatea fiind o stare de pasivitate, am putea spune voită, laşul fiind omul unei neîncetate şi, deseori, josnice cedări. S-ar putea obiecta că el nu este în stare să se folosească de arme, căci de aşa ceva, mulţi îşi imaginează, că se slujesc numai cei care sunt gata de luptă.

Este adevărat că laşul, ori nu se supără deloc, ori face aceasta numai şi numai atunci când el este pe deplin încredinţat că se află cu totul la adăpost de orice neplăcere. Însă, oricum ar fi cazul, caracteristica principală a laşităţii este şi rămâne tot o neruşinată şi umilitoare stare de cedare. În ceea ce priveşte atacul el este în aşa fel realizat încât denotă, şi mai mult, laşitatea individului în cauză; este hoţesc, este cel mai adesea realizat pe furiş.

Armele obişnuite ale laşului sunt bârfa, aluziile răutăcioase şi anonimatul.

Între calomnie şi bârfă există deosebiri, căci deşi amândouă au cam acelaşi fond sufletesc care este comun – minciuna – felul lor de propagare este diferit. Calomnia se practică cel mai adesea pe faţă, pe când bârfa se realizează cel mai adesea pe ascuns. Uneori sunt unii oameni amorali şi mari neruşinaţi care le întrebuinţează pe amândouă, potrivit cu împrejurările.

Este uşor de înţeles de ce laşul se slujeşte de bârfă. Lipsindu-i îndrăzneala care este necesitată de practica calomniei, el nu poate face decât să bârfească, adică să-şi strecoare hoţeşte minciunile infame privitoare la o anumită persoană. Prin aceasta el îşi satisface invidia care îi roade cel mai adesea sufletul iar, în acelaşi timp, el se află la adăpost de atacul celui bârfit, căci dacă acela i-ar cere cumva socoteală, el, bârfitorul, ar recurge imediat la tăgadă şi ar nega că a făcut vreodată aceasta.

Bârfitorii sunt mai numeroşi decât calomniatorii, căci laşii sunt cu mult mai mulţi decât cinicii. Motivele care îi împing pe cei laşi la bârfă sunt multe. Deşi laşul este lipsit de sentimentul demnităţii, umilinţa la care el s-ar expune sau pe care el o suportă de bună voie, nu se poate să nu-i amărască întrucâtva sufletul lui meschin. Efectul acestei amărăciuni se răsfrânge atunci asupra celor cu sentimentul demnităţii, care pe nimeni nu-i lasă să-i calce în picioare.

Pe laş îl doare când vede cum un altul este respectat, pe când el este umilit şi dispreţuit. De aici apare la el un sentiment de invidie pregnantă împotriva acelora pe care îi simte că nu sunt croiţi întocmai ca el, din stofa mizerabilă a slugărniciei.

Invidia este cauza principală a bârfei. Atunci când cei laşi văd că unul din categoria lor socială valorează mai mult decât ei, sunt într-un anume mod straniu umiliţi, fiindcă ei ştiu că niciodată ei nu vor putea ieşi din obscuritatea pe care o merită, pe drept, şi în care, cel mai adesea, ei îşi târăsc zilele. Faptul că un alt om care a ocupat aceiaşi poziţie socială la fel cu a lor începe să se ridice deasupra lor îi revoltă foarte tare. Şi cum, cel mai adesea, ei sunt nişte laşi, „revolta” lor se manifestă sub forma bârfei împotriva celui care s-a relevat ca fiind un om de valoare sau chiar de o mare valoare spirituală.

Cel mai adesea bârfitorii realizează trei categorii de acţiuni:

1.Plăsmuirea minciunilor.

2.Răspândirea lor hoţească.

3.Întreţinerea lor mizerabilă şi sistematică.

În ceea ce priveşte plăsmuirea, sufletul laşilor este destul de „inventiv”, cel mai adesea fiind nişte oameni lipsiţi de scrupule. Bârfitorii nu se dau în lături de la cele mai gogonate defăimări la adresa cuiva. Dacă sunt suficienţi de dibaci, ei vor căuta ca toate bârfele lor să pară cât mai verosimile pentru a fi mai uşor crezute. Iar pentru aceasta ei vor exagera în rău unele însuşiri ale bârfitului pentru a le înfăţişa apoi sub forma unor cumplite cusururi. Astfel, de exemplu, dacă un om, având în vedere falsitatea altor oameni, este mai circumspect şi, deci, mai puţin încrezător în orişicine, numaidecât laşii cei bârfitori vor scorni zvonul că el suferă de mania persecuţiei. Dacă un alt om dă dovadă de ceva mai multă exactitate şi, în anumite domenii, nu lucrează grăbit şi superficial, colegii lui cei laşi vor spune că el este foarte moale. Când vreun om nu-şi expune viaţa în spectacol, atunci îi atribuie cine ştie ce vicii îngrozitoare şi astfel, aproape pentru fiecare om, ei găsesc câte ceva compromiţător.

Odată minciuna plăsmuită, urmează a doua fază interesantă pentru ei şi anume răspândirea sau colportarea acelei minciuni.

După cum am spus deja, mijlocul de a proceda al laşului va fi aproape întotdeauna hoţia, adică el va acţiona pe ascuns. Să luăm de exemplu un loc de muncă oarecare. Când mişeii cei laşi de acolo îşi propun să compromită pe un coleg de-al lor care, într-un anume mod, îi „întunecă” prin valoarea lor reală personală, atunci ei plăzmuiesc o mizerabilă calomnie, sau chiar mai multe, pe socoteala lui şi apoi fiecare, în grupul său de cunoscuţi – sau dacă sunt yoghini, chiar prin ashramuri sau prin case particulare – o colportează tainic, de multe ori spunând-o cu un aer fals, plin de compătimire la adresa bârfitului. Iar acesta, chiar dacă ar vrea să ştie tot ceea ce s-a minţit pe socoteala lui adesea nu poate afla nimic în mod direct, fiindcă laşul totdeauna caută să ascundă pentru a se sustrage astfel de la orice răspundere.

A treia problemă care îi preocupă pe bârfitori este întreţinerea bârfei. Ei ştiu că un zvon răutăcios, chiar lipsit de o fundamentare reală, face la început un oareare zgomot însă apoi dispare. Tocmai de aceea atunci ei au grijă să-l întreţină răspândindu-l din nou şi, de cele mai multe ori, sub o altă formă, însă cel mai adesea păstrând cam acelaşi fond urât şi foarte copromiţător.

Faptul regretabil este că bârfa nu se practică numai între străini ci chiar şi printre persoane care se înrudesc. Ea se observă la fel de des chiar şi printre acestea. Cauza ei în acest caz este tot invidia. Atunci, ruda cea mai bine situată sau cea mai capabilă va fi întotdeauna obiectul invidiei şi chiar al bârfei rudelor celorlalte. De multe ori este de ajuns să nu te amesteci deloc cu ele pentru a le aţâţa imediat împotriva ta şi a le face să clevetească.

Este ceva rar ca oamenii superiori, spirituali, să o ducă bine cu toate rudele. Neavând nimic sufletesc în comun cu ele, ei nu pot suporta cercul lor strâmt. Se exclud, prin urmare, mai ales atunci, şi-şi aleg un alt mediu care este mult mai potrivit cu mentalitatea lor superioară. Aşa ceva însă rudele nu i-o iartă şi atunci ele se răzbună bârfindu-l, scornind fel şi fel de minciuni sau răspândind despre el multe zvonuri calomnioase. Venind din partea lor, toate acestea sunt mai uşor crezute decât dacă ar veni de la nişte străini, fiindcă mulţi cred, în mod greşit, că rudele sunt mai în măsură să fie bine informate, deoarece ele au avut ocazia să-l cunoască mai îndeaproape pe respectivul om. Ele abuzează atunci de aceasta, plăsmuind şi strecurând pe seama omului respectiv fel şi fel de minciuni mizerabile. Tocmai de aceea cei mai mulţi oameni inteligenţi şi evoluaţi spiritual sunt nişte izolaţi în mijlocul rudelor lor. Iar când ei sunt, în anumite situaţii, strâmtoraţi, rudele se mărginesc doar la a le da sfaturi, altceva nimic. Rareori se întâmplă ca ele să le recunoască în vreun fel valoarea.

Tocmai de aceea este foarte necesar să fim foarte circumspecţi atunci când luăm informaţii despre cineva de la rudele lui. Nu trebuie să cădem în greşeala de a le crede pe toate orbeşte pentru motivul că ele ar fi fost în măsură a-l cunoaşte mai bine pe acel om. Informaţiile lor atunci sunt mai mult interesate decât interesante.

Să vedem acum ce atitudine este cel mai bine să ia omul superior, spiritualizat, faţă de rudele lui bârfitoare. Cea mai inteligentă atitudine atunci este starea de detaşare suverană. Un asemenea om nu trebuie niciodată a face greşeala de a se coborâ la nivelul lor, de a se bălăci în mocirla cumplită în care trăiesc. Într-o asemenea situaţie, un asemenea om, trebuie să le lase pe astfel de rude să-şi continue mai departe „opera” lor mizerabilă, folosindu-se de fel şi fel de minciuni calomnioase, care, aşa cum am văzut, sunt armele obişnuite ale celor mici la suflet, neputincioşi, şi în timp ce el va urmări să se înalţe în ochii contemporanilor lui, care sunt capabili să-l aprecieze, şi va urmări de asemenea să se înalţe către Dumnezeu, ele vor vegeta mai departe într-un mediu mizerabil, ordinar, pierzându-şi timpul cu o mulţime de minciuni şi cu mici infamii.

Ceea ce se petrece din punct de vedere al bârfei în anumite grupuri sociale din oraşele mari, se întâmplă şi în oraşele mici, însă, din cauza numărului restrâns al locuitorilor, bârfa împotriva cuiva se răspândeşte atunci în tot oraşul sau orăşelul.

În provincie, ca şi printre yoghini, mobilul bârfei este tot invidia. De regulă provincialii bârfiţi sunt mai bine situaţi decât ceilalţi oameni sau sunt naturi indiferente şi inteligente, care sunt mai presus decât mediul social înconjurător. Ei bine, faptul că ei nu se prea amestecă cu ceilalţi îi jigneşte pe aceştia şi poate că pe unii chiar îi umileşte într-un anume mod. De aceea ei vor căuta să-şi descarce necazul pe care o generează atitudinea acestora, prin bârfe. Fiind laşi, ei nu vor îndrăzi atunci să recurgă şi la calomnie.

În anumite situaţii, sunt calomnii şi bârfe care nu pot fi înlăturate prin nimic de către victima lor. O astfel de cauză a bârfei este interesul. Nu mai este nevoie să demonstrez pentru ce anume. O cauză foarte răspândită este ciuda sau necazul pe cineva, împotriva căruia, din pricina laşităţii, bârfitorul nu poate să-şi manifeste ura pe faţă. În prezenţa acelei persoane el rămâne aproape totdeauna cu botul pe labe, chiar suferă dojeni şi reproşuri binemeritate, fără a îndrăzni cumva să crâcnească. De aceea el va căuta, la scurt timp după aceea, să-şi verse focul, bârfind pe cel care i-a administrat o lecţie de viaţă sau mai multe care erau chiar binemeritate.

De multe ori se poate ghici că s-a petrecut un incident între două persoane numai după felul în care una începe să o bârfească după aceea pe cealaltă.

Aşa cum am spus, bârfa este de cele mai multe ori nedespărţită de laşitate. Cel mai adesea nu se întâlneşte un laş care să nu fie şi un bârfitor. Acest fapt este explicabil, căci în sufletul laşului este cu neputinţă să nu clocească o stare mizerabilă de duşmănie împotriva celor care îi impun respect, teamă ori invidie şi mai ales împotriva acelora care îl pun în umbră. Şi cum el, cel mai adesea, fuge de atacul făţiş, va recurge în schimb la atacul pe furiş, sperând prin aceasta să fie totdeauna la adăpost de pedeapsă. Însă cel mai adesea acest calcul al lui este greşit.

Caracteristica de căpetenie a bârfei, în ceea ce priveşte modalitate ei de realizare, este că ea totdeauna se practică prin viu grai; altfel nici că s-ar putea. Interesul bârfitorului este ca el să rămână ascuns. De aceea el se mărgineşte la a strecura, chiar pe şoptite dacă se poate, insinuările lui calomnioase. Ştiind că cele scrise rămân, el nu face imprudenţa să se expună a fi demascat prin propriile lui scrisori. El ştie că, în celălalt caz, el are totdeauna o portiţă de scăpare, şi anume tăgăduirea vehementă a infamiilor pe care el le-a debitat hoţeşte.

Aceasta este o altă deosebire între calomnie şi bârfă. Cea dintâi, calomnia, se practică foarte des şi prin scris - de exemplu, calomniile care apar în ziare; cea de-a doua, bârfa, niciodată, căci laşitatea şi atacul făţiş sunt cel mai adesea două noţiuni care se exclud.

Dacă este să fie judecată după efectul produs, bârfa este mult mai vătămătoare decât calomnia. Calomnia fiind spusă cu glas tare sau scrisă poate fi mai uşor spulberată de către cel care se află în cauză, pe când bârfa nu este la fel. Cel care este înzestrat cu intuiţie psihologică, atunci când se introduce într-un mediu social în care el tocmai a fost bârfit, simte intuitiv aceasta, însă ce anume s-a spus pe seama lui şi cine anume l-a bârfit nu poate să afle întotdeauna. De asemenea el nu poate afla de îndată cine anume a fost plăsmuitorul şi transmiţătorul bârfei. Şi atunci se poate întâmpla că, până el ajunge să se documenteze şi să se apere, bârfa ce a fost răspândită despre el poate să-şi fi produs deja efectul nociv.

În afară de aceasta pe calomniatorul ordinar şi îndrăzneţ îl poţi târâ la bara justiţiei. Bârfitorul însă alunecă printre degete căci cel mai adesea îţi lipseşte dovada materială a infamiei lui. Pentru aceste motive, rar vei găsi intriganţi care să se folosească de calomnie, ci mai cu seamă de bârfă.

Atunci când devenim yoghini, mulţi dintre noi renunţăm la anumite vicii cum ar fi: băutura, drogurile, imoralitatea, etc. şi începem să ne petrecem timpul cu noii noştri prieteni, vorbind despre calea spirituală, despre existenţele noastre şi despre tot ceea ce se mai petrece în general; lucruri inofensive, la prima vedere, sau cel puţin aşa credem noi. Dar de multe ori spusele noastre sunt pline de judecăţi mincinoase şi bârfe care sunt atunci rostite de noi într-un mod elegant şi în spatele unui zâmbet fals spiritual.

Ştiind toate acestea, merită să ne amintim ce se spune în Biblie despre bârfă. Astfel, în Levitic 19.16 găsim scris: „Să nu umbli niciodată cu bârfe în mijlocul poporului tău.” Iar în Psalmul 101.5 se spune: „Pe cel ce cleveteşte în ascuns pe aproapele său, îl voi nimici.”

Iată deci că Dumnezeu pune bârfa alături de necredinţa, invidia, crima sau ura faţă de Dumnezeu. În plus ni se spune că „cei care practică aceste păcate merită moartea.” – Romani 1.28-32; 6.21-23; şi 7.5.

O definiţie a bârfei este aceasta: a vorbi urât sau într-un mod exagerat despre cineva, în absenţă, astfel încât discuţia respectivă nu conduce la rezolvarea problemei respectivei persoane. În Biblie, în textul lui Matei 18.15 se spune: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el, singuri. Dacă el te ascultă, ai câştigat astfel pe fratele tău, dar dacă atunci el nu te ascultă, mai ia cu tine pe unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă a ta să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori.”

Şi acest text se poate spune că Dumnezeu l-a pus în Biblie fiindcă El ştie cât de slabi suntem noi oamenii şi că, de asemenea, noi avem nevoie de o înţeleaptă ghidare.

Dacă uneori suntem ofensaţi de greşelile cuiva, trebuie atunci să mergem la acea persoană şi să-i spunem, şi la nimeni altul. Să dăm aici un exemplu. Dacă cineva cade în păcat, cu ce-l va ajuta faptul că tu spui şi altora faptul acesta? Ce pot ei atunci să facă? Ideal este să-l ajutăm numai pe cel ce a păcătuit, ca să fie astfel readus pe calea cea bună. Iar dacă nu ascultă, atunci utilizează ce-a de-a doua metodă biblică.

Să nu uităm cuvântul biblic din Galateni 6.1: „Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată într-o greşeală, voi care sunteţi plini de iubire să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu.”

În multe situaţii bârfa este deghizată într-un aşa zis sfat. Este drept că nu este nimic rău atunci când te adresezi unui adevărat sfătuitor pentru ca să-ţi ofere un sfat înţelept dacă acesta este o persoană matură din punct de vedere spiritual, care te poate ajuta să iei deciziile care sunt stringent necesare în situaţia ta. Din păcate însă, majoritatea oamenilor la care ne ducem cu programele noastre, nu sunt sfătuitori, căci de cele mai multe ori noi nu găsim la ei soluţii înţelepte şi adecvate la problemele noastre. De obicei noi dorim un ascultător care trebuie să ne dea dreptate. Se pare că atâta vreme cât noi putem avea unii oameni de partea noastră, nu ne pasă câtă dezbinare producem şi nici cât rău facem celor care ne aud şi celor despre care vorbim.

În această direcţie merită să ne amintim un alt citat din Biblie: „Şapte lucruri urăşte Domnul Dumnezeul tău; acestea îi sunt urâte: ochii trufaşi, limba mincinoasă, mâinile care varsă sânge nevinovat, inima care urzeşte planuri nelegiuite, picioarele care aleargă repede la rău, martorul mincinos şi cel ce prin bârfă stârneşte certuri între fraţi.” – Proverbe 6.16-19.

Mulţi dintre noi, datorită ignoranţei, cred că a asculta nu este chiar atâta de nociv cum este a răspândi bârfa. Dar nu este deloc aşa. În această direcţie Dumnezeu spune în Biblie: „Cel rău ascultă cu luare aminte la buza nelegiuită şi mincinosul pleacă urechea la limba nimicitoare.” – Proverbe 17.4.

În textul lui Samuel 24.9 David îl întreabă pe Saul: „De ce oare asculţi tu de vorbele oamenilor care zic: David îţi vrea răul?” De ce oare ascultăm şi noi la cei care bârfesc? De ce suntem mereu gata să credem tot ceea ce poate fi mai rău? Biblia însă spune: „Dragostea nădăjduieşte totul.” – Corinteni 13.7.

De ce oare nu le spunem celor care incită la clevetire în mod abil, dar ferm: Îmi pare rău, dar tu eşti mizerabil, şi-mi spui ceva ce eu nu cred că trebuie să ascult. Ar trebui mai bine să vorbeşti despre aceasta cu Dumnezeu sau cu cei implicaţi în ceea ce-mi spui, dar nu cu mine.

Biblia ne avertizează că nu este bine să ne asociem cu bârfitorii: „Cine umblă cu bârfe dă astfel pe faţă lucruri rele care sunt ascultate. Şi cu cel care nu-şi poate ţine gura şi bârfeşte să nu te amesteci.” – Proverbe 20.19.

Tot în Biblie apostolul Matei spune: „Vă spun că în ziua Judecăţii de Apoi oamenii vor da socoteală de orice bârfă şi de fiecare cuvânt nefolositor pe care îl vor rosti.” – Matei 12.36.

La fiecare cuvânt rostit noi facem o alegere; alegem între a-l binecuvânta aşa cum se cuvine pe Dumnezeu Tatăl, ori a produce o întristare călcând cuvântul Său: „Nici un cuvânt stricat, ori rău, să nu iasă de la tine din gură, ci unul bun, după zidire, după cum este nevoie, să de-a har celor care-l aud.” – Efeseni 4.29.

Controlul limbii este o adevărată emblemă a yoghinului avansat.

Tot în Biblie, Iacov ne spune: „Dacă crede cineva că el este religios şi nu-şi înfrânează limba, atunci îşi înşeală inima, iar religiozitatea unui astfel de om este zadarnică.” –1.26.

Din cele prezentate mai sus, cât şi din textele biblice pe care deja le-am enunţat, apare foarte clar pentru noi că, în realitate, bârfa este una dintre instrumentele satanei. Trebuie tocmai de aceea să ne oprim şi să decidem acum, în inima noastră, că niciodată nu vom mai asculta, nu vom mai răspândi bârfa şi aceasta o vom putea face mai ales cu ajutorul lui Dumnezeu, a Atotputernicului nostru Creator.

Prin urmare cuvintele rele, printre care sunt incluse bârfa şi calomnia, au un potenţial atât de dăunător încât un avertisment împotriva abuzului lor apare chiar printre Cele zece porunci. A noua poruncă spune: „Să nu mărturiseşti niciodată strâmb împotriva aproapelui tău.” –Exod 20.13.

Conform, de asemenea, tradiţiei iudice această poruncă înseamnă că este greşit să vorbeşti de rău o altă persoană, chiar dacă ceea ce spui ar fi adevărat, cu excepţia situaţiilor când este important pentru persoana cu care vorbeşti să audă informaţia.

O binecunoscută povestire cu tâlc care aparţine tradiţiei ebraice vorbeşte despre un evreu care umbla prin comunitate şi îl vorbea de rău şi chiar îl bârfea sau calomnia pe rabinul acesteia. După o perioadă de timp omul şi-a dat seama de greşeala sa, a regretat că l-a vorbit de rău pe rabin, şi i s-a înfăţişat pentru a-i cere iertare. Omul respectiv s-a arătat foarte mâhnit pentru ceea ce făcuse rău şi era dispus să facă aproape orice pentru a primi, în felul acesta, iertarea rabinului. Rabinul i-a spus atunci că primul pas în a îndrepta ceea ce greşise este să ia trei perne mari pline cu pene şi puf şi apoi să le desfacă şi să lase vântul să ia penele pentru a le răspândi apoi pretutindeni.

Omul a ascultat şi a realizat întrutotul instrucţiunile rabinului şi apoi s-a întors la el şi l-a înştiinţat că i-a îndeplinit cererea. Atunci rabinul i-a spus: ,,Acum eşti gata pentru cel de-al doilea pas pe calea corectării a ceea ce ai făcut rău. Du-te, te rog, şi adună, una câte una, toate penele.”

După câtva timp omul în cauză s-a întors şi a spus că a realizat că este imposibil să reuşească aceasta. Atunci rabinul i-a spus: „Deşi s-ar putea ca tu să regreţi sincer şi să vrei într-adevăr să repari tot răul pe care l-ai făcut, iată că este la fel de imposibil să-l repari, cum îţi este imposibil să aduni la loc toate penele din perne.”

După cum ne arată şi această poveste bârfa cauzează adeseori celui care este bârfit daune aproape ireversibile.

La evrei, deloc întâmplător, cuvântul ebraic pentru bârfitor corespunde cuvântului pentru vânzător ambulant. Şi acesta, la fel cum un vânzător ambulant merge din casă în casă, cumpărând de la unul şi vânzând altuia, oarecum tot la fel face şi el atunci când bârfeşte. Bârfitorul are, am putea spune, o mentalitate de vânzător ambulant. Când dăm cuiva informaţii intime, tendenţioase sau rele despre o a treia persoană, ne aşteptăm aproape imediat ca persoana cu care vorbim să ne dea, la rândul ei, tot spontan, informaţii intime, tendenţioase sau rele despre persoana care se vorbeşte sau eventual despre altcineva. În felul acesta se face un schimb murdar de informaţii intime tendenţioase şi rele.

De obicei, atunci când ne gândim la etică, gândim în termenii acţiunilor oamenilor faţă de ceilalţi şi dacă aceste acţiuni sunt corecte sau nu. Totuşi etica iudaică se ocupă şi de felul cum oamenii comunică unii cu alţii. Cuvintele, în viziunea acestei tradiţii, pot avea efecte foarte puternice. Dacă sunt folosite într-un mod binefăcător pot alina, pot încuraja sau chiar pot binecuvânta o fiinţă umană, declanşând anumite fenomene de rezonanţă, în funcţie de noţiunile care sunt integrate în cuvintele respective. Pe de altă parte, când sunt folosite în mod rău, ele pot distruge prieteniile, familia, reputaţia sau chiar mijloacele de subzistenţă.

De aceea, data viitoare când vorbiţi sau aveţi tendinţa să începeţi să-i vorbiţi pe alţii de rău luaţi în consideraţie una dintre maximele unui gânditor ebraic şi anume Israel Salander, care a trăit între 1810-1883. El era un mare moralist evreu şi un învăţător ebraic. Rabinul Salander spunea că, de obicei, noi ne confundăm priorităţile: „În mod normal, noi ne preocupăm cel mai adesea de bunăstarea noastră materială şi de sufletul vecinului. Eu însă vă sfătuiesc să ne preocupăm mai bine de bunăstarea materială a vecinului şi apoi de propriile noastre suflete.”

Iată acum o glumă despre bârfă: Bârfa este singurul zgomot care se propagă chiar mai repede decât sunetul.



În lumina a ceea ce v-am expus până aici, merită să trageţi unele concluzii şi, atunci când unele fiinţe umane vin la dvs. şi au tendinţa să bârfească sau să îi calomnieze pe ceilalţi, merită să le daţi următorul sfat: Ştim că trebuie să-ţi mărturiseşti păcatele dar, crede-mă, n-ai nici o obligaţie să le mărturiseşti şi pe ale altora.

Dincolo de aceasta, am observat că cea mai bun modalitate spontană de a afla cu uşurinţă ceva despre caracterul unui om este să întrebi ceva despre altul. În felul acesta poţi să te edifici foarte uşor asupra caracterului acelui om cu care vorbeşti.

Mai adaug doar un anume aspect pe care nu-l comentez. El aparţine gânditorului genial Blaise Pascal. El spunea: „Dacă toţi oamenii din lume ar şti exact tot ceea ce spun ceilalţi despre ei, atunci n-ar mai exista în lume nici măcar 4 prieteni.”

În ceea ce priveşte oamenii care se află la cursurile de yoga, aici puteţi observa cu uşurinţă că minţile ilustre discută idei geniale, spirituale, elevate, inteligente; minţile medii discută evenimente, iar minţile reduse discută şi–i bârfesc pe alţii. Ştiind toate acestea merită să nu uitaţi că, întotdeauna, prietenul tău are un prieten, iar acel prieten al prietenului tău are şi el un prieten, aşa că cel mai bine e să fii cât mai discret.

Un om de spirit spunea la un moment dat că: „Limba bârfitorului ucide trei dintr-o lovitură; în primul rând pe cel care bârfeşte, apoi pe cel care ascultă şi după aceea pe cel despre care se vorbeşte.”

Aşa cum puteţi observa uneori în jurul dvs., unii nu vor să spună nimic rău despre cei morţi, dar nici nu spun nimic bun despre cei vii.

Conversaţia inteligentă şi binefăcătoare este un exerciţiu minunat al minţii. Bârfa, în schimb, este un exerciţiu mizerabil al limbii. Nu uitaţi deci că tot ceea ce intră prin vorbe rele pe o ureche şi iese apoi peste gard sau în discuţiile pe care le realizaţi pe la colţuri este numai şi numai bârfă.



În continuare vă voi prezenta unele citate şi maxime cu privire la bârfă şi calomnie. Iată ce se spune în această direcţie în folclor:

„Nu toate femeile repetă zvonuri şi bârfe; unele le creează.”

„Tuturor ne place să auzim adevărul, dar mai ales despre alţii.”

„Datorită bârfei o limbă de 10 cm ucide un om de 2 m.”

„Cel care adeseori seamănă buruieni, să nu se aştepte niciodată că o să culeagă după aceea trandafiri.”

Noul Testament, Prima scrisoare către Timotei: „Totodată să nu uitaţi că unele femei se deprind să umble fără nici o treabă din casă în casă. Şi atunci ele nu numai că sunt leneşe, dar totodată ele sunt şi limbute iscoditoare şi vorbesc ce nu trebuie să fie vorbit.”

Vechiul Testament, Proverbe: „Acela care nu pomeneşte despre o mică greşeală a altuia caută fără îndoială dragostea, dar acela care o menţinonează mereu în discuţiile cu ceilalţi, aduce dezbinare între prieteni.”

Whiliam Cooper: „Acela care este avid să caute bârfe şi calomnii, poate să fie sigur că astfel aude care vesteşte ceartă şi scandal.”

Marele poet Ovidiu spune. „Chiar dacă tu nu şti, de multe ori tu poţi fi subiectul bârfelor de tot felul care circulă în tot oraşul.”

Genialul William Shakespeare spune: „Şoaptele mizerabile şi înveninate se răspândesc totdeauna cu mare repeziciune.”

Marele poet Virgiliu spune: „Bârfa cea mizerabilă, pe care aproape nici un alt om rău nu o poate întrece, capătă dimensiuni cu atât mai mari cu cât pe la mai mulţi oameni.”

Tot William Shakespeare spune: „Nu există virtute care să nu reprezinte subiectul unei calomnii.”

Un proverb chinezesc străvechi spune: „Zeflemeaua, sarcasmul şi ironia reprezintă „armele” calomniei.”

Pierre Dailler spune: „Calomnia provine în special din două surse importante: pe de o parte ea are la bază anumite interese, iar pe de altă parte, ea este şi rezultatul unei josnice vanităţi.”

Casimir Delavigne spune: „Cu cât o calomnie este mai greu de crezut, cu atât mai mult ea va fi imediat reţinută de cei proşti şi slabi la minte.”

William Shakespeare: „Chiar dacă ai fi cast precum este gheaţa şi pur precum este zăpada, să ştii că tot nu ai putea scăpa de calomnie.”

Pelopida spune: „Oamenii îi calomniază aproape totdeauna pe cei care sunt mai buni decât ei.”

Jean Cocteau spune: „Calomnia este o afirmaţie falsă care prinde totuşi rădăcini în cel care are un caracter slab sau care este rău intenţionat.”

Charles de Fregne spune: „Calomnia ar trebui să fie pedepsită mult mai aspru decât furtul deoarece ea reprezintă o adevărată plagă a societăţii civile. Este mult mai dificil să te aperi de cineva care te bârfeşte sau te calomniază, decât să te aperi de un hoţ.”

Francisc Bacon spune: „Nu ignoraţi niciodată răul pe care îl poate produce calomnia. Eu însumi cunosc persoane dintre cele mai oneste şi mai bune a căror viaţă a fost practic distrusă de acuzaţiile calomnioase care le-au fost aduse.”

Pierre de Beaumarchais spune: „Calomnia este precum banii falşi; deşi nimeni nu doreşte ca aceştia să existe, totuşi ei circulă fără scrupule pe piaţă.”

Un anonim spune: „A calomnia înseamnă a atribui cu o mare răutate unei persoane anumite acţiuni vicioase, rele, pe care aceasta nici nu a avut intenţia şi nici nu s-a confruntat, de asemenea, cu posibilitatea de a le săvârşi ea însăşi.”

Nicolas de Chanford spune: „Calomnia este precum o viespe care nu ne dă pace şi împotriva căreia nu trebuie să facem nici o mişcare până când nu suntem siguri că o putem omorâ. În caz contrar, ea va reveni şi ne va ataca cu o şi mai mare forţă şi înverşunare.”

Tot Nicolas de Chanford spune: „Nedreptatea nu face decât să înalţe şi mai mult sufletul care este puternic, liber, pur şi sincer.”

Marie José de Chenier spunea: „Cel care calomniază, ia prânzul împreună cu răutatea şi cinează cu scandalul, bârfa şi minciuna.”

Victor Hugo spunea: „Calomnia este precum fulgerul; ea ameninţă mai ales vârfurile înalte.”

Eugen Marbeau spunea: „Calomnia este un viciu straniu; dacă vrei să-l omori el va continua să trăiască, iar dacă îl laşi în pace el va muri de la sine.”

Tot Pierre de Beaumarchais spunea: „Calomnia apare şi se manifestă într-un mod insinuant. Mai întâi ea apare ca un tunet slab undeva în depărtare care se propagă razant cu solul, întocmai aşa cum zboară o rândunică înaintea furtunii. Deşi atunci ea este doar precum un murmur, calomnia îşi seamană totuşi sămânţa ei otrăvitoare în urechile şi în gurile celor care o primesc. Apoi răul germinează, se ridică, umblă şi se răspândeşte cu o mare rapiditate. Aproape brusc, nimeni nu ştie cum, calomnia capătă proporţii gigantice. Ea se lansează atunci în forţă, iar vârtejurile ei sunt distrugătoare. Totul devine atunci un vuiet general, un crescendo public, un corp comn de ură şi proscriere.”

Poetul Charles Baudelaire spune: „Răul este totdeauna săvârşit fără efort, aproape în mod natural, de către falsitate. În schimb binele a reprezentat mereu produsul minunat al unei arte delicate.”

Un gânditor anonim spunea: „Insinuarea este chiar mai periculoasă decât calomnia, deoarece ea permite astfel să se manifeste imaginaţia morbidă.”

Un alt gânditor anonim spune: „Plictiseala şi telefonul sunt sursele bârfei şi ale calomniei.”

Esoteristul Fri Juo Shuon spunea: „Calomnia reprezintă o acţiune rea, deoarece persoana care este calomniată nu se poate apăra, iar răspândirea unor zvonuri care îi sunt nefavorabile, dar în acelaşi timp false, îi poate crea mari neajunsuri şi prejudicii. În plus, fiinţa umană are mereu tendinţa de a exagera felul în care ea prezintă o anumită situaţie.

Din punctul de vedere al logicii simple este firesc ca omul să relateze faptele care îl surprind sau care îl fac să sufere deoarece în acest fel el doreşte să primească sfaturi şi să se asigure de justeţea propriilor sale trăiri şi sentimente. Însă de multe ori această expunere este exagerată, iar cel care relatează îşi pierde imparţialitatea şi profită în acest mod, mai mult sau mai puţin conştient, de demnitatea morală a celui căruia îi prezintă faptele, cât şi de absenţa celui pe care îl incriminează.

Calomnia constă în răspândirea unor zvonuri inexacte şi nefavorabile despre o anumită persoană, precum şi în interpretarea voit nefavorabilă a unor aspecte, care sunt totuşi pozitive în ceea ce priveşte persoana respectivă, fără să se facă nici o distincţie între ceea ce este sigur, probabil, posibil, îndoielnic, improbabil şi imposibil. În felul acesta se poate spune că, de fapt, calomnia nu reprezintă o eroare accidentală, ci manifestarea unui viciu sistematic.”

Tot Fri Juo Shuon spune: „La fel ca şi în cazul vicleniei şi al şireteniei, tendinţa predominantă către suspiciune nu reprezintă nici ea o caracteristică firească a inteligenţei.”

Unul dintre înţelepţii sufişti afirmă: „Păziţi-vă să deveniţi suspicioşi, căci suspiciunea este unul dintre aspectele cele mai neplăcute pe care omul îl poate exprima.”, iar îndemnul unui alt înţelept este : „Nu faceţi anchete şi nu spionaţi! De fapt spiritul poliţienesc este solidar cu un moralism bănuitor şi totodată coroziv care fără îndoială că exprimă trăsăturile incipiente ale maniei persecuţiei. Atunci când apare în mod spontan, ca urmare a unei impresii juste, suspiciunea poate fi legitimă. Însă ea nu este justificată atunci când ea devine o tendinţă puternică sau chiar un principiu de acţiune sau simţire, deoarece atunci ea, suspiciunea, se schimbă într-un fel de maladie a sufletului, care este incompatibilă cu virtutea şi, prin urmare, cu starea de sănătate globală a fiinţei.

Trebuie să luăm însă în considerare faptul că suspiciunea nu este alimentată doar de iluzii subiective şi ea se bazează, de asemenea, şi pe aparenţele de natură obiectivă, care sunt şi ele iluzii, dar care totuşi îşi au rădăcinile în faptele reale. De fapt, deşi ignoră Legile Sincronicităţii şi ale Paradoxului, suspiciunea pare să colaboreze, de multe ori în mod misterios, cu aparenţele conjuncturale care iau atunci forma unor enigmatice coincidenţe, a unor evidenţe contradictorii şi a unei realităţi care disimulează, înşelând astfel de multe ori percepţia corectă.”

Tot Fri Juo Shuon spune: „Anumite experienţe ale vieţii ne obligă să constatăm următoarele aspecte. Omul obişnuit îi judecă, cel mai adesea, pe ceilalţ,i după propriile sale posibilităţi intelectuale, după interesele sale şi după trăsăturile sale de caracter. De pildă, atunci când un om sincer îşi exprimă puterea sa, care totodată este şi varianta corectă în ceea ce priveşte un anumit aspect, omul josnic va avea imediat tendinţa să afirme că această părere exprimă ambiţie, vanitate sau un alt aspect rău. Această opinie survine mai ales datorită faptului că detaşarea şi, prin urmare, obiectivitatea, lipseşte cu desăvârşire din concepţiile şi din comportamentul omului cel rău, de o mică valoare.”

Aşa după cum afirmă înţelepţii hinduşi: ”Nu este nimic mai decât apropierea unei stări spirituale elevate, de o mare josnicie sau o meschinărie concretă care nu se poate autodepăşi.”

Esoteristul francez Cedille spunea: „A calomnia pe cineva, acuzându-l de fapte pe care el nu le-a comis niciodată, este ca şi cum ai face un asasinat. Ori, să nu uitaţi că ceea ce se înnoadă într-un anumit loc în Univers, nu se poate deznoda, mai târziu, decât în acelaşi loc şi în acelaşi mod.”

Cicero spunea: „Nimic nu este atât de rapid precum este calomnia. Nimic nu se propagă mai uşor decât aceasta. Nimic nu este mai curând crezut şi nimic nu circulă pe o arie mai întinsă decât acuzele calomnioase.”

Filozoful Diogene spunea: „Calomnia nu reprezintă altceva decât pe care îl fac cei nebuni.”

Un gânditor anonim spunea: „Adeseori calomnia se umflă precum marea; nimeni nu ştie de unde vine însă ea poate să provoace pagube foarte mari.”



Ceea ce este esenţial pentru calomnie este faptul de a se amuza în acest mod mizerabil pe socoteala altuia. Pentru ea acest aspect este uşor de realizat. Calomnia foloseşte mai mereu aceleaşi „ingrediente” pe care le combină cu abilitate şi apoi le agită din nou şi din nou sub nasul oamenilor, ca şi cum ar vrea să-i facă să râdă. Succesul ei este cel mai adesea garantat de ochii avizi să vadă rele, de buzele strânse din cauza sadismului, de gândurile vădit răutăcioase sau chiar duşmănoase, apoi, în final, de râsul batjocoritor.

Unele aspecte care predomină se corelează foarte bine cu noţiunea de calomnie deoarece ele exprimă anumite fapte particulare ale acesteia. Putem astfel să distingem:

-semnificaţia peiorativă sau, altfel spus, care are un sens depreciativ, dispreţiutor, al unui cuvânt sau al unui joc de cuvinte;

-devalorizarea intenţionată şi fără un suport real a unor fapte sau a unor aspecte în legătură cu o anumită persoană;

-deprecierea faptelor sau a realizărilor unei persoane care intervine atunci când devalorizarea lor este practicată în mod sistematic;

-deprecierea extremă care survine mai ales atunci când se face comparaţie cu aspectul cel mai negativ din categoria respectivă;

-exprimarea caustică ce provine mai ales din tendinţa exagerată de a observa numai defectele şi tot ceea ce nu este bun, atât în ceea ce priveşte oamenii, cât şi în ceea ce priveşte obiectele;

-animozitatea, adică atitudinea ostilă faţă de o anumită persoană sau un grup de persoane;

-asprimea comportamentului;

-severitatea exagerată, care provine din manifestarea dezagreabilă a unui comportament dur, nemilos;

-atitudinea ironică ce provine mai ales din sentimentele care au fost acumulate faţă de o anumită persoană;

-răutatea sau ostilitatea care exprimă sentimentele negative în legătură cu o persoană sau cu un grup de persoane;

-nesimţirea care demonstrează foarte clar lipsa de respect, brutalitatea verbală sau chiar fizică şi gradul foarte mic de inteligenţă a persoanei care manifestă această trăsătură de caracter;

-vulgaritatea aproape constantă care apare la o minte superificială, grosieră şi un suflet imatur.

Tradiţia spirituală afirmă, deloc întâmplător, că limba, subânţelegând prin aceasta capacitatea de a exprima prin cuvinte intenţiile, ideile şi gândurile noastre, este un organ care poate să devină foarte periculos şi chiar devastator, prin efectele nocive care pot să apară ca urmare a folosirii ei rele.

Pe de altă parte să nu uităm că învăţăturile creştine afirmă că vorbirea care nu este absolut deloc inspirată de Duhul Sfânt poate deveni repede arma favorită a satanei. De aceea, în textele creştine uneori se spune că limba este un organ prin intermediul căruia cel rău, diavolul, îşi duce la îndeplinire multe dintre proiectele sale malefice. El se serveşte astfel, prin intermediul limbii, de doi dintre cei mai fideli colaboratori ai săi, care sunt bârfa şi calomnia.

În lumina acestor revelaţii, bârfa reprezintă, aşa cum am arătat deja, acţiunea de a denigra şi de a defăima pe cineva sau, cu alte cuvinte, de a proiecta către o anumită persoană aspecte inventate, mizerabile, rele, prin intermediul cuvintelor. Bârfa este deci o armă diavolească foarte puternică deoarece ea este capabilă să provoace răni profunde în sufletul persoanei care este astfel vizată, pe care se vor grefa apoi sentimentele chinuitoare de ciudă şi amărăciune, toate acestea reprezentând „patul” de tortură al demonilor prin care ei îşi realizează acţiunile lor distrugătoare.

Calomnia constă, la modul esenţial vorbind, din afirmaţii false şi mincinoase care se referă la faptele care îi sunt atribuite pe nedrept altei persoane şi care au scopul să distrugă reputaţia şi onoarea sa. Calomniatorul acuză deci o altă persoană spunând minciuni şi afirmând fapte care nu sunt deloc adevărate şi care nu se foandează pe ceva real dar care, totuşi, sunt prezentate în această manieră. Prin însăşi natura ei, calomnia este diabolică. De altfel, nu întâmplător, Iisus Christos a afirmat că, înainte de toate: „diavolul este tatăl minciunii şi al denigrării şi calomnia...”

Prin urmare bârfa şi calomnia sunt în realitate nişte „instrumente” importante prin intermediul cărora diavolul acţionează pentru a provoca neîncrederea în calea spirituală sau în tehnicile yoga, cearta între oameni, pentru a-i dezbina şi învrăjbi pe unii împotriva altora, pentru a creea, de cele mai multe ori, sentimente de invidie, animozitate, rivalitate, ură, duşmănie, etc.

Înţelegem acum cu uşurinţă motivul pentru care se spune, adeseori, că limba este capabilă să „murdărească” întregul trup care, aşa după cum ştim foarte bine, reprezintă însuşi templul cel sacru al lui Dumnezeu.

Prin urmare, trebuie să vă daţi seama că totdeauna cel care procedează astfel nu se poate bucura de Graţia lui Dumnezeu; cu atât mai mult cel care calomniază nu poate să rămână nepedepsit de Justiţia Divină. Cei care se lasă pradă ispitei de a bârfi şi a calomnia va trebui să suporte, mai devreme sau mai târziu, consecinţele pedepsei divine care nu reprezintă în realitate decât acţiunea perfect integrată a Legii universale a Karmei, căci aşa cum se afirmă şi în Vechiul Testament: „Limba cea mincinoasă este urâtă Domnului Dumnezeu” – Proverbe 12.22. Şi de asemenea: „Spune Domnul: pe cel care, în ascuns, bârfeşte şi calomniază îl voi pedepsi aspru.” – Psalmi 105.5.

Tot în Biblie, în Proverbe 19.9. se spune: „Martorul mincinos nu rămâne niciodată nepedepsit, iar cel ce spune numai minciuni, până la urmă va pieri.”

Cel care calomniază exprimă aproape totdeauna, de fapt, într-un mod direct, ura şi răutatea ascunsă care există în inima lui. Se ştie că iubirea adevărată iartă, acoperă şi nu dezvăluie secretele sale, în timp ce răutatea şi ura inventează cu neruşinare şi răspândeşte cât mai mult greşelile mult exagerate ale altora şi acuzaţiile rele, neadevărate, împotriva lor.

Dumnezeu, care este infinit mai bun şi răbdător, ne iubeşte necondiţionat şi ne iartă chiar şi atunci când greşim foarte grav, mai ales dacă noi suntem atunci foarte sinceri în inima noastră şi dorim cu adevărat să ne îndreptăm, pe când diavolul, întocmai precum servitorii care sunt cutre şi slugarnici, bârfeşte şi acuză aproape fără încetare, cu scopul esenţial de a dezbina şi de a distruge.

În Biblie, în Prima scrisoare sobornicească a lui Petru 3.10 se spune: „Căci cine iubeşte cu adevărat viaţa şi vrea să aibă mai mereu zile bune, trebuie să-şi înfrâneze cât mai des limba de rău şi buzele de la cuvintele înşelătoare.”

Prin urmare, se poate spune că acesta este unul dintre motivele importante pentru care mulţi oameni nu pot cunoaşte pacea lăuntrică şi fericirea sufletească, cu alte cuvinte, din cauza păcatelor pe care ei le săvârşesc prin intermediul cuvintelor care sunt adeseori rostite şi a inimii impure pe care o au. Căci aşa cum este scris în textele timpurii ale Sfinţilor Părinţi creştini: „Limba este fericită atunci când ea exprimă bogăţia inimii.”

Cel care bârfeşte sau calomniază provocând în acest fel multă suferinţă, demonstrează în felul acesta, în mod implicit, că deja tenebrele i-au cuprins sufletul şi că el a devenit de fapt un agent, care cel mai adesea este inconştient, al acţiunilor demoniace şi satanice.

Tot în Biblie, la capitolul Proverbe 13.3 se spune. „Cine îşi păzeşte gura, îşi păzeşze sufletul, iar cine îşi deschide buzele mari spre a rosti minciunile şi răul, aleargă astfel spre pieirea lui.”

Tot în Biblie, la capitolul Proverbe 21.23 se spune: „Cine îşi păzeşte gura şi limba de vorbe rele sau mincinoase îşi scuteşte sufletul de multe necazuri.”

Graţia cea tainică şi Binecuvântarea lui Dumnezeu nu se revarsă niciodată din plin asupra acelora care bârfesc şi care calomniază. Dimpotrivă, mai devreme sau mai târziu, ei vor trebui să suporte consecinţele şi fructele amare ale acţiunilor rele. Mai mult decât atât, să nu uitaţi că, în ciuda rugăciunilor pe care, poate, aceste persoane le adresează uneori lui Dumnezeu, dorinţele lor nu vor fi împlinite atâta timp cât ele vor continua să se complacă în această stare mizerabilă.

În încheierea acestei conferinţe, ofer un sfat celor care deja s-au obişnuit să bârfească şi să calomnieze. Mai bine decât să bârfiţi sau să calomniaţi, citiţi cu atenţie cursurile pentru că mai ales aceştia dintre voi aveţi o mare nevoie să vă îmbogăţiţi nivelul spiritual şi să depăşiţi această stare mizerabilă în care vă complaceţi.

Dezvoltarea armonioasa a individului implica existenta unei compatibilitati intre sexul genetic, gonadal, caracterele sexuale externe si sexul psihic. Sexul psihic reprezinta perceptia proprie a individului (ca masculin sau feminin) si orientarea sa sexuala hereto- sau homosexuala.
Mult timp s-a crezut ca sexul psihic depinde numai de influentele socio-ambientale, de educatie si influentele externe ale individului sau chiar de propria sa decizie. Dar nu dispunem de date care sa sprijine importanta decisiva a acestor factori in viata sexuala a individului (cu alte cuvinte nu exista evidenta stiintifica). In prezent, este din ce in ce mai evident ca hormonii sexuali au un rol determinant in diferentierea psihica a sexului. Se pare ca influenta acestor hormoni in perioada perinatala (asupra hipotalamusului, sistemului limbic etc din creierul uman) este decisiva pentru orientarea sexuala individuala.
Efectul direct al hormonilor androgeni asupra creierului fetal este factorul major in dezvoltarea identitatii sexuale masculine si a orientarii heterosexuale. Sexual differentiation of the human brain: relevance for gender identity, transsexualism and sexual orientation Gynecol Endocrinol. 2004 Dec
Cu alte cuvinte in ziua de azi avem mai multe date sa credem ca orientarea sexuala nu se invata si nu este o decizie personala, ci este conditionata de influenta pe care hormonii sexuali o exercita in perioada perinatala de dezvoltare cerebrala a individului.

Avem tendinta de a respinge tot ce este diferit, tot ce nu se supune normelor sociale. Este o tendinta derivata din instinctul de conservare care poate fi insa depasita prin cultura, cunoastere si ratiune. Toleranta este atitudinea mintilor deschise ca rezultat al cunoasterii si ratiunii.Atita timp cit nu exista un pericol real personal si pentru specie din partea acestui sector social, toleranta fata de ei este atitudinea cea mai corecta.

Homosexualitatea a existat intotdeauna intr-o proportie relativ constanta, a trecut prin diferite faze de acceptare si neacceptare sociala, si va continua sa existe fara sa puna in primejdie specia umana. Biserica iudeo-crestina si musulmana condamna homosexualitatea, ma intreb de ce atita timp cit toti sintem creatia lui Dzeu dupa vointa sa? In acest forum s-a spus de multe ori (de catre persoane religioase) ca religia si stiinta nu sint incompatibile asa ca un bun crestin poate accepta ideile stiintifice despre homosexualitate si sa devina tolerant in aceasta privinta. Nu cadeti in eroarea de a asocia lipsa de etica si morala cu homosexualitatea.

Eu nu am avut placerea sa am prieteni homosexuali dar cunosc multi homosexuali creativi in lumea filozofiei, stiintei, literaturii si artei (Socrate, Aristotel, Leonardo da Vinci, Michelangelo, Oscar Wilde, Walt Whitman, Colette, George Sand, Francis Bacon, Lord Byron, Proust, Virginia Woolf, Leonard Bernstein, Cocteau, Marguerite Yourcenar, Andy Warhol, Tchaikovsky, sint doar o mica parte din ei) si cred ca ar fi o pierdere pentru umanitate sa refuzam aceste valori doar pentru o ideie preconceputa. Nu credeti?

M-am nascut intr-o familie Crestina, parintii si bunicii mei erau oameni foarte credinciosi si inca de mic m-au invatat sa cred in Dumnezeu, imi citeau povesti din Biblie si asa mai departe.
Viata in familia mea a fost mereu minunata. Am avut niste parinti iubitori iar cu fratele si surorile mai mici ma intelegeam in general bine. Dumnezeu era mereu prezent in casa si viata noastra.

La scoala nu am fost niciodata foarte popular dar aveam citiva prieteni. Am avut relatii de prietenie atit cu baieti cit si cu fete. Fetele pentru mine au fost mereu o companie placuta.

Am intrat la pubertate cind eram prin clasa a 5°a. Pentru prima data am inceput sa am sentimente sexuale. Insa eram pregatit. Am fost un copil precoce din punct de vedere intelectual, mi-a placut mereu sa citesc mult asa incit stiam cite ceva despre primele porniri sexuale. Primele mele simtiri sexuale au fost mai mult un fel de curiozitate si credeam ca era normal ca aceasta curiozitate sa fie legata de prietenii mei de acelasi sex. Este o virsta la care multi baieti experimenteaza din punct de vedere sexual unii cu altii, dar asta nu este un indiciu al orientarii sexuale viitoare. Eu nu experimentam cu nimeni dar citeam mult si stiam ca un pic de ‘confuzie sexuala’ era perfect normala la virsta aia si ca multi baieti simt o atractie sexuala pentru alti baieti in timpul acestei perioade. Acest gind ma recomforta dar in acelasi timp nu-mi evita gindul ca pornirile mele sexuale erau pacatoase. Asa ca m-am concentrat si mai tare in Dumnezeu, scola si alte aspecte asteptind sa treaca etapa delicata.

Putin cite putin prietenii mei incepusera sa descopere sexul opus, era perioada in care ne impartaseam unii altora care fata ne atragea mai tare. In grupul meu era o fata care se purta foarte frumos cu mine asa ca le-am marturisit prietenilor mei ca imi placea de ea.. Insa cind ei ma intrebau daca credeam ca era draguta, nu stiam ce sa spun. Niciodata nu ma gindisem la colegele mele ca fiind ‘dragute’. Asa ca raspundeam ca cel mai tare conta ce era in interiorul ei. In acelasi timp ma intrebam ce anume facea ca prietenii mei sa se refere la ele ca fiind dragute. Nu intelegeam dar credeam ca era doar o chestie de timp si de a intilni persoana adecvata. Ma consideram in acelasi timp mai putin dezvoltat din punct de vedere sexual in comparatie cu prietenii mei.

Cind am inceput sa am visuri erotice, m-am ingrozit. In visele mele nu apareau fete asa cum scria in cartile pe care le citeam ci .....baieti! Ma trezeam atemorizat, ma simteam rau, murdar, pervers. Am inceput sa evit compania colegilor mei atractivi, sa ma concentrez mai tare in Dumnezeu, aveam incredere in ajutorul sau. Dar daca reuseam sa-mi inhib gindurile in timpul zilei, noaptea nu puteam evita sa visez...

La virsta aceea nu stiam multe despre comportamentul homosexual. Doar stiam ca era ceva amoral intre doi oameni de acelasi sex (barbati in general) si ca era complet condamnabil, un mare pacat. Dar nu asociam sentimentele mele cu comportamentul homosexual.

Mai tirziu, aspectul homosexualitatii a revenit intr-o forma mai personala. Unii colegi incepusera sa ridiculizeze homosexualitatea folosind termeni injositori. Ca raspuns, un grup de colegi incurajau toleranta. In cursul conflictelor, unul din colegi s-a declarat in mod deschis homosexual. Era fratele mai mare al unui prieten. Declaratia lui m-a shocat. Nu cunoscusem niciodata personal un homosexual (sau cel putin nu stiam). De fapt nu-l cunosteam personal dar faptul ca era fratele unui prieten (ma gindeam ce ingrozitor sa ai un frate homosexual) ma facea sa cred ca il cunosteam. Am inceput sa ma gindesc daca si prietenul meu era homosexual, poate ca se contagiaza, ma gindeam.

Intre timp elaborasem propria mea teorie in legatura cu homosexualitatea. In privinta mea, credeam ca inca treceam prin acea perioada de confuzie sexuala, din care asteptam sa ies pe masura ce ma maturizam. Credeam ca existau alti baieti care ca si mine treceau prin aceasta criza si ca lipsa lor de cunoastere ii putea duce la greseala de a se autoeticheta homosexuali si sa adopte un mod de viata homosexual, distrugindu-si in acest fel viitorul. De aceea vroiam sa-i spun fratelui prietenului meu sa astepte ca totul se indreapta, sa nu ia calea gresita. Dar nu am avut niciodata sansa sa-l inilnesc personal si sa-l avertizez de pericol. Aceasta nu m-a oprit sa adopt o pozitie publica acuzativa fata de homosexualitate si sa subliniez caracterul sau pecaminos. Vroiam sa fiu intelegator dar in acelasi timp sa fiu coerent cu credinta mea in Dumnezeu.
La liceu am cunoscut o fata extraordinara – L. Era foarte simpatica, spontana, sincera, activa, facea sport, si mai ales era Crestina. Ma simteam bine cu ea. Am inceput sa iesim din ce in ce mai mult impreuna si din ce in ce mai mult imi dadeam seama ca reprezenta tot ce cautam la o fata. Eram indragostiti oficial. Desi ne intilneam des, nu aveam nici o graba sa avansez in aspectul fizic, sexual. Ma purtam foarte educat cu ea. Nu m-am simtit niciodata atras fizic de L desi stiam ca aspectul ei fizic era foarte apreciat de ceilalti colegi. Cu toate astea tineam foarte tare la ea si faceam tot posibilul sa-i fiu un adevarat prieten. Singurul sarut pe care i l-am dat vreodata a fost pe obraz.

Intr-o zi am mers impreuna la un concert. Ne simteam bine, atmosfera era plina de emotie, dar amintirea pe care o am despre acel moment nu are nimic de a face cu muzica. In timp ce eu si L stateam fericiti tinindu-ne de mina, privirea mea s-a intilnit cu cea a unui tip foarte atractiv in multime. Am vazut fata lui pentru o fractiune de secunda dar imediat am simtit toate emotiile si gindurile mele concentrate asupra lui. Am recunoscut ca erau sentimente relationate cu sexualitatea mea. Imediat mi-am dorit sa-l cunosc, sa vorbesc cu el sa-l imbratisez. Cred ca m-as fi multumit doar sa ma asez linga el pentru tot restul serii. Recunosc ca nu era primul care ma facea sa ma simt in acest fel. Dar in acel moment am constientizat penibila situatie – stateam alaturi de cea mai frumoasa fata, pe care o iubeam si care ma iubea, iubita mea, cu care speram sa ma insor intr-o zi, si cu toate astea emotiile mele cele mai intense erau stirnite de un strain in multime, unul de acelasi sex... Ce se intimpla cu mine? Nu-mi asculta Dumnezeu intensele mele rugaciuni sa ma ajute sa nu mai am aceste sentimente oribile, perverse, nedorite pentru altii de acelasi sex, nu-mi vedea suferinta?
Obrajii mi s-au umplut de lacrimi iar L credea ca era din cauza muzicii. Dar pe drum catre casa si-a dat seama ca ceva nu era in regula si m-a intrebat. Eu nu am putut sa-i spun adevarul – cum puteam sa-i spun ca ma atrageau barbatii?

Intr-o zi chateam cu niste prieteni. Cu unul din baietii de pe chat vorbisem doar o data sau de doua ori dar am simtit imediat o conexiune, si ne-am trezit rapid ca purtam o corespondenta privata. Vorbeam despre tot felul de chestii pina cind mi-am dat seama ca era ceva special in relatia mea cu acest baiat foarte diferit de relatia mea cu ceilalti prieteni. Recunosteam in el ceva care imi amintea de mine. Cu cit conversam mai mult, cu atit mai mult simteam un sentiment de frica amestecat cu bucurie la gindul ca descopeream care era acea legatura misterioasa intre noi.
Deodata el m-a intrebat daca eu vroiam sa il intreb ceva, dar intrebarea pe care as fi intrebat-o mi s-a nazarit greu de pus. I-am zis ca nu imi venea sa-l intreb nimic deosebit. Cu toate astea el mi-a spus: ‘Nu sint gay, dar nici hetero. Sint undeva intre. Cred ca ma poti numi bisexual’
Imediat am izbucnit in lacrimi. Toate sentimentele reprimate timp de ani de zile, ma napadisera dintr-o data. M-am rugat in tacere. L-am intrebat daca putea sa mentina un secret. Si atunci i-am povestit tot. Datorita marturisirii lui aveam un nume pentru ceea ce imi framinta viata. Eram un ‘bisexual’. Dar pentru mine acel termen nu insemna o alegere si nici macar nu era o stare permanenta. Era doar o eticheta pentru conditia mea, o conditie eram sigur, temporara.

In cele din urma am capatat curajul sa-i marturisesc lui L ca eram bisexual si am fost uimit si uluit de usurinta cu care a acceptat si m-a incurajat sa continuam relatia noastra. Eu am fost de acord, aveam incredere ca Dumnezeu ma va ajuta daca credinta mea in El era puternica, credeam ca prin El voi invinge.

Mi-au trebuit citeva luni ca sa admit ca termenul corect pentru situatia mea era homo- si nu bisexual. Alesesem termenul bisexual pentru ca cel de homosexual are implicatii atit de ingrozitoare pentru mine. Nu puteam fi ‘gay’ pentu ca era pacat. Dar in final a trebuit sa recunosc ca sexul opus nu m-a atras niciodata din punct de veder fizic. O femeie frumoasa nu a stirnit niciodata emotii in mine. Asta m-a facut sa-mi dau seama ca nu eram corect fata de L. Stateam cu ea pentru ca vroiam sa fiu normal si imi placea compania sa dar niciodata nu am apreciat compelt feminitatea sa. Un prieten comun imi spunea mereu ce norocos eram sa am o prietena atit de deosebita, de frumoasa si plina de calitati. Mi-am dat seama ca el simtea ceva ce eu nu simtisem niciodata.


In cele din urma am fost amindoi de acord sa intrerupem relatia, mai tirziu ea si-a gasit alt prieten, a facut bine.

Chiar si dupa ce am acceptat ca sint ‘gay’ am mai crezut ca era o stare trecatoare. Eram intr-o cautare continua de cazuri de gays care au luat calea dreapta. Intre timp am incetat sa-l mai rog pe Dumnezeu sa-mi arate calea si am inceput sa-l intreb ce era de facut. Nu mai aveam raspunsuri. Cred ca nu am fost suficient de inteligent sau suficient de credincios ca sa gasesc raspunsul. Tot ce pot sa fac este sa ma umilesc in fata Lui, sa cad in genunchi si sa ma rog.

Multi dintre voi nu vor fi de acord cu multe din povestirea mea, dar asta este adevarul. Unii afirma ca nu ar trebui macar sa ma numesc homosexual ci doar ‘atras de acelasi sex’. Eu prefer cuvintul homosexual din motive proprii. Ce stiu este ca sint mai Crestin decit oricind, asta este adevarul chiar daca ma numiti homosexual sau nu.

Justin

Este important de abordat activitatea mentorului spiritual Gregorian Bivolaru si din perspectiva organizationala. MISA ca organizatie a declansat un fenomen social de amploare, nu numai in Romania ci mai ales in Europa si pe Glob. Considerata de unii ca fiind o organizatie "exotica", activitatea si rezultatele ei trebuie sa recunoastem ca sunt remarcabile in toate domeniile de manifestare: educatie, cultura, arta intiatica, spiritualitate, sanatate, filosofie, biologie, sociologie, psihologie, etc. Un argument de bun simt sunt multitudinea de filiale si cursuri de YOGA pe care MISA le-a creeat in lume, abordarea puridisciplinara si complexitatea punctelor de vedere, ceea ce o situeaza pe primul loc in randul asociatiilor neguvernamentale din romania care au dezvoltat, diseminat (duplicat) idei sau proiecte in Europa sau in lume. Nu exista alta asociatie in afara de MISA care a reusit sa multiplice si sa disemnineze programe sau proiecte cu un asemenea impact, sa promoveze un sistem filosofic ancestral prezentat intr-o forma moderna, in peste 15 tari europene creiind cel peste 20 de centre de cunoastere si dezvoltare umana prin YOGA in Europa si in lume! Intelepciunea populara afirma : "Pomul se cunoaste dupa roade si Omul se cunoaste dupa fapte"! Evaluind corect si lucid activitatea MISA si intelegand valoarea implicarii mentorului ei, Gregorian Bivolaru cred ca putem invita alte organizatii romanesti care au obtinut rezultate similare (desi credem ca exista foarte putine) sa explice societaii civile din Romania eforturile promovarii unor astfel de programe nu numai in Romania, dar si in lume, pentru a intelege eforturile pe care gregorian Bivolaru si MISA le-au facut.

Casandra:
1. folosesti prea multe cuvinte.
2. Dialogul surzilor apare ori de cite ori susti un punct de vedere. Daca vrem dialog trebuie sa ne limitam la a expune un punct de vedere aratind clar ca suntem orientati spre a cunoaste nu spre a avea dreptate.
3. Am mai scris undeva si vreau sa repet ca exista o confuzie intre o teorie creationista si teoria creationista crestina. Atit timp cit crestinismul nu poate dovedi legatura cu un Dumnezeu universal care a facut lumea, scrierile crestine sunt irelevante. Daca, de exemplu, la Vatican ar exista o cruce imposibil de realizat cu tehnologia noastra, atunci asta ar putea fi o astfel de legatura; altfel nu avem ce discuta pe baza scrierilor biblice.
4. Daca teoria lui Darvin ar fi universal acceptata ca fiind gresita, asta in nici un caz nu ar sustine o teorie creationista.
5. Din punctul de vedere al mijloacelor si metodelor stiintifice, Darwin nu a creat o teorie stiintifica ci doar o teorie asociabila mai degraba cu o poveste.
dorinteodor

Ca unul care cunoaste bine domeniile discutate, pot sa afirm ca orientalismele (yoga, religiile orientale, antropozofia, etc.) nu sunt compatibile cu crestinismul;
Poate cel mult primul "nivel" din Meditatia Transcendentala, .

religiile orientale au succes deoarece sunt comode si nu pretind sacrificii personale deosebite.

Iar teoriile de genul "trebuie sa iti alegi calea spirituala care ti se potriveste cel mai bine; mie nu mi se potriveste crestinismul" si "toate caile duc la Dumnezeu, precum cararile de pe munte care duc toate la varf", ma fac sa rad: nu denota decat o cunoastere superficiala a crestinismului.

___________________________________________________________________
"aceste cuvinte ne doare" (sic).

Despre cuvinte, descrieri ating,
Desene descinse din brâuri de stea.
În Scorpie, geamăt închipui şi sting,
Rotesc dezbinată, cu umerii, lumea.

De cate ori am zburat ascultand cuvinte-aer, de cate ori am tresaltat cu raul, ascultand cuvinte-sipot, de cate ori m-au zgariat cuvinte-spini si m-au apasat cuvinte-stanci? De cate ori am murit oare si de cate ori am renascut? Daca ne-am ghici gandurile? Daca ne-am rupe de vraja inselatoare a cuvintelor? Poate am sti mai mult, poate am fi mai aproape de toate adevarurile... dar n-am fi mai saraci oare?
Visam sa intalnim acea persoana careia sa-i intuim gandurile dintr-o privire, langa care tacerile sa ne sopteasca tulburator, care sa ne stie si pe care s-o cunoastem parca de la inceputurile lumii...
Pot spune ca am intalnit astfel de persoane, pot spune ca lipsa cuvintelor ne-a indepartat. Cand nu mai credem in ce simtim, cand tristetea sau indoiala bruiaza comunicarea muta, aceasta nu mai ajunge... si un cuvant ne poate redeschide orizontul.
Cuvintele sunt puternice, dar ce sunt ele fara zambet si fara inflexiunile vocii, fara lumina sufletului radiind din ochii celui care le rosteste?
Sunt biletele, sunt mesaje pe net, texte pe cafenea sau pagini in jurnal. Dar si acestea inseamna ceva fiindca imaginam un suflet in spatele lor, si voce, si zambet. :)

De fapt BLiTz a generat o extrem de utila discutie si sigur, modalitatea
oarecum prescurtata a acestor luari de cuvint poate da nastere la diverse neintelegeri.

In principiu problema ridicata exista si poate da dureri de cap.

Am avea deci ca tipuri de concursuri foto urmatoarele:

-cele facute de firme mari - in loc sa dea sa zicem 80.000 de euroi pe 20 de pagini
de reclama, fac cu a opta parte un concurs foto cu mult mai mare impact.
De obicei trebuie cu mare grija analizat regulamentul de participare, care ascunde
tot felul de chichitze, si juriul e ales dintre prietenii firmei de advertising
care face evenimentul, si se dau mult mai multi bani pe catering la premiere
decit pe premii - normal, nu conteaza ciumpalacii care au luat ceva, ci numarul lor,
si evenimentul in sine;

- concursurile facute de fundatii sau organizatii diverse; de obicei bine
intentionate, se lasa deseori cu scandaluri si cu gust amar;

- concursurile foto facute de ziare si reviste - ca motiv sa adune prospatura,
imagini gratis si sa mai stringa ceva cititori ( se numeste fidelizare...)

- concursuri facute de tot felul de asociatii si organizatii despre care
nu se stie nimic

- concursuri facute de asociatii de fotografi, uniuni si fotocluburi: de obicei
astea sunt cele originare, participarea se poate lasa cu frustrari de tot felul,
cum a patit Fotoclubul de Bucuresti , juriile sunt constituite din
fotografi mai academici, ca sa zic asa, nominalizarile se fac si pe pile sau chestii stupide,
si banii aici sunt cei mai putini, deci premiile sunt teoretice.

Oricum, ar fi bine, atunci cind se participa la un concurs foto:

- neaparat de vazut cataloagele sau lucrarile premiate anii trecuti, ca sa vedem
stilul si sa apreciem daca avem vreo sansa

- neaparat sa cunoastem toate detaliile regulamentului, care trebuie citit si inteles
cu mare grija

- altfel suntem ca la loto; nu cistiga decit cine participa.

Teoretic, participari multe aduc mare satisfactie, pot aduce si chestii materiale,
si cu ceva grija si atentie ca sa ocolim problemele, totul ar trebui sa fie OK.

uitasem cuvintul, dar parca era "lubenita", asa se spunea in Moldova la pepene verde. Vara, cind taranilor li se facea sete pe cimp, insfacau o lubenita, o crapau in doua, mincau cit puteau si aruncau restul. Mereu ma gindeam - ce risipa! :)

Ratiunea este inca asociata zeului, dar ea poate fi gindita ca omeneasca, nu acest fapt o schimba. Cunoasterea istorica a culturilor demonstreaza ca zeul este doar simbol.

Nimeni nu-si poate pastra suveranitatea, dupa ce s-a lasat provocat. E o invatatura pe care mi-am insushit-o dupa mai multe experientze.
M-a impresionat numarul de cuvinte alese si am ramas deceptionat de caracterul lor cameleonic iesit la iveala in contextul in care le-ai tarat. Crezusem in stralucirea cuvantului la fel cum cred in frumusetea trandafirului.
Am sa incerc sa-ti raspund neutru ca unui neutru cu toate ca imi e greu stiind ca vrand-nevrand faci partizanat.
Spui de caracterul cameleonic al cuvintelor mele, dar poezia nu in asta consta, in caracterul cameleonic al cuvintelor?
Ce sunt metaforele daca nu imbracarea unor banalitati in haine de sarbatoare? Vei spune ca nu sunt tocmai de sarbatoare hainele mele. Si?
Contextul si talcul o cer.
In ansamblul ei, lucrarea ta seamana cu o iesire din scena. O pregatesti? Ai dus-o la indeplinire?
(Asta ar fi pacat, ca nu ti-ai dat nici o shansa).
Hai sa zicem ca partial ai dreptate dar numai partial. Ies din scena imputaciunii fara de oprelisti
si rezultate si ma exprim pe o alta scena a aceluiasi teatru.
Sansele nu sunt egale si nici ofertele generoase. De alminteri nici nu voiam sanse pentru mine ca eu sunt doar un figurant neimplicat emotional in asta ci pentru cei ce pun suflet in ce scriu.
Si nu incerca din nou sa-mi inchizi gura cu argumentul apartenentzei: Acela m-a dezamagit de fiecare data cand l-ai folosit, dandu-mi odata de inteles ca asa bine tot nu pari a ma cunoaste si pe de alta parte, ca termenul de comuniune spirituala nu pare a fi un argument in ochii tai.
Deja am facut-o. Mi-ai anticipat replica si imi pare rau sa te dezamagesc iarasi:)
Comuniunea spirituala poate fi un argument in ochii mei daca se produce in lumea reala si nu in cea virtuala unde spiritul poate fi contrafacut.
Cand comuniunea ce se vrea spitrituala se transforma in alianta impotriva tuturor micilor, railor, prostilor, slabilor, nu-mi pare chiar spirituala ci conjuncturala si emfatica.
Nu te-am contrazis, pentru ca nu m-a deranjat punctul de vedere in sine, avand in vedere ca in esenta ajungea la aceeasi concluzie (ne-voita cum ai repetat), desi pe drumuri total
diferite si de pe un alt tzarm.
Indrept eroarea acum, pentru cazul in care intr-adevar te-ai pregatit sa pleci, intelegand sa-ti multumesc pentru ceea ce am intuit dincolo de nick-ul invershunat sa plateasca.
Regret ca acele strafulgerari nu s-au putut materializa, dar asta se datoreaza dupa cum cred eu unei incompatibilitati bazate - nu pe ura, cum tentatia e mare de a crede - ci
pe teoria destructiva conform careia "lumea asta nu-i destul de mare pentru amandoi", o baza cat se poate de daunatoare principiului de convietzuire. Ca, atat asta cat si
"Cine nu-i cu mine e cu celalalt" sunt in fapt butoaie de pulbere sub dushumeaua oricarei existente intr-o comunitate, nu trebuie probabil sa-ti spun eu.
Aici sar peste raspunsul ce se cerea daca era vorba de o plecare insa iti contrazic teoriile destructive.
Eu am zis mereu ca sunt unii ce nu "e cu noi" si nici impotriva, dar sunt altii care cred asta cu inversunara si care axact acolo claseaza tot ce le e opozabil.
Strafulgerarile (subtil iarasi:)) nu inteleg daca sunt de bunatate de inteligenta sau de ura.
Chiar crezi ca vreau sa platesc ceva cuiva?
E loc sub soare pentru toata lumea iar extrapoland si pe cafenea.
Concurentza e mai productiva decat antagonismul. Nu-mi permit sa-ti dau sfaturi, dar daca mai vii, poate pe aceasta baza ai avea succes mai mult decat ai avut cu metoda de acum.
Concurenta e antagonism camuflat.
Domnule Latu(nu e peiorativ ci respectuos crede-ma) chiar crezi ca-mi doresc un succes, o integrare armonioasa si nevalurata aici?
Detin macar atata diplomatie incat sa o fac in orice mediu virtual sau real daca imi doresc compromisul.
Eu vad destui ce se cred integrati sau asimilati(doar se cred) pentru ca au aplicat principiul "te faci frate cu dracu'..."
Am vorbit de plecare, iesire din scena, etc...
Nu ma intelege gresit, nu ti-o si nu mi-o doresc. Dar am senzatia ca te-ai irosi ramanand. Si-ar fi pacat, daca nu m-au inselat simtzurile prea tare de data asta.
Esti spiritual si subtil :) Ironia ta mi-a placut intotdeauna pentru ca ascunde sensuri alese si nu murdare.
Am sa vad daca ma irosesc ramanand. Mai stii cazuri?

Mi-ar fi placut sa analizezi poezia si nu autorul.
Se face greseala, semnalata de multi, de a asocia o scriere cu un fenomen din viata celui ce scrie.
Poate e doar un fel de "ceata lui pitigoi" si atat.
Cred ca daca limpede scrie "buna ziua" imediat se va analiza profund scopul, sensul si accentele puse pe fiecare cuvant.
Parca la tine pe un text era un comentariu cu "multi vad putini cunosc".
Mai bine sa inteleaga fiecare ce vrea ca doar e poezie si nu toti vedem la fel o poezie:)

am observat ca fericirea nu e asociata intamplarilor conventional-acceptate ca "fericite"; ca, in afara clipelor de euforie pe care le pot produce acelea, mai scurte sau mai prelungi, exista, da, fericire, si arata cu totul altfel decat as fi banuit, decat ceea ce credeam eu ca as cauta (fiindca, nu-i asa?, o cautam cu totii, si presupun ca in mintea tuturor are o "forma").
Important mi s-a parut mie c-ar fi faptul ca nu depinde de o situatie, de cineva din afara, nici de mine macar, sau nu numai. As numi-o "stare de armonie", fara s-o pot limita la cunoastere de sine sau ingradi in cunoasterea lumii.
Ma rog, ca-ntotdeauna, imi raman cuvintele in urma ideii :(